joi, 11 iunie 2015

Alergând pentru femei sănătoase, Race for the Cure, Happy Run 7 iunie 2015





15 mai 2015, seara. Merg să-mi ridic kit-ul de start pentru cursa mea de 10500 m din cadrul semimaratonului. Deşi iniţial m-am dat grăbit, după ce mi-am completat kit-ul mi-am acordat timp şi pentru a observa standurile din expoziţie.

Am mai cumpărat câte ceva de la Isostar, mi-am aruncat un ochi şi pe la standul care vindea produse PowerBar, mi-am dat seama că, în momentul în care voi avea bani pentru nişte pantofi de alergare profesionali pare o idee bună să-i iau de la Sport Guru, magazinul care are în dotare un scanner de picior care, dacă am înţeles eu corect, îţi identifică tipul de fuleu.

Printre standuri era strecurat şi cel al Fundaţiei Renaşterea care promova Race for the Cure, o cursă de alergare organizată în scopul strângerii de fonduri pentru susţinerea sănătăţii femeilor. Am trecut cumva vijelios pe lângă stand pentru că, la ora aia, era deja închis. Totuşi, l-am ţinut minte şi mi-am propus să aflu dacă este o cursă deschisă exclusiv femeilor (ceva din imaginile de prezentare ducea cu gândul spre ideea asta) sau m-aş putea înscrie şi eu la proba de 5 km alergare.

21 mai 2015. Găsesc pe internet detalii despre cursă, mă înscriu, totul decurge simplu, plăcut, firesc.

7 iunie 2015. Nu mai alergasem din 17 mai. Cu vizibil mai puţine emoţii comparativ cu cursa din mai, mă îndrept spre Herăstrău fără grabă, ajungând acolo undeva după ora 9:00. Zona deja era marcată cu benzile roz care delimitau traseul curselor. Iniţial am fost păcălit de aparenta linişte din parc dar până la urmă am identificat zona în care se desfăşurau procedurile pentru înregistrarea în cursă. Din nou o procedură simplă, oameni eficienţi cu care este plăcut să interacţionezi. Pentru că plecasem de acasă cu un bagaj redus (lămurit fiind că o combinaţie borsetă- centură de hidratare este incomodă iar rucsacul de alergare este un element important pe lista celor care ar merita achiziţionate) a fost o mică provocare să împac tricoul de acasă cu cel din kit-ul de start. L-am agăţat pe cel de acasă de chinga borsetei dar l-am şi dat pe jos de câteva ori în felul acesta.

Deja băgasem în mine ceva apă, supsesem şi un gel, mâncasem un baton proteic. Eram în bună măsură pregătit de cursă. Până să înceapă încălzirea oficială (din nou am remarcat diferenţa imensă între încălzirea propusă pentru cursele serioase şi mişcările care aduc mai degrabă a dans propuse înaintea curselor scurte, cu participanţi mai puţin obişnuiţi cu ideea de alergare) a trebuit să-mi mai iau o porţie de apă plată (nişte preţuri în Herăstrău de-ţi vine să împuşti ministrul de finanţe) după care să continui cu încălzirea în stilul meu.

În sfârşit, vine vremea pornirii în cursă, pe când soarele deja devenise deranjant, temperatura fiind cam prea ridicată. Să porneşti cursa pe la 10:30, cea mai proastă idee a organizatorilor...

Ne aliniem la start. Eu nu bag de seamă că am o bulină pe număr dar organizatorii au grijă să explice mai exact care-i primul grup la start. Undeva pe la mijlocul grupului mă apropii şi eu de linia de start reprezentată de un sul de mochetă. Covorul roşu pentru vedetele din noi! Pornesc relativ încet deşi nu era mare înghesuială. Ies din parc, sunt aproape să dau peste nişte biciclete aliniate în rastel pe dreapta, scap de  trotuar şi... constat că tot Bd. Constantin Prezan este transformat în culoar de alergare. Să te tot desfăşori în aceste condiţii, să tot depăşeşti, să-ţi foloseşti liniştit cea mai mare viteză de care eşti capabil. Pornesc tare, unii par tentaţi să mărească viteza pentru a alerga în paralel cu mine. Cei mai pricepuţi au grijă să spună că, indiferent de ritmul în care aleargă ceilalţi, cel mai important este să îţi păstrezi propriul rimt. Tricoul agăţat de borsetă dă semne că ar vrea să fugă de acolo aşa că alerg mai departe cu ce rămăsese din bidonul de apă într-o mână şi tricoul de plastic în alta. Destul de incomod dar... nu vedeam altă soluţie.

Virajul de la Arcul de Triumf mă găseşte deja pe trotuarul pe care urcasem cu graţie, orientându-mă după alergătorii aflaţi în faţa mea. Kiseleff-ul era şi el în întregime al alergătorilor. Pe margini, voluntari şi oameni de la Crucea Roşie. Deja era suficient spaţiu în jur încât să-ţi poţi păstra liniştit şi viteza, şi culoarul de alergare. Mă apucă setea aşa că atac ultimele guri de apă disponibile. Beau cam greu din alergare din bidonul fără dop special dar reuşesc să nu irosesc apa lăsând-o să curgă pe mine. Observ o trotinetă care mergea în paralel cu o alergătoare. În stânga, un tânăr care alerga mai repede decât mine dar, din când în când, reducea viteza sau chiar se oprea. Ca medie, alerga cam la fel de tare ca mine doar că-şi doza altfel efortul, în salturi diferite de efortul relativ constant depus de mine. Cam în zona acestor oameni am alergat următorii 3 km, până la reintrarea în parc de la intersecţia cu Bd. Eliade.

Ac de păr la Piaţa Victoriei. De aici alergarea continuă pe trotuar. Traficul pietonal şi biciclistic era redus deci ne-am putut desfăşura liniştiţi şi aici. Golesc bidonul de apă, identific un coş de gunoi aflat relativ în drumul meu, deviez, arunc, revin pe traseul de alergare. Alerg... Alerg... Încep să regret faptul că nu sunt prevăzute borne kilometrice pe traseu. Atmosfera este din ce în ce mai încinsă, gâtul mi-e deja uscat, devine un mic coşmar continuarea cursei. Constat din nou că un punct de hidratare pe la jumătatea distanţei ar fi fost ideal dar, din motive de organizare complicată, nu s-a instalat. Pe margine sunt în continuare voluntari care încep să ne încurajeze.

Am o idee fixă, îmi doresc să întâlnesc în curse oameni care să mă încurajeze de parcă aş fii campion mondial. Ei bine, în cursa asta voluntarii reuşeau să ne încurajeze cu pasiune, oferindu-mi senzaţia dorită, reducând parcă senzaţia de sete prin încurajările lor. Frumos!!!

Pe Aviatorilor alergăm totuşi pe la umbră. Văd metroul, văd piaţa, traversez intersecţia, intru pe trotuarul îngust de lângă parc, pe care depăşirile sau intersectarea cu cei care mergeau în sens invers erau destul de dificile. Sunt vag dezamăgit la fiecare posibilă intrare în parc blocată cu bandă roz. Îl înjur în gând pe Eliade care şi-a plantat bulevardul prea departe. Cu limba scoasă şi respiraţia accelerată ajung şi la mult dorita intrare în parc, marcată de voluntari care ne dirijau. Până la intrarea pe aleea centrală s-au creat din nou condiţiile necesare pentru depăşiri. Am senzaţia că nu m-a depăşit prea multă lume aici, cred că am reuşit să menţin un ritm de alergare decent.

Aleea centrală, scenă, linia de sosire. În sfârşit! Cu 5 m înainte de finish sunt tentat să depun un ultim efort pentru a depăşi o fată. În secunda următoare mă răzgândesc şi trec linia cu o secundă în urma ei. Depăşesc mocheta de sosire, se agaţă de mine o medalie (mică, discretă, drăguţă precum domnişoara care le distribuia), câţiva metri mai încolo primesc şi necesara apă. Cred că aş fi băut şi apă de ploaie la cât eram de uscat! :) Apa a fost asigurată de sponsorul italian, având probabil un preţ destul de mare în magazine. Oricum, eu nu o încercasem până atunci. Beau, mă întorc de-a lungul traseului de concurs, privesc alergătorii care la rândul lor se apropiau de mocheta de sosire.

Un tânăr ia ultimul viraj agăţând uşor concurentul pe care îl depăşea, terminând în forţă. Un tătic aleargă împingând căruciorul cu un bebe, viitor alergător. Un domn în vârstă, vizibil obosit, termină cursa cu demnitate. O fată durdulie se străduieşte să alerge aproape de finish.

În zona scenei încep să se întâmple lucruri. Asistăm la cântece şi dansuri evreieşti, la o demonstraţie de tango, la festivitatea de premiere şi la tombola anunţată de organizatori. Normal, nu visez eu la câştiguri la tombolă dar nici nu exclud întrutotul posibilitatea de a avea noroc. Până la urmă plec cu mâna goală. :) De fapt plec cu sticla de apă primită de la un voluntar de la Crucea Roşie, atent să nu suferim de deshidratare pe căldura aia. 

Un domn în vârstă sugerează că o cursă de 5 km nu reprezintă nimic. Nu ştiu dacă l-am identificat corect dar am senzaţia că omul este frecvent participant la curse de alergare montană şi maratoane şi semimaratoane de şosea. Într-un fel are dreptate, 5 km nu înseamnă nimic dacă eşti un individ obişnuit cu efortul... Eu încă nu sunt suficient de obişnuit. :)

Nu ştiu cum veni vorba dar am aflat că un puşti de mai puţin de 14 ani (părea foarte tânăr) a terminat 5 km în 24 de minute. Eu am terminat aproape în 29 minute. Trebuie să recunosc că îmbătrânesc şi că nu mă antrenez cu perseverenţă... Jenant! :)

Deşi Fundaţia Renaşterea este condusă de Mihaela Geoană, femeia nu şi-a făcut simţită prezenţa decât spre finalul festivităţii de premiere. Relativa ei discreţie mi-a plăcut. Chiar m-ar fi deranjat dacă toată cursa s-ar fi transformat într-o acţiune cu iz de PSD...

Învingătoarele în lupta cu cancerul, cele pe care le-am sărbătorit prin alergare, au avut parte şi ele de un mic moment de glorie pe scenă. Nu am nici cea mai vagă idee ce au trăit dar înţeleg că nu le-a fost uşor. Timid, mi se strecoară în minte un gând: mă bucur că au învins!

Alergătorii încep să se retragă către case, către cârciumi, care încotro... Nu mai aştept concertul pe care urma să-l susţină nu ştiu ce fost participant la Vocea României, mă retrag şi eu spre casă.

Ca o concluzie, nu a fost o experienţă exagerat de obositoare (după ce am ajuns acasă am mâncat ceva apoi am ieşit la plajă) dar a fost o alergare plăcută, alături de oameni frumoşi, o alergare un pic secetoasă, în care mi-am atins obiectivul (scriam acum câteva săptămâni că doresc să scot un timp sub 30 de minute) şi în timpul căreia, deşi am gâfâit pe alocuri, m-am bucurat.

Dacă anul viitor se va organiza o a doua ediţie a Race for the Cure- Happy Run, aproape sigur voi participa. Dacă în România nu s-au adunat 2000 de participanţi (deşi organizatorii sperau să se adune), în Italia ar fi alergat în această cursă 70000 de oameni. Nu-mi imaginez cu ar arăta Happy Run în România cu 70000 de participanţi, dar ar fi dificil de organizat în mod sigur. Prin urmare, doresc Fundaţiei Renaşterea să aibă la ediţia din 2016 vreo 3000 de participanţi la Race for the Cure, suficient pentru o cursă mult mai vizibilă dar în acelaşi timp accesibil pentru organizare.

joi, 4 iunie 2015

De la curvă la curvă hoaţă. Cazul METROREX.


Nu ştiu cum aţi reacţionat voi, clienţii obişnuiţi ai Metrorex, după ce s-a anunţat acea scumpire calculată de un matematician tembel (numai o astfel de specie ar fi socotit că o scumpire de fix 40 % reprezintă doar o modestă mărire de tarif cu circa 18 %) prin care abonamentul de 50 de lei s-a transformat subit în abonament de 70 de lei care oferă şi o facilitate în minus pentru călător (în sensul că nu mai poate fi poştit ca cel de 62 de călătorii) dar eu, în ciuda bugetului limitat, am ales să plătesc în ultima săptămână cu tarif vechi două abonamente de metrou care mi-au ajuns până ieri, profitând de singura variantă prin care Metrorex permitea ca, pe termen mediu, să fie "păcălit" cu câţiva lei.

De azi călătoresc la noul tarif. Diferenţa o suport din propriul buget, nicidecum din modesta mărire de salariu pe care onorabilii manageri, stâlpi ai firmei în care lucrez, au considerat că nu este cazul să mi-o acorde.

Prin urmare, pot aprecia că acest atentat la situaţia mea financiară a trecut de la nivelul Metrorex este o curvă (în sensul că îmi încasează în avans contravaloarea unor călătorii despre care nu există garanţia că le voi efectua) la nivelul Metrorex este o curvă hoaţă (în sensul că încasează mai mulţi bani, tot în avans, fără să asigure o creştere a calităţii serviciilor în compensaţie).

Pe când un flash mob care să aibă ca mesaj

MUIE, AUREL RADU!

MUIE, CĂTĂLIN HOMOR!

?

Pentru necunoscători, Aurel Radu era director general la Metrorex în perioada în care guvernul a aprobat mărirea preţurilor iar Cătălin Homor a preluat funcţia de director general după ce Radu a renunţat la funcţie.


Am murit, îmi pare rău...


Cu vreo două săptămâni în urmă, România a fost zguduită de cazul acelei bătrâne care s-a sinucis încercând un zbor de pe terasa blocului până spre, vorba cântecului, Calea Vitan.

Mă pune dracu` să încerc să fac conversaţie pe tema asta şi să apreciez că ISU şi-a demonstrat din nou incompetenţa aducând la baza blocului pe care făcea bătrâna echilibristică, un personaj foarte important, un preot. Mi se dă peste bot în următoarea secundă.

Eu: Geniali cei de la ISU, i-au adus preot... Totuşi, nu ştiu dacă e OK să nu-i dai dreptul omului să moară când vrea...
Ea: Nu e bine că s-a aruncat.
Eu (curios şi încercând să anticipez justificarea): !?! De ce?
Ea (total paralel cu modul în care avea cât de cât logică să justifice): Pentru că, după ce s-a aruncat, i-a părut rău.

Eu (în gând): Sigur! I-ai citit tu gândurile... S-a vorbit pe la ştiri că femeia era deprimată. În situaţiile de genul acesta are loc orice între gândurile omului numai regretul părăsirii unei lumi percepută ca fiind total ostilă nu. Şi eu care credeam că ai auzit de vreo victimă colaterală (un copil strivit de corpul în cădere, de exemplu) şi consideri că această victimă în plus face ca respectiva sinucidere să nu fie o treabă bună...



PS: Exprimarea pe alocuri bombastică este folosită la mişto. :)