marți, 22 iulie 2014

METROREX dezinformează



Ai călătorit azi dimineaţă cu metroul, pe Magistrala 2?

Dacă DA, probabil ai constatat că, cel puţin în intervalul 8:30 - 9:00, pe magistrala 2, trenurile soseau în staţie la 6- 10 minute. Faţă de cele menţionate de Metrorex pe site (http://www.metrorex.ro/program_de_circula%c5%a3ie_%c3%aen_zile_lucr%c4%83toare_p787-1) s-a înregistrat în acel interval o depăşire a timpului de aşteptare cu 50 - 150 %.

Ce anunţă Metrorex în comunicatul de presă (http://www.metrorex.ro/_read337-1)? Că circulaţia a fost perturbată DOAR în intervalul 7:30 - 7:45. Sună a dezinformare?

Mai ţin să precizez un lucru. La 8:30 se anunţa la Piaţa Victoriei că se iau măsuri pentru remedierea problemei tehnice. La 8:36 sosea un tren. În urma măsurilor extrem de "eficiente" luate de Metrorex, următoarele două trenuri au sosit la 8:46 şi 8:56 (orele sunt aproximative, eram suficient de furios încât să nu mă mai uit la ceas, mă uitam doar la cronometrele de la capătul peronului). Ştiu asta pentru că nu am putut urca în primele două din cauza aglomeraţiei, în al treilea reuşind să urc cu puţină obrăznicie (care nu îmi este specifică) şi prin schimbarea strategiei de apropiere de uşa metroului.

Dat fiind că, săptămâna trecută, au mai existat două seri cu probleme tehnice, când s-a aşteptat în staţie până la 15 minute (faţă de 4 minute timpul de aşteptare în condiţii normale), pe 15 şi 17 iulie 2014, iar în trecutul recent, pe Magistrala 1, au existat şi două dimineţi cu întârzieri mari, am anunţat Metrorex că PRETIND despăgubiri constând în contravaloarea celor 5 călătorii în care am avut de suportat aglomeraţia şi întârzierea.

Vă recomand şi vouă să PRETINDEŢI despăgubiri!

Vi se CUVIN în astfel de cazuri.

luni, 21 iulie 2014

Am ratat, din nou...



Eram la un pas să o întâlnesc. Planul meu se dusese de râpă aşa că eram aproape gata să accept planul ei, bazat pe elemente mai clare, probabil. Anxietatea atinge cote alarmante. Cum dracu` să o întâlnesc când eu sunt limitat pe câteva planuri esenţiale? Cum să o întâlnesc dacă ea este cu altcineva? Nu m-am luptat niciodată să distrug un cuplu, nici măcar atunci când credeam că acel cuplu se va distruge oricum, singur, mai devreme sau mai târziu. Prin urmare, cu o strângere de inimă ceva mai confortabilă decât un potenţial atac de panică în condiţii pe care îmi era aproape imposibil să le controlez, anunţ că nu este momentul potrivit să ne vedem. Ea mă anunţă că anulează planurile deja făcute dacă aşa vreau eu. Fără să-mi lase impresia că ar regreta asta. Deci întâlnirea noastră ar fi fost pentru ea un element banal. Deci am ales bine renunţând. Totuşi, motivele pentru care am ales să renunţ mă fac să fiu nemulţumit de mine. Totuşi, ştiam că pe planul ăsta am ratat, definitiv. De unde sămânţa aia de speranţă, care a durat câteva zile, nu ştiu. Nu, nu ne vom vedea niciodată, se pare... Niciodată! Indiferent cât de fericită sau nefericită vei fi...

Voi fi deprimat câteva zile, probabil, după care-mi voi reîncepe antrenamentele de alergare şi, un pic mai des decât în prima jumătate a anului, voi reveni pe munte de dragul muntelui sau de dragul unor recorduri personale de viteză care să mă încurajeze să particip la concursuri de alergare montană. După cum spuneam şi zilele trecute, asta e cam tot ce-mi rămâne în rahatul ăsta de viaţă...


Risc de-a-n pulea



Actualizare 21 iulie 2014 ora 16:30. Cu vreo 30 minute în urmă m-a sunat din nou. Din altă sursă am aflat că e OK, a ajuns pe teren bătut, pe triunghiul roşu Buşteni- Mălăeşti. Încă sunt furios pe el.

--------------------------------

ACTUALIZARE: 21 IULIE ORA 6:24 

Mă sună să-mi spună că la 1 noaptea s-au oprit să doarmă şi că vor continua în jos, pe lumină. După mintea mea era mai bine să urce în brână dar... nu te pui cu logica alpiniştilor... Ştie ei bine ce face! Că doar este mulţi...

--------------------------------


20 iulie 2014, ora 18:02- mă sună Daniel să mă întrebe dacă, în coborârea dinspre Acul de Sus către Valea Adâncă mai poţi intersecta vreo vale. Găsesc în Cristea (după ce căutasem în Kargel de pomană) schiţa în care erau menţionate Hornurile Văii Adânci pe care înţeleg că era el şi pe care tocmai reuşea să le traverseze.

Cumva, ceva mai târziu, înţeleg că a intrat pe Valea Adâncă. Fiindu-mi stârnită curiozitatea am citit şi eu ce zice Cristea. Nimic de bine... Hornurile Văii Adânci criminale, Valea Adâncă plină de săritori înalte deasupra Brânei Mari a Morarului. Despre pitoane de rapel, nimic... 

21 iulie 2014, ora 00:49- mă sună din nou (de pe alt telefon, al lui rămăsese fără baterie; este foarte logic să pleci la drum cu telefonul descărcat deci îl înţeleg) să mă întrebe dacă între Valea Adâncă şi Vâlcelul Morarului mai este vreo vale. Tot în Cristea găsesc desenat un fir de vale situat cam la jumătatea distanţei dintre cele două. Fără grad de dificultate, fără descriere, fără nimic. Aflu că pe el coboară Daniel la ora asta.

Ieşise din Hornurile Văii Adânci, intrase o vreme pe Valea Adâncă dar, deasupra unei săritori mari, a hotărât să încerce mai în dreapta să găsească o coborâre acceptabilă. A nimerit în acel fir de vale care porneşte puţin deasupra Brânei Mari a Morarului şi a început să coboare pe el. Din cauza întunericului sau poate din alt motiv a depăşit brâul fără să se înscrie pe el. Şi aşa a ajuns să mă sune din nou...

Abia adormisem de câteva zeci de minute... A reuşit să-mi facă praf somnul cretinul meu frăţior... Cică acum taie o mare de jnepeni care, speră el, nu nimereşte în Valea Morarului printr-un perete. Şi cum va vedea peretele? La lumina frontalelor? Dacă dă de urs prin jneapăn? Dacă, după vreo 17 ore de traseu (bănuite) ajunge la epuizare? Dacă dă de dracu` dobitocul?

Culmea este că traseul de ieri a fost Acele Morarului. Traseu pe care l-a tot făcut în ultimii ani şi de pe care a reuşit să se retragă din diverse puncte. Acum, de la vestul Acului de Sus, era foarte simplu să meargă în Omu şi să coboare pe Valea Cerbului. Dar... de ce să fie simplu când poate să fie complicat???

În altă trecere de-a lui pe Ace, cu ceva vreme în urmă, îmi povestea că a rapelat de pe Acul Crucii la miezul nopţii. Acum probabil crede că poate oricând să coboare din Acele Morarului în miezul nopţii aşa că-şi permite orice improvizaţie mai mult sau mai puţin imaginabilă. Până când o să-i meargă cu improvizaţiile alpinistului nostru? Rămâne de văzut...

Deci am somnul făcut praf iar până-n ora 10:00 trebuie să ajung la birou unde voi fi luat de odihnit. It`s a rahat situation, după cum spunea un instructor cu care lucra Sorana acum nişte ani...

Ataşez o scanare pe care am notat traseul pe care îmi imaginez că l-a făcut Daniel la retragerea din Acele Morarului.


Zilele astea era logic să scriu despre tura mea de ieri (Buşteni- Gura Diham- Poiana Izvoarelor- Pichetul Roşu- La Prepeleac şi retur) dar uite că altă problemă m-a făcut să scriu...

Nu recomand nimănui să improvizeze în stilul în care o face Daniel, la fel cum nu recomand nimănui să meargă noaptea pe munte. Poate fi extrem de riscant şi, nu exagerez deloc, poţi muri astfel.



luni, 14 iulie 2014

Dracula Maraton, impresii de spectator



Sâmbătă 12 iulie 2014, la ora 22:30, s-a dat startul celei de-a doua ediţii a maratonului nocturn din IOR. S-a concurat la 15000 m, semimaraton şi maraton.

Când am aflat eu de competiţie înscrierile tocmai se terminaseră. Oricum nu am în acest moment antrenament pentru 15000 aşa că nu regret neparticiparea. Dar ca spectator îmi pusesem în cap să merg aşa că, sâmbătă spre prânz, eram în parc în căutarea atmosferei care să anunţe competiţia de seara. Erau câţiva alergători, unii cu tricouri de la alte competiţii, alergători care păreau să se antreneze pentru Dracula Maraton. N-am reţinut chipuri dar am convingerea că cel puţin o parte s-au întors seara în parc pentru concurs.

După o repriză de somn, puţin după 20:00 porneam din nou către parc. În zona de start organizatorii începuseră să înalţe poarta Isostar. După câteva probe, poarta a fost aşezată în poziţia cea mai bună, bine ancorată în câteva puncte. Trecătorii priveau cu o oarecare curiozitate, unii se opreau să citească micul banner, copii păreau mai interesaţi de noul obiect de mobilier urban. Câte unii se opreau şi întrebau ce urmează să se întâmple.

Cu ceva timp înainte de start încep să se adune şi concurenţii, să-ţi ridice kit-urile de start, să se încălzească, să-şi prindă numerele. Apar în zonă agenţi de pază care dau de înţeles că vor purta de grijă concurenţilor şi organizatorilor, apar şi ceva poliţişti, într-un târziu apare şi o salvare care, până am plecat eu din parc, nu a avut intervenţii. Organizatorii aveau pregătite o grămadă de bidoane cu Isostar care, alături de apă, aveau să contribuie la hidratarea pe timpul cursei.

În jurul orei 22:00, organizatorul principal, Ilie Roşu (apropiaţii maratoanelor probabil ştiu de mult de obiceiul acestuia de a alerga cu steaguri după el; citisem şi eu despre asta iar sămbătă- duminică am avut ocazia să-l văd la lucru) anunţă că startul urmează să se dea la 22:30 pentru că unul dintre concurenţii cunoscuţi (Florin Simion, şi despre el citisem câte ceva) a anunţat că întârzie.

Apar şi camere video, sesizez o echipă de la Prima TV, mai târziu apar şi cei de la Digi 24, televiziunea mea preferată în toamna trecută, în perioada protestelor.

Până la ora startului se adună şi un grup de spectatori. Se explică ideea maratoanelor istorice, se dau interviuri. Acum, când scriu, mi se face puţin greaţă la ideea supradozei de patriotism de sâmbătă seară. Nu ştiu alţii ce au văzut dar eu am vazut mai degrabă un concurs sportiv decât o manifestare cu iz de istorie. Ideea asta istorică oferă însă şi o competiţie de care mă simt ataşat şi la care aş fi tentat să particip, dacă aş putea ajunge atunci, acolo: Maratonul Recunoştinţei- Roşia Montană. Pentru organizarea acestuia, Ilie Roşu are un mare Like din partea mea.

Revenim la concursul de sămbătă. Înainte de start am încercat să fiu atent la felul în care se încălzeau concurenţii. Nu strică să-i vezi pe cei mai antrenaţi ca tine cum îşi pregătesc cursa. Am mai fost atent la vârsta lor (sesizând câţiva concurenţi destul de în vârstă, printre care organizatorul, născut în 1960 şi o doamnă purtând un tricou inscripţionat România).

După start a început, într-un fel, marea plictiseală. A fost ceva nerăbdare până la sosirea primilor concurenţi, ceva curiozitate legată de primii oameni care îşi vor termina cursa, un pic de atenţie la organizare.

Organizarea, pentru un maraton istoric, a fost rezonabil de bună. Cronometrarea s-a făcut manual (sigur că era ideal să se cronometreze cu chip), finisher-ii au avut parte de medalii, au existat două puncte de hidratare, au existat fotografi atenţi la concurenţi, s-au putut lega biciclete în zona startului, pentru acei alergători care aleg să pedaleze înainte şi după concurs, unii şi-au putut lăsa bagajul în zona startului, sub supravegherea organizatorilor.

Ca spectator puteai asista la competiţie fie stând la o bere la terasa de la care organizatorii au tras curent, fie circulând prin parc pe traseul competiţiei.

Dacă alegeai să circuli prin parc aveai ocazia să te intersectezi pe rând cu alergătorii aflaţi în plin efort. O prezenţă inedită din acest punct de vedere a fost bulgarul Stanislav Georgiev, născut în 1965, concurent care era destul de sonor în timpul alergării, sunet care era detectat şi, uneori, comentat de cei care se intersectau cu el; să fi fost suferinţă fizică pentru semimaratonist sau simplă descărcare nervoasă, nu ştiu... fapt este că trecătorii, auzindu-l, îşi imaginau că omul zgomoteşte asemănător şi când face dragoste.

În tura de parc pe care am făcut-o, în mers, în sens invers direcţiei de concurs, am încercat să-mi dau seama unde trebuia maratonistul să facă o mică ocolire anunţată la start. Nu mi-am dat seama. Oare concurenţii şi-au dat seama? Am încercat să-i observ la timp pe alergători astfel încât să mă dau din calea lor. Cred că am reuşit de cele mai multe ori. Cred că eram printre puţinii oameni din parc, străini de concurs, care ştiau totuşi ce se întămplă acolo...

La start, omul cu cronometrul trebuia să fie cu ochii fixaţi pe numerele concurenţilor care treceau. Aceştia erau notaţi în nişte liste prin prelucrarea cărora bănuiesc că au rezultat clasamentele. Dacă s-au făcut clasamente... Ceilalţi organizatori aveau de muncă cu apa. Dacă iniţial hidratarea îi obliga pe concurenţi să facă un mic ocol (s-au provocat astfel reacţii de tipul: sunt nebun să ocolesc? prefer să nu-mi fragmentez alergarea) după vreo două ture a apărut ideea de a scoate chiar pe linia traseului o bancă cu pahare cu apă. În acest mod hidratarea se făcea mai eficient, în momentele în care organizatorii erau atenţi să existe acolo pahare pline. Că au existat şi momente în care concurenţii alergau dezorientaţi după apă şi/ sau Isostar e la fel de adevărat. Asta îmi întăreşte mie convingerea că nu strică deloc să ai la purtător propria soluţie pentru alimentare/ hidratare atunci când concurezi. Că asta te încetineşte este o mică problemă dar, decât să sfârşeşti deshidratat, mi se pare preferabil să fi eventual descalificat pentru depăşirea timpului regulamentar.

O altă mică problemă de organizare a fost terminarea paharelor. Cu înţelegere din partea concurenţilor, paharele s-au refolosit în măsura în care erau înapoiate organizatorilor. Cele aruncate pe jos erau adunate şi luau drumul coşului de gunoi.

În primul sfert al cursei, câţiva concurenţi erau aşteptaţi la finalul turei de cineva cu apă. Acea persoană dădea bidonul, alerga pe lângă concurent cât acesta se hidrata apoi prelua bidonul şi aştepta următorul moment de glorie în care trebuia să susţină concurentul şi să-şi facă micul număr de alergare. Asta m-a dus cu gândul la concursurile de alergare montană în cadrul cărora concurenţii pot primi hrană şi apă de la eventualii susţinători doar în zona punctelor de alimentare şi hidratare. Tot studiind prezentarea diverselor curse de alergare şi rapoarte de cursă am rămas plăcut impresionat de echilibrul între sportiv şi omenesc care răzbate din respectivele materiale.

După sosire, unii concurenţi dispăreau rapid din zona competiţiei (după ce-şi primeau medalia, desigur), alţii mai întârziau în aşteptarea prietenilor care urmau să termine cursa mai târziu sau continuau alergarea ca suport moral pentru un cunoscut care mai avea de alergat. Cei veniţi cu bicicletele plecau pedalând. Un concurent chiar era curios dacă, după alergare, oamenii mai pot pedala. Să se observe astfel diferenţa dintre alergător şi triatlonist?

Pe la 1 noaptea, pe când maratoniştii mai aveau 3- 4 ture (din cele 13) până la terminarea cursei, am pornit spre casă. Deja era rece în parc. Cred că era temperatura perfectă pentru alergare. Doamna în tricou cu România, înscrisă la cursa de 15000 cred, încă nu-şi terminase cursa. La o trecere pe la start spunea unui organizator că ar trebui să înceapă şi ea să alerge pentru că depăşeşte timpul. Răspunsul organizatorului mi-a plăcut: Nu vă faceţi probleme. Alergaţi în ritmul dumneavoastră. Se putea observa pe traseu că viteza doamnei este mică dar, la vârsta dumneaei, mi se pare lăudabil că mai face sport. Cred că era persoana cea mai în vârstă din concurs.

Se pare că toţi concurenţii erau animaţi în primul rând de plăcerea alergării. Am observat o singură alergătoare, semimaratonistă cred, nemulţumită când a aflat timpul în care a terminat: Cel mai prost timp! exclama ea. Raportat la istoricul personal, presupun.

Nu ştiu cum va continua cariera mea de alergător amator dar, dacă Dracula Maraton se va ţine şi anul viitor în IOR, mă gândesc să particip şi eu la cursa de 15000, dacă nu chiar la semimaraton.

Rezultatele provizorii de la Dracula Maraton ediţia a doua sunt disponibile aici: https://docs.google.com/spreadsheets/d/1EKnO0brZFuSqA7KpVjcByT6bjfoPNdRPSJEVjSXAlHs/edit?usp=sharing

Nu pot epuiza subiectul Dracula Maraton fără să mă întreb care a fost rolul Primăriei Sector 3 în organizarea evenimentului. După părerea mea, primăria putea contribui cu o soluţie de iluminat public care să facă uşoară deplasarea concurenţilor chiar dacă aceştia nu ar fi avut frontală. Dar, la cum s-au văzut lucrurile în parc, singurul merit al primăriei este că nu a interzis competiţia şi nu a pus poliţiştii să ne amendeze pentru adunare publică neautorizată (deşi, din câte-mi amintesc că am citit în lege, un concurs sportiv nu avea oricum nevoie de voia celor de la primărie). În rest, şi-a făcut puţină reclamă punând instituţia pe afiş şi gata!

Şi pentru că o obişnuită a unor astfel de concursuri mi-a sugerat că sunt un element util în cadrul antrenamentelor pentru alergarea pe şosea, mă gândesc din ce în ce mai serios să mă înscriu pentru cursa din octombrie, de la Azuga. Pe 17 iulie citeam că încep înscrierile... Detalii, în curând, aici: http://azuga.trailrace.ro/

Dar până la asta, mi-am propus ca sâmbătă 19 iulie 2014 să parcurg o parte a traseului scurt de la Marathon 7500 Bucegi pentru a-mi evalua propria stare fizică dar şi pentru a observa atmosfera din concurs. Se pare că am cele mai mari şanse să ajung şi să fiu depăşit de concurenţi pe sectorul Gura Diham- Poiana Izvoarelor- Pichetul Roşu- Prepeleac. Dacă startul în cursă se dă la ora 7:00 iar o echipă cu pregătire medie ajunge în 90 minute la Omu, iar în 3 ore de la plecare ajunge la Gura Diham, la Prepeleac ajungându-se în 5 ore rezultă că sâmbătă după ora 10:00 panta prostului o să fie plină de concurenţi.

Dacă plec din Bucureşti cu Regio 3001, de dragul economiei, simt că ajung în Buşteni cumva la limită pentru prinderea valului de echipe cu viteză medie de deplasare. Totuşi, nici cu diferenţa de bani nu-mi stă rău în buzunar aşa că este foarte probabil să evit Interregio 1745 care oricum pare să sosească în Buşteni prea devreme, în contextul concursului la care doresc să fiu martor (07:39).

Pe partea cealaltă, studiind rezultatele de anul trecut, aflăm că:

-prima echipă masculină a trecut pe la Gura Diham după 1 oră şi 52 minute de la start (teoretic urmând să treacă pe acolo pe la 8:50- 9:00 în ediţia de anul acesta)

-cea mai slabă echipă masculină, dintre cele care au terminat traseul în timpul regulamentar, a trecut de Gura Diham după 3 ore 45 minute de la plecare (aproape de ora 11:00, estimarea pentru cursa hobby din 2014)

-prima echipă mixtă a depăşit Gura Diham după 2:27 (9:30 estimarea pentru 2014)

-cea mai slabă echipă mixtă (din cele care au terminat proba) a depăşit Gura Diham după 4:35 (11:30 estimare 2014)

-la feminin, echipele au trecut de Gura Diham după timpi între 2:38 - 4:27 (orele 9:30- 11:30, estimare 2014)

-La Prepeleac, cea mai bună echipă masculină a ajuns după 3 ore iar cea mai slabă după 6:15 (între orele 10:00 - 13:15, estimare 2014)

-echipele mixte au ajuns în Prepeleac după 3:59 (cea mai bună) şi după 7:23 (cea mai slabă), estimarea pentru 2014 sugerând că echipele vor trece de Prepeleac în intervalul 11:00 - 14:30

-echipele feminine au avut nevoie, pentru a ajunge în Prepeleac, de 4:16 până la 6:48 ore, estimarea pentru 2014 sugerând că vor trece prin Prepeleac între orele 11:15 - 13:45

Prin urmare, pe sectorul bifurcaţie bandă galbenă (din şoseaua de Gura Diham)- Gura Diham- Poiana Izvoarelor- Pichetul Roşu- Prepeleac, estimez că vor fi echipe pe traseu în intervalele 8:50 - 11:30 (pentru zona Gura Diham) şi între 10:00 - 14:30 (zona Prepeleac). Să-i tot priveşti şi însoţeşti pe competitori!


miercuri, 9 iulie 2014

E uşor să o placi (8)



Vreo 30 de ani, poate mai tânără, o prezenţă relativ ştearsă, scundă, slabă, un chip neutru, ochelari. Dar tricoul? Cum e tricoul? E inscripţionat şi zice aşa:

Nu perfectă dar suficient de bună

Probabil că nu aş fi observat ce "carcasă" are în lipsa mesajului de pe tricou. Dar cu mesajul acela... chiar mi-a atras atenţia. :)

Vrei şi tu un tricou imprimat?

Click aici!

:)



marți, 8 iulie 2014

Şi eu alerg (3) sau Mâncăm prea mult



Am vrut să scriu asta acum ceva vreme, după altă alergare reuşită. Pentru că niciodată nu este prea târziu, scriu acum.

Duminică dimineaţă, pe stomacul aproape gol (e clar că nu-l umplusem cu o tabletă cu vitamine, câteva guri de suc necarbonatat şi puţină apă plată), am plecat să alerg. Mă trezisem târziu, deja era destul de cald, genul de condiţii în care am evitat să alerg până acum. Totuşi, după antrenamentul de intervale de vineri seară (când, pentru prima oară, plecasem la alergat nervos), antrenament în care acoperisem 9000 m în care, dacă aş fi măsurat, cred că aş fi descoperit un nou record de viteză pentru mine pe 100 sau 200 m, am considerat potrivit să-mi încerc norocul şi cu o alergare de 9000 m dintr-o bucată.

Ei bine, hidratat cu aproape 0,75 l apă plată în timpul cursei (destul de incomod să alergi cu bidonul în mână şi să bei în timpul alergării, chiar ajutat de dopul special conceput pentru sportivi dar, în lipsa unei soluţii mai comode, e bine să te obişnuieşti şi aşa) am reuşit să alerg 9000 m (deşi, recunosc, pe la 7500- 8000 mă gândeam să mă opresc) într-un timp bun pentru forţa şi voinţa mea:

52 minute 8 secunde 31 sutimi

Cursa s-a format din deja obişnuitul meu circuit de 3000 m (măsurasem cândva 3030 m dar nu mai au importanţă 30 m când ajungi să alergi distanţe mai mari), repetat de 3 ori.

Prima tură: 16 minute 48 secunde 99 sutimi

A doua tură: 17 minute 29 secunde 80 sutimi

A treia tură: 17 minute 49 secunde 52 sutimi


Rezultă o medie de sub 5 minute şi 48 secunde pe km, dacă am socotit corect...

Dacă iau în calcul media de 6 minute/km din 15 iunie, din cursa de 6000 m, progresul ca viteză şi distanţă este clar.

Concluzia, după două curse reuşite aproape pe nemâncate, este că unii oameni se îngraşă pentru că mănâncă mult mai mult decât au nevoie conform stilului de viaţă (mai mult sau mai puţin activă) adoptat. Nu este o critică, este doar o constatare care, probabil, nu este absolut întotdeauna valabilă.

Zilele trecute m-am trezit întrebându-mă de ce alerg. Ei bine, un posibil răspuns este că alerg pentru că alergarea este singurul domeniu în care văd destul de clar că progresez. În rest, viaţa mea e cam de căcat şi lipsită de perspectivă...

marți, 1 iulie 2014

Din nou despre o cerşetoare



A devenit vedetă pe aici femeia aia. Cred că mai am două postări despre ea.

De cele mai multe ori trec pe lângă ea fără să-mi bat capul. Totuşi, uneori, probabil în perioadele în care sunt supărat dintr-un motiv sau altul, faptul că o revăd aproape că mă înfurie. Azi (de fapt de câteva zile) sunt supărat pentru că unele lucruri insistă să nu meargă în viaţa mea aşa că m-am gândit că i-aş da o palmă. De ce? Pentru a-i demonstra că într-adevăr nu este invizibilă, după cum sugera şi cartonul pe care-l plasase strategic pe stâlpul metalic montat de primărie pentru a îngusta trotuarul pe care mişună corporatiştii. Pe un trotuar îngust se circulă mai greu deci este mai uşor să observi detaliile. Instigare la cerşetorie din partea primarului Onţanu? Ne putem gândi şi aşa...

În plus, de ceva vreme, discursul ei a mai suferit o modificare importantă, pe lângă referirile la boala ei (de care insist să mă mir că nu reuşeşte să moară) a pus şi un afiş legat de copilul ei care trebuie operat. Operat din ce motiv? Şi în ce fel reuşeşte să supravieţuiască copilul fără operaţie de când s-a sesizat schimbarea de discurs? Nu cumva sunt doar mesaje menite să înduioşeze tinere fără pitici dar cu bunici pe creier?

Sunt de părere că stilul acesta sensibil de a aborda viaţa este păgubos atât pentru cel sensibilizat cât şi pentru cel care sensibilizează. Sensibilizatul îşi ameliorează autostima convins fiind că rezolvă problema sensibilizatorului (şi se minte) în timp ce acesta din urmă rămâne la fel de sărac, de ratat, de prost, de neadaptat ca înaintea aparent binevoitorului gest de ajutor. Asta în condiţiile în care, decât o viaţă de asistat, mi se pare preferabilă moartea. Măcar, prin moarte, nu mai încurci viaţa celorlalţi.

Nu ştiu dacă am mai spus asta dar, începând cu 1 ianuarie 2014, am conştientizat că urăsc atât oamenii care dau de pomană cât şi cei care primesc de pomană. Mă refer la pomana aia vizibilă, cumva ostentativă, bazată pe sentimente religioase, oferită de oameni care se cred bogaţi celor pe care-i cred săraci.

Mai există şi pomeni discrete, câteodată aproape imposibil de detectat. Cu acestea sunt într-o oarecare măsură de acord dar, odată detectate, mă înfurie la fel de tare ca primele.

Pomenile ostentative reuşesc să le evit de mulţi ani (poate şi pentru că am învăţat să spun nu te supăra dar chiar nu vreau să primesc pomană) dar de cele discrete m-am mai lovit din când în când. Le-am detectat dar nu am putut să le refuz de fiecare dată. Câteodată am regretat ce am acceptat, câteodată am reuşit să mă împac cu ideea, după ce am luat în calcul diverse variabile.

Ultima tentativă de pomană discretă care m-a înfuriat suficient încât s-o refuz, probabil nu în cei mai politicoşi termeni, s-a întâmplat acum vreo 6 ani când mi se propunea o ieşire de week-end în Făgăraş în care nu m-ar fi costat transportul. Probabil a contat mult şi relaţia ciudată pe care o aveam cu persoana care venise cu propunerea, la fel cum cu siguranţă au contat oamenii care ar mai fi venit în tură sau faptul că propunerea nu a venit de la persoana pe care ar fi fost mult mai puţin probabil s-o refuz, după cum a contat şi faptul că mă aflam într-o perioadă în care încercam să-mi dau seama cât mai exact ce îmi permit din punct de vedere financiar şi ce nu, asumându-mi atât putinţele cât şi neputinţele.

Probabil aş refuza şi acum o astfel de ocazie, chiar dacă, mai ales din punct de vedere financiar, îmi permit din ce în ce mai rar să plec la munte. Totuşi, la cât de puţin socializez de vreo 4 ani, nici nu mai există riscul să primesc astfel de propuneri. Am scăpat!