duminică, 29 octombrie 2017

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (1)





ZIUA 1, LUNI 16 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 21 km mers pe jos

16 octombrie 2017, ora 8:00, aştept în Gara de Nord să apară trenul de Brăila cu care începea mica mea aventură. La gară ajunsesem cu un metrou supraaglomerat în care cu greu prinsesem un loc în care bagajul meu imens să nu încurce prea tare. Ora 7, zi de lucru, mă aşteptam la aglomeraţie la metrou. Dar nici cu trenul de 5:27 nu puteam să plec.

Soseşte trenul, constat că vagonul e din cel cu separeuri de câte 4 locuri, cu măsuţă între scaune, model de vagon care este prietenul meu de când cu ieşirile la mare. Dacă de obicei nu prea îi păsa nimănui că rucsacul meu stă pe masă, de data asta am avut reproşuri pe tema asta. Domnişoara din stânga s-a împăcat cu ideea după ce i-am explicat că bagajul e mai gros decât spaţiul de deasupra pentru bagaje, cuconiţa din faţă a insistat să facă ordine aşa că mi-am pus până la urmă rucsacul jos, nu tocmai sub ochii mei, într-un spaţiu în care deranja pe oricine trecea pe culoar dar nu şi pe onorabila şi stimabila care insista că vrea să stea la geam (unde-i reducea vizibilitatea rucsacul meu) deşi, din ce am observat, mai mult a dormit pe drum şi a stat cu nasul în telefon. Nefiind misecuvinist de felul meu, dorind să-mi văd de concediu fără supărări evitabile, le propusesem celor două schimb de locuri astfel încât, cel puţin pe jumătate, presupusul discomfort cauzat de rucsacul meu să îl sufăr eu.

Cu o oarecare întârziere, ajung la Brăila. Oficial urma să sosesc în Brăila la 11:58 dar, conform primei fotografii făcute în faţa gării, trenul a ajuns puţin înainte de 12:36. Nu consideram alarmantă întârzierea aşa că nu aveam niciun stress.



Cobor din tren după ce ridic cumva în spate monstrul (Solitaire Eclipse 75) de 23 kg, înzorzonat cu cortul şi izoprenul prinse în chingi, cu două buzunare laterale şi o husă de colţari fixată pe capac, toate pline cu chestii mai mult sau mai puţin utile, ţinând cont de concluziile de la finalul turei. Înainte de tură, toate păreau PERFECT UTILE, în sortimentele, calitatea şi cantitatea pe care o luasem cu mine.

După ce căscasem ochii de acasă pe harta oraşului în varianta Google, m-am orientat destul de uşor odată aflat în faţa gării. În primul rand, am verificat dacă e vreun taxi în apropiere (cu gând să-l iau până la bac) apoi, după ce am sesizat că nu-i nicio roată de taxi prin zonă, am luat-o pe jos pe bulevardul larg situat perpendicular pe şine apoi am făcut prima la stânga, pe Bd. Dorobanţilor. Acesta, chiar dacă mergea în arc de cerc, a fost uşor de urmat aşa că am ajuns la bac fără emoţii (în plus faţă de cele legate de greutatea rucsacului). Între timp, la 13:06, privind în dreapta, am văzut pentru prima dată culmile Măcinului.



La 13:30 eram deja pe bac, după ce m-au îndrumat destul de clar un domn (deşi nu întrebasem nimic) şi o doamnă care vindea bilete la un bac care concura cu cel cu care aveam eu să plec (la rugămintea mea). Găsesc un loc în care să stau cu rucsacul sprijinit aşa că m-am putut bucura liniştit de prima mea traversare cu bacul. De acasă, calculasem că aş putea lua bac-ul destul de târziu, cu vreo 90 minute mai târziu decât s-a întâmplat în realitate. Neprevăzutul ăsta pozitiv mi-a plăcut, parcă a mai tăiat din greutatea rucsacului.

La 14:10, după ce m-am strecurat cu greu pe şosea printre TIR-urile care aşteptau să treacă Dunărea sau tocmai trecuseră fluviul, eram la ieşirea dinspre est a Smârdanului, în dreptul bornei kilometrice care-mi spunea că, până în oraşul Măcin, sunt 11 km în lungul drumului european


În dreapta şoselei, o mică pajişte, câţiva copăcei, un loc în care, la nevoie, aş fi fost dispus să montez cortul. În stânga, în depărtare, se vede deja Vf. Orliga (fotografia de jos) pe care intenţionam să petrec noaptea. 



Un pic mai devreme, salivam văzând de la o oarecare distanţă băncile dintr-un parc. Da, localitatea Smârdan are parc... Sau poate era doar aspectul de parc al curţii vreunei instituţii.

Vf. Orliga este, cumva, realul început al Culmii Pricopanului. Mi se părea iniţiatic să ajung pe el.

Ceva mai încolo aveam să fac o pauză pentru eliminarea excesului de lichid din organism. Cu ocazia asta am stârnit din iarbă o broscuţă sau ceva asemănător. Biata de ea, probabil că nu văzuse picior de om până atunci. La fel cum cred că nu văzuseră niciodată maşini şerpii pe care aveam să-i găsesc striviţi pe marginea şoselei din loc în loc. Pentru că nu văzuseră, n-au ştiut cum să se ferească de ele.

Mai departe bag galop pe şosea până la Piatra Fetei, un loc pe care doream să-l studiez un pic. Citisem legenda, observasem în avans pe Street View, rămânea să şi calc în zonă. La 14:51 făceam câteva fotografii acolo iar un minut mai târziu galopam din nou pe şosea. 


Nu am stat mai mult pentru că, în dreapta drumului de pământ care dă în Dunăre, am observat o rulotă şi nişte chestii care semănau cu nişte stupi. Mi-a fost jenă să deranjez potenţialii ocupanţi ai rulotei, mi-a fost teamă de un atac al albinelor.

La 16:02, după câteva dezamăgiri legate de drumuri de pământ care păreau să plece spre Orliga dar, din ce observasem de la o distanţă decentă (de la care câinii gospodăriei puteau să mă latre fără să mă şi muşte), de fapt se opreau în curtea unui localnic (aflasem că o astfel de trecere este posibilă dintr-un track postat pe wikiloc), sunt în sfârşit pe un drum care pare să aibă continuitate. Deşi, pe moment, era vorba doar de o banală plimbare pe câmp, promisiunea vârfului Orliga mă făcea fericit. 




Pe la 16:15, drumul destul de discret de pe marginea arăturii dă într-un drum bine evidenţiat pe care curând trece o căruţă. Mă aşteptam să-mi fie aruncată o privire gen “ce-i cu dubiosul ăsta pe câmp?” dar căruţaşul m-a privit în treacăt, cam cum ar privi un lan de cucuruz, ştiind că e acolo şi considerând prezenţa acestuia mai mult decât normală. Pun rucsacul jos, îmi odihnesc umerii deja obosiţi (cred că v-aţi prins deja, povestesc cu toate detaliile astea mărunte ca să nu vă prindeţi cât de repede aveam să mă întorc acasă 😄), mănânc un pachet de Belvita şi reuşesc să mă restartez după vreo 35 minute de pauză. Prind drumul către dreapta, trec pe lângă un lot pe care defila un tractor, mă extaziez în faţa noutăţii peisajului.

Curând, mă vizitează totuşi depresia observând schimbările de direcţie ale drumului şi faptul că între mine şi Orliga stă un imens câmp arat. N-aveam vreun motiv special pentru asta dar nu doream să merg pe arătură. Totuşi, îmi era poftă de platouaşul înierbat din zona vârfului, tocmai bun de găzduit un cort. După ce m-am lămurit că drumul de pământ va ajunge până la urmă înapoi în şoseaua asfaltată, am acceptat că Orliga nu e pentru mine azi. Era ora 17:12.

La 17:25 eram deja la loc pe şosea, în dreptul bornei Măcin 2 km. 10 minute mai târziu observ un alt loc înierbat pe care, la nevoie, aş pune cortul. 


Intrat în Măcin, o doamnă opreşte maşina şi mă întreabă dacă trebuie să ajung undeva. Îi spun că merg până la un loc în care să montez cortul. Ne vedem fiecare de drum după ce îi mulţumesc pentru grijă. Dacă eram inspirat, probabil m-ar fi scutit de câţiva km de mers pe jos, luându-mă cu maşina. Totuşi, nu sunt misecuvinist.

Un copil ieşit cu mama şi bicicleta la plimbare intră în vorbă cu mine.

-Deci mergi pe jos pentru că aşa vrei tu?
-Da. Vreau să urc zilele următoare culmile alea. (arăt spre Pricopan)
-Şi eu vreau să mai ajung odată la Crucea Mare.
-Ştii cum se numeşte vârful pe care se află crucea?
-Nu.
-Caută printre adulţii din jur. Sigur o să găseşti pe cineva cu condiţie fizică cât de cât bună care să te însoţească până sus.

Străbat oraşul cu o stare plăcută, în ciuda străzilor în pantă care mă oboseau oarecum. Observ câteva lucruri, îmi iau câteva repere cu gând să-mi folosească la întoarcere. În centru văd un indicator spre Mânăstirea Măcin şi mă gândesc că e o scurtătură spre Mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Pornesc spre stânga dar îmi dau seama curând că e foarte probabil să apuc greşit pe acolo. Mă întorc şi intru pe DN 22D.

Trecând pe lângă Poliţia Măcin un poliţist se dă la o parte pentru a-mi face loc să trec cu dulapul din spate pe trotuarul îngust. Mi-au făcut bine atitudinile astea binevoitoare, mi-au plăcut şi atitudinile neutre. Nu mi-ar fi plăcut să ajung în mod strident în centrul atenţiei. Prefer să călătoresc cât de cât anonim şi să fiu lăsat în pace.

În faţa unui bloc mă aşez pe o bancă, lângă o fântână. Nu ştiu dacă avea apă (bună). Îmi trag sufletul apoi continui spre ieşirea din oraş. Ajung curând la intersecţia cu Str. Viticulturii. Aici sunt indicatoare cu traseul de bicicletă. Îmi imaginez că pot ajunge mai repede la locul de campare pe acolo aşa că prind strada şi o ţin până în punctul în care asfaltul face 90 de grade la stânga. Observând drumul de pământ situat în prelungirea primei părţi a Str. Viticulturii, intru pe el convins că mă va scoate în drumul mai cunoscut, care ajunge la mânăstire dinspre carieră. Chiar dacă se însera, mergeam cu spor sperând să ajung sub Fântâna de Leac pe lumină. Rămân convins că e drumul bun şi după ce trec pe lângă mine, din sens opus, două utilaje agricole. Totuşi, relativ curând, drumul se termină în terenul arat. Din nou, nu mă atrăgea să pornesc pe arătură, deşi mânăstirea se vedea, atrăgătoare ca o fecioară goală şi crăcită.

Mă opresc, privesc în jur şi decid să campez lângă nişte copăcei, în laterala drumului, pe arătură. Nu prea era timp de mofturi, era suficient să am unde dormi, chiar dacă nu avea să fie prea confortabil. La 18:57 închideam track-ul GPS. La 20:15 deja dormeam, urmând să mă trezesc pentru circa o oră după vreo două ore şi jumătate de somn.

Noaptea a fost un pic zgomotoasă. Vântul, nu tocmai puternic, îşi făcea de cap printre copăceii din apropiere. Cel puţin odată am ieşit afară din cort pentru a mă asigura că... Pentru a mă asigura că ce? Nu ştiu...