duminică, 28 noiembrie 2010

Final de săptămână "apocaliptică"...

Îmi dau seama că este ceva în neregulă cu mine atunci când ţin cartea în mână şi nu reuşesc să citesc... Apropo, de data asta citesc o carte mai scurtă, tot din zona psihologiei clinice: Mircea Lăzărescu, Lucian Ile, Tulburarea obsesiv-compulsiva. Circumscriere, modele si interventii, Editura Polirom, 2009. M-am apucat de ea pe 22 noiembrie şi sunt deja la jumătatea ei...

Vineri seară am trăit sentimente amestecate uitându-mă la fotografiile pomenite în postarea precedentă.

Sâmbătă dimineaţă şi-a făcut din nou apariţia insomnia. M-am dat jos din pat obosit şi lipsit de chef. Peste câteva ore revăd fotografia acelui tablou al lui Dali. De data asta remarc şi titlul de sub el, titlu care mi s-a părut realist când l-am citit (mă întreb cum de am privit fotografia de atât de multe ori fără să fi sesizat titlul...) dar pe care l-am uitat până să scriu pe blog despre el. L-am regăsit totuşi aici:
The Persistence of Memory. Printre ceasuri, în câteva secunde, mi-au revenit în memorie două melodii:



şi



Mai târziu, după câteva săptămâni în care nu am mai ieşit la plimbare în week-end, trăind o stare parcă mai ciudată ca oricând, am plecat să iau aer... Îmi propusesem să merg în IOR, să citesc pe o bancă... Până la urmă am ajuns în centru.

Am trecut pe lângă şantierul aflat peste drum de Universitate. Nu ştiam de el, se pare că a trecut mai mult timp decât credeam de când nu m-am mai plimbat prin zonă... Aici am văzut maşinile Realitatea şi Antena 3 şi mi-am amintit de ştirea văzută înainte de a pleca de acasă. Mă amuz imaginându-mi că jurnaliştii aşteaptă ca acelor oase din secolul nu ştiu care să le revină glasul şi să-şi spună povestea...

În drum spre Cişmigiu am căscat ochii la afişele de concert, unele deja trecute, altele urmând în săptămânile următoare... Mi-a reţinut în mod special atenţia concertul din 14 decembrie, cu Mike Godoroja& The Blue Spirit cu Trei Parale şi Truverii printre invitaţi. Firesc, mi-am amintit de Vama Veche, de Green Hours, de Preoteasa... Îmi propusesem să trec pe la Nottara (uite cum mi-am amintit de Uzina de plăceri SA, piesă pe care o pun în legătură cu aceiaşi poveste veche) să văd cum stă treaba cu biletele dar, deşi am trecut mai târziu prin faţa teatrului, mi-am făcut uitată intenţia.

În Cişmigiu aud la un moment dat o piesă Zdob şi Zdub, clipă în care-mi amintesc recitalul lor de la Noaptea Devoratorilor de Publicitate din 2005 şi alte poveşti cam pe aceiaşi temă... Şi totuşi, în ciuda asocierilor pe care le fac eu, indivizii sunt destul de faini.



Văd pregătirile pentru patinoar, pomul de Crăciun deja obişnuit, căsuţele de lemn din care cine ştie ce se va mai vinde în curând, zâmbesc trecând pe lângă chioşcul fanfarei ocupat acum de copii, îmi amintesc de tinerii cu biciclete şi chitări care ocupau iarba în vară...

Mă gândesc o clipă că locul cu acele liste e la doi paşi dar renunţ să trec strada până acolo... Oricum, mă întreb la ce mi-ar fi folosit să o văd sau să nu o văd pe o listă... La fel cum mă întreb dacă m-ar ajuta cu ceva să scriu din nou unor persoane pe care, într-o mai mică sau mai mare măsură, sunt supărat...

Revin în pasajul de la Universitate, îmi arunc ochii pe expoziţia foto de acolo, unde remarc două nume cunoscute, Sorin Rechiţan şi Cristian- Alexandru Catană, unul prezent cu o poză oarecum banală dar cu o cromatică faină, celălalt cu o fotografie în stilul lui obişnuit, încercare de fotografie de suflet (în mică măsură reuşită, după părerea mea).

Mă întorc acasă gândindu-mă că vor urma zile la fel de confuze... Nu prea ştiu ce o să fac...

Mă interesez cum aş putea rezolva o mică (sper eu) problemă de sănătate, lăsată nerezolvată de peste un an. Mai am de dat nişte telefoane apoi... verdictul... Poate nu căutam nici acum să văd cum pot rezolva problema dacă nu-mi dădeam seama că treaba asta reprezintă un motiv de disconfort în plus şi o posibilă piedică pentru un pas următor... Odată rezolvată problema asta aş mai avea un pas interesant de făcut... Dacă îl voi face sau nu încă nu ştiu dar... s-ar înscrie destul de bine în ideea de evoluţie cu paşi mici... Mama ei de evoluţie! E aiurea când ţi se atrage atenţia că nu valorifici niciuna dintre ideile care te-ar putea ajuta să-ţi schimbi viaţa...

Ca o concluzie pentru ziua de sâmbătă: am plecat de acasă cu chipul încordat. Pe drum mi s-au relaxat cât de cât muşchii feţei dar cred că între timp s-au încordat la loc, poate nu la fel de rău ca la plecarea de acasă dar totuşi deranjant de...

Trăiesc zile ciudate care mă obosesc destul de mult...

Duminică se încheie săptămâna într-un stil raţional- furios... Auzi? Tu ai senzaţia că faci perfect tot ce faci iar noi ceilalţi suntem nişte dobitoci care fac numai prostii? De ce nu-ţi asumi şi partea ta de vină? De exemplu, cu hărţile numai tu ai umblat în ultimele luni şi te-am auzit de câteva ori că nu găseai ce hartă căutai. De ce nu le ţii pe toate la un loc dacă tot ţi-ai făcut rafturile alea special pentru aşa ceva? Preferi să le răspândeşti prin toată camera apoi să te enervezi când nu îţi aminteşti unde le-ai pus! Te-oi fi săturat tu dar şi eu m-am săturat de prostia voastră!

Şi aşa e! M-am prea săturat să mi se pună în spate toată vinovăţia de pe lume... În condiţiile astea nu ai cum să vezi lucrurile altfel decât într-un stil tehnic, neimplicând prea mult latura emoţională... Mi s-a reproşat de curând şi chestia asta, că tratez în mod tehnic problemele apropiaţilor... Dar între a le trata aşa şi a mă lăsa în continuare închis între furii şi neputinţe, prefer abordarea tehnică...

Până la urmă, într-o formă sau alta, scapă cine poate!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Amintiri din munţi...

Am ajuns foarte puţin pe munte anul acesta. Totuşi, muntele nu este definitiv dat uitării. Aşa am ajuns, din link în link, să găsesc albumele unor ture la care am participat şi eu.

În ordine cronologică, avem tura de la începutul primăverii 2009 pentru care am (re)găsit anunţul turei şi fotografii. Dacă ştie cineva de vreun jurnal pentru tura aceasta aş aprecia dacă ar publica link-ul într-un comentariu.

Urmează o tură organizată de mine pentru care am (re)găsit anunţul turei, fotografii şi jurnal.

Am trăit sentimente amestecate aseară, când m-am uitat la poze...

joi, 25 noiembrie 2010

Alte mărunţişuri ale zilelor din urmă...

Nu ştiu cum s-a făcut de am aflat şi anul acesta de concursul de intrare în magistratură. M-a tentat să trec prin locul unde văzusem listele anul trecut, sau poate în alt an, şi să verific dacă găsesc pe cineva pe listele de admişi sau respinşi... Mi s-a spus cândva de ce, din punct de vedere financiar, este o bună afacere să intri în magistratură... Pănă la urmă mi-am văzut de viaţa mea şi am lăsat să treacă acea ştire.

Un document pe care cineva se grăbea să şi-l xeroxeze cu gând să-l folosească în caz că cineva îi va solicita o chestie care să contrazică documentul. Avusesem şi eu intenţia să copiez dar mi-am dat seama că fără o anume semnătură, copia mea nu ar fi avut nicio valoare. Persoana care nu-şi dăduse seama de asta este genul de om cu studii, tone de certificări, salariu de două ori cât al meu, viaţă de familie, ceva noroc... Totuşi, i s-a atras într-un mod subtil atenţia că tot prost rămâne... Aş putea să mă bucur şi să dau din coadă constatând că, cel puţin din când în când, sunt mai isteţ decât deştepţii cu diplomă...

O discuţie destul de relaxată despre un om care va deveni în curând dublutătic. Cică omul este stresat pentru că prin al doilea copil gradul de dificultate al vieţii sale va creşte... Am sugerat că omul a ales să aibă un al doilea copil atâta timp cât, după ştiinţa mea, acesta nu se va naşte din ciocul berzei sau din incestul luminii cu amurgul...

Altă discuţie, la fel de relaxată.
-Colectăm date de tipul x şi... am aflat acum că este preferabil să facem asta după îndeplinirea unor proceduri.
-Bănuiam asta pentru că am văzut în diverse situaţii referiri la această procedură.
-Uite că eu nu ştiam. Tu... ai ţinut pentru tine.
-Da. Pentru că oricum nu m-ar fi ascultat nimeni.
-Ai dreptate. Acum s-a aflat asta dintr-o gură autorizată aşa că vorbele au altă greutate.
-Oricum, eu doar bănuiam, nu am avut curiozitatea să şi citesc legislaţia pe tema asta.
-Uite că eu nu citisem deloc. Şi când te gândeşti că te apucasei de geografie...
-Da, mă apucasem. Şi regret din ce în ce mai puţin că nu am dus-o la capăt. Mă gândesc acum la alt drum dar... poate că e târziu deja pentru un astfel de pas.
-Nu-i târziu. Poate să-ţi folosească şi la 60 de ani.
-Posibil. Oricum, acum mă gândesc la un domeniu din care să iasă şi ceva bani. Dar înainte de a ajunge să-i câştig trebuie să plătesc şi... nu am resursele necesare...

Uneori am senzaţia că sunt singurul deştept fără diplomă din ţara asta... Şi din lipsă de diplomă uite că încă mă bălăcesc în mocirlă... Ar fi plăcut să vină şi vremuri mai bune...

O săptămână măruntă...

Într-o dimineaţă o domnişoară citeşte lângă mine un curs despre structura internă a Pământului. Imediat gândul îmi fuge către anul I la geografie şi către cursul de geografie fizică generală al lui Ielenicz. Într-o seară îl văd pe Ciulache pe peron.

Într-o noapte o visez iar. Ne întâlneam întâmplător, ea venind dintr-un sens eu din celălalt. Trec pe lângă ea apoi, în secunda următoare, mă întorc spre ea, o îmbrăţişez strâns şi-i spun cât de mult mă bucur să o revăd după atâta timp. Zâmbeşte şi ea...

Despre vis m-am gândit apoi că e nerealist pentru că ea NICIODATĂ nu ar accepta să o îmbrăţişez atât de strâns. Cât despre zâmbet, nu ştiu dacă mi-a zâmbit vreodată, motiv pentru care îmi imaginez că nu o să-mi zâmbească nici în viitor.

Reţin din când în când cărţile citite de oameni în metrou. Am văzut de curând oameni citind Magicianul lui Folwles (acum îmi amintesc cine, unde şi când mi-a recomandat cartea asta), Versetele satanice ale lui Rushdie, o carte despre Art Terapie, o carte siropoasă de dragoste din care am citit câteva rânduri (în care ea dorea să-l picteze pe el, nud) privind peste umărul posesoarei.

Am avut o zi şi jumătate în care, la birou, am fost mai stresat decât într-o zi foarte aglomerată. Motivul pe care-l bănuiesc eu? Faptul că, din cauza unor probleme tehnice, nu am putut folosi toate instrumentele pe care le folosesc de obicei în munca mea.

O discuţie despre certificări, iso şi alte poveşti de genul acesta. Concluzia mea? "Trebuie" să iasă bine pentru firmă. Eu nu am nimic de câştigat din afacere...

Demolări pe acasă... Să vedem ce iese din asta... Deocamdată vorbesc doar de o depăşire a inerţiei. Ar putea fi binevenită.

Mă trezesc la birou că nu-mi merge internetul decât dacă navighez în site-uri care au legătură cu google sau în site-uri pe care le am în favorites. Aproape sigur tot o problemă tehnică. Deja sunt plictisit/ iritat/ înfuriat de genul acesta de probleme... Şi aşa sunt pus în situaţia de a amâna răspunsul meu la două e-mail-uri pe care le-am văzut aseară târziu dar la care nu am răspuns sperând că le voi putea răspunde dimineaţă de la birou... Uneori amân eu răspunsul dar uite că apar şi situaţii în care sunt obligat să amân răspunsuri. Păcat! :(

Cred că mai erau mici mărunţişuri de notat despre cele întâmplate în ultimele zile dar... sunt destul de nervos acum pentru a-mi forţa amintirile...

luni, 22 noiembrie 2010

Insomnie şi alte chestii...

Azi, pe la 3 noaptea, m-am trezit cu fel de fel de nelinişti prin cap... Dacă bine îmi aduc aminte, majoritatea se învârteau în jurul ideii că voi rămâne singur... Se pare că, deşi mi-e greu s-o recunosc eu în faţa mea, singurătatea este pentru mine un necaz mai mare decât oricare altul... Pe tema asta am croşetat mulţimi de gânduri şi... rămâne deocamdată convingerea că nu voi reuşi niciodată să cunosc o femeie cu care să ajung să formez un cuplu... Culmea este că sâmbătă, discutând tema un pic pe alte coordonate, mi s-a spus că zâmbeam... Cum se potriveşte zâmbetul cu deranjul provocat de nesomn nu prea ştiu...

În ultima vreme se pare că sunt mai atent la detalii... Am început să văd lucruri pe care fie nu le vedeam înainte (de exemplu, după nu ştiu câte ocazii în care puteam observa o cameră, abia zilele trecute mi-am dat seama că şi acea cameră are un întrerupător de unde am pornit lumina), fie nu se întâmplau înainte (de exemplu, în ultimele zile am văzut că cineva uitase apa pornită la maşina de spălat deşi maşina era oprită de peste 10 ore, cineva uitase aspiratorul pornit şi aproape că m-am speriat auzindu-l cum porneşte imediat după ce l-am pus în priză, am văzut o carte care stă deschisă, cu coperta în sus, de o grămadă de vreme, am văzut nişte acumulatori pentru aparatul foto care fuseseră uitaţi în priză deşi erau încărcaţi deja, am început să văd... acum sunt curios la ce o să-mi folosească...)

Sâmbătă, ştergând praful de pe nişte agende vechi, am răsfoit una din 2005 şi, surpriză, am văzut acolo o dovadă destul de clară că-mi dădusem seama că lucrurile nu merg bine cu câteva luni înainte de a primi de la ea ceea ce am considerat multă vreme ca fiind cea mai proastă veste posibilă din cele pe care le puteam primi... Acum, observând cum pe atunci ne vedeam odată pe lună (un cuplu îndrăgostit se vede mai des, nu-i aşa?), întâlniri între care mai notam când şi când în agendă că am primit încă o "palmă" pe e-mail de la ea, îmi dau seama că ştiam de atunci că lucrurile merg prost... Doar că atunci nu ştiam că ştiam...

Uneori mă gândesc la femeile cu care am avut ocazia să interacţionez în ultimii aproximativ 10 ani... Zilele trecute, gândind eu profund pe tema asta, mi-am dat seama că există o femeie căreia nu am aproape nimic să-i reproşez: Andra. Mi-am amintit cu plăcere turele la munte cu ea, telefoanele pe care mi le dădea aproape sâmbătă de sâmbătă, zâmbetul pe care mi l-a păstrat pe buze în primele ore în care ne vedeam, pe microbuzul care avea să ne lase la Buşteni după care aveam să urcăm Valea Morarului. Peste atâtea amintiri plăcute aproape că nu mai conta faptul că s-a ferit de mine după ce am sugerat că am putea să ne întâlnim în încercarea de a ne da seama dacă putem rămâne împreună... Sunt ani de atunci... Cine mai ştie câţi? Nu i-am mai dat nicio veste despre mine de mult timp... Şi nici nu ştiu dacă mă mai tentează să fac asta... Intuiesc că o voi regăsi căsătorită, poate chiar mamă...

Mi-ar plăcea să întâlnesc acum o femeie care să-mi lase pe termen lung impresia bună pe care mi-a lăsat-o Andra...

Probabil mai aveam de gând să scriu multe lucruri dar mă opresc deocamdată...

duminică, 21 noiembrie 2010

Şi cadrul, domnule Livesley??? :P

Întrebarea din titlu mi-a răsărit într-o circumvoluţiune în timp ce citeam ultimele pagini din Tulburări severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, carte pe care, după peste o lună de când o începusem (primele pagini le citeam pe 11 octombrie 2010), am terminat-o azi...

Interesant e că, din cartea asta, am rămas cu o chestie interesantă de la început (citatul din Freud pe care-l pomeneam într-o postare recentă) şi cu alta de la final. Între cele două momente pot spune că mi-a mai reţinut atenţia într-un mod aparte capitolul despre hărţuire care m-a făcut să retrăiesc într-o oarecare măsură o perioadă mai tulbure din viaţă.

Dar să revenim la bicicletă şi să notez aici fragmentul care m-a făcut să-mi pun întrebarea din titlu:

"La fel, schema unei biciclete include lista componentelor sale, adică roţile, pedalele, şaua, frânele şi ghidonul, şi înţelegerea modului în care aceste componente acţionează împreună."

W. John Livesley în Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, volum coordonat de Bert van Luyn, Salman Akhtar şi W. John Livesley, Editura Polirom 2009

marți, 16 noiembrie 2010

Cum mi-aş alege multifuncţionalul pentru acasă sau... Uneori primesc întrebări interesante... :)

Se întâmplă uneori să primesc diverse întrebări despre calculatoare sau alte echipamente înrudite cu ele deşi sunt departe de a fi un profesionist în domeniu... Aş putea spune că sunt doar un utilizator ceva mai mult instruit în comparaţie cu alţii... Cândva încercam să explic cuiva diferenţa dintre memorie şi hard disk... Cu altă ocazie explicam unei copile cu inteligenţă sclipitoare de ce este important să ai un antivirus instalat şi actualizat...

Ultima năzbâtie pe tema asta are legătură cu imprimantele. Aud ceva de genul "vreau o imprimantă laser pentru că uneori am multe pagini de copiat". Cam aşa suna problema...

Firesc, am stabilit că o simplă imprimantă nu face copii aşa că am adus în discuţie un multifuncţional. Am înţeles că se doreşte un multifuncţional monocrom care să nu coste foarte mult şi care să suporte un regim de utilizare specific pentru acasă sau pentru un birou mic. Comparând cele două echipamente care îndeplinesc criteriile deja menţionate, dacă aş fi în locul persoanei care îmi cerea o sugestie, aş alege un Konica Minolta 1480MF care costă 480 lei. Din ce văd aici reţeaua lor de service este destul de bine dispusă în teritoriu deci, în caz de probleme, acestea se vor rezolva destul de simplu, cred eu.

Dacă sunteţi întâmplător pasionat de un anume producător (cum sunt eu pasionat de HP, spre exemplu) atunci puteţi filtra după respectivul producător. Dacă tot am pomenit de HP, cel mai ieftin multifuncţional laser monocrom al lor este HP LaserJet Pro M1132 MFP care costă 655 lei.

Cam acestea sunt, după părerea mea, câteva idei care te pot ajuta să alegi un multifuncţional pentru acasă.

Nu ştiu sigur, azi sau mâine...

Am avut o stare ciudată când mi-am dat seama că pe 16 sau 17 noiembrie (cine mai ţine minte exact după atâţia ani?), la 7 ani de la o întâlnire care m-a marcat, s-ar putea petrece o altă întâlnire... Pe cât de ciudată era starea, pe atât de firesc mi se pare să nu existe de fapt nicio întâlnire... De la birou voi merge cu siguranţă direct acasă, e greu de presupus să reuşească cineva sau ceva să mă "deturneze"...

A trecut perioada în care eram extaziat şi extrem de emoţionat de fiecare dată când urma să întâlnesc un om nou... Acum nu mai e aşa pentru că ştiu că e greu, chiar imposibil, să apară din nou cineva care să îmi întoarcă iar viaţa cu susul în jos... Fiecare nouă întâlnire este de acum mai degrabă o chestie banală... Deja ştiu la ce reacţii mă pot aştepta din partea celorlalţi...

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Luni, o zi de mentă :) sau rostite şi nerostite într-o şi despre o zi ALTFEL...

Într-o formă total diferită de felul în care mă exprimam până atunci, pun în discuţie ideea unei întâlniri. Răspunsul sună la rândul lui altfel faţă de răspunsurile pe care le primeam în ocazii asemănătoare: felul în care te exprimi îmi sugerează că tu nu vrei să te întâlneşti cu mine. De aici nu s-au mai spus prea multe cuvinte până să stabilim că ne vom vedea...

Pornind de la idea unui ceai de portocale, stabilim că îmi va înlesni primul contact cu o ceainărie. Îi spun că nu vreau să caut informaţii despre astfel de locuri pentru că vreau să scap de anticipări şi să păstrez cât mai mult din ideea de surpriză. Întrebasem doar dacă acolo se găsesc şi ceaiuri "clasice" în genul celui de mentă pe care obişnuiesc eu să-l beau de câteva luni. Îmi trimite 3 link-uri şi sugerează să aleg un loc. Insist să aleagă ea şi... alege un loc pe care-l ştia ca fiind plăcut. Îi spusesem doar că ceainăria din Cotroceni îmi spune ceva pentru că văzusem o poză pe Facebook în profilul unei amice care, culmea, poartă acelaşi prenume cu cea cu care urma să mă întâlnesc. Îmi trimite link, caut pagina de contact şi, simţindu-mă mai relaxat odată făcută alegerea locului, îmi arunc o privire în plus pe site. Fotografiile păreau plăcute dar am avut şi o surpriză care m-a stresat destul de tare până la câteva minute după sosirea noastră acolo. Mă "speriase" faptul că ideea de ceainărie era destul de mult diferită de ceaiul pe care-l ştiam eu. Mă speriase meniul imens, plin de o grămadă de categorii de ceai. Printre acestea, cu greu, am găsit şi câteva sortimente pe care consideram că aş fi dispus să le gust. Totuşi, ca soluţie de avarie, mă gândeam şi că aş putea profita de vinul fiert prezent în meniu. Deja anticipam o situaţie încordată şi mi-a fost destul de greu să nu-mi reproşez că, încercând să mă pregătesc pentru un loc nou, ajunsesem să mă gândesc că o să fie neplăcut.

Luni, ora 2:15am. Final de lungă şi plăcută conversaţie pe messenger. Deşi nu era genul de treabă pe care s-o fac la o astfel de oră merg să mă bărbieresc. Probabil am început să ţin seama de părerile exprimate de femei la adresa mea. Urma să ne vedem iar ea comentase oarecum critic o poză cu barbă.

Dimineaţă mă trezesc cu gândul la costumul cu orificii de aerisire pe care scorpionul din mine, intuitiv şi perspicace, ar putea să le găsească rapid. Din păcate pentru mine sunt mai degrabă în dezacord cu ideea... N-am ştiut niciodată să interacţionez într-un mod reciproc avantajos cu "aerisirile" din "costumul" unei femei... Rămâne totuşi ideea simpatică cu costumul de tablă în opoziţie cu costumul de burete moale şi galben...

Îmi propusesem ca seara să îmi pregătesc nişte sandwich-uri pentru luni. N-am apucat. În schimb, puţin după ce mă dădeam jos din pat, reuşeam să le fac. Este de reţinut faptul că, în 99,99 % dintre situaţii, nu îmi iau de acasă mâncare pentru la birou.

Ajung la birou după un Red Bull băut pe drum. Altfel... de data asta cred că adormeam pe scaun. :)) La patiseria de la Victoriei nu am găsit ceva tentant aşa că, acoperit şi de sandwich-urile din rucsac, am trecut relaxat mai departe.

Rămăsese stabilit că, în lipsa unui e-mail primit până în 4pm, ne vedem seara. Puţin după 4 verific mail-ul şi văd un mesaj în spam. Mă gândesc că ar putea fi de la ea şi mă cert pentru faptul că uitasem să-i spun că nu pot citi eventualele mesaje aruncate aiurea de Yahoo în spam. În aceste condiţii, dat fiind că nu schimbasem numere de telefon, nu-mi rămânea decât să merg la locul întâlnirii şi, în cazul în care ea nu ar fi apărut, să merg acasă să văd că despre asta mă anunţa mesajul din spam.

Am avut toată ziua o stare altfel... o formă necunoscută de agitaţie veselă şi, surprinzător, cât de cât eficientă. Totuşi, spre seară, am revenit la deja obişnuita lipsă de chef... Anticipam deja o nouă întâlnire banală care nu va aduce nimic nou în viaţa mea... Băusem deja câteva ceşti de ceai de mentă...

Odată plecat de la birou a apărut parcă alt gen de emoţii. Deşi nu mâncasem nimic despre care să ştiu că mă deranjează la stomac, uite că am din nou senzaţii neplăcute... Sper să nu fie la fel şi în următoarele ore. Ajung la Unirii devreme, constat că, aşa cum îmi propusesem, am timp suficient pentru a merge pe jos până la locul întâlnirii, aflat la circa 1,5 km distanţă. Socotisem, aşa cum mi se întâmplă mai mereu, şi o rezervă de timp motiv pentru care, ajuns aproape de locul faptei, am constatat că este încă devreme...

Ca şi în primăvară, când urma să cunosc altă femeie cu care, după părerea mea, relaţia e acum ca şi încheiată, am cumpănit între a mă opri sau nu la o florărie. Până la urmă nu m-am oprit, principalul motiv fiind, zic eu, anxietatea socială. Un alt motiv, mai degrabă gândit decât trăit, ar fi amintirea ocaziilor din trecut în care, nu odată, a fost prost primit gestul meu. Mă mai gândeam şi că e prea devreme să fac asta la prima întâlnire deşi nu mă gândisem la un trandafir roşu care să încerce să ofere o prea puternică încărcătură sentimentală, gândindu-mă mai degrabă la o floare albă.

Să spunem că e explicabil gestul aceleia care a strivit în buzunar floarea pe care tocmai i-o oferisem. Am reuşit să trec peste acel moment şi să aştept, în următorii ani, alte femei cu alte flori. Totuşi, ultima ocazie în care am făcut acest gest a fost din nou greu de digerat. Parcă aud uneori tonul şi cuvintele de reproş: Adrian, tu vrei să-mi faci necazuri? Doar ştii cât e de gelos al meu... Culmea e că atunci ei erau deja certaţi iar acum... femeia e cu altcineva...

Gândindu-mă la flori mi-am amintit de Sergiu care găsise o idee faină care-l ajuta să aleagă mereu floarea potrivită cu momentul. El ajunsese să discute cu o florăreasă căreia îi spunea în câteva vorbe ce relaţie are cu femeia pentru care cumpăra flori iar florăreasa îi dădea sugestii care, spunea el, au fost suficient de bune de fiecare dată... Dar, vezi tu? soluţia Sergiu nu mi se potriveşte şi mie pentru că nu sunt la fel de relaxat când am de discutat pe tema asta...

Ajung, văd GreenTea, privesc ceasul, văd că e tot devreme aşa că mai fac o scurtă plimbare pe străzile din jur. Revin şi, în câteva minute, apare pe stradă o siluetă care îmi spunea ceva. O privesc, mă priveşte, mă îndrept spre ea, se îndreaptă spre mine. Ne salutăm şi ezit între a încerca o îmbrăţişare sau a face alt gest, mai cuminte. Ea salvează situaţia, îmi întinde mâna şi aşa s-a produs singurul contact fizic al serii, o amicală strângere de mână.

Intrăm în GreenTea şi am surpriza să aflu că ea rezervase o masă gândindu-se că locul este de obicei aglomerat şi ar putea fi deja plin la ora la care urma să ajungem noi. Suntem conduşi sus, în Salonul Japonez pe care l-am recunoscut din fotografii. Ne aşezăm, ea îmi spune că tocmai trecuse în fugă să-şi salute verişoara Mihaela... Simt pentru o clipă că am abătut-o de la aniversarea acelei fiinţe şi-i spun că, în situaţia asta, dacă mi-ar fi spus, am fi putut stabili pentru altă dată întâlnirea noastră. Mă linişteşte spunând că, din informaţiile ei, Mihaela trebuia să-şi organizeze în week-end sărbătoarea şi că oricum se văd foarte des, caz în care nu-i va fi simţită lipsa acum. Un posibil focar de conflict a fost stins în câteva cuvinte şi am fost odată în plus mulţumit de femeia cu care mă vedeam.

Studiem meniul, ea se opreşte la Orange iar eu, deşi am ezitat un pic, am rămas la ceaiul pe care aproape că mi-l alesesem încă de acasă, Spearmint Cut. Zahăr sau miere? Surprinzător, deşi nu mai pusesem miere în gură de mulţi ani, aleg miere. La rândul ei, deşi îmi spunea mai târziu că obişnuieşte să bea ceaiul fără zahăr, alege zahăr.

Până vine ceaiul vorbim iar eu încerc să mă obişnuiesc cu atmosfera. E plăcut, îmi imaginez că aş putea să mai trec pe aici fie singur, fie cu o persoană care preferă atmosfera liniştită, fără fum de ţigară.

Ajunge în câteva minute domnişoara cu ceaiurile. Ne spune cât trebuie lăsat la infuzat fiecare dar... nu ţin minte nici eu, nu ţine minte nici ea... Ceaiurile stăteau pe masă de câteva minute când ajungem noi să ne întrebăm ce avem de făcut cu ele... Eu speram ca ea să fie suficient de obişnuită cu felul în care se serveşte aici încât să mă înveţe şi pe mine. Ea... nu mai fusese de mult pe aici... Prin urmare ne-am trezit faţă în faţă două persoane "împiedicate" care au abordat problema la fel, eu imitând-o pe ea...

Ce avem pe masă? Două tăvi, fiecare având un ceainic, un mic vas pe care era aşezată hârtia în care erau introduse plantele, vasul cu zahăr sau miere, o linguriţă şi o cănuţă pătrăţoasă. O privesc cum pune planta în cănuţă după care toarnă apă fierbinte din ceainic. Fac la fel, mă trezesc că din ceainic curge atât în cănuţă cât şi în tavă. Ea mă linişteşte şi-mi spune că se mai întâmplă şi aşa. Lăsăm la infuzat şi, puţin mai târziu, ea are un gând genial: nu punem planta în ceainic, să se facă tot ceaiul? :) Scoatem planta, vărsăm cănuţa în ceainic, punem planta, acoperim ceainicul apoi aşteptăm un timp socotit "după ureche". În sfârşit, ne turnăm ceai, începe să bem şi continuăm discuţia.

Paranteză: câteva zile după seara de luni, făcându-mi la birou ceaiul, îmi aminteam zâmbind de încurcăturile cu ceaiul de luni.

De aici povestea are mici subcapitole...

Eu sunt un fel de mamă a răniţilor...

Ne lămurim că, spre deosebire de situaţia mea, oamenii pe care încearcă ea să-i ajute sunt receptivi. Eu am cam renunţat să îi ajut pe ceilalţi pentru că oamenii pe care aş fi tentat să-i ajut nu percep discursul meu ca fiindu-le folositor.

Psihologie

M-a bucurat încă din zilele în care schimbam mesaje faptul că citea cu interes alunecările mele spre psihologie. Când ne-am văzut, pornind de la un citat din Freud găsit în Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, Editura Polirom, 2009 ("Trebuie să privim dincolo de boala pacientului şi să elaborăm o estimare a întregii sale personalităţi: pacienţii care nu au un nivel de educaţie satisfăcător şi un caracter demn de încredere ar trebui să fie refuzaţi"), am pus în discuţie faptul că, având un pacient cu nivel intelectual redus care nu este în stare să-şi amelioreze în proporţii rezonabile viaţa în ciuda intervenţiilor profesioniste ale psihologului, clinicianul ar putea resimţi frustrare.

Fumat

O întreb în ce condiţii simte nevoia să fumeze anticipând ori fumatul de nervi, ori fumatul social. Ei bine, m-am înşelat. Spunea că ea savurează ţigara motiv pentru care fumatul rapid şi nervos nu i se potriveşte. Am tras împreună concluzia că se închide un comutator misterios atunci când pune mâna pe ţigară. Altfel spus, atunci preia controlul roboţica.

Alte vicii

Gândind ea probabil că zahărul e cancerigen sugera că, decât să consum zahăr, ar putea fi mai bine pentru mine să consum cafea. I-am spus că încerc să renunţ la cafea deoarece aceasta îmi afectează funcţionarea în mai mare măsură decât o face zahărul iar ea pare să fi înţeles. Dacă e să formulez o explicaţie mai clară, pot să vorbesc de tulburarea de anxietate generalizată care este agravată de consumul de alcool, cofeină şi sucuri carbogazoase. Orice articol serios pe tema asta face această precizare. Un simplu google search m-a convins şi pe mine.

Familie, bine şi rău

Spunea că a fost ajutată mult, motiv pentru care acum încearcă şi ea să le întoarcă ajutorul. Îmi expun cu ocazia asta teoria cu circuitul binelui şi răului în natură: Sunt oameni care-ţi fac bine, la rândul tău ajungând să faci bine altor oameni. Sunt şi oameni care-ţi fac rău, tu răspunzând cu rău altor oameni. Esenţa teoriei mele era că nu întoarcem aceloraşi oameni binele sau răul făcut dar răspândim la rândul nostru bine şi rău.

Copii

Ne punem de acord că sunt frumoşi copii cu condiţia să fie ai altora. Ne repovestim micile episoade pe care le amintisem şi pe messenger. Nepotul ei trezind-o la 7 dimineaţa dându-i bobârnace şi Maria care aproape mi se urcase în cap în vara 2005, la întoarcerea din aşa zisa practică de licenţă despre care povestea este disponibilă aici iar fotografiile aici. În zilele următoare mi-au amintit colegii de muncă şi alte poveşti despre Maria, poveşti care au apărut în perioade de viaţă care m-au marcat în mai mică măsură, motiv pentru care nu le-am reţinut în mod special (de exemplu faza de după Prima evadare în care, întrebând-o care este cel mai murdar animal, aşteptându-mă să amintească de porc, ea m-a surprins spunând că cel mai murdar animal sunt eu, lucru perfect adevărat după ce pedalasem prin ploaie, noroaie şi rahaţi de oaie).

La capitolul copii eu percep şi o diferenţă importantă între mine şi ea. Dacă ea afirmă că nu doreşte un copil pentru că nu poate să aibă grijă în acelaşi timp şi de copil şi de carieră eu aş putea spune că nu mă simt suficient pregătit nici pentru copil (admiţând că ar apărea cea cu care să îl fac), nici pentru carieră...

Despre curajul altora

Uite, omul cu care schimb mesaje acum a riscat o sumă mare de bani pe care este posibil să-i piardă sau să-i aibă blocaţi o vreme. Eu i-am spus că, din punctul meu de vedere, nu-l sfătuiesc să rişte dar el a ales altfel. Acum îl compătimesc pentru momentul nefavorabil dar îl şi admir pentru curajul pe care nu l-am avut eu când am avut o ocazie asemănătoare.

Eu am discutat subiectul din alt unghi... Pentru că la bani nu m-am priceput niciodată am pomenit de admiraţia pe care o port celor care, pe munte, pe bicicletă sau în altă zonă favorabilă sporturilor apropiate de extrem, riscă mai mult decât am fost eu dispus să risc.

Bicicletă şi amici sedentari

Ea închiriind o bicicletă la Cheile Grădiştei şi plimbându-se singură pentru că oamenii cu care era au preferat să stea la pensiune să se odihnească. Eu povestindu-i că am întâlnit o altă femeie care se învârtea într-un grup de acelaşi tip, femeie care nu a vizitat multe locuri faine pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu putea să viziteze singură. Aminteam că această fiinţă a câştigat admiraţia mea după o tură de iarnă în care m-a însoţit la cort (povestea, aici). Totuşi, am precizat şi faptul că acea tură, pe termen lung, nu a însemnat nimic, acum fiecare dintre noi având altă viaţă...

Venind vorba despre bicicletă am amintit şi de o femeie care nu mai pedalase de mult timp dar care, când s-a urcat pe bicicleta mea, pedala atât de frumos încât regret şi acum că ea nu mai face parte din viaţa mea... Mi-a mai rămas din acea poveste fotografia de aici.

Dumnezeu

Eu îi spun cum, cândva, am zis: Faptul că tu exişti este dovadă clară a faptului că Dumnezeu nu există.

Ea îmi spune că ar crede dacă ar putea să-l atingă pe Dumnezeu, ca-n Psalmii lui Arghezi. Eu... afirm că este imposibil ca ea să-l atingă pe Dumnezeu, fiind mai probabil ca el s-o atingă pe ea... Secundă de tăcere după care afirm că a sunat ciudat ce am spus iar ea e de acord... Deşi, dacă era să argumentez aş fi afirmat că, fiind peste tot, Dumnezeu o atinge tot timpul, de fapt am vaga senzaţie că astfel afirmam că jumătate de gură că mi-ar plăcea să o ating...

Locuinţă

E greu să stai 5 oameni în 2 camere aşa că a închiriat un apartament de 4 camere... Nu i-am povestit ei că ştiu foarte bine cum e să locuieşti înghesuit, 5 oameni în două camere... Practic am locuit aşa aproape jumătate de viaţă, nici în prezent nefiind prea plăcută situaţia mea din acest punct de vedere... Şi uite cum era să se producă din nou actul ratat şi prea să se transforme în oprea... I-am povestit ei despre actul ratat şi... am avut o discuţie interesantă pe acest subiect. :)

Haine

Spre satisfacţia mea, îmi spunea că la muncă se îmbracă business pentru că aşa consideră ea că e de preferat dar că cel mai bine se simte în trening. Au trecut peste 4 ani de la ultima întâlnire cu o femeie îmbrăcată business. Diferenţa, în favoarea prezentului, este că cealaltă îşi ascundea feminitatea sub haine exagerat de sobre în timp ce luni am avut plăcerea să petrec două ore lângă o femeie îmbrăcată într-un stil care împăca eleganţa şi feminitatea. Au fost secunde în care am admirat-o în tăcere pentru asta...

Job

Deşi nu am discutat prea mult despre job-ul ei, i-am povestit despre ce fac eu, despre efortul pe care l-am depus pentru a fi mai relaxat la birou, pentru a nu-mi mai asuma sarcini şi vinovăţii care nu-i musai să mi le asum.

Dinspre partea ei am aflat că i s-au oferit job-uri în străinătate dar ea a ales să rămână în România, lângă familia ei care locuieşte într-o ţară frumoasă...

Ca o concluzie despre job, pot spune că, faţă de ea, eu sunt vizibil mai jos situat... Nu-i o situaţie care să mă bucure şi nici nu cred că voi mai putea schimba mare lucru în acest domeniu... Timpul meu probabil a trecut de mult... Nu am conştientizat tristeţea până ne-am despărţit dar este posibil să fi plecat şi de aici starea proastă cu care aveam să închei ziua...

România e o ţară frumoasă dar e păcat că-i locuită

Ei bine, aici am avut de discutat. Am sugerat că e simplu să îi criticăm pe ceilalţi locuitori ai ţării dar, dacă suntem sinceri cu noi, putem remarca faptul că nici noi nu am făcut cine ştie ce pentru ţară sau pentru oamenii care o locuiesc... După cum era de aşteptat, acceptând într-o oarecare măsură sugestia mea, m-a întrebat ce am făcut eu deosebit pentru ţară sau oameni... Am povestit cu ocazia asta despre pornirile mele ecologiste, despre flash mob- ul de la Agricultură (fotografii, aici), despre dezbaterea legată de Roşia Montană, despre ziua în care am început să văd şi partea urâtă a muntelui reprezentată de munţii de gunoaie pe care, doar eu cu Irina, nu i-am putut reduce decât cu foarte puţin în acea interesantă zi de octombrie 2004 (povestea, aici).

Artă

Mi-a povestit că a făcut cursuri de dans dar, din cauza unor împrejurări nefavorabile, a renunţat la ele până la urmă. Eu am afirmat că nu am produs artă dar, din când în când, am consumat diverse forme de artă.

Ceai

Am aflat cum s-a întâmplat să devină pasionată de ceai. Cealaltă pasiune, dobândită odată cu cea pentru ceai, a abandonat-o la timp. :)

Acum îmi dau seama că nu i-am spus nimic despre ceaiul de cabană pentru care, la rândul meu, am făcut o mică pasiune...

----------

Spre finalul serii i-am dat din nou ocazia să mă critice iar ea... a fost din nou tolerantă, chiar binevoitoare... Mă anunţă că trebuie să plece, mă gândesc o clipă să mai rămân dar... aleg să plecăm împreună... Ea observă că nu-i în zonă persoana care trebuia să facă nota de plată, eu îi povestesc că mă simt aiurea în astfel de momente, motiv pentru care prefer cârciumile în care plătesc direct la bar. Ea îmi spune să nu-mi fac griji pentru că are soluţii (îmi era greu să-i explic că nu de soluţii teoretice duceam eu lipsă cât de competenţă emoţională), printre altele existând şi varianta să coborâm jos şi să cerem să plătim acolo. Până la urmă, discret, apare şi omul potrivit, facem socotelile apoi ne retragem.

Ajunşi afară sugerez că e plăcut să bei vara un ceai la mesele de afară, mese aşezate direct pe iarbă. Ieşim din curte, îmi spune că mă poate lăsa cu maşina undeva, mă trezesc dezorientat, stabilim să mă lase la o staţie de metrou, urc în maşină, ea foloseşte o formulă glumeaţă gen Nu te speria! Conduc. iar eu îi spun că am văzut atât femei care conduceau bine cât şi femei care conduc prost motiv pentru care nu am idei preconcepute când văd femei la volan. Îmi amintesc de o seară în Preoteasa în care am fost plimbat de altă şoferiţă, o femeie de care nu mai ştiu nimic deşi locuim în acelaşi cartier.

Având senzaţii amestecate mai apuc în următoarele minute să povestesc despre oamenii de folk pe care-i ştiu, să spun câteva vorbe despre Casa cu prieteni apoi ajungem la intersecţia cu metrou. Cobor, îi spun să aibă grijă de răniţii ei, traversez şi mă îndrept spre casă

Acasă au început interpretările şi... am reajuns la schema cognitivă pe care o gândisem în vară şi o scrisesem într-un mesaj rămas fără răspuns. Schema s-ar putea numi motive pentru care nu recomand unei femei să încerce o relaţie apropiată cu mine... Cu această schemă în minte îi scriu la mijlocul săptămânii un e-mail în care-i spun că nu îmi dau seama dacă e bine sau rău să ne mai întâlnim... Mesajul, momentan, nu a primit răspuns... Prin urmare, nu ştiu dacă o să ne mai vedem sau nu...

Dincolo de micile mărunţişuri pe care le avem în comun a reapărut în mintea mea ideea că trăiesc într-o lume prea diferită de cea a oamenilor pe care-i plac motiv pentru care, dincolo de amiciţii de mai lungă sau mai scurtă durată, nu cred că voi avea parte şi de o relaţie serioasă... Nu-mi dau seama cât de realist este să visez în continuare la aşa ceva...

În zilele care au urmat întâlnire mi-au atras atenţia două informaţii: Furtuna încă este în program la Teatrul Mic şi Roxette are programat concert în Bucureşti anul viitor (detalii, aici)...

joi, 11 noiembrie 2010

Psihozâmbet :)

Am ezitat ceva timp până să scriu acest text. Totuşi, dat fiind că rar mi se întâmplă să fiu cu adevărat bucuros după ce aud câteva cuvinte (chestia asta mi se mai întâmplase şi luni seară, motiv pentru care profit de ocazie şi-i mulţumesc celei care a avut reacţii plăcute la o grămadă de vorbe care ar fi putut să stârnească în ea spiritul critic) voi reproduce aici un scurt dialog care m-a făcut, după multă vreme, să plec zâmbind de la şedinţa de psihoterapie. S-a întâmplat în seara asta, cu nici 3 ore în urmă... Citez din memorie:

T: Când ne mai vedem?
Eu: Probabil în timpul săptămânii. Cred că e ocupată clinica sâmbătă.
T: Se poate sâmbăta următoare?
TP: Nu. Vineri dimineaţă se poate.
T: Nu e bine.
Eu: Dimineaţă nu prea pot. Dacă găsim liber în orice seară, după 7, e perfect.
TP: De ce-i luaţi apărarea?
Eu: Nu iau apărarea nimănui. Doar că cel mai bine pentru mine e seara, altfel e mai complicat.
TP: Ia uite! Aproape că e mai puternic clientul decât terapeutul. Mai este puţin şi se inversează rolurile.
Eu: Dacă întâmplarea face să fie avantajos pentru amândoi să ne întâlnim seara înseamnă că ne aflăm într-o situaţie fericită în care e bine pentru toată lumea.
T: Şi unde-s doi puterea creşte, nu?
Eu: Cam aşa ceva...

Nu ştiu ce gândeau ceilalţi implicaţi în dialog. Ştiu doar că, după părerea mea, în seara asta a fost vizibil faptul că alianţa terapeutică funcţionează bine şi, mai mult decât atât, relaxarea cu care mi-am susţinut punctul de vedere este un semn bun. După ce ne-am salutat şi m-am îndreptat spre uşa clinicii cred că mi-a apărut pe chip un zâmbet larg, rămas pe chipul meu pentru câteva zeci de secunde. Cred că se întâmplă destul de rar ca doi oameni care mănâncă psihologie pe pâine să-ţi provoace intenţionat sau din pură întâmplare una dintre cele mai de dorit reacţii.

Pentru mine au contat foarte mult vorbele terapeutului principal, motiv pentru care am simţit nevoia să povestesc episodul. Cred că, pentru câteva secunde, am fost fericit.

După ce aseară eram descurajat şi mă gândeam să beau nişte ţuică în încercarea de a uita starea deplorabilă în care mă aflam, uite cum reuşesc câteva vorbe bine plasate să modifice în bine starea mea psihică.

Nu e deloc simplu să trăieşti în situaţia mea dar, din când în când, se întâmplă lucruri care te fac din nou să speri că vor urma şi zile mai bune cândva...

marți, 9 noiembrie 2010

Găsi-te-ar boala sau comunicarea ca nevoie fiziologică

E dimineaţă...

Hapciu! Găsi-te-ar boala! se aude dintr-o cameră...

F***-te-n gură! Că m-am săturat... Laşi deschise toate uşile şi toate geamurile şi te miri că-i curent... se aude din partea cealaltă a casei...

Eu, prins "la mijloc", tac şi mă-ntreb la ce foloseşte genul acesta de exprimare... Aşa a apărut ideea de comunicare văzută ca nevoie fiziologică... Nu vorbim pentru a transmite ceva, vorbim doar pentru că sfincterul oral oboseşte uneori de atâta încleştare şi... se deschide... şi iese la suprafaţă un cuvânt precum, prin alte zone ale corpului, dedicate respectivelor funcţii, ies alte chestii... Transpiraţie, spermă, fecale, urină sau vorbe, pentru unii indivizi este cam tot aia...

Picătura de bine a dimineţii

Uneori, într-o zi în care nu aştepţi nimic bun, apare elementul surpriză sub forma unei picături de bine... La serviciu, apare un client cu care mă văd destul de rar şi, pe negândite, omul îmi cere voie să mă întrebe ceva personal apoi, cu permisiunea mea, mă întreabă dacă sunt pasionat de munte... Aflând că sunt îmi spune că mi-a găsit profilul pe alpinet dar nu era convins că sunt eu... Îmi place când sunt recunoscut ca om de munte... E genul de moment în care regret un pic că ies din ce în ce mai rar sau poate nu voi mai ieşi niciodată...

Cu ani în urmă a mai fost un moment asemănător în care eu mi-am recunoscut pe alpinet un client cu care îmi plăcea cum colaborez, client cu care m-am revăzut apoi la DarkFest...

Mai aproape de prezent, un alt client, nu mai ştiu în ce împrejurări, a aflat că merg pe munte şi, din când în când, mă mai întreabă pe unde am fost sau pe unde-i recomand eu lui să meargă în concediu...

Nu sunt singurele surprize plăcute pe care le-am avut de-a lungul timpului din partea clienţilor. Colaborez cu oameni destul de plăcuţi. Totuşi, la locul de muncă, poate pentru că sunt eu prea pretenţios sau pentru că uneori ne batem joc de noi, percep relaţia cu clienţii ca fiind mai plăcută şi mai consecventă în comparaţie cu relaţia cu colegii şi şefii...

Picătura suplimentară de rău a dimineţii

-Clientul x trebuie să vină să-şi ia piesa bună şi să ne aducă defectul
-Da? Şi?
-Altfel trimitem înapoi piesa bună.
-Şi cum pot eu influenţa asta? Dacă se uita cineva pe fişă vedea că în ziua x, ora y am trimis un e-mail omului şi îl anunţam ce e de făcut. Din ce-mi spui deduc că cineva se aşteaptă şi fi greşit eu cu ceva dar nu ştiu dacă există argumente solide pentru presupunerea asta. Iar dacă există argumente, să mă dea în p*** mea afară!
-Asta mi-a spus w, asta ţi-am transmis...

luni, 8 noiembrie 2010

Inutil...

Aş fi vrut să scriu o poveste frumoasă azi... O poveste despre locuri noi, oameni noi, zâmbete...

Totuşi, ajuns acasă, stând (nu e prima dată şi... mă înfurie asta de fiecare dată) la uşă minute bune până mi s-a deschis, mi-am dat seama că toate insulele de frumos din viaţa mea rămân inutile atâta vreme cât după fiecare insulă de bine se confirmă o presupunere de veste proastă sau urmează momente care trimit în uitare tot ce părea bun sau constat că situaţia mea generală tot proastă rămâne...

Nu ştiu ce aş putea să fac pentr a ajunge ca insulele de bine să se transforme în continente sau oceane de bine... Motiv pentru care, pentru o vreme, deşi ar putea să nu fie cea mai bună soluţie, îmi propun să revin la viaţa simplă de acum câţiva ani în care nu ştiam decât job şi casă... Fără amici şi prieteni, fără relaţii, fără pseudorelaţii, fără aşteptări neconfirmate, fără dezamăgiri...

Vă salut!

marți, 2 noiembrie 2010

Prima...

Ajung acasă şi uite ce aud... Are cumva legătură cu ce am trăit azi... Sau poate mă înşel, încă odată...

Una rea şi două bune...

Din păcate mă afectează mai mult cea rea, motiv pentru care îi voi dedica nişte rânduri în plus...

Era dimineaţă dar cu aproximativ o oră mai târziu faţă de ora ei. Mergeam spre serviciu nici senin, nici trist... Dar am văzut-o şi, în câteva secunde, mi s-au înecat toate corăbiile... Am văzut-o la un metru în spatele meu, puţin în lateral. Am privit-o o clipă apoi am întors capul şi mi-am văzut de drum. Cale de o scară rulantă am avut-o undeva în spatele meu. Apoi ne-am despărţit. Câteva secunde mai târziu am constatat că mi-a pierit pofta de mâncare aşa că am trecut deja trist pe lângă patiseria de unde mă aprovizionam cam în fiecare dimineaţă. Câţiva metri mai încolo am simţit din nou nevoia de un Red Bull. Speram să mă pot abţine dar... alerg spre metrou, constat că e plin, rămân pe peron şi, până la următorul, am trecut pe la automat. Deci nu voi putea bifa o nouă lună fără cofeină. Constat cu regret că scurtele întâlniri cu ea încă mă emoţionează puternic. Asta în ciuda faptului că singurele cuvinte pe care consideram că este decent să i le mai spun i le-am scris într-un sms, chiar de ziua mea. Mi-am dat seama în câteva clipe că ziua mea e stricată, că renunţ la concertul din Mojo, că o să-mi fie greu să-mi reţin lacrimile.

Nu-mi dau seama ce am gândit în secundele în care ea era aproape, ştiu doar cum am reacţionat. Mai ştiu şi că ziua mi-a fost într-adevăr stricată, că m-am concentrat destul de greu la ce aveam de făcut la birou, că, în lipsa unor bloguri cu veşti frumoase ziua ar fi fost mult mai urâtă.

Nu pot să suport ideea că cineva cu care, cândva, discutam multe lucruri, acum nu mai are nici cea mai vagă dorinţă să-mi vorbească în ciuda faptului că ne vedem destul de des. În acelaşi timp, nu sunt nici eu dispus să îmi schimb obiceiurile astfel încât să reduc şansele de a o revedea.

Dacă e să insist gândindu-mă că e vinovată pentru disconfortul pe care-l trăiesc când o văd aş aminti doar două momente concrete. În ambele situaţii i-am scris că, în condiţiile pe care le dorea ea, eu m-aş retrage din viaţa ei iar ea... a reuşit să mă convingă să rămân. Poate dacă plecam la timp din viaţa ei multe lucruri urâte (pentru care, în mare măsură, eu sunt vinovat) nu s-ar fi întâmplat... Edit: Şi totuşi, cam greu să o consider vinovată... Admiţând că aş fi putut să trăiesc ce trăia ea atunci, admiţând că aş fi putut alege să păstrez sau să alung pe cineva (de) lângă mine, aş fi ales să păstrez lângă mine acel om... Doar că, din motive pur subiective, alegerea ei nu mi-a picat mie bine...

Dincolo de speranţa mea, zadarnică probabil, că voi reuşi cândva să fiu relaxat când ea apare în drumul meu, rămân aceste noi şi noi emoţii pe care nu reuşesc să le analizez în căutarea unui sens...

Şi acum încerc să mă opresc cu povestea asta şi să trec la veştile bune de pe blogul lui Dragoş şi de pe cel al amicilor de la Folk Frate. Daţi click, citiţi, ascultaţi şi, dacă vă place, daţi un vot pentru Cristina Andrieş.

Edit: Şi dacă tot i-am amintit pe cei de la Casa cu prieteni, un playlist cu ei şi cu oamenii din Anotimpul 5 găsiţi aici. Asta ascult eu acum...