Sufletologie- prezentul

Din nou despre Roşia Montană

2012-02-01T17:14:00.000+02:00

Sâmbătă mă întrebam dacă sunt printre noi şi oameni de la Greenpeace sau, dacă nu sunt, dat fiind că îi ştiam implicaţi în campania împotriva cianurilor, de ce nu sunt...

Ei bine, am primit răspunsuri prin ştirile de zilele trecute. Greenpeace avea plănuită propria acţiune de sensibilizare a ministrului mediului.

Detalii despre ce se poate întâmpla (rău) la Roşia Montană, despre protestul Greenpeace de la Bucureşti, despre afişele de la graniţa maghiară şi alte subiecte legate de Roşia Montană în paginile următoare:

http://www.greenpeace.org/romania/ro/campaigns/Toxic/rosiamontana/Fr-cianur-la-Roia-Montan/

http://www.greenpeace.org/romania/ro/campaigns/Toxic/rosiamontana/

http://www.greenpeace.org/romania/ro/campaigns/Toxic/rosiamontana/activitati/Pericol-de-poluare-cu-cianur-in-Romania/Pericol-de-contaminare-cu-cianur/

http://www.realitatea.net/protest-la-mediu--doi-ecologisti-s-au-legat-de-calorifele-din-biroul-ministrului--nu-vrem-cianura_909255.html

http://www.realitatea.net/greenpeace-proteste-si-la-budapesta-proiectul-rosia-montana-asociat-cu-dezastrul-de-pe-tisa_909299.html

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/revolta-ca-divertisment-cele-mai-bune-imagini-si-ocuparea-ministerului-mediului-73664.html

Câteva ore pentru Roşia Montană

2012-01-28T19:56:00.000+02:00

Pentru că subiectul încă mă interesează deşi am destule probleme personale care îmi mănâncă majoritatea timpului, pentru că activiştii pentru Roşia Montană fără cianuri sunt consecvenţi, am aflat şi eu de protestul de azi. Firesc, mi-am organizat programul astfel încât să pot merge şi eu acolo. Şi am fost...

Am văzut acolo puţine persoane cunoscute. Previzibil cumva, ştiu personal puţini oameni implicaţi în salvarea Roşiei Montane. Mă aşteptam să dau acolo de un fost coleg de muncă, mă aşteptam să văd acolo o doamnă cu care, cu ani în urmă, am avut plăcerea să interacţionez mai mult în domeniul eco. În schimb nu mă aşteptam să dau acolo de un om pe care-l ştiu tot de la muncă şi despre care nu ştiam că este pasionat de Roşia Montană. Bravo lui!

Protestul din faţa Casei Poporului s-a desfăşurat calm, cu mici discursuri întrerupte de scandări cât mai apropiate de cauza susţinută. Au fost ceva oameni. Totuşi, o astfel de cauză mă gândesc că putea aduna şi mai mulţi adepţi. Pe partea cealaltă, dat fiind că de data asta nu s-a semnat vreo petiţie, presupun că cei care au absentat au fost prezenţi când activiştii au adunat semnături în acea serioasă campanie desfăşurată la metrou.

Zilele trecute se anunţase că autorităţile nu au permis ca protestul din Piaţa Constituţiei să fie continuat cu un marş. Nu-mi plăcea ideea dar, decât nimic, era bine şi aşa. Totuşi, pentru că eram mulţi, pentru că protestul trebuia cumva continuat, am încercat să ne menţinem uniţi după încheierea discursurilor şi să ne îndreptăm spre Piaţa Universităţii. Deşi iniţial jandarmeria a avut grijă să ne anunţe că am avut autorizaţie doar până atunci şi că mai departe trebuie să eliberăm locul fără a forma grupuri, până la urmă jandarmii şi poliţia ne-au însoţit, dirijat, trecut pe roşu la unele semafoare. Deşi m-a mirat atitudinea paşnică a forţelor de ordine, mi-a părut bine că a ieşit aşa.

Ajunşi în Piaţa Universităţii, protestatarii deja adunaţi acolo au fost cumva înghiţiţi de noi. Am mai stat şi pe acolo o vreme apoi m-am îndreptat spre casă.

Din discursuri, cel mai important mi s-a părut că am aflat că sunt procese în derulare împotriva proiectului RMGC (pentru PUG, PUZ şi alte documente eliberate nu tocmai legal) şi că există acel mizerabil proiect de lege a minelor care, dacă avem ghinionul să se aprobe, va permite RMGC să exproprieze localnicii care refuză să cedeze în faţa responsabililor cu criminalul proiect minier. Prin urmare... ochii pe discuţiile legate de legea minelor! Pe tema asta mi se pare important că pe 21 septembrie 2011 Camera Deputaţilor a trimis propunerile către Senat. Ce s-a întâmplat mai departe nu găsesc. Presupun că legea încă se discută, apoi urmează să fie votată de camerele reunite ale parlamentului după care să ajungă la Cotroceni. Să sperăm că nu va ajunge la Cotroceni în forma care să permită exproprierea celor care, azi, au declarat că vor rămâne în casele lor până la îngroparea definitivă a proiectului RMGC.

În acelaşi timp cu protestul de la Bucureşti auzeam că se desfăşura, în Roşia Montană, o acţiune a RMGC de la care televiziunile s-au grăbit să transmită în direct. Dacă exact aşa au stat lucrurile, putem discuta de o dublă mizerie, atât din partea televiziunilor care s-au umplut deja de bani promovând RMGC cât şi din partea responsabililor proiectului minier care au profitat de plecarea la Bucureşti a celor mai serioşi activişti împotriva lor. Este momentul să spun că au fost la protest câţiva oameni din Roşia Montană care se ţin tari pe poziţie chiar dacă, bănuiesc eu, este din ce în ce mai greu să reziste presiunilor.

Cinste lor! Cinste lor! Cinste roşienilor!

Mai departe, fotografii:

Protest Rosia Montana Bucuresti 28 ianuarie 2012

Cică nişte militari... (2)

2012-01-26T14:51:00.001+02:00

Aceiaşi bătrânei forţoşi merg la TVR şi depun o hârtie prin care cer Jos Băsescu!

Nu am în mod special ceva împotriva iniţiativei lor (pentru că, bănuiesc, cu sau fără Băsescu, mie tot la fel de prost îmi va merge în următorul cincinal) dar mă miră locul unde au ales să depună hârtia.

După umila mea părere, acest gen de hârtie, musai însoţit de datele de identitate ale semnatarilor (cu cât mai mulţi, cu atât mai bine pentru succesul cauzei apărate), este logic să fie depus în altă parte. Nu ştiu dacă Băsescu ar putea fi forţat să demisioneze dacă un număr mare de români (10 milioane, să zicem) ar semna hârtia militarilor forţoşi şi ar depune lista de semnături la Biroul Electoral Central, Cotroceni, Victoria, Parlament, sau la altă instituţie de genul acesta, păstrând o dublură a listelor de semnături şi pentru presă şi, eventual, instituţii europene. Ştiu în schimb că acea hârtie, întocmită cum sugerez eu şi depusă în acel loc unde, conform legislaţiei, se poate lua, chiar impune o decizie, cel puţin teoretic (adică neţinând seama de specificul democraţiei româneşti), are mai mari şanse să ducă la rezultatul dorit.

Oare sunt exagerat de idealist şi profund utopic?

Cică nişte militari...

2012-01-26T14:28:00.000+02:00

îşi doreau pensii mai mari...

Proteste în România, anul dracului 2012... O armată în miniatură, formată din vajnici bătrânei aflaţi, din punct de vedere statistic (vechea mea obsesie legată de speranţa de viaţă la naştere...), foarte aproape de moarte, protestează pentru pensii mai mari. Cineva dă şi cifre... Cică bietul pensionar se plânge de minuscula pensie de 1500 lei.

De aici... devin subiectiv. 1500 lei reprezintă o sumă cu câteva sute de lei mai mare decât salariul meu actual. Salariul meu, dacă aş reuşi să-l fac să crească (prin obţinerea unei bucăţi de hârtie emisă de o instituţie americană, hârtie care să dovedească faptul că sunt mai priceput decât în prezent în domeniul în care lucrez, hârtie care, dincolo de orele necesare pentru studiu -neplătite- m-ar costa salariul pe aproape două luni), ar rămâne totuşi cu alte sute de lei mai mic decât acea minusculă pensie. Un pensionar, zic eu, are viaţa pe sfârşite deci nu mai are loc de planuri mai mult sau mai puţin geniale, planuri pentru îndeplinirea cărora să fie necesare sume mari de bani. Şi atunci? Ce îi poate face pe acei indivizi să se agite pentru o sumă mai mică sau mai mare în plus?

Pe alt fundal, mă mai irită şi altă speranţă de a căpăta o sumă mare de bani. Îmi sare în ochi de câteva ori pe săptămână o bătrână bolnavă, bătrână care, cu ceva timp în urmă, a avut parte de atenţia unui ziar care i-a dedicat un articol de 2 pagini. Ei bine, bătrâna în cauză afirmă că are nevoie de 62000 Euro pentru nu ştiu ce operaţie. Devin din nou subiectiv şi mă întreb ce locuinţă poţi achiziţiona pe acea sumă... Şi mă întreb iar dacă societatea se simte bine ajutând o fosilă... Şi mă întreb...

Îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg de ce, ca copil sau pensionar, ţi se acceptă solicitări dintre cele mai nerezonabile în timp ce, ca adult, primeşti critici din toate părţile, inclusiv pentru banalul motiv că ai spus cândva, lângă urechea nepotrivită, că un salariu sub 4000 lei este un mare căcat din care nu te alegi cu prea multe...

Oare trebuie să mă simt vinovat că am cunoscut oameni care au astfel de salarii, oameni care-şi permit tururi prin Europa sau chiar sărbători de iarnă petrecute la căldurică, pe o plajă mexicană?

Dacă nu aş fi cunoscut genul acesta de oameni care, la o privire superficială, nu afişau nimic care să sugereze bogăţia, poate aş fi crezut şi acum că ce îmi permit eu este luxul cel mai mare posibil...

Dar i-am cunoscut şi... poate că nu trebuia... Pentru că, după ce i-am cunoscut, încet dar sigur, am început să mă simt cel mai sărac dintre pământeni...

Pierdut găinaţ. Îl declar nul.

2012-01-26T13:35:00.000+02:00

Azi ar fi împlinit 7 săptămâni... Dar soarta lui a fost crudă cu puţine zile înainte de paralizanta ninsoare. O "mână criminală" a curăţat temeinic toate urmele rămase de la precedenta încercare de curăţare. Şi aşa m-am trezit, total pe neaşteptate, cu uşa curată.

Dacă nu mai avem ce aniversa mă gândeam să-i facem un parastas. :D

În amintirea rezistentului găinaţ!

Casa cu Prieteni sau Ovidiu Scridon?

2012-01-23T18:48:00.001+02:00

Dacă mâine seară voi avea starea de folk voi avea de ales între Ovidiu Scridon (Mojo, în organizarea lui Ovidiu Mihăilescu) şi Casa cu Prieteni (în deja obişnuitul El Comandante Primer). Ambele concerte sunt anunţate la 20:30.

Tu ce ai alege?

sau

?

Postare inspirată într-o oarecare măsură de un vizitator de mai devreme care căuta textul de la Oameni răi, disponibil în cadrul descrierii clipului de mai sus.

Cu protestatarii la psiholog

2012-01-19T17:35:00.001+02:00

Pentru că uneori sunt prea obosit pentru muncă, prea supărat pentru a face ceva special pentru mine, prea dezamăgit pentru a mai încerca vreo formă de dialog, se întâmplă să mă arunc în valurile internetului şi să mă las dus de curent. Dintr-o astfel de experienţă am ajuns la un articol interesant despre protestele derulate după demisia lui Raed Arafat. Şi dacă tot am ajuns la SMURD, vreau să spun că cel mai de bun simţ text pe tema asta l-am citit aici.

Acum... mare dilemă... să trec şi eu prin pieţe riscând, după cum se exprima un coleg de serviciu, să-mi iau un caldarâm în cap? Dincolo de dilema iniţială mă văd acum în altă dilemă. Date fiind definiţiile relativ vagi din DEX, a folosit sau nu corect colegul cuvântul caldarâm? Iniţial eram ferm convins că a greşit dar acum sunt cam în ceaţă...

Despre frică...

2012-01-19T13:00:00.002+02:00

Se pare că am mai avut o postare cu acest titlu... Nu ştiu când, nici nu îmi propun acum să o caut.

Vreau doar să scriu că, după seara de marţi din Mojo (tare frumos ce s-a întâmplat acolo, îmi pare rău că unele probleme tehnice m-au împiedicat să finalizez şi să postez cronica) am avut parte de o sperietură miercuri dimineaţă.

Speriat fiind, mi-am dat seama că treaba pe care o am de rezolvat şi care nu poate fi dusă la capăt decât cu colaborarea bătrânului este necesar să fie rezolvată URGENT pentru a reduce complicaţiile mai mari care, după semnele de acum, vor apărea cu siguranţă. Ajung acasă şi... constat că vremea rea ne-a recompus celula de bază. Pândesc un moment prielnic pentru o discuţie serioasă dar... mă blochez subit în faţa zâmbetului tembel al dezlegătorului de sudoku. Bătrânul nu dă nici cel mai vag semn că şi-ar aminti ce am discutat în decembrie. La fel, nu dă nici cel mai vag semn că ar dori să colaboreze la rezolvarea problemei. Un nemernic iresponsabil...

Mă gândeam să povestesc despre asta unor persoane cu care am mai încercat să mă sfătuiesc şi cu alte ocazii dar mi-am dat seama că astfel aş emite un semnal gen "am nevoie să te intereseze problemele mele", semnal pe care nu mai intenţionez să-l emit în faţa nimănui. Motivele ar fi cam astea: propriul orgoliu, necesitatea unui minim de independenţă în gândire şi acţiune, faptul că în ultima vreme mesajele mele nu au mai primit răspunsuri potrivite (existând mai degrabă non- răspunsuri sau răspunsuri care dădeau în bălării), faptul că am înţeles că nu poţi impune nimănui să se intereseze de tine.

În aceste condiţii, rămân cu două dimineţi în care m-am trezit speriat şi destul de prost dispus, rămân cu sperietura mea, cu speranţa că lucrurile nu se vor complica totuşi foarte tare, cu chinul şi cu încrederea în oameni încă odată serios zdruncinată.

Şi totuşi, sunt şi oameni care nu m-au dezamăgit. Vorbesc acum de amiciţiile legate pe baza pasiunii pentru folk. Am întâlnit graţie folk-ului, ajutat un pic şi de comunicarea virtuală care m-a scos din anonimat, câţiva oameni cu care doar întâmplător am ajuns la intimitate psihologică dar cu care, în ciuda unor întreruperi cauzate de perioadele mele proaste, relaţiile au avut o oarecare continuitate atât în timp cât şi în tipul de emoţii puse la mijloc. Adevărat, de la oamenii de folk cred că am avut cele mai realiste aşteptări, situaţie în care, nu odată, aşteptările mi-au fost depăşite în sensul frumos.

Dacă m-ar surprinde şi familia la fel de frumos cum m-au surprins oamenii de folk tare bine ar fi...

Câteodată, mă privesc în oglindă cu tristeţe şi, într-o încercare de haz de necaz, îmi spun: trăiască mă-ta care te-a făcut!

Borcea îşi salvează suporterii?

2012-01-19T08:16:00.000+02:00

Povestea începe duminică seară, când urmăream întâmplător "revoluţia". Aud de atacurile cu pietre îndreptate împotriva jandarmilor şi-mi spun că asta este sigur mâna galeriilor de la Fotbaluri Cluburi Bucureşti (intenţionat am folosit formula asta ciudată). Câteva minute mai târziu se aude asta şi la televizor (galeriile echipelor de fotbal participă la protest şi au provocat atacul împotriva jandarmilor). A doua zi presa spune acelaşi lucru.

Se face joi şi văd în Ring o referire la Borcea. Omul ar fi anunţat că-şi pune avocaţii la dispoziţia celor care au fost abuzaţi de jandarmi. Obişnuit fiind eu să citesc printre rânduri, m-am gândit că Borcea vrea de fapt să-şi salveze suporterii care sunt cercetaţi penal pentru incidentele din piaţă, nicidecum pe cei care au fost agresaţi de jandarmerie pe nedrept şi din exces de zel. Oare mă înşel?

Din toată povestea asta rămâne, printre altele, următoarea întrebare:

Cum pot nişte bătăuşi de profesie să se numere printre spectatorii de la un joc sportiv care se vrea civilizat?

Un căţel atât de mic făcea caca în nisip

2012-01-16T21:45:00.000+02:00

Deşi gestul patrupedului nu mi se pare corect decât dacă e urmat de gestul stăpânului de a curăţa locul, am căpătat cu timpul convingerea că, atrăgând atenţia acestor stăpâni de câini, te loveşti de carenţele lor la capitolul civilizaţie, situaţie în care răspunsul este o variantă la Ce ai domnule cu câinele?

La doi paşi de casă, într-un mic părculeţ reamenajat ca loc de joacă pentru copii după o perioadă în care arăta asemănător cu o groapă de gunoi, parcurg ultimii metri spre bloc. Trec pe lângă stimabilul căţeluş pe care nu îndrăznesc să-l deranjez în timp ce, cu mândrie, făcea caca pe ctitoria domnului primar. Peste câteva secunde, uşurat şi fericit, patrupedul îşi aminteşte de mine şi, profitând de întuneric, se apropie şi... începe să mă latre.

Stăpâna: Câine de căcat (acesta înţeleg că era numele de botez al patrupedului), nu e voie! apoi, către mine: Scuzaţi-ne!
Eu, profit cu nesimţire de faptul că am fost băgat în seamă şi întreb: Dar să facă caca în parc şi să nu strângă nimeni după el e voie?
S: Înainte era parc pentru câini aici.

Voce din off: nu am recunoscut nici câinele, nici omuleţii care-l păzeau deşi îmi sunt destul de cunoscute (măcar ca chipuri) cam toate figurile de câini şi de oameni din zonă, asta şi datorită faptului că stau în zonă de 35 de ani. Tot din cauza asta, ştiu că acea bucată de loc dintre blocuri nu a fost însoţită NICIODATĂ de tăbliţa cu LOC PENTRU CÂINI. Din păcate nu am fost suficient de spontan ca să contrazic bravii omuleţi. Asta e! Uneori gândesc şi eu ca ardelenii, încet dar bine.

Eu: Dar acum nu mai e. Dacă era vreun poliţist în zonă l-aş fi întrebat şi pe dumnealui dacă e în regulă.
S: Nu am zis că e în regulă.

Mi-am continuat drumul dar, câteva clipe mai târziu, mi-a părut rău că nu am insistat pentru a vedea dacă acea fiinţă bipedă curăţă sau nu excrementele lui Câine de căcat.

Întâmplarea asta are o singură parte bună. Acel nu am zis că e în regulă pronunţat de stăpâna câinelui. Aceste vorbe, cu ceva abilitate în domeniul comunicării, puteau transforma discursul ei într-un discurs autocritic în urma căruia, cu timpul, femeia ar fi adoptat un comportament nu numai civilizat dar, după ştiinţa mea, şi conform cu nişte norme legale.

În schimb, partea care mi-ar putea fi reproşată este revenirea sentimentelor negative faţă de câini fără stăpân în special, faţă de câinii violenţi cu stăpân şi, mai ales, faţă de stăpânii de câini pe care, din când în când, îi urăsc cu patimă. La fel cum mi s-a întâmplat să-i urăsc şi pe cei de la organizaţia Vier Futem (intenţionat am scris aşa, eventualii pasionaţi de animale s-au prins cu siguranţă despre cine vorbesc iar pentru ceilalţi, indiferent cum aş fi scris, era perfect acelaşi lucru) care umpluseră cu ceva vreme în urmă metroul cu afişe pro- maidanezi. Înclin să cred că avea dreptate Alex acum vreo 5 ani când îmi povestea cum onorabila organizaţie ia bani din diverse surse, promite să sterilizeze maidanezi după care se constată cu falsă surprindere (că doar nu sunt finanţatorii prostiţi în faţă?) că aceşti simpatici căţeluşi sterilizaţi se reproduc în continuare într-o veselie din cauza faptului că au fost sterilizaţi folosindu-se o procedură medicală care constă în hrănirea acestora cu bobiţele potrivite, ca să crească mari, frumoşi, sănătoşi dar şi supăraţi pe trecătorii iniţial inofensivi dar care, odată atacaţi, ripostează uneori dând cu pietre.

Concluzie 1: Maidanezi din toate oraşele, muriţi-vă!

Concluzie 2: Ai câine? Ia-ţi făraş, măturică şi pungă pentru a curăţa după el atunci când defechează!

Chinezoaica lui Ovidiu sau Săptămâna folk

2012-01-13T16:33:00.000+02:00

Sunt zile-n care oamenii sunt teribil de tentaţi să spună poveşti despre când, cum şi cu cine şi-au tras-o... Într-o astfel de zi, auzind o poveste (care, cel puţin de câteva săptămâni încoace, pare nemuritoare), am pus în discuţie ideea de sex interrasial şi mintea mi-a fugit imediat la Ovidiu Mihăilescu şi Chinezoaica Tzi Tzen Ceai (dacă era româncă o chema Tzi Tzen Ciorbă, probabil :D). Pentru că oamenii din jurul meu rar sunt la curent cu ce se întâmplă în zona de mijloc a folk-ului...

Dacă tot m-am apucat de scris, să anunţ şi concertele interesante de săptămâna viitoare:

Marţi 17 ianuarie 2012, ora 20:30, seara tinerilor folkişti în Mojo (Adela Ţiţescu, Marius Daşcău şi Ioana Pânzariu)

Joi 19 ianuarie 2012, ora 20:00, concert Emeric Imre în Club Aida (dacă am identificat corect clubul, este vorba de forma actuală a clubului în care, dacă îmi amintesc corect, au debutat cei de la Folk frate cu nişte ani înainte de a-i descoperi eu)

Vineri 20 ianuarie 2012, ora 21:30, Proiectul Tivodar în Big Mamou

Sunt destul de tentat de toate cele trei concerte dar până atunci este mult timp aşa că nu promit că voi ajunge la vreunul. Spun doar că mi-ar plăcea să ajung atât în Aida cât şi în Big Mamou dar şi să redescopăr Mojo.

Despre munte, cumva altfel...

2012-01-11T17:10:00.001+02:00

Zilele trecute am citit o descriere de tură. Nimic nou, până aici. În definitiv, alpinetul, carpaţi-ul şi blogurile oferă tone de jurnale legate de munte. Totuşi, de data asta abordarea filozofică a făcut diferenţa. Pentru că astfel un articol oarecare s-a transformat în Articolul, consider necesar să vă spun povestea care a stat în spatele minutelor de lectură.

O ea dintr-un colţ de ţară pe care nu l-am vizitat niciodată scrie că vrea să meargă pe munte la vară. Dorinţa ei era inspirată din articolul despre care vorbesc eu acum. L-am citit în special pentru că la rândul ei îl recomanda cu destulă căldură. Mi-a rămas în minte pentru că făcea o referire la Tudor Gheorghe care, pe mine, mă ducea cu gândul mai degrabă la Iulia Guşatu.

Şi aşa mi-am îmbogăţit un pic cunoştinţele muzicale...

Eu ştiam de Iulia Guşatu cântând Bună dimineaţa, mamă:

Ea ştia de Tudor Gheorghe cântând Gara-i gară, leru-i ler:

Acest ultim clip are sonor doar până la momentul 2:54 după care imaginea rămâne statică iar sunetul dispare. O eroare de prelucrare- postare probabil... Oricum, merită ascultat şi comparat.

Textul din Tudor Gheorghe este disponibil aici.

Răspuns muzical

2012-01-04T17:52:00.000+02:00

la o vorbă banală, aruncată într-un moment banal, cu un sens mai mult decât vag... Bagă-ţi minţile în cap, îmi spunea cineva mai devreme... Şi i-am răspuns cu Cargo:

Vreau doar să dorm...

2011-12-31T23:36:00.001+02:00

Pentru o parte a populaţiei noaptea asta e pretext pentru distracţie. Pentru mine, nu este decât o noapte în care nu reuşesc să adorm deşi aş vrea.

Mă ţine treaz un destul de puternic sentiment de furie la adresa:

-tatălui meu (nemernica asta de birocraţie m-a adus din nou la mâna lui iar el probabil nici nu-şi imaginează câte încurcături îmi provoacă pasivitatea lui)

-şefilor mei (şi asta nu numai pentru salariul de rahat pe care mi-l dau, salariu pe care, oricum l-aş împărţi, tot îmi dă cu minus)

-a două gagici care au grijă să reapară în viaţa mea exact atunci când cred că au dispărut definitiv, cu bunele şi relele lor...

M-am tot gândit cum să transmit Alinei şi Nicoletei să nu mai insiste cu semnele de viaţă. Nu reuşesc să produc un mesaj care să spună într-un mod decent asta. Nu-mi trec prin minte decât varianta Lasă-mă în durerea mea! şi Acum nu mă mai interesează decât banii, haleala şi sexul. Subiectele pe care le discutam cu tine nu mă mai interesează DELOC!

Singurul meu noroc este că majoritatea oamenilor îşi aduc aminte de tine doar de Paşte şi de Crăciun. Aşa că, în curând, voi avea din nou linişte...

Stop joc!

2011-12-30T16:11:00.001+02:00

Ar mai fi un milion de lucruri de spus despre 2011. Poveşti despre femei proaste, eşecuri, planuri lăsate baltă, speranţe şi căderi, pasiuni lăsate la dospit, oameni, despre cât şi pentru cine sunt important... Dar pare prea târziu să mai faci rezumate...

Acum, în nişte zile cum rar am avut la final de an (în sensul că s-au adunat lucruri care n-au reuşit parcă mai multe ca altădată, lucruri care compun cel mai prost final de an din ultimii 4, poate mai mulţi), încă întrebându-mă ce stare de spirit voi avea mâine (altfel spus, dacă voi avea sau nu starea potrivită pentru a ieşi în oraş sau mai degrabă pentru o porţie de somn, chinuită poate), îmi propun să închei într-un stil plăcut.

Închei deci cu proaspăta descoperire, premiata de la Om Bun 2011, Adela Ţiţescu care, alături de Puiu Creţu, cânta despre Crăciun cu 3 luni în urmă, la început de toamnă:

Mai spun doar că o formă foarte elegantă de a sări peste şabloanele sărbătorilor de iarnă a găsit o tânără cu care întâmplarea face să mă văd destul de des. Spunea ea, în urmă cu câteva zile:

Adi, ştii tu... alea, alea...

Cel mai bun mod de a spune că oamenii au obiceiul de a folosi cuvinte care, probabil într-o majoritate a situaţiilor, nu au prea mult sens. Cel mai bun mod prin care poţi trasa limita dintre a ignora obiceiul majorităţii şi a-l traduce în cuvinte simple.

Prin urmare, nu urez nimic special... Spun doar, în stilul ei...

Ştiţi voi! Alea, alea...

Fiecare călător ia în fund un brădişor...

2011-12-29T13:39:00.001+02:00

Aseară mi-am dat seama că una dintre piesele care se aud la Folk frate, cu obişnuita prelucrare, îi aparţine lui Daniel Iancu. Deci, chiar dacă nu eram conştient de asta, Daniel Iancu îmi stătea în urechi din când în când cu Înfloreşte mazărea. Interesant...

Şi tot răsfoind prin internet am mai făcut o constatare... Iancu a făcut cântec din Acuarela lui Ion Minulescu. Şi ce fluturaşi îngreţoşati îmi treceau cândva prin stomac când auzeam de Acuarelă...

Trecut-au anii...

Muzică veche

2011-12-28T17:17:00.000+02:00

Făcându-mi periodicul drum pe blogul lui Teo Negură am redescoperit o trupă pe care am ascultat-o pentru prima dată cu vreo 10 ani în urmă, la sugestia unui coleg de muncă cu gusturi muzicale interesante.

Despre coleg nu mai ştiu nimic de o grămadă de ani dar, din când în când, revine în diverse amintiri.

Pentru voi, de la Teo, de la fostul meu coleg şi de la mine, Creedence Clearwater Revival:

Variante de singurătate (sau Like pe FB)

2011-12-27T17:40:00.001+02:00

Serile trecute dau o tură scurtă pe Facebook. Pe pagina lui Ovidiu Scridon am găsit ceva urări de Crăciun şi o părere: De Crăciun nimeni nu trebuie să fie singur.

După ce am citit chestia asta au început să mă mănânce degetele aşa că am dat cu comentariul care suna ceva de genul acesta: În funcţie de felul în care defineşte fiecare singurătatea, pot exista destui oameni care să se simtă singuri chiar şi de Crăciun. Acestora nu pot să le doresc altceva decât să supravieţuiască până vin vremuri mai bune şi pentru ei. :)

Interesant a fost că în puţinele minute pe care le-am mai stat pe FB comentariul meu a primit două like-uri de la persoane pe care nu le cunosc dar care, probabil, s-au regăsit într-o oarecare măsură în "publicul ţintă" sau cunosc oameni aflaţi în acea situaţie sau pur şi simplu au apreciat modul în care am abordat problema. Chiar dacă vin de undeva din necunoscut, acele două click-uri (urmate probabil şi de altele, nu am mai intrat să văd dacă există noutăţi pe tema asta) arată că nu abordez lucrurile acestea într-un mod absurd. Altfel spus, gândesc bine deşi, am câteodată impresia, încă acţionez prost...

Acum să fac mai pe îndelete teoria singurătăţii de sărbători.

Una dintre situaţiile cele mai rele este cea a bătrânilor care locuiesc singuri, sunt vizitaţi rar sau deloc, trăiesc stresul singurătăţii alături de neputinţa din ce în ce mai prezentă pe măsura înaintării în vârstă. În oraş am putea crede că vecinii (de cartier, de scară, de etaj, de bloc) sunt suficient de prezenţi încât acei bătrâni să nu se simtă singuri. Totuşi, dacă întrebi un astfel de bătrân, cred că sunt şanse destul de mari să se plângă de singurătate, de senzaţia că este abandonat.

O altă singurătate grea este a aceluia, de orice vârstă, care se închide în lumea lui pentru că este mult prea dezamăgit de oameni ca să le mai acorde încrederea, ca să le mai caute prezenţa. Acesta, cred eu, ar aprecia un semn de bunăvoinţă din partea semenilor dar, în acelaşi timp, ar aborda cu prudenţă un astfel de gest, convins fiind că în spatele zâmbetului stă un cuţit gata să înjunghie.

O formă de singurătate mai uşor de suportat este aceea a savantului sau artistului care, dedicat fiind cercetării sau operei de artă care stă să se nască, nu simte nevoia prezenţei celorlalţi, uneori fiind chiar incomodat de puţinii oameni care-i distrag atenţia (familie, colegi). Acesta poate experimenta fericiri de moment după ce finalizează opera de artă sau teoria/ experimentul/ invenţia la care lucrează după care acesta poate trece rapid la alt subiect de cercetare care să-i acapareze din nou majoritatea timpului.

Consider că există şi o formă de singurătate medie ca intensitate a trăirii neplăcute, singurătatea parţială, singurătatea de non- cuplu. În această formă pot exista episoade de intensitate mare în care însinguratul să sufere şi să reducă la minim contactul cu ceilalţi dar şi episoade în care singurătatea de non- cuplu să fie moderat resimţită, fiind anulată într-o oarecare măsură de non- singurătatea amicală.

Comentariul meu de pe profilul lui Ovidiu Scridon se referă în special la această ultimă formă de singurătate, cea pe care o resimt eu cel mai puternic, cea care totuşi îmi permite să mă bucur măcar din când în când de unele relaţii amicale. Totuşi, este genul de singurătate care, în episoadele cele mai triste, te aruncă în subsolul cu melancolie în serile în care, ajungând acasă, constaţi că vei dormi din nou singur în pat, constaţi că doar perna "răspunde" îmbrăţişărilor tale, că doar plapuma îţi oferă din căldura ei. Atunci ajungi să te simţi ca tristul cel mai singur dintre toţi (parcă aşa spune Ducu Bertzi într-un cântec), atunci ai senzaţia că orice prezenţă feminină amicală (sau masculină, funcţie de genul şi orientarea persoanei singure) este mult prea vagă pentru a umple golul de singurătate de non- cuplu, ajungi la concluzia că dacă nu i-o tragi amicei te poţi pur şi simplu lipsi de ea.

Cred că la singurătatea de non- cuplu se refereau băieţii de la Antract când cântau chestia de mai jos:

Piesa asta-mi aminteşte de Iulia, puştoaica cu care, cândva, am avut un interesant schimb de mesaje după ce descoperisem participarea ei la o ediţie Fotogeografica...

Voi vă imaginaţi şi alte tipuri de singurătate?

Om Bun 2011, ziua a treia

2011-12-24T17:37:00.001+02:00

INTRODUCERE

Cu o mare şi regretabilă întârziere, câteva vorbe şi despre seara a treia de la Om Bun 2011...

Plec de la serviciu la o oră şi în nişte condiţii nu tocmai ideale. Ajung la Nottara, sesizez diferenţa imensă de confort dintre locurile de jos şi cele de la balcon (unde am avut bilet în a treia seară, dovadă că cel puţin ultima seară de festival se anunţa încă din 6 decembrie, când am luat eu bilele, un mare succes), îmi imaginez că o să fie destul de greu să notez în acel spaţiu îngust.

CONCURSUL

A venit vremea pentru festivitarea de premiere. Părerile mele legate de cei pe care-i consideram demni de un premiu sunt deja amintite în secţiunea de concurs din postările de aici şi aici.

Seara premierii a avut un alt prezentator, unul dintre membrii juriului, probabil. După obişnuita introducere s-a anunţat...

Premiul 3, împărţit între Folk `n Roll şi Ştefan Tivodar. Două nume din concurs care-mi plăcuseră. Totuşi, sistemul meu de valori a fost un pic zdruncinat pentru că, deşi îmi place cum sună muzica lor, am considerat că Folk `n Roll sunt mai puţin ancoraţi în genul folk. Reauzim, pe rând, Oda trubadurilor şi Lumina.

Poate suna jenant dar eu sunt destul de refractar la amintirile cu Revoluţia din 89... Prin urmare, am strâmbat un pic din nas când Tivo a prezentat din nou Lumina. De ce refractar? Poate pentru că, în aceşti 21 de ani care au trecut de la momentul 89 eu am cam stat pe loc. Ca să zic aşa, nu este la mijloc decât foarte multă frustrare.

Locul 2 în concurs a fost din nou sursă de destructurare a propriului meu sistem de valori care trasează folk-ului graniţe destul de stricte care rar permit mai mult de om+ chitară+ vioară (un exemplu în care folk-ul meu permite altceva este formula Maria Gheorghiu cu Radu Graţianu care mi-a plăcut din prima seară în care am auzit-o, neexistând niciun moment în care să consider că în formula asta Maria Gheorghiu nu mai cântă folk): Dac` art.

Văzând cum şi-au aşezat oamenii instrumentele mi-am dat seama imediat că vom auzi a doua piesă din concurs- Inia Dinia. Pentru că mă intrigaseră cei doi oameni din trupă care în mijlocul piesei schimbaseră instrumentele acum am privit atent pentru a sesiza cum procedează. Am constatat că schimbul a decurs coerent, întâi fiind schimbul chitărilor (moment bine susţinut de chitara cealaltă şi de vioară) după care omul din mijloc a schimbat chitara pe fluier pe un fragment susţinut puternic de vioară.

Dac`art au plecat greu de pe scenă. Înainte de a termina, la sugestia prezentatorului, ne-au prezentat finalul de la Visul nostru de altădată.

DAC`art - Timp

Asculta mai multe audio folk

A venit rândul premiilor acordate de Radio România, premii constând în înregistrări şi difuzări ale pieselor participanţilor câştigători. Am fost extrem de emoţionat auzind că premiul este împărţit între doi concurenţi tineri. M-am gândit imediat la Vladimir Chiurlea şi Ştefania Iacob. M-am înşelat doar pe jumătate. Vladimir Chiurlea se va auzi la radio (un bun motiv pentru ca eu să încerc să ascult vineri seara emisiunea lui Ducu Bertzi în săptămânile următoare) alături de Ana Maria Dumitru.

Cu ocazia asta am auzit din nou Mi-e dor (Vladimir Chiurlea) şi Paiaţa (Ana Maria Dumitru).

Următorul premiu, din nou primit de mine cu puternică emoţie, oferit de Fundaţia Tatiana Stepa, a revenit... Ştefaniei Iacob. Unde percepusem că este nedreptăţită câteva minute mai devreme, mi-am revenit auzind că a fost totuşi remarcată. Şi, dacă mă gândesc puţin, cred că este într-adevăr cel mai potrivit premiu pentru ea.

Am auzit din nou, pe versurile lui Spiridon Popescu şi pe muzica Ştefaniei Iacob, Doamne, dacă-mi eşti prieten.

A venit şi momentul în care Horaţiu (Bebe) Paraschivescu, autorul recitalului surpriză din prima seară, recital prost primit de mine, a anunţat premiul întâi: Adela Mihaela Ţiţescu. După ce scrisesem în cronica primei seri, se mai miră cineva dacă spun că m-am bucurat foarte mult de această decizie a juriului?

Mi-a făcut mare plăcere să aud din nou De ziua ta şi Vino aproape

După acest concurs mi-au trecut câteva lucruri prin cap...

Dacă piesele premiate în concurs au fost ţinute minte de o parte a publicului până la gala laureaţilor (cum mi s-a întâmplat mie- într-o oarecare măsură mi-au rămas în cap din primele seri toate piesele reauzite în seara a treia) este un lucru bun care le permite premianţilor să spere că acest public îi va căuta, urmări, asculta şi în viitor. Eu spre exemplu este puţin probabil să uit definitiv de Vladimir, de Ştefania sau de Adela. Deşi nu au fost premiaţi, este la fel de puţin probabil să uit de interesantul instrument la care cânta Rodica de la Aud.

Văzând acei concurenţi foarte tineri premiaţi am trăit şi secunda de frustrare în care mi-am imaginat că, de-aş fi trăit între alţi oameni, de-aş fi fost mai corect îndrumat, aş fi putut şi eu trăi astfel de momente emoţionante din postura de concurent, nu doar din postura de spectator relativ bine informat despre mişcarea folk de la noi.

RECITALURI

După aşa rezultate ale jurizării eram suficient de bine dispus încât să sper în momente extrem de plăcute şi pe durata recitalurilor.

Elanul s-a dus temporar pe apa Sâmbetei (altă mică frustrare... după 25 de ani de munte nu am apucat şi eu să urc Valea Sâmbetei) în timpul recitalului lui Nelu Roşca. Ca să zic aşa, pe Nelu Roşca l-am considerat Bebe Paraschivescu al serii a treia. În afara faptului că Nelu Roşca locuieşte într-un oraş (Turda) pe care mi-ar plăcea să-l vizitez cândva, în rest nu mi-a mai spus mare lucru. Înţeleg că a fost invitat în recital doar pentru că, acum 7 ani, a fost şi el în concurs la Om bun. Ce-o fi cântat atunci şi ce rezultat o fi avut nu ştiu...

Al doilea recital al serii deja a încălzit frumos atmosfera. Andrei Păunescu însoţit de o parte a trupei Totuşi (Mihai Napu şi sârboaica JElena Milovanovic, o foarte bine lucrată voce) trecând prin Mă îndoiesc deci cred (versuri paradoxale scrise în 1998 sau 2008 -nu am reţinut exact ce spunea Andrei- de Adrian Păunescu). Te văd (piesă pe care a fost introdusă Jelena), Vai ce mic oraş, Amor cubist (anunţată ca piesă de încheiere), Doamne ocroteşte-i pe români (care chiar a încheiat recitalul) şi alte piese pe care probabil nu le-am reţinut.

Am apreciat efortul făcut pe Andrei pentru a antrena publicul care deja începuse să sune foarte fain, treabă care mi-a lipsit mult în primele două seri în care sunetul se auzea aproape strict dinspre scenă. Refrenele de la Vai ce mic oraş, Amor cubist sau Doamne, ocroteşte-i pe români s-au auzit splendid dinspre public.

Te văd:

Andrei Paunescu - Vai ce mic oras

Asculta mai multe audio   diverse

Amor cubist:

*Îmi pare rău pentru volumul redus dar... am ales varianta asta pentru vocea Tatianei Stepa.

Andrei Paunescu - Doamne, ocroteste-i pe romani

Asculta mai multe audio   diverse

Jelena Milovanovic:

Auzind ce voce plăcută are o domnişoară care, doar 90 de minute mai devreme, îşi chestiona cu neîncredere prietenul pe tema unor ore suplimentare lucrate de acestea (eram suficient de aproape încât să aud tot), mi-am dat seama din nou că oamenii nu sunt perfecţi. Este imposibil să stai la fel de bine la frumuseţe, voce, încredere, inteligenţă... M-am gândit mai târziu că, în locul discursului acelui tânăr (care încerca în fel şi chip s-o împace), neîncrederea ei merita un discurs gen

Nu, dragă! Nu am stat la serviciu. Am fost la altă femeie cu care-mi place să mă f** mai mult decât îmi place s-o fac cu tine.

A urmat Doru Stănculescu pe care nu-l mai auzisem de o grămadă de vreme... A venit fără Sorin Minghiat care avea în acea seară altă obligaţie. Ai, hai a deschis recitalul şi s-a auzit superb atât dinspre scenă cât şi dinspre public, în piano (Aici se cuvine o precizare: deşi am mai folosit şi cu alte ocazii termeni care aparţin de teoria muzicală nu am nici cea mai vagă idee dacă i-am folosit corect sau nu. Prin urmare, simte-te liber să mă corectezi în cazul în care greşesc.). Publicul s-a auzit cam ca în înregistrarea de mai jos:

Minutele de emoţie au apărut din nou pe Ecou de romanţă. Te-am aşteptat în lung suspin/ Tu n-ai venit/ Tu n-ai venit... M-am simţit "răzbunat" de intervalul 4:00- 4:20 care a sunat şi la Om Bun la fel ca mai jos:

Pe Şambala, introdusă printr-un comentariu care a scos din nou în evidenţă faptul că o bună parte dintre români sunt inculţi (cum să te gândeşti că versurile de la Şambala au fost extrase, nu doar inspirate din nuvela lui Eliade Secretul Doctorului Honigberger?), am avut senzaţia că vocea lui Doru Stănculescu a început să zgârie. Dacă a fost vorba de vreo răceală, de evoluţia vocii odată cu vârsta sau cu auzul meu care s-a înşelat nu ştiu...

Pe Circul Doru s-a încurcat puţin la text dar a revenit şi a salvat situaţia. În plus, la, la-ul unui copil din public a aruncat în uitare mica gafă, stârnind un val de râs. Eu nu am uitat pentru că am notat. :D

Încheierea a fost Fără petale piesă pe care, deşi nu-i deloc simplu, publicul s-a descurcat destul de bine cântând în contratimp. Mie nu-mi ieşea, la exact acelaşi moment m-am înnecat şi redus la tăcere de câteva ori. Poate m-ar fi ajutat să-mi amintesc cum spunea Ovidiu Crăciun că se poate păstra un sunet din public chiar şi atunci când publicul este neantrenat şi nu-şi poate seta corect respiraţia.

Recitalul următor, un nou recital din seria "să ne râdem" i-a aparţinut lui Daniel Iancu. Ce este interesant la "relaţia" mea cu Daniel Iancu este că, deşi m-a făcut măcar să zâmbesc de fiecare dată când l-am ascultat la Om Bun (nu-mi amintesc să-l fi ascultat şi în altă parte), nu l-am ţinut minte, situaţie în care mi s-a părut cam de fiecare dată un element de noutate.

În recitalul Daniel Iancu au fost atât cântece deja ştiute de mine (Vine valu, îmi ia calu, Patria, Muri-ţi-ar capra, Ofiţerul Radu, Albă ca zăpada- post scriptum la poveste) cât şi noutăţi (doar pentru mine, piesele sunt vechi dacă e să mă orientez după youtube).

Una din noutăţile tari a fost Tavanul Senatului:

Pe mine m-a încântat cu piesa cu defrişări, cu strofă contra naturii şi strofă pentru natură (înţelegeţi voi ce vreţi apoi ascultaţi şi vă lămuriţi), Mi-a bătut dealu` la poartă:

Cyber Love:

Să fie şi una veche...

Finalul a aparţinut unei piese cu un text într-o combinaţie de rongleză şi fritaliană printre care se strecurau şi fragmente pur româneşti, cât să fie clar ce vrea să transmită cântecul. Să văd un tricolor legat pe grif, în aşa fel încât să modifice într-o oarecare măsură sunetul obişnuit care iese din chitară, nu m-am aşteptat... Dar pentru O la la... la la era musai să se întâmple aşa.

[Later edit (28 decembrie 2011): despre Om Bun, de la Daniel Iancu, aici.]

Ultimul recital al ediţiei 2011 a Om Bun a aparţinut lui Vasile Şeicaru. Vine pe scenă pe la 21:44, însoţit de o clapă şi de un muzician de jazz despre care am reţinut că organizează la Făgăraş un festival. Scriam exact în momentul în care începea să cânte Şeicaru: Cred că sunt masochist. Am mai plecat cândva de la Şeicaru. Iar acum ar trebui să fiu în Iron City.

Ceva mai târziu Şeicaru îl pupă în fund pe Hruşcă după ce cântase o piesă pe care ei doi o cântau împreună cândva. La vorbele lui Şeicaru nu mi-am imaginat că pot răspunde altfel decât prin piesa Truda pe care am mai postat-o şi zilele trecute:

Ca să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva lui Şeicaru în general, am ceva doar cu mizeria pe care o promovează Hruşcă în ultimii ani şi cu cei care refuză să înţeleagă că există şi alte păreri poate în egală măsură de corecte ca părerea (şi ea subiectivă, desigur) lui V. S. şi a altor fani convinşi Hruşcă.

Gata cu cearta, pe moment! Să revenim la Rânduri pentru Moş Crăciun în varianta Şeicaru.

Iartă-mă că te primesc numai din uşă
Te-aş primi şi-n casă, dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă
şi acelaşi vechi ecou de panoramă
Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă
şi acelaşi vechi ecou de panoramă

Iartă-mă că-ţi spun acestea, Moş Crăciun.
Dar eu nu-nţeleg de ce mai vii.
Ce folos că eşti bătrân şi-ai suflet bun
Dacă-n sac ai jucării pentru copii?

Mie-mi trebuie-o păpuşă-adevărată
Nicidecum minciuni de Nuremberg
Ţine minte, Moş Crăciun şi altădată
Să-mi aduci ce vreau şi ce îţi cer

Iată, asta este tot ce-am vrut să-ţi spun
Ţi-aş mai spune, dar te-ai supăra
Ţine minte, ţine minte, Moş Crăciun:
şi la anul, dacă vii, să vii cu ea!
Ţine minte, ţine minte, Moş Crăciun:

şi la anul, dacă vii, să vii cu ea!

Sursă text, tabulaturi.ro

Unul dintre puţinele momente în care l-am apreciat pe Şeicaru

este cel vizibil în clipul de mai sus şi în cel de mai jos

(piesă pe care eu n-o ştiam şi care pare să aibă un text

interesant), ambele înregistrate şi postate de un binevoitor.

Cel mai mult am apreciat totuşi finalul cu piese de pe

vechiul vinil Aruncarea în valuri: Antiprimăvară,

Aruncarea în valuri, La adio, toate împărţite cu publicul

care, la fel ca şi mine probabil, s-a apropiat de Şeicaru

prin acele vechi piese, nu prin cele mai noi şi, zic eu,

mult mai puţin reuşite.

La adio, cel puţin, pare mai digerabilă prin modificarea

de la finalul textului dar totuşi, mesajul iniţial mi se

pare grav alterat....

Final de Om Bun, o ediţie în care, total surprinzător

pentru mine, nu s-a cântat deloc piesa lui Dan Andrei

Aldea. În aceste condiţii simt nevoia să închei măcar

eu cu ea:

Să vedem dacă o să existe şi gala Om Bun din mai 2012...

Poate o să fie...

Mai bine cu coadă...

2011-12-23T17:57:00.000+02:00

Ieri am avut o zi proastă. Îmi luasem concediu în special pentru a rezolva o problemă dar... m-am lovit de două obstacole pe care, în ciuda eforturilor făcute în acest sens, nu reuşisem să le prevăd. Într-un fel oarecum norocos am reuşit să îl depăşesc pe primul dar cu al doilea mi-am luat-o-n freză... A rezultat o amânare nedorită şi implicarea într-o problemă care pare mai complicată decât ce aş fi eu în acest moment dispus să abordez. Dar îmi sunt dator să nu mă împiedic aşa că, în loc să mă plâng de ţara asta în care trebuie să ştii, ai, faci una şi alta (aşa cum aş fi făcut dacă scriam aseară) prefer să apelez la Andrieş care descrie o situaţie cumva asemănătoare cu a mea apoi să caut soluţia la această nouă lebădă neagră...

Alexandru Andries - Mai bine cu coada

Asculta mai multe audio diverse

Eşecul de ieri este singurul motiv pentru care nu am apucat să scriu cronica pentru a treia seară Om Bun continuată (de mine) cu două ore de Folk frate. Legat de Folk frate îmi face deosebită plăcere să spun că Revelionul 2012 îl petrec în Iron City unde vor cânta pentru cei care vor alege să sară în următorul an acolo. Intrarea este liberă dar organizatorii îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii. Dacă mă va prinde noaptea în centru nu exclud posibilitatea de a-i vizita şi eu pentru o nouă porţie de muzică bună şi berea cea frumos curgătoare pe gât... :) Creangă, sper să nu mă-njuri prea tare pentru această adaptare a cuvintelor tale... :P

Om Bun 2011, premiile acordate

2011-12-22T12:14:00.001+02:00

Sunt mai multe lucruri de spus despre a treia seară Om Bun 2011 dar, pe moment, ţin neapărat să amintesc câştigătorii. Despre restul ceva mai târziu, spre finalul zilei.

Premiul 3 a fost împărţit între Folk `n Roll şi Ştefan Tivodar

Premiul 2 a fost acordat celor de la Dac`art

Premiul Radio România a mers către Vladimir Chiurlea şi Ana Maria Dumitru

Premiul Tatiana Stepa- Ştefania Iacob

Horaţiu Paraschivescu (cel cu recitalul surpriză din prima seară, recital care nu mi-a plăcut mie) a anunţat că juriul a decis că Adela Mihaela Ţiţescu merită Premiul 1.

Despre cum am perceput eu gala laureaţilor, despre recitaluri şi ce a mai urmat în acea destul de rece seară de decembrie în postarea următoare.

Om Bun 2011, seara a doua

2011-12-21T16:17:00.002+02:00

INTRODUCERE

După ce, folosind pentru asta mai mult timp decât m-am aşteptat, am reuşit să finalizez cronica pentru prima seară Om Bun 2011, după nişte reproşuri aruncate la birou pe drept dar într-un limbaj şi pe un ton nepotrivit, am fugit din nou spre Nottara. Urma seara a doua, seara pe care, după cum mai scriam în cursul acestei luni, mi-am dorit-o cel mai mult.

Ajung la timp, îmi ocup locul şi aştept...

CONCURSUL

Prima prezenţă din a doua zi de concurs a reprezentat o foarte interesantă surpriză. Trupa Aud, un el şi o ea, el cu chitară şi voce, ea cu un instrument indian (Maria Gheorghiu, -da, tot ea a prezentat- spunea că această tânără este singura din România care cântă la acel instrument) şi voce. Prima piesă, Musca, a fost numai bună ca deschidere pentru o seară de folk amuzant. A doua piesă din concurs, Când tac.

La o rapidă căutare pe youtube nu dau de ei dar poate se găseşte şi de data asta un binevoitor care să posteze un link la comentarii, în cazul în care a reuşit să-i găsească. Oricum, instrumentul ei, care sună cumva asemănător cu vioara, sună tare fain. Prin urmare, dacă auziţi pe undeva de un recital Aud, merită să mergeţi!

Cu numărul doi în concurs, prezentat într-un mod promiţător de Maria Gheorghiu, micuţul Vladimir Chiurlea. Prima piesă din concurs, Bivolul, s-a menţinut în zona amuzantă, textul fiind tocmai bun pentru un copil. A doua piesă, mai complicată atât ca text cât şi pe chitară, Mi-e dor.

Plăcută evoluţia lui Vladimir.

Numărul trei, din nou o trupă, Dac`art. O persoană din trupă (Valentina Stafie) are un nume care, pentru o clipă, mi-a sunat cunoscut. Încurcate-s căile folkului... Cei trei oameni cântau la chitară (el), chitară, voce şi fluier (prima ea), vioară şi voce (a doua ea). Am fost atenţionaţi că muzica lor are un aer arhaic iar versurile folosesc româna veche. Prima lor piesă din concurs a fost Spirit iar a doua a fost o piesă căreia nu i-am înţeles titlul. Am reţinut în schimb că, undeva în mijlocul ei, doi oameni din trupă au schimbat instrumentele (el dând o chitară pe altă chitară şi prima ea dând chitara pe fluier). Cred că aceşti oameni ar avea succes într-un festival de muzică medievală.

Cu numărul patru în concurs, o doamnă profesoară aflată, după părerea prezentatoarei, în plină maturitate artistică: Felicia Popescu. După mici probleme tehnice (reglaje pe chitară) am avut parte de Palide umbre (pe versurile lui Macedonski) şi de o piesă pe versurile lui Nichita Stănescu. Despre vocea ei aş spune că este sfredelitoare.

Cu numărul cinci în a doua seară de concurs, o reprezentantă a foarte tinerei generaţii: Ştefania Iacob, 13 ani. A fost prezentată ca având vocea cumva legată de a Tatianei Stepa. Auzind-o pe Ştefania, am fost de acord cu comparaţia făcută de Maria Gheorghiu. Prima piesă, Când ninge, beneficiază de versurile lui Sorin Poclitaru (amintit şi cu o seară în urmă). Piesa a doua: Doamne, dacă-mi eşti prieten.

Dacă e să folosesc stilul în care Dan Loghin comentează pe alpinet aş putea spune doar atât: DA!

Numărul şase, o participantă de 16 ani care m-a pus în faţa propriilor prejudecăţi, în faţa propriei tendinţe spre etichetare. Dacă arăţi aşa şi cânţi aşa atunci eşti... Este dificil uneori să uiţi experienţele care au creat idei fixe... Cu versuri şi muzică proprii (probabil şi la ea făcea referire mai târziu Adrian Ivaniţchi când comenta despre tinerii care au talent la muzică dar cântă pe versuri proprii, destul de banale), Maria Zgârcitu (dacă am înţeles corect numele; la început ar mai putea fi Sc sau Sg; dacă cineva ştie varianta corectă îl rog să mă corecteze) ne-a cântat Familiar şi Despre război.

În sfârşit, cu numărul şapte în concurs, îi vine rândul lui Ştefan Tivodar. Un nume destul de des întâlnit în postările mele, nu-i aşa? :) O cunoştinţă veche, mi-l aminteam destul de vag de la cenaclul 3 Ceasuri bune care se ţinea cu câţiva ani în urmă în Preoteasa. Am avut plăcerea să interacţionez mai mult cu el de când l-am auzit în Iron City, de când ne-am descoperit cunoştinţe comune, de când l-am auzit preluând multe piese care, în anumite compartimente de timp (noţiune împrumutată de la Carnegie, desigur), m-au marcat profund.

M-am bucurat când amicul Facebook mi-a spus că Tivodar participă în concurs la Om Bun. I-am urmarit participarea cât am putut de atent. Sunt de părere că a ieşit bine. A cântat Aievea şi Lumina.

În legătură cu Tivodar am constatat nu odată o chestie cumva paradoxală. Deşi sunt atâţia ani de când îl ascult (nu foarte des, nu în porţii mari dar, din când în când, profit de ocaziile în care pot să-l aud), am doar o extrem de vagă idee despre textele pe care cântă. Ca să zic aşa, îmi place ce şi cum cântă dar sunt foarte departe de acea extremă la modă în adolescenţa mea, acea clasică "poveste de dragoste" dintre Michael Jackson şi mulţimea de puştoaice isterizate. Ciudată comparaţia, ştiu... Doar că nu am găsit o formă mai potrivită pentru a descrie felul în care-l percep eu pe Tivodar.

Fără legătură cu concursul Om Bun, doar pentru că am întâlnit de curând pe un blog o referire la piesă, varianta Tivodar pentru Iluzia unei insule:

Sunt de părere că oamenii care au participat la a doua seară de concurs sunt vizibil mai buni în comparaţie cu cei ascultaţi luni (cel puţin ca medie, extremele pozitive le-am menţionat explicit). În aceste condiţii, mi-e greu să spun cine ar merita premii... Spun doar că două nume mi se par mai puţin premiabile, fata care mi-a stârnit prejudecăţi (da, strict din cauza prejudecăţilor, ca evoluţie muzicală a fost cât se poate de OK) şi Dac` art (pentru că îmi este greu să trasez bariera dintre muzica medievală şi folk-ul comun).

RECITALURI

Porţia de recitaluri a început cu un mai vechi premiat la Om Bun (îmi aduc aminte ediţia în care am auzit pentru prima dată Cântec pentru tine, fără ca în acel moment să ştiu de Eugen Avram), Cristi Dumitraşcu, venit să-şi aniverseze mai vechea victorie şi să-şi promoveze proaspăt lansatul album Goală prin casă.

A fost un prim recital plăcut dar scurt. Am rememorat Cântec pentru tine, am auzit piesa care dă titlul albumului lansat, s-a mai auzit încâ un cântec şi... gata! Cristi cu chitara alături de un tip care scotea sunete interesante din contrabas (m-am tot întrebat dacă nu se foloseşte şi la contrabas un arcuş, omul s-a folosit doar de degete) s-au retras în aplauzele publicului. Faţă de prima seară, în a doua seară mi-a plăcut recitalul surpriză (în sensul că nu era trecut pe afiş, în schimb Maria Gheorghiu îl anunţase deja la finalul primei seri).

Recitalul doi a fost al ciudăţeniei de pe afiş: New Horizons Family. Nu ştiam prea exact la ce să mă aştept dar la final i-am descris într-un stil aparent ilogic: sunt penibili, ştiu să-şi promoveze iniţiativa (umanitară, dacă mai e ceva non- profit pe lumea asta...), bătrânul de la saxofon e simpatic, a recitat interesant din Coşbuc, foloseşte o ro-ngleză haioasă, ştiu să acceseze sufletul, au zâmbete plăcute, româna prinsă de 3 oameni din grup este mai degrabă neacademică.

După colindătorii de la NHF ne întoarcem la folk prin Adrian Ivaniţchi care a început comentând despre stilul în care prezenta în acei ani în care a avut şi acest rol. Cred că a făcut asta şi ca răspuns la părerile destul de proaste legate de prestaţia sa ca prezentator la ediţia 20. Nu am fost acolo deci prefer să nu comentez.

Despre Ivaniţchi n-o să scriu prea mult. I-am dedicat deja două cronici pe care le puteţi citi aici şi aici. Spun doar că a fost un recital fără Scrumbia afumată şi Făt Frumos în meniu. În schimb, noutate pentru mine, am auzit o piesă pe textul lui Brumaru. Textul mi s-a părut destul de interesant, contrazicând-o parcă pe Satanic Vals care, cândva, după o lansare de carte, era foarte acidă la adresa lui Brumaru.

M-am bucurat să-l revăd pe Ivaniţchi!

După el, în formula om+ chitară+ suport pentru textele pe care le încurcă chiar şi când vine cu ele scrise (cel puţin aşa a avut grijă să se prezinte)........

Alexnadru Andrieş (intenţionat scris aşa, imitând felul în care a ales să-i fie scris numele, pe proprie răspundere şi cu semnătură la tipografie, pe afişul de la concertul Incorekt) care a încercat să înceapă cu Un om fericit dar... după cum ar spune Ada Milea, împăratul furios i-a dat textele pe jos. :)) A fost bine primită faza. Cred că a fost momentul în care s-a râs cel mai intens... Numai Andrieş putea să provoace aşa ceva! :)

Textele sunt puse la locul lor, strânse bine, apoi Un om fericit este reluată. Pentru prima dată am fost atent la text şi am prins substratul... Să călătoreşti doar pentru a cânta nu pare o treabă foarte veselă...

Mai departe, deja pornită de o parte a publicului (totuşi, sunt nevoit să constat că, în general, publicul nu prea s-a auzit la Om Bun), Dimineaţa devreme.

Mai departe, nimic anormal... Mie mi-a reţinut atenţia La Rovine, piesă pe care n-o prea conştientizasem până acum.

Ceva mai târziu, o piesă pe care nu am mai auzit-o până acum în concertele Andrieş, Pofta vine mâncând, o piesă de pe primul album Andrieş cu care am luat eu contact. Un bătrân vinil din anii `90, din vremea în care Holografii nu deveniseră prea siropoşi şi scoseseră Banii vorbesc (în memoria mea cele două albume sunt conectate datorită faptului că le-am cumpărat din Muzica în aceiaşi perioadă). Mi-a plăcut că am avut ocazia să-mi reamintesc acel album pe care... acum nu mai am pe ce să-l ascult.

Azi a fost un fel de zi... continuată cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu.

Prima parte a recitalului, o parte din Insula, un proiect care descrie în stilul Ada Milea insula lui Robinson Crusoe. Aici nu este vorba de prea multă muzică. În schimb, calităţile de actor ale lui Bobo Burlăcianu sunt serios puse la încercare. La ce am văzut aseară, nu mă mai miră să aud că acest spectacol are mare succes inclusiv în străinătate, cu varianta în engleză. Deşi îmi era dor şi de alte haioşenii marca Ada Milea nu m-aş fi supărat dacă tot recitalul s-ar fi bazat pe Insula, la fel cum, cu ani în urmă, cred că se întâmplase cu Nasul lui Gogol, tot într-un recital de la Om Bun.

Una dintre cele mai faine faze s-a petrecut pe Rodica... Un om din sală era întâmplător în picioare şi Ada Milea, pe fază, l-a "penalizat" Rodica e-n picioare... S-o jupuim şi s-o facem drapel! Omul, la rândul lui pe fază, s-a ascuns după un scaun. Şi nu l-am mai jupuit. :)) Ceva mai târziu, deşi cânta cu totul altceva, văzând o tânără în picioare, o auzim pe Ada din nou: Rodica e-n picioare şi o vedem arătând cu degetul spre spectatoare... Întorc capul şi o văd pe "Rodica" continuându-şi drumul nepăsătoare. Dacă el a intrat în joc şi s-a crezut pentru o clipă Rodica, ea era 100 % convinsă că se numeşte, să zicem, Marcela. Sunt şi oameni cu simţul umorului mai puţin dezvoltat... :)

Ceva mai devreme, după aplauze pe Ceauşescu n-a murit, Ada Milea se "miră" de reacţia publicului şi strigă încet: Elena! Era interesant să răspundă o reală sau ipotetică Elenă din sală...

Ada a fost obligată să revină pe scenă pentru un bis. Cineva din sală a cerut-o pe Andreea... Şi a primit-o! :)

Pe la 22:00 s-a terminat şi a doua seară de Om Bun pentru că, nu-i aşa? Suntem prea puţini aici să ne-omoare mina...

La final... o scurtă menţiune despre o puştoaică din public, delicioasă prin agitaţia care o caracteriza uneori (ajungând la un moment dat s-o ridice şi pe mami de pe scaun pentru a urmări împreună spectacolul de pe margine). Probabil că, peste 10- 15 ani, va merge singură la folk... Că doar n-o zăpăceşte degeaba acum pe mami. :D Copilul acesta a apărut parcă special pentru a mă împiedica să spun că, în comparaţie cu prima seară, am avut în jurul meu oameni mai puţin frumoşi.

Peste două ore începe ultima seară Om Bun 2011... După care, dacă mă voi simţi cât de cât odihnit (după două nopţi la rând în care am dormit doar câte 6 ore din porţia mea obişnuită de aproximativ 8), este posibil să cobor în Iron City unde, dincolo de obişnuita seară Folk frate, urmează premiera videoclipului la Catrene.

Om Bun 2011, prima seară

2011-12-20T17:05:00.002+02:00

INTRODUCERE

Până şi cumpărarea biletelor a fost o mică aventură... Uitasem să iau la mine cardul aşa că am spus pa, bilete! până în următoarea seară...

După plăcerea resimţită în seara în care m-am văzut cu biletele în mână a urmat şi starea aia vecină cu indiferenţa, pe alocuri chiar cu regretul...

Dar aseară, din instinct, de plăcere sau doar pentru a ocupa timpul, am plecat spre Nottara. Ajung devreme, urmăresc cum, încet dar sigur, mica sală aproape s-a umplut, "tropăi" de nerăbdare în faţa micii întârzieri cu care a început spectacolul, observ ceva oameni frumoşi, sesizez cu plăcere prezenţa unor copii în sală, copii de 4- 7 ani după estimarea mea, copii aduşi la spectacol de părinţii care, fără îndoială, ascultă folk din perioada cenaclului Flacăra... Îl văd întâmplător pe Tivodar, mai târziu îl observ şi pe Puiu Creţu. Îmi dau seama că, în seara a doua de concurs, în seara în care, sper, Tivodar va avea una dintre cele mai apreciate momente din concurs, am loc destul de în faţă. Aproximativ la fel de în faţă cum am avut în 2007 sau 2008 (nu mai reţin exact), an în care am ales să merg la Om Bun din două motive care s-au dovedit mai puternice decât inerţia mea: Ioana şi Nicoleta...

În sfârşit, apare pe scenă Maria Gheorghiu. Nu ştiu de ce, mă aşteptam ca prezentarea să fie făcută tot de Ivaniţchi, aşa cum s-a întâmplat în anul participării Ioanei. Neavând prejudecăţi legate de prezentatori am luat lucrurile cum au picat şi am ascultat ce avea de spus Maria Gheorghiu.

CONCURSUL

Anul trecut, la Folk frate de criză, s-a comentat critic la adresa ediţiei 20 a festivalului Om Bun, ediţie desfăşurată într-o singură seară, fără concurs. Am fost de aceiaşi părere cu Folk fraţii care regretau atât lipsa concursului cât şi lipsa Om Bun after party-ului din Iron City. În aceste condiţii, cred că o bună parte din decizia de a merge la Om Bun ediţia 21 am luat-o datorită concursului.

Primul concurent, David Lăpădat, a început prost cu sonorizarea. A trecut fără prea mult stres peste cele două porţii de microfonie în urma căreia şi-a întrerupt (da, de două ori... culme a ghinionului, ar spune unii) prima piesă. Deşi probele de sunet am înţeles că ieşiseră bine, în spectacol a fost nevoit să spună aşa: Îmi spuneţi şi mie când pot să cânt.

În sfârşit, a putut să ducă la capăt prima piesă, pe versurile lui George Ţărnea, Cântec de speranţă. Cred că e inutil să menţionez că mă dusesem deja cu gândul la alt Cântec de speranţă, cel de la Casa cu prieteni.

Despre a doua piesă cântată de el nu mi-am notat nimic...

Pentru curioşi, omul ştie să cânte cam aşa:

A doua participare în concurs a fost a unei trupe din Bacău cu 5 membri care adunau un total de 3 voci, două viori şi o chitară. Suflete senine au început cu un colind, Seara de har. Cele două viori au avut momente bune. Un moment bun pentru toată trupa a însemnat şi al doilea cântec al lor, Inimă curată.

Cu numărul trei în concurs, din nou un om cu chitara: Ion Mielcioiu Boştină. A început cu o piesă pe versurile lui Eminescu (nu am recunoscut poezia) şi a continuat cu o piesă pe versurile lui Dan Enache. Când l-am auzit cu Hai murgule, du-mă acas mi-am amintit de varianta pe care o auzeam cu mulţi ani în urmă, cântată în familie. Cred că era una din intrările din primul caiet de cântece pe care l-am văzut, caiet copiat cu pixul, în vremea în care nu era disponibilă tehnologia modernă care ar face ca acea multiplicare să se facă acum mult mai simplu. Am vaga senzaţie că acea copiere de caiete, în trecutul nu chiar recent, era o problemă tratată cu ceva mai mult suflet decât acum, în era PC-ului, a xerox-ului şi a scanner-ului.

Pe youtube am l-am găsit cântând aşa:

Numărul patru, prezentat de Maria Gheorghiu drept un folkist cunoscut deja prin cluburi, Marius Daşcău. Eu nu-mi aduc aminte să-l fi ascultat până acum dar cine ştie? La cum a fost prezentat Marius, m-am gândit o clipă că este vorba de Ştefan Tivodar despre care deja aflasem că este programat să intre în concurs marţi.

Piesele cântate de Marius Daşcău la Om Bun sunt pe tub, înregistrate în alte festivaluri:

şi

Cu numărul 5 în concurs, prima prezenţă feminină în formula om+ chitară: Adela Ţiţescu. Am notat despre ea că a folosit versurile lui Sorin Poclitaru pentru cele două cântece: De ziua ta şi Vino aproape. Pe Vino aproape am observat că ştie bine chitară, mult mai bine decât alţi pasionaţi de folk care nu reuşesc să sară de şablonul cu 3 acorduri şi-o zdrăngăneală.

Din partea mea, un mare plus pentru Adela Ţiţescu! Pentru voi, De ziua ta:

Numărul 6, o mai veche cunoştinţă (vezi un concert Maria Gheorghiu în Mojo, concert în pauza căreia am ascultat-o pentru prima dată), Ana Maria Dumitru. A început cu deja cunoscuta Paiaţa:

Piesa a doua a fost Dacă.

Notam despre Ana Maria Dumitru că are voce bună dar că ştie mai puţină chitară comparativ cu Adela Ţiţescu.

Cu numărul 7 în concurs, din nou o trupă: Folk `n Roll din Brăila. A doua trupă din concurs, după Suflete senine. 4 oameni, 3 chitări, două voci, mi-au sunat mai degrabă a rock melodic decât a folk. Vocile s-au îmbinat plăcut, chitaristul din stânga (cum priveam eu scena) mi s-a părut că este mai avansat cu cunoştinţele de chitară comparativ cu ceilalţi. Au cântat două compoziţii proprii, a doua, Oda trubadurilor, (mulţumesc pentru corectură, Folk `n Roll!) conţinând un bun moment piano.

Later edit (21 decembrie): Mulţumesc anonimului comentator pentru link-ul cu Folk `n Roll! :)

După criteriile mele, din prima seară de concurs ar merita premiaţi Suflete senine, Ion Mielcioiu Boştină şi Adela Ţiţescu. Despre Folk`n Roll am vorbe bune dar nu i-aş premia datorită acelei percepute aplecări către rock-ul melodic.

Anticipând a doua seară, sper într-o evoluţie bună a lui Ştefan Tivodar pe care de asemenea mi-ar plăcea să-l ascult din nou şi la gala laureaţilor.

RECITALURI

Aproape de 19:30 au început recitalurile care aveau să dureze până spre 22:30.

Primul, destul de emoţionant prezentat de Maria, a urcat pe scenă Cătălin Stepa. Cu o oarecare modestie, Cătălin a cântat patru piese: Chemare (versuri: Topârceanu), Am fost (versuri: Tatiana Stepa), Cum voi trăi şi, cumva presat de public, Copaci fără pădure. Deşi Cătălin dorea să audă şi publicul, sala era încă amorţită... Este prima dată când ascult Cătălin Stepa şi, fără a mă declara extaziat, afirm totuşi că e un nume care merită urmărit.

Recitalul al doilea a adus-o pe Maria Gheorghiu în rolul obişnuit. Aşa cum ne-am obişnuit de mai bine de un an, Maria Gheorghiu a cântat alături de Radu Graţianu. Recitalul ei a început cu Floare de vârtej după care nu am mai notat nimic... Câteva piese mai târziu aud un poc lângă mine. În secunda următoare am constatat că pixul cu care scriam decisese de capul lui să mă părăsească... Se pare că nu numai oamenii aleg să mă părăsească strict de capul lor. :D

Pipăi pe beznă pe sub scaun, pixul nu apare aşa că mai ţin notesul la îndemână pentru o vreme apoi îl ascund într-un buzunar.

Final de cronică?

Deşi ultima dată când o ascultasem pe Maria Gheorghiu, tot în Mojo, pe la începutul acestui an (începusem atunci o cronică cu de ce-uri dar nu am apucat s-o şi termin), ajunsesem la concluzia că e bine s-o evit o vreme pe Maria Gheorghiu datorită încărcăturii emoţionale prea mari din cântecele ei, la Om bun am auzit alte piese decât cele care mă aruncau în prea adânci butoaie cu melancolie blegoasă. N-am auzit nici Uşa ce-o încui deşi un moment am avut senzaţia că asta e piesa tocmai începută.

Deşi piesa asta mi-o doream, nu am auzit aseară nici Vara întâmplător.

A urmat recitalul lui Ducu Bertzi. De data asta publicul a fost mai atent, Ducu Bertzi, la rândul lui, a întins câteva "capcane" publicului, aproape tăcând uneori pentru a auzi, calm, publicul care, deşi nu se simţea, totuşi cânta. Pe Şi de-ar fi mi-a revenit în minte varianta porno Şi de-ar fi, când va fi iar duminică într-o zi/ Tu când sugi priveşti la mine...

Finalul, cu M-am îndrăgostit numai de ea, m-a pus un pic pe gânduri în sensul că, inclusiv prin cântec, mi-am dat seama de jumătatea de poveste de dragoste pe care o trăiam cândva... Ca să rămân în spiritul recitalului Ducu Bertzi, era în perioada în care Fost-am omul pădurii...

Din punctul meu de vedere, recitalul Bertzi a avut odată în plus de câştigat prin Pe podele de nuiele, o piesă pe care, cu ani în urmă, o trimisesem unui grup de cunoscuţi pe post de colindă...

Surpriza serii, neanunţat pe afiş, un bătrân care a atras atenţia unora dar mie nu mi-a provocat decât o mică doză de dezgust. S-a scos cu Săraca irima me... Asta chiar a sunat bine deşi un pic altfel faţă de forma în care se aude la Ducu Bertzi. În rest, acest bătrân, plecat în SUA prin 1980, după ce i-ar fi pus chitara în mână lui Socaciu (şi nu numai lui), a cântat simplu (cu chitara) pe nişte texte care m-au dus cu gândul la muzica uşoară relativ stupidă din anii `80. Deşi nu-i chiar un capăt de ţară, îmi pare rău că nu i-am reţinut numele întreg acestui Bebe nu ştiu cum...

La final, cumva nemeritat (pentru că, după părerea mea, finalul ar fi sunat mai bine dacă i-ar fi aparţinut lui Ducu Bertzi cu Mihai Neniţă), Victor Socaciu. Recitalul Socaciu m-a dezamăgit într-o oarecare măsură. Au fost cam multe cântece cu iz de campanie electorală (printre altele, acel Nu te lăsa), au fost cântece cu orchestraţia de pe bandă (pentru că, faţă de trupa cu care a venit cândva la Folk You, de data asta a apărut pe scenă doar cu omul de la clape), am avut uneori senzaţia de playback, uneori mă gândeam că Socaciu pur şi simplu îşi bate joc de noi. Unde mai pui că, pentru o clipă, mi-am amintit cum stătea Socaciu lângă Adrian Năstase într-o filmare pe care am văzut-o întâmplător cu câteva zile în urmă... După cum zice Andrieş, o fi politica bună, nu-i vorbă dar nu e digerabilă şi pentru mine.

A avut totuşi şi momente bune, acel moment cu vocea lui Pittiş, auzită dinspre scena aflată în beznă, vechea piesă Oameni de zăpadă (care mă impresionează de mulţi ani), Charlie Chaplin (o piesă bună pe care, prin 1986, o ascultam de pe vinilul Roata) şi chestia aia oarecum ciudată cu scara respecabilă (într-adevăr, o poveste de dragoste neconvenţională).

Legat de Socaciu, am ajuns la concluzia că festivalul în întregul lui are mai multă valoare decât recitalul organizatorului.

Revenind o secundă la Maria Gheorghiu, nu ştiu de ce mi-e greu să cred că a debutat la Om bun, în 1990. Sau poate am înţeles eu greşit discursul ei...

Mai este puţin şi plec spre centru pentru Om bun, seara a doua.

Îi doresc preferatului meu din concurs să aibă o prestaţie suficient de bună încât mâine să aibă parte de un premiu.

Baftă maximă, Ştefan Tivodar!

Bună varianta rea...

2011-12-18T17:08:00.001+02:00

Una dintre piesele lui Imre pe care le-am descoperit cu nu mai ştiu câţi ani în urmă, în timpul uneia dintre nu puţinele discuţii lungi pe messenger. Uite că, peste ani, a ajuns obsesia muzicală a zilelor trecute.

Îmi pare bine că am descoperit varianta asta în care vocea lui Krivach completează fain obişnuita voce a lui Imre.

Şi dacă tot vorbim de folk, am primit iar o invitaţie care nu merită ignorată. Folk frate, în Iron City, miercuri, în aceiaşi zi cu ultima seară Om Bun, lansează videoclipul pentru Catrene. Nu odată am scris de bine despre piesa asta aşa că, după Om bun, este posibil să cobor şi eu în Iron... După cum văd că scrie şi altcineva, nici eu nu am mai trecut de mult timp pe la ei...

Să fie Bună varianta rea şi împreună cu tot Set-ul! :)

Happy thursday...

2011-12-15T21:00:00.001+02:00

Happy thursday to you

Happy thursday dear găinaţ

Happy thursday to you...

Cam aşa i-aş putea cânta găinaţului de pe uşa firmei, găinaţ pe care l-am remarcat joia trecută, de dimineaţă, iar azi dimineaţă a împlinit frumoasa vârstă de 1 săptămână.

Să-i urez la cât mai multe săptămâni în care să nu fie băgat în seamă nici de femeia de serviciu, nici de vreo ploaie care ar putea fi suficient de imprudentă încât să-l şteargă??? :D

Cumva în ton cu postarea asta, la câteva zile după concertul Hruşcă pe care intenţionam să-l "popularizez" astfel, o Colindă de la Truda:

Cu două zile mai devreme decât ar trebui, la aproximativ un an de când i-am ascultat prima dată (pe youtube, nu live... totuşi, nu-i timpul trecut nici pentru un concert cu ei prin Bucureşti)...

La mulţi ani, Truda!!! :)

Atitudine proactivă

2011-12-13T13:00:00.001+02:00

Sâmbătă seară am trăit o fază care mi-a plăcut. Întorcându-mă spre casă, aflându-mă într-o staţie de metrou, i-am observat din nou pe cei care strâng semnături pentru Roşia Montană, împotriva proiectului RMGC. Privirea mea s-a întâlnit cu privirea ei. Ea s-a apropiat şi mi-a vorbit. Eu, am devenit atent şi am ascultat. Am fost întrebat dacă doresc să semnez, i-am răspuns că o făcusem deja, mi s-a mulţumit, m-am depărtat zâmbind.

Un pic mai târziu mi-am dat seama că oamenii trecuseră de la aşteptarea pasivă a indivizilor (nu puţini, din fericire) care ştiau ce e de semnat şi se îndreptau singuri spre măsuţa lor (cum se întâmpla în ziua în care am semnat eu) la o chestie despre care mi-am adus aminte că se numeşte atitudine proactivă, concept despre care am citit în diverse materiale dar pe care nu cred că l-am înţeles cu adevărat decât sâmbătă, după acea scurtă conversaţie cu acea tânără căreia îi pasă (cinste ei!) de Roşia Montană.

Mi-a plăcut schimbarea modului în care voluntarii abordează problema. M-am trezit dorindu-mi să ajung şi eu în stare să am această frumos exemplificată atitudine proactivă. Sunt de părere că, fiind proactiv, ai mai multe şanse de succes în orice domeniu care implică relaţionarea (afaceri şi dragoste, de exemplu).

Acum, scriind, îmi dau seama că, pentru următoarea perioadă, mi-aş putea propune să găsesc contexte în care m-ar putea ajuta o atitudine proactivă după care, în cea mai bună variantă posibilă, să şi pun în practică respectiva atitudine.

Un simplu vis frumos sau viitoare realitate?

Înţelegând amatoarele de telenovele

2011-12-13T09:00:00.001+02:00

Probabil nu vă spun ceva nou dacă afirm că eram total împotriva telenovelelor care încă-mi par seriale gândite pentru minţi simple, pentru gospodine neocupate, pentru femei proaste, ratate, ghinioniste, manipulabile.

Totuşi, ieşind sâmbătă de la film (New Year`s Eve), după ce experimentasem emoţii puternice în unele momente ale filmului, amintindu-mi şi de felul în care am perceput Din dragoste cu cele mai bune intenţii, mi-am dat seama că acelaşi stimul poate să stârnească trăiri diferite sau măcar de intensitate diferită în funcţie de bagajul emoţional adunat de persoana stimulată. Mi-am dat seama că o majoritate a spectatorilor au fost departe de a simţi emoţii puternice urmărind un film în definitiv destul de comercial. Ei bine, făcând comparaţii, am ajuns la concluzia că, la rândul ei, mama este într-adevăr emoţionabilă în faţa telenovelelor pentru că acela este nivelul ei de (i)maturitate emoţională la fel cum nivelul meu este într-un stadiu ceva mai apropiat de nivelul "adult" dat fiind că sunt emoţionat de secvenţe ceva mai inteligente.

Prin urmare... mi-am relaxat un pic schema critică (acţionează altfel?) şi am ajuns la concluzia că nu mă deranjează atât de mult faptul că mama urmăreşte telenovele cât mă deranjează motivele pentru care urmăreşte ea aşa ceva şi, mai mult, faptul că văd/ aud reacţiile ei în faţa unor secvenţe care mie mi se par previzibile, seci, stupide.

Muzica trecutului

2011-12-12T18:30:00.001+02:00

În ultima săptămână am avut trei momente care mi-au amintit într-un fel sau altul de muzica pe care o ascultam intenţionat sau din întâmplare în urmă cu nişte ani...

UNU

După ce mi-am luat biletele la Om bun (moment de care, în ultimele zile, nu m-am mai bucurat, ajungând să-i găsesc suficiente neajunsuri) mi-am amintit de o duminică în care, exprimându-se într-un fel care sugera că-mi face un mare favor, Roxana a acceptat să mergem să bem ceva în Expirat.

Pe atunci, dacă nu ar fi existat perioada Putin (care, ca oricare altă perioadă, are bunele şi relele ei), mi-e greu să cred că aş fi ajuns să merg la serile folk cu Supă şi Vampy din Expirat.

Gândindu-mă la acele seri am insistat pe lângă Roxana în speranţa că, într-o oarecare luni seară, va accepta să mergem acolo. Ea... se vede treaba că nu înţelesese nimic aşa că am fost cu ea acolo dar întâmplarea asta nu a însemnat aproape nimic pentru mine.

Era vara 2004. Pe atunci nu eram decât un anonim ascultător de folk.

4 ani mai târziu, începând să merg miercurea în Iron City, aflându-se că am început să scriu despre folk, am început să cunosc/ să fiu cunoscut de oameni implicaţi în folk. Acum, dacă mă orientez după lista Facebook, aş putea spune că oamenii de folk reprezintă majoritatea cunoştinţelor mele. Dacă asta s-ar fi întâmplat în 2004 mă întreb uneori cum aş fi fost influenţat de situaţie... Aş fi insistat mai mult pe lângă Rox? Aş fi reuşit s-o las baltă?

DOI

Merg la New Year`s Eve (cu Bon Jovi printre actori) şi, la ieşire, îmi amintesc că Bon Jovi era foarte ascultat în perioada liceului. Mi-am amintit de un Always ascultat la nu ştiu ce adunare organizată de liceu, întâlnire la care, fără să-mi fi dat atunci seama, nu mă încadram aproape deloc în peisaj...

TREI

Sinuciderea zilei, Mălina... Nu mai am nici cea mai vagă idee despre motivul pentru care se întâmpla asta dar mi-am amintit că, cine mai ştie câţi ani în urmă?, urmăream Şcoala vedetelor...

Piaţa Marius Matache :)

2011-12-10T14:45:00.001+02:00

Proaspăt întors de la spectacolul organizat de Teatrul Masca în metrou, din seria Oraşul de sub oraş, doresc să-mi declar încă odată aprecierea pentru modul în care Alex Nichita, vioara din Folk Band Imperfect, îşi "gâdilă" instrumentul. :)

A fost aproape o oră cu Make şi trupa lui (din care, nici de data asta, nu am reţinut cum îl cheamă cu omul de la tobe), oră în care s-a trecut atât prin piese marca Marius Matache (mai vechi şi mai noi) cât şi prin piese ale altor folkişti (Amintiri cu haiduci şi Tânăr şi liber). Sunetul a fost bun, publicul a curs în valuri în funcţie de sosirea şi plecarea metrourilor, unii am rămas (aproape) tot recitalul.

Mâine, de la 12:00, în faţa Teatrului Masca, Make şi Folk Band Imperfect vor asigura programul de colinde iar mâine seară, cred, Alex Nichita va cânta alături de Ştefan Tivodar în Regie, la Mâini pentru mâine.

Pentru voi, Marius Matache cu prima compoziţie a lui (aşa ţin minte că a prezentat-o mai devreme) şi piesa La piaţă (piesă în prezentarea căreia Make a sugerat că, peste 20 de ani, actuala Piaţă Matache cu statut controversat se va numi Piaţa Marius Matache).

La aniversare...

2011-12-08T18:12:00.003+02:00

Edit 9 decembrie: venind spre serVICIU, văd la doi paşi de mine o tânără care citea Cum să uiţi o femeie a lui Dan Lungu. Coincidenţe...

Pe 12 este ziua cuiva, să nu uit să-i dau un telefon, aud...

Mă uit pe calendar şi constat că mai e puţin până pe 10 decembrie când... e ziua altcuiva. Aş fi preferat să uit cu desăvârşire de acest 10 decembrie dar... este foarte simplu să asociezi un stimul aparent fără legătură cu un moment care-ţi spune ceva.

Şi dacă tot mi-am amintit m-am trezit compunând mental un posibil mesaj de "felicitare":

Salut! Mai trăieşti? Da? Păcat! Totuşi, nu te îngrijora! Tocmai mi-am cumpărat un briceag şi vin peste câteva ore să-l încerc pe gâtul tău. Aaaaaa, stai că am încurcat mesajele, la tine trebuia să ajungă altceva... La mulţi ani, gagico! :))

Oare ce i-ar trece prin cap dacă i-aş trimite/ ar citi acest mesaj?

De rahat...

2011-12-08T17:23:00.001+02:00

Dimineaţă ajung la serviciu, observ că o vrabie s-a găinăţat pe uşă şi zic: până şi vrabia şi-a dat seama că asta este o firmă de rahat!

Mai târziu îmi pică în mână nişte înscrisuri, văd nişte contradicţii între acte şi situaţia "din teren" şi zic din nou că lucrez într-o firmă de rahat.

Se termină ziua şi, după nişte discuţii care mă privesc în mică măsură, aud concluzia: ne-am făcut de rahat!

O zi sub semnul rahatului...

Să mai zic că găinaţul este în continuare pe uşă? :))

Anotimpul picioarelor frumoase

2011-12-07T20:38:00.003+02:00

Sau ce-i scapă lui Mil, cel din Balada lui Mil pe care au o ştiam din interpretarea lui Adrian Ivaniţchi (variantă care mă obseda de dimineaţă). Asta-i scapă, faptul că un anotimp precum cel pe care-l trăim acum, ceva între toamnă şi palidă iarnă, este anotimpul potrivit pentru etalarea picioarelor frumoase. Apărute la capăt de fuste, ghicite de sub dresuri sau pantaloni, parcă niciodată nu au fost mai frumoase picioarele femeilor pe care le întâlnesc... Am zis! :D

Şi dacă tot trec atâţia ascultători de folk pe aici... îmi permit să fac şi o sugestie de cadou, numai bun de oferit ca de la folkist la folkist. :) Cine are puţină răbdare găseşte posibile cadouri muzicale şi din alte genuri.

Om bun 2011

2011-12-06T23:14:00.001+02:00

Au trecut câteva zile de când am văzut prin oraş afişele festivalului Om bun. Aflându-mă într-o perioadă în care mi-am propus să experimentez (în mai mică măsură) şi să revin în lumi pe care le-am mai frecventat cu destulă plăcere şi cu alte ocazii (în mai mare măsură), mi-am făcut şi refăcut calcule(le)le (pe care le-am băut) după care, în seara asta, am mers să-mi iau suficient de doritele 3 bilete.

Am zâmbit aflând că mai sunt bilete, am zâmbit aflând că, în seara a treia, nu mai erau disponibile bilete în faţă, am zâmbit când doamna de la casă comenta despre cât de nepretenţios sunt eu în comparaţie cu alţii care vor întotdeauna alt loc. :)

În drum spre casă mi-am dat seama că cel mai în faţă loc l-am prins la seara a doua, seară pe care mi-o doream mai mult decât pe celelalte. Prin urmare, voi asculta de pe rândul 3 recitalurile haioase (Andrieş şi Ada Milea despre care sper că va veni din nou împreună cu Bobo Burlăcianu despre care am aflat azi că prestează şi într-o piesă de la Teatrul Foarte Mic) şi recitalul combinat ca emoţii al lui Ivaniţchi pe care mă voi bucura să-l ascult din nou şi despre care sper că-şi va aminti de Scrumbia afumată care mi-a plăcut tare mult când am auzit-o în Mojo sau Music Hall în primăvară.

Dacă o să fiu în formă vor urma şi nişte cronici de festival...

Dar până la Om bun este foarte posibil să revin printre folkişti dragi duminică seară, pentru a reasculta alţi oameni buni. Detaliile pentru duminică seară vă invit să le citiţi pe blogul Ioanei.

Şi dacă am noroc să îmi amintesc la timp, nici sâmbătă nu mă voi lipsi de folk. Make va cânta în metrou la Unirii de la 12:30, în cadrul spectacolului celor de la Masca. Am bănuiala că în Folk Band Imperfect va cânta şi mai vechea mea cunoştinţă, Alex Nichita.

De ne vom vedea pe acolo... să ne simţim bine!

Oameni şi case

2011-11-28T14:38:00.001+02:00

Aseară, accesez un vechi cont de e-mail pe care intru din ce în ce mai rar în ultimii ani. Aici, apărută de aiurea (încurcate sunt căile messengerului, ar spune cineva), văd o fotografie în dreptul unui id la ale cărui update-uri nu credeam că mai am acces. În fotografie o cameră goală, cu o fereastră în capăt. "Citesc" în fotografie că este casa proaspăt achiziţionată de ea. Cum ar spune Andrieş, e adevărat, ştiam că o să se întâmple doar că durează de atâţia ani... Cu un amestec de bucurie (pentru reuşita ei, o persoană pe care am apreciat-o foarte mult cândva) şi invidie (la adresa succesului ei), m-am gândit câteva clipe să-i las un mesaj în care s-o felicit pentru achiziţie. După mai bine de 7 ani de plătit chirie... Mai târziu mi-am amintit că ea nu mai are de gând să stea la poveşti cu mine, mi-am dat seama că m-ar nemulţumi absenţa răspunsului ei, am conştientizat odată în plus că sentimentele mele faţă de ea sunt amestecate aşa că am decis să tac deşi degetele aveau tendinţa să se repeadă în taste cu o viteză mai mare decât cea a gândului.

Şi poate nu aş fi scris nimic dacă nu mi-aş fi amintit că, de curând, o altă cunoştinţă de-a mea a făcut public faptul că a cumpărat o casă. O cunoştinţă doar virtuală de data asta... O cunoştinţă care seamănă cu prima cel puţin dintr-un punct de vedere... Atât casa de pe messenger cât şi casa de care aflasem mai devreme sunt locuite de femei care au afirmat în mod repetat că nu intenţionează să se căsătorească. Motivele primei femei pomenite în acest text le cunosc, pentru cea de-a doua am doar vagi bănuieli.

Ei bine, observând cum aceste femei sunt suficient de puternice din punct de vedere financiar încât să-şi permită singure câte o casă dar insuficient de comune în convingeri pentru a avea dorinţe simple gen soţ şi copil, m-am gândit din nou că viaţa este nedreaptă atâta timp cât oameni cu dorinţe atât de comune nu reuşesc nici printr-un efort financiar de cuplu să ajungă proprietarii unei locuinţe decente.

M-am surprins din nou gândind că e inutil să-ţi baţi capul cu cumpărarea unei locuinţe atâta vreme cât nu ai nici cea mai vagă intenţie de a creşte un copil în ea.

M-am întrebat din nou ce le face pe aceste femei (despre care ştiu sau doar bănuiesc că şi-ar fi putut permite o veşnicie atât să plătească chirie cât şi să călătorească, pasiunea pentru călătorii fiindu-le comună şi aflându-se printre motivele pentru care am ajuns să le cunosc) să îşi dorească suficient de mult să se stabilească la casa lor încât să-şi cumpere casă, chiar cu preţul răririi călătoriilor .

Dacă stau un pic să mă gândesc constat că astfel de evenimente contribuie activ la consolidarea schemei conform căreia mă consider inferior. Pornind de la aceste modele mă întreb deseori cu ce sunt eu mai prost/ slab/ nepriceput/ ghinionist sau cine mai ştie cum ca să nu-mi permit casa mea... Şi pentru a încerca uciderea schemei îmi imaginez uneori că este nerezonabil să mă compar cu persoane care au fost pur şi simplu mai norocoase/ mai bine organizate încă din adolescenţă/ mai puternice/ cu avantaje mai mari ca ascendenţă.

De dragul coerenţei, mă întreb dacă, în ipotetica prezenţă a puterii financiare, aş fi la rândul meu tentat să-mi cumpăr casa mea chiar dacă nu s-ar arăta nicio oportunitate legată de întemeierea familiei şi apariţia unui biped micuţ care să mă alerge şi să strige: Tati! Tati!

Sunt prea multe ipoteze totuşi... Sunt situaţii în care e greu să anticipezi cum ai reacţiona... Sunt situaţii de genul văzând şi făcând... Oare aş renunţa la stilul meu de gândire clasic- conservator dacă aş ajunge în situaţia celor două? Oare aş fi mai puţin critic la adresa lor dacă aş trăi şi eu un scenariu asemănător?

În acelaşi timp, am luat în calcul şi improbabila situaţie în care mi-ar pica în cap, ca moştenire sau la fel de improbabil cadou, o locuinţă goală. Oare aş intra în panică la gândul că, din resursele mele limitate, ar trebui ca, treptat, să o mobilez, să o dotez cu aparatura necesară, să achit cheltuielile pe care le implică ipotetica proprietate?

Nu am idee cum ar sta lucrurile dacă situaţia reală ar fi un pic alta. Ce ştiu sigur este că secunda de invidie îşi face când şi când prezenţa printre neuronii mei.

Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să se fi derulat un pic altfel?

Soarele ăsta îmi bate-n cap...

2011-11-23T16:00:00.001+02:00

-Îţi bate în nas.
-Şi nasul este o parte a capului aşa că ai dreptate... Uite ce chestie mi-a trecut prin cap... Dacă nasul este o parte a capului atunci aş putea să gândesc cu mucii?
-Ce scârbos eşti...

Deşi pare inspirat dintr-un mai vechi "şlagăr", titlul meu nu are prea mare legătură cu acesta. Spun asta pentru că cineva ar putea gândi că ard de nerăbdare să o... Oare există şi non- cântecul acela pe tub sau trilu? :) Deşi nu face parte din zona muzicală pe care o frecventez, mi-ar plăcea să-l mai ascult odată, dacă tot s-a nimerit să mi-l amintesc...

Zile (mai) pline

2011-11-19T21:55:00.003+02:00

Câteva zile, interesante în felul lor, cel puţin pentru mine.

Miercuri, trec ceva mai uşor decât mă aşteptam peste o intervenţie medicală.

Joi, după o pauză destul de mare (cine a mai numărat săptămânile?), o porţie relativ modestă de cumpărături. Ce să fac? Sunt obligat să fiu atent cu bugetul, dat fiind că vreau să las loc şi de ceva distracţii din când în când... De exemplu o tură simplă, banală, de unul singur prin Baiului sau Bucegi, poate chiar de Moş Nici-o-lae dacă am parte de un liber atunci...

Vineri, aflu că problema medicală evoluează bine. Chiar aveam nevoie să aflu că e bine...

Înainte de asta, mi se taie respiraţia revăzând-o... Nu ştiu de ce sunt în continuare surprins când se întâmplă... De data asta ajunseseră să ne despartă doar 2 metri. Când a coborât a avut grijă să se depărteze... E clar că în lumea ei nu au loc şi alţi oameni, alte păreri... Ea ştie că trebuie să mă ocolească şi pace bună...Probabil şi atitudinea ei de acum mă face să spun în continuare că este cea mai interesantă persoană pe care am cunoscut-o... Cândva o iubeam... Acum am plasat-o, la egalitate cu altă cunoştinţă de gen feminin, pe locurile 1- 2 ale topului femeilor despre care pot spune că nu înţeleg din ce motiv s-au purtat cu mine aşa cum s-au purtat/ se poartă cu mine aşa cum se poartă... Adevărat, una a fost rece iar alta m-a răsfăţat... Dar rezultatul final a fost negativ cu ambele... Ambele au sfârşit prin a refuza să mai comunice cu mine... Cine să le înţeleagă?

Sâmbătă, pe la prânz, un duş rece care mă adusese aproape de a da ceva apă la şoricei... Ce dracu! Chiar aşa prost stau? Până la urmă am ajuns la concluzia că nu-i dracul aşa de negru şi, câteva ore mai târziu, m-am surprins în flagrant delict de gândire vagă.

Un pic mai târziu, într-o staţie de metrou, văd din nou oamenii care strâng semnături împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. De câteva seri le tot dau târcoale iar azi am decis să semnez şi eu. Încep să fiu de părere că este bine să-ţi clarifici, recunoşti, declari convingerile. Iar convingerea mea, în ciuda valurilor de propagandă care pare să fi convins câţiva amici (am avut surprize pe tema asta văzând ce au like-uit pe Facebook), este că Roşia Montană nu va avea mai nimic de câştigat din minerit. Sper să apuc să vizitez şi eu Roşia Montană agroturistică...

Oamenii vor putea fi găsiţi în continuare la metrou aşa că, dacă eşti la fel de convins ca mine că trebuie semnat împotriva cianurilor, poţi trece pe la Unirii, Victoriei sau Dristor (eu pe aici i-am remarcat dar ei este posibil să se afle şi în alte staţii) pentru a semna. Detalii, aici şi aici.

A urmat ceea ce va deveni probabil obişnuinţa de a merge la film sâmbăta. De data asta, aşa cum probabil bănuiesc cei care mă urmăresc constant, am ales Pielea în care trăiesc. Săptămâna viitoare cred că voi trece tot pe la Studio pentru Dacă bobul nu moare.

Între timp termin al treilea volum de Nabokov din seria de care nu am apucat să scriu în pagina de lecturi.

Seara, acasă, obişnuitele bocete, bufnituri, înjurături... Genul acela de atmosferă în care parcă te-ai simţi un pic vinovat dacă eşti mai binedispus în comparaţie cu ceilalţi... Fiecare cu ale lui...

Mai sunt multe de spus dar... pe moment am scos un rezumat pentru cei care, din când în când, se întreabă ce mai fac.

Insomnie veche

2011-11-18T17:58:00.001+02:00

A trecut aproximativ o săptămână de la ultima mea porţie de insomnie. Am păţit-o atunci la câteva ore după ce am auzit o cunoştinţă pesimistă spunând (nu ştiu exact din ce punct de vedere) că, după 40 de ani, nu te mai vrea nimeni...

I-am răspuns imediat că, cel puţin până acum, a făcut câte ceva cu viaţa lui. A aranjat două case, şi-a tras-o cu două neveste, a avut minim două maşini...

Mai târziu, când a venit noaptea, cred că au apărut ceva gânduri intruzive care au stârnit un val de autodevalorizare. Adevărul este că, până la vârsta omului, nu am nicio garanţie că voi putea spune că mă simt un om împlinit. Cumva cred că mă molipsisem în acea noapte de pesimismul lui.

Dimineaţă, cu gândirea trează, mi-am dat seama că nu este cea mai potrivită alegere să cred orbeşte în pesimismul unui om despre care ştiam că nu stă grozav cu sănătatea psihică. Un gen de gândire generalizator- catastrofic nu-i musai să fie nerealist dar, dat fiind că într-un final fiecare evoluează cât poate, îmi sunt dator să caut în continuare soluţii cât mai bune pentru viaţa mea.

Odată ce am ajuns la concluzia asta cred că voi avea mult mai rar insomnii... Sunt curios dacă timpul va demonstra că am dreptate. :)

Week-end fain!

DIN DRAGOSTE cu cele mai BUNE INTENTII

2011-11-13T11:31:00.001+02:00

INTRO

Maşinăria de propagandă îşi face câteodată treaba... Vezi un afiş, citeşti o prezentare, apare curiozitatea şi-ţi propui să mergi la un film în care nu prea pricepi cum se vor lega dragostea cu personajul nevrotic şi cu spitalele româneşti... Trec câteva zile şi curiozitatea se menţine. Îţi reaminteşti de cinemagia.ro, site pe care-l frecventai cândva, şi găseşti programul după care ai putea vedea filmul. Vine week-endul şi... te cuprinde un amestec de lene şi program încurcat. Mai târziu, revezi afişul după ce îţi atrăsese cineva atenţia că, la radio, filmul este prezentat drept unul deja premiat pe la festivaluri. Între curiozitate şi renunţare balanţa se înclină din nou spre curiozitate.

Următorul week-end (12- 13 noiembrie), program un pic mai atent făcut pentru sâmbătă. După prânz... mergem (eu şi cu mine) la cinema. Singurele opţiuni erau nordul şi vestul oraşului, ca şi săptămâna trecută. Fie! Mergem în vest...

Pauză de masă în centru, iese altfel decât plănuisem dar merg mai departe. Sar în metrou şi cobor (după ani de când nu mai trecusem prin zonă, cred că ultima dată trecusem pe acolo prin 2002, într-una din lungile plimbări pe care le făceam cu Corina în zona de vest, pe când simplul fapt de avea cu cine să vorbesc reprezenta pentru mine un "aliment" aproape vital şi clar suficient) la Politehnică.

Găsesc aici un spaţiu verde care părea destul de mare şi neîngrijit, fiind şi aproape pustiu la acea oră. Mă bucură să văd iarba crescută în dezordine, printre rare tufe şi copăcei, printre puţine prezenţe de beton care ar avea cine ştie ce rost. Singura parte proastă era că, din loc în loc, mai apărea câte-un gunoi abandonat de cine ştie ce trecător neatent sau nesimţit.

Mai era timp... Îmi continui plimbarea spre AFI Cotroceni, deloc grăbit. Ajung şi constat că încă e devreme. Bântui prin complex făcându-mi o destul de vagă idee despre ce se întâmplă pe acolo până aproape de ora filmului. Mă adaptez destul de rapid la modul de organizare/ funcţionare a grupului de săli de proiecţie deşi nu mai sărisem niciodată de nivelul cinematografului clasic, cu o singură sală, un singur film rulat în buclă o săptămână la rând. Pe ici, pe colo întreb sau arunc priviri nedumerite în căutarea unui răspuns.

DESPRE FILM

În sfârşit... filmul! Uitasem cu desăvârşire ce citisem şi auzisem aşa că am aşteptat curios să văd ce o să se întâmple. Nu aveam, în momentul începerii proiecţiei, nicio idee preconcepută. Creierul meu era ca o foiţă de hârtie care aştepta să fie scrisă.

Un început domestic, un decor stil Ikea, doi oameni care se înţeleg şi nu prea. Cultul amintirilor... Plasare de produs: Apple. Din zona banalităţii de zi cu zi se trece curând în zona dramatică. Un accident, un drum care trece peste jumătate de ţară (începutul era situat în Bucureşti din ce am înţeles) într-un tren în care un personaj intră, cu oarecare delicateţe, în sufletul lui Alex, capul răutăţilor din acest film. Acesta o pune cu botul pe labe pe doamna- personaj şi reuşeşte să-şi asigure o călătorie relativ liniştită.

La terminarea călătoriei este preluat de la scara vagonului de tatăl său. Se îmbrăţişează pe linia vecină de parcă ar fi ştiut cu maximă certitudine că pe acolo nu urma să treacă niciun tren în curând.

Comparând reacţiile, pot spune că eu, înainte de a traversa o cale ferată, casc ochii în stânga şi în dreapta înainte de a traversa liniile. Dacă trenurile de călători care opresc în gară nu intră neanunţate, despre cele care nu opresc sau despre cele de marfă nu am deloc convingerea că sunt anunţate cu acel feriţi linia x auzit câteodată prin gări. Deci mai bine te uiţi...

O parcare, numerele de înmatriculare blurate ineficient, mă prind şi eu de locul acţiunii: Hunedoara.

Următorul pas, în casa cu pisici sau la spital. În casă din nou plasare de produs: Ursus.

În spital, amestec de trist cu optim. Îngrijorări, teoria spitalului mic unde ai mari şanse să crăpi cu zile. Dacă poate fi transportată o mutăm la Cluj...

În viaţa reală, am mai auzit de două ori ideea asta. Doi pacienţi de la graniţa Moldovei (linia aceea imaginară dintre curbura Carpaţilor şi zona în care Dunărea se despleteşte formând Delta) aduşi la Bucureşti pentru tratament în urma unui accident vascular cerebral (aceiaşi problemă ca în film). În viaţa reală, după o operaţie riscantă, unul dintre pacienţi a surpavieţuit. Totuşi, nu pentru mult timp. Cred că a fost ultima dată când am intrat într-un spital. Îmi mai amintesc uneori cum bolnavul, deşi nu mă mai văzuse de ceva ani, m-a recunoscut şi s-a bucurat că mă vede. Mersesem acolo dintr-un amestec de obligaţie, îngrijorare şi plăcere. Un prieten îmi ceruse să-l însoţesc şi nu l-am putut refuza. Ca şi în alte împrejurări, am funcţionat pe post de mărunt suport moral. Îmi mai amintesc uneori de acel om, mi-a părut rău când am auzit că a murit.

Amnezie temporară care-l panichează rău pe eroul nostru. Intervenţii, telefoane, bănuieli, critici... Un lanţ de momente- spital dramatice sau banale. Până la urmă totul se termină cu bine. Analizele spun că nu există un risc mare de recidivă. Eroul pare să se fi speriat de cea mai bună situaţie posibilă în contextul respectiv.

O cârciumă din Hunedoara, poate cel mai relaxant moment al filmului, în mai mică măsură presărat cu îngrijorări. Un personaj înteresant, Creţul chel. Mai târziu, un moment de gelozie.

Înapoi la Bucureşti, telefon cu ştiri din HD, Alex nu răspunde. Îi explică Deliei că se teme de veşti proaste. Răspunde ea. Află că nu sunt veşti proaste. HD revine pe când D deja plecase. El nu răspunde, sau răspunde târziu, cine mai ţine minte?

Final. Plec din sală şi, câteva minute mai târziu, îmi amintesc că Alex fusese prezentat în reclame ca un personaj nevrotic. Şi astfel am avut cheia întregului film, cu bănuielile, supărările şi îngrijorările sale. S-au explicat chiloţii din armată, furia legată de faptul că ceilalţi nu ţineau în suficientă măsură de părerea lui, îngrijorarea, autoînvinovăţirea, aparenta resemnare furioasă, percepţia exacerbată a geloziei partenerei... Iar istoricul familiei părea să-i ofere "şansa" unor antecedente.

Pentru un pasionat de psihologie clinică, Din dragoste cu cele mai bune intenţii reprezintă un spectacol care merită văzut. Totuşi, se vede treaba că puţini români sunt pasionaţi de psihologie. Altfel nu-mi explic sala aproape goală (fix 3 oameni). Şi nu-mi mai explic ceva. Oare de ce românii nu reuşesc să îi spună pe nume anxietăţii (chiar generalizate), preferând să eticheteze în continuare cu isterie şi paranoia cazuri care sunt departe de sensul ştiinţific în care acele cuvinte sunt folosite?

Deşi într-un cinematograf nu mai fusesem de prin 2004 sau 2005 (când am fost cu Roxana la un film cu munte care, între timp, a apărut şi pe la televiziuni) iar la televizor rar am răbdare să mă uit la un film cap- coadă, deşi filmele pe care le am pe CD/ DVD zac într-un teanc pe care nu-l mai răsfoieşte nimeni cu anii, dacă Din dragoste... ar apărea cândva pe DVD cred că l-aş cumpăra. Totuşi, pare şi acesta genul de film care nu este apreciat de compatrioţii realizatorilor, caz în care este puţin probabil ca cineva să îşi rişte banii pentru a-l pune în vânzare pe DVD.

Revenind la ideea de percepţie personală, deşi în ultimul timp fac destul de des afirmaţii cumva sarcastice, pot spune că acest film a reuşit în câteva momente să-mi provoace o emoţie extremă, dramatismul fiind supradozat într-un mod destul de inteligent. Şi pentru că o dramă trebuia să rămână o dramă, micile momente amuzante nu au nici pe departe intensitatea celor mai puternice momente dramatice.

Probabil voi mai merge la filme româneşti...

Dar până la filmele româneşti, mi-au reţinut atenţia un film care deja rulează:

Pielea în care trăiesc

şi un film care va rula peste câteva săptămâni:

De anul nou

Două filme prin care, zic eu, poţi exemplifica un continuum de sentimente aflat între dramă şi fericire. Probabil că-mi voi face timp şi pentru ele... Mă refer la filme, sentimentele nu sunt la fel de uşor de controlat...

ANDRIEŞ, SOLD OUT

2011-11-11T16:50:00.001+02:00

Întâmplarea a făcut să aud azi câteva cântece ale lui Andrieş. Deşi tocmai scrisesem (în răspunsul la leapşa de la Mi) că, pentru o vreme, nu mai vreau să aud Andrieş, am sfârşit prin a-mi arunca un ochi pe site-ul omului.

Am aflat astfel când este programat obişnuitul concert de Moş Nici-o-lae. Următorul pas a fost să văd dacă mai sunt bilete online (nu mai sunt) după care, dat fiind că Andrieş nu anunţase pe site că s-au terminat biletele (cum făcuse în alţi ani în pagina lui de noutăţi) am sunat la Teatrul Excelsior şi am aflat că de aproape o lună sunt terminate şi acolo biletele.

Interesant acest Andrieş. Îşi anunţă pe 10 octombrie concertul din 5 decembrie şi, câteva zile mai târziu, vinde toate cele 180 de locuri disponibile. Nu are nevoie de afişe prin oraş, oamenii sunt atât de obişnuiţi cu concertul lui de iarnă încât sunt atenţi încă din toamnă cu gândul la el.

Şi totuşi... Pentru mine a existat momentul decembrie 2008 (mai devreme mă minunam că au trecut deja 3 ani de atunci) când mi se făcuse pur şi simplu silă de Andrieş. Deşi nu ar fi o treabă prea complicată, refuz acum să caut cronica pe care am scris-o după acel concert...

Oare, dacă mai erau bilete, încercam să mă reapropii de muzica lui sau nici măcar nu mai scriam acest text? Dilematică întrebare...

Poate voi răspunde la ea anul viitor când, mânat probabil de alt tip de sentimente comparativ cu amestecul de obiectiv- subiectiv/ negativ- pozitiv care mă caracterizează acum, aş putea la rândul meu să verific din timp data concertului astfel încât să-mi rezerv un loc în sala în care va cânta singurul român despre care am citit că a refuzat o distincţie primită din partea preşedintelui României după 1989.

Şi dacă tot vorbesc de spectacole, uite ce mi se mai pare interesant în următoarea perioadă:

21 noiembrie, concert Phoenix

25 noiembrie, concert Pasărea Colibri- 19 ani

27 noiembrie, concert Ovidiu Lipan Ţăndărică

29 noiembrie, teatru, O noapte furtunoasă

25 ianuarie 2012, concert Tarja Turunen. Chiar că merită mers la aşa ceva! Dacă mi s-o potrivi bugetul, mă gândesc să repet experienţa de acum câţiva ani...

Eu şi calul

2011-10-31T15:11:00.028+02:00

Sâmbătă, mă aşez să mănânc şi, profitând de faptul că eram singur acasă, deschid televizorul şi caut ceva instructiv. Dau de un veterinar pe Animal Planet. Deşi munca de veterinar nu este uneori pentru suflete sensibile, mă uit până când... situaţia descrisă îmi întoarce stomacul pe dos, mă sperii comparând ce vedeam la TV cu felul în care percep situaţia mea, îmi spun că treaba trebuie rezolvată repede pentru că altfel... risc foarte mult.

Despre ce era vorba? Despre un cal care căzuse de pe o stâncă şi căpătase astfel o rană la genunchi. Veterinarul ajuns întâmplător acolo la câteva săptămâni după incident constată că rana este în mod miraculos doar puţin infectată dar că o bucată de ţesut a ieşit de sub piele prin rana deschisă, complicând intervenţia. Se spunea că acea rană, dacă s-ar fi suprainfectat astfel încât infecţia să ajungă la articulaţie, calul şi-ar fi pierdut piciorul pentru că intervenţia veterinarului nu l-ar mai fi putut salva.

În continuare, se pregăteşte intervenţia prin curăţarea rănii şi anestezierea locală a calului. Înainte ca doctotul să taie ţesutul ieşit afară spune că se aşteaptă să curgă mult sânge pentru că zona e bogat vascularizată. Aici am oprit televizorul pentru că, numai la ideea de a vedea cum curge mult sânge, mi se întorsese stomacul pe dos.

Aproape imediat îmi dau seama că rana de la degetul meu seamănă cu a calului, că există şi la mine bucata de ţesut ieşită, m-am gândit că asta va complica intervenţia pe degetul meu, m-am speriat, mi-am imaginat că în cea mai rea situaţie posibilă mi-aş putea pierde piciorul, mi-am dat seama că degetul meu trebuie vindecat cât mai repede posibil pentru că, tocmai aflasem, riscurile pe care mi le imaginam eu la supărare chiar există... Îngrozitor! Probabil suficient de îngrozitor încât, dacă sentimentul ar fi rămas constant câteva zile, aş fi depăşit frica legată de intervenţie şi aş fi mers la doctor.

Totuşi, sentimentul de groază nu a durat decât câteva minute după care a fost înlocuit de acel sentiment al inutilităţii exprimat prin întrebarea:

Şi dacă-mi vindec degetul bolnav ce am rezolvat?

Muzici lepşuite...

2011-10-31T10:00:00.003+02:00

Brrrrr! Ce aiurea sună titlul! :D

Hai să văd cum pot răspunde provocării venite de la Mi.

1. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care nu-ţi vine să crezi că ţi-a plăcut când erai mai tânăr.

Voltaj (varianta Goia, nu Voltajul vechi cu Minculescu), Blondy (sunt ceva ani de când mi-am dat seama că asta e "muzică" de "ascultat" cu penisul) şi, în mai mică măsură, Zdob şi Zdub

2. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care o / îl urai în tinereţe şi pe care acum o / îl adori.

Aici nu cred că pot răspunde. Dacă totuşi îmi va trece un răspuns prin cap voi edita mai târziu.

3. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care a trecut testul timpului, care îţi place de la început şi până acum.

Ceva oameni de folk printre care Ada Milea, Ioana Munteanu şi Nicu Alifantis

4. Numeşte un cântec căruia nu-i poţi rezista şi te apucă bâţâiala sau datul din picioare.

Cargo- Batacanda (şi multe alte piese Cargo, chiar dacă acum sunt cântate cu Baciu la voce)

5. Numeşte un album de pe care îţi place să asculţi fiecare melodie.

Folk, frate!- Lebădă, gaură, băţ, băţ (la maxim 3 albume ascultate în ultimul an probabil nu miră pe nimeni alegerea mea :D)

6. Numește o formaţie sau un cântăreţ de care eşti atât de sătul/ă încât îţi doreşti să nu mai auzi în veci de ea/el.

Chiar în veci e prea mult spus. Totuşi, dacă se pune varianta asta, aş menţiona trei oameni de folk pe care i-am ascultat oarecum insistent o vreme dar pe care, pentru un timp, nu mai ţin neapărat să-i aud: Emeric Imre, Alexandru Andrieş şi Maria Gheorghiu.

7. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care prietenii tăi o/îl adoră şi tu nu-l poţi suferi.

Chestii din zona dark a rock-ului: Rabia Sorda, Das Ich, Tenek...

8. Coverul tău preferat.

Putin- Am cazanul meu (Desperado) cântat fain şi de Casa cu Prieteni, am mai spus-o şi cu altă ocazie. Dacă nu înţelegeţi cine-i Putin vă lămuresc eu într-o oarecare măsură. Mă gândesc la o seară de mai 2003(sau poate de aprilie) petrecută în autocarul în care ce rămăsese din Trupa de şoc îşi făcea de cap acolo, în spate (oare-şi mai aminteşte cineva de Pot să te miros la subraţ? :D), pe când ne întorceam de pe Transfăgărăşan sau poate de la Obârşia Lotrului.

9. Cântecul sau formaţia preferată în secunda asta.

Ţapinarii- Sunt fericit (zilele astea am tot improvizat pe text astfel încât să combin starea lor cu o parte din starea mea... şi a ieşit ceva de genul Nu-s fericit/ Nu mă simt bine/ Nonsensul vieţii l-am descoperit/ Despărţindu-mă de tine)

Nu îmi dau seama care dintre cititorii mei ar avea chef să primească leapşa dar încerc cu... Andrei, Ana şi tovarăşu` Iliescu care n-are (cred) blog dar poate răspunde sub formă de comentariu aici (fie, poţi să-l dai şi anonim! :P)

Mi-ai pus (mintea) pe gânduri, Mi! :)

Later edit- 3 noiembrie 2011: răspunsul lui Andrei, plin de muzici interesante, aici. Mulţumesc! :)

Leapşa ajunsese la Mi de aici. Acum am săpat şi eu... Răspunsuri interesante şi pe acolo. :)

Sanctuarul urşilor (Romanian Bear Sanctuary)

2011-10-30T20:57:00.000+02:00

Sâmbătă, în timpul documentarului cu veterinarul de pe Animal Planet (vezi postarea de mai târziu, Eu şi calul) am şansa să văd că, mai târziu, urma un documentar despre urşii din Carpaţi. Îmi dau seama că ora 20:00, în cazul în care părinţii s-ar fi întors deja acasă, este oră de serial şi mă întristează ideea de a nu vedea documentarul.

Seara am noroc. Părinţii încă nu ajunseseră aşa că pornesc televizorul şi mă bucur de momentul solitar (cum mi s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când s-a difuzat un concert Placido Domingo, când eram singurul din casă care dorea să se uite la aşa ceva în linişte, cu calm, cu seriozitate).

După cum mă aşteptam, ora de documentar a fost fragmentată cu publicitate. Deşi alţii (mama, de exemplu) critică minutele de publicitate, eu suport acele minute reducând spontan cota de interes dedicat televizorului în respectivele minute. Poate că suport publicitatea pentru că sunt în stare să îmi dau seama că o televiziune presupune o grămadă de cheltuieli, mai multe cheltuieli decât se încasează prin abonamentul de cablu, situaţie în care cheltuielile se compensează în bună măsură prin încasările din publicitate.

Despre documentar

Filmul a descris soluţia găsită de o româncă pentru mulţimea de urşi captivi din România, urşi dintre care am văzut şi eu unul cu ani în urmă, legat de un copac, undeva lângă Sinaia, lângă un restaurant sau ceva de genul acesta.

Aşa cum bănuiam, s-a prezentat ursăria de la Zărneşti (dincolo de documentarea ulterioară, am văzut şi pe AP un cadru scurt cu un indicator turistic) despre care aflasem doar câteva lucruri vagi. Acum ştiu ce gen de urşi locuiesc acolo, ştiu că aceşti urşi nu pot evada pentru că sunt înconjuraţi de gard electric, monitorizaţi video, hrăniţi, vizitaţi de veterinar, ştiu că, pentru acea categorie de urşi, libertatea parţială de care beneficiază în imensele cuşti din Piatra Craiului este mai bună decât libertatea totală din pădurile din care, cred eu, au fost şi capturaţi.

Dincolo de sentimentul interesant pe care-l aveam auzind la Animal Planet nume gen Martinică, dincolo de îndoiala mea legată de realul interes arătat de guvern, presă, opinie publică faţă de acel proiect, dincolo de toate acestea rămân nişte imagini interesante şi convingerea că unii oameni chiar gândesc diferit, gândesc într-un stil aparent ciudat, apreciat totuşi de unele categorii de indivizi.

Poate cea mai interesantă parte a documentarului mi s-a părut descrierea situaţiei unui urs orb care, o parte din viaţă, şi-o petrecuse asemănător cu ceilalţi locuitori ai rezervaţiei, într-o cuşcă suficientă pentru un pui dar mult prea mică pentru ursul adult. Ei bine, pentru acest urs orb s-au agitat mulţi oameni, s-a apelat la ajutor din Marea Britanie, s-a călătorit, s-a adus echipament medical performant. S-a dovedit, în urma examinării ochilor ursului într-o clinică veterinară din Braşov, că o operaţie este inutilă. Ursul a rămas orb dar, parcă în ciuda faptului că verdictul acesta nu era eliminat la începutul demersurilor, este de apreciat efortul făcut de oameni în încercarea de a mai îmbunătăţi un pic condiţiile de viaţă ale animalului.

Un alt aspect interesant a fost referirea la agorafobie în legătură cu urşii temători care ieşeau cu greu din cuştile în care erau transportaţi către rezervaţie. Aici nu m-am putut abţine să fac o comparaţie. Dacă ursul care a trăit în captivitate o vreme se sperie de spaţiul liber din jurul său, presupun că este rezonabil să afirm că şi un om crescut într-un spaţiu restrâns s-ar putea teme de spaţii largi, necunoscute. De aici până la a lega agorafobia de atacul de panică nu este decât un pas pe care o bună parte a psihologilor clinicieni l-a făcut.

După ce am închis televizorul am început să mă gândesc în ce măsură oamenii sunt în stare să gândească proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii bipezilor care, la rândul lor, au avut ghinionul să-şi trăiască o parte din viaţă într-o cuşcă fizică sau doar emoţională. Nu ştiu de ce dar am destul de des impresia că oamenii sunt mai tentaţi să ajute un animal decât să-şi ajute semenii. Oare e mai simplu să ajuţi un animal? Sau mai degrabă este vorba de faptul că un animal este mai uşor de manipulat în timp ce un om ajutat nu se ştie niciodată cum poate reacţiona în faţa ajutorului primit?

Detalii suplimentare despre Romanian Bear Sanctuary pe blogul lui Mihai Moiceanu şi în filmuleţul de mai jos:

Expoziţie foto- România sălbatică

2011-10-29T15:11:00.001+03:00

Dacă ai drum prin Herăstrău azi sau mâine poţi intra dinspre Piaţa Aviatorilor pentru a vedea expoziţia lui Dan Dinu despre România sălbatică. Eu am trecut azi pe acolo după ce, zilele trecute, aflasem de expoziţie din afişele dintr-un sediu al băncii care sponsorizează acţiunea.

Ca impresii personale pot spune doar că am avut şansa de a începe vizionarea cu o fotografie superbă din Rodnei (curcubeu văzut de pe Pietrosul) după care le-am luat pe rând, descoperind încă câteva fotografii faine printre care Cerdacul Stanciului văzut din alt unghi decât cel clasic, caprele negre din Poiana Închisă, apele interesante din zona Cernei (imagini obţinute, cred eu, cu un timp de expunere mare într-o atmosferă calmă care să nu permită nici măcar unei frunze să fie luată de vânt), ceva animăluţe cu detaliile incredibil de clare, câteva fotografii cu vegetaţie (bulbuci, sângele voinicului), ceva peisaje nu neapărat extraordinare dar numai bune pentru retrezirea dorului de ducă.

O fetiţă se plângea mamei că nu vede animalele cu care a fost atrasă spre expoziţie. În particular cerea o broască. Le-am spus să privească pozele pe rând pentru a găsi şi broasca cerută de fetiţă, broască pe care eu o văzusem mai devreme. N-am avut parte de nicio reacţie. În situaţia asta puteam gândi aproape orice... Câteva minute după ce părăsisem parcul mi-am dat seama că lipsa de reacţie a mamei cu copil a fost o reacţie mai bună decât reacţia descrisă într-o carte a lui Marc Levy pe care am citit-o cu nişte ani în urmă, ceva cu lucruri nespuse în titlu.

Amănunte despre expoziţie, despre proiectul România sălbatică, despre fotograf (bun fotograf pe zona wildlife), în site-urile următoare:

http://romaniasalbatica.ro/ro/stiri/77/ROMANIA-SALBATICA-expo-foto-la-Bucuresti.htm

http://dandinu.net/

În rai

2011-10-27T15:31:00.001+03:00

Zilele trecute mi-am dat seama că, uneori, prin gura mea curge raiul... Oare credeţi că mi-a revenit sentimentul religios? Nici vorbă! Nu este vorba decât de o nouă formă prin care glumesc pe seama unei valori în care nu mai cred de mult...

Zilele trecute deci mi-am dat seama că prăjiturile Măgura cu lapte pe care le primesc pe post de bon de masă de la firmă săracă (cum zic Ţapinarii, N-are lumea bani) sunt declarate ca fiind nu numai cu lapte. Zică-se că acestea au şi miere. Şi mi-am dat seama că, prin intermediul acestei banale prăjituri, mă atinge locul unde laptele şi mierea curg în valuri...

M-a ajuns raiul? :D

Folk aparte

2011-10-25T20:45:00.000+03:00

Am descoperit întâmplător ce s-a cântat în Mojo săptămâna trecută... Un genial concert Ada Milea şi Bobo Burlăcianu din care, pentru cei mai puţin răbdători sau cu timpul limitat, recomand să urmăriţi măcar ultimele două minute din clipul de mai jos:

Culmea este că, de data asta, chiar nu am ştiut ce se va cânta acolo. Nu spun că Ada Milea m-ar fi scos cu siguranţă din casă, mai degrabă aş spune că nu m-ar fi scos din casă nici cel mai fericit eveniment dintre evenimentele posibile (exerciţiu de imaginaţie pentru cititori: ce credeţi că aş putea eu considera acum cel mai fericit eveniment posibil?) dar, cu toate astea, regret un pic că n-am ştiut. Totuşi, cu ceva ani în urmă, într-un Om Bun probabil, am ascultat şi eu live prestaţia celor două nasuri şi, ca şi acum, am apreciat că e de-a dreptul specială ideea...

Kovaliov nu putea trăi fără nas?

Rece nervos

2011-10-24T17:05:00.003+03:00

Mă trezesc total lipsit de chef şi mă dau cu greu jos din pat, de parcă această coborâre ar fi echivalat cu trecerea din rai în iad. Cam forţată comparaţia, mai realist pare să vorbesc precum Phoenix de raiul meu beteag...

Până să ajung la birou am ocazia să trec de la scârbă la simpatie observând întâmplător ce se întâmpla în jur. Despre asta în episodul următor, probabil...

La birou, nu trece mult timp până să mi se facă teribil de greaţă... Frig, un calorifer electric, o instalaţie electrică subdimensionată, siguranţe sărite şi talentele unui şef pe care, firesc, m-am înfuriat...

Normal că am calorifer în priză, normal că nu îl cred defect, normal că mă deranjează când sunt acuzat că din cauza lui au sărit siguranţele. Normal că atrag atenţia asupra faptului că, zilele trecute, de la exact acelaşi calorifer, reţeaua electrică nu a păţit nimic. Normal că atrag atenţia asupra faptului că, în lipsa caloriferului pornit, o să sufăr de frig, situaţie în care consider că firma trebuie să găsească o soluţie. Normal că m-am gândit să profit de multele zile de concediu neluate şi să mi le iau în cele mai friguroase zile anunţate de buletinul meteo. Normal că mi-am dat seama că, fiind mai sensibilă la frig (ca să zic aşa, o bate vântul în ... bolnavă), colega mea ar fi mai repede înţeleasă dacă ar lipsi de la muncă pe motiv de frig. Normal că s-a găsit pseudodiplomatul de serviciu care îmi explica ce am de făcut, normal că l-am contrazis, normal că din aproape în aproape problema a ajuns la PDG, normal că nu s-a luat nicio măsură concretă. Normal că mi-e scârbă din nou de job-ul acesta unde, dacă e să reacţionez după cum cred că vor superiorii, trebuie să pup tălpile PDG-ului drept mulţumire că-mi dă un salariu tocmai suficient pentru o coajă de pâine zilnică.

Sunt total dezgustat!!!

Gândul de la ora 3 noaptea

2011-10-21T18:48:00.001+03:00

Noaptea trecută, din nou, somnul s-a decis să fugă de mine pentru o vreme, undeva în jurul orei 3 noaptea. Şi, în pauza asta de somn, a scos capul în lume un gând puternic, colţos, pesimist, descurajant:

NU-ŢI MAI PLANIFICA NIMIC PENTRU CĂ, ORICE ŢI-AI PROGRAMA,

VEI RENUNŢA SĂ-ŢI RESPECŢI PLANUL!

Operaţiunea muşchiu'

2011-10-17T23:11:00.001+03:00

Dacă tot este 2011 anul proiectelor începute şi abandonate, să mai pun unul pe listă. Să-i spunem Operaţiunea muşchiu'...

Fiind "bătut la cap" din diverse părţi (un om de folk, un psiholog, un neam, un coleg de muncă pe care l-am auzit că mai trage din când în când de gantere) am fost nevoit să mă gândesc la o încercare de îmbunătăţire a condiţiei mele fizice şi, teoretic, a aspectului.

Prin urmare, profitând de o zi de sâmbătă relativ liniştită, zi în care începea luna octombrie (luna aniversării mele, un nou început, simboluri, chestii, cel mai cadou e cel pe care ţi-l faci singur pentru că, teoretic, ştii cel mai bine ce-ţi trebuie şi ce-ţi permit resursele să obţii din ce-ţi trebuie), mi-am adus aminte de ganterele de 3 kg pe care, cu multe luni în urmă, Daniel a sugerat să le cumpărăm.

Următorul pas a fost să-mi imaginez câteva exerciţii care pot fi făcute cu ele. Am ajuns la un total de 6 exerciţii, câte trei pentru fiecare tip de priză (pronaţie şi supinaţie, uite că mai ţine omul minte câte ceva din cărţile de culturism pe care se uita în urmă cu mai bine de 10 ani). Dacă-mi forţam imaginaţia cred că mai găseam câteva dar putea să mă descurajeze ideea de a începe cu un număr prea mare de exerciţii. După ce am stabilit exerciţiile m-am gândit la un număr de repetări care să aibă ceva efect pe termen mediu, care să nu-mi mănânce prea mult timp, care să fie uşor de memorat şi pe care să mă simt în stare să-l fac. Am zis că un număr de 10 repetări zilnice este rezonabil pentru început.

Sâmbătă seară, pe 1 octombrie 2011, am început antrenamentul... Nu mi-am dat seama că pot face exerciţiile în acelaşi timp cu ambele mâini aşa că le-am făcut pe rând. Am scos-o cu bine la capăt.

Duminică dimineaţă mănânc, şed un pic apoi pun din nou mâinile pe gantere. Cele 10 repetări/ exerciţiu mi-au fost şi de data asta accesibile. Încurajator...

Duminică seară, deşi nu făcea parte din program decât o porţie pe zi de exerciţii, constat că am prins gustul şi mai fac o porţie. Termin seara un pic obosit, cu o uşoară durere în mâini. Lipsa de antrenament mi s-a părut firesc să-şi spună cuvântul aşa că nu m-am alarmat. În schimb, poate m-am bucurat un pic pentru că uşoara oboseală intuiam că-mi va asigura o adormire rapidă.

Luni, 3 octombrie 2011, prima împiedicare. Ajung acasă de la serviciu. În zilele de serviciu îmi este mult mai greu să mă alimentez cât de cât suficient. Masa, aşa cum se întâmplă destul de des, e deja ocupată. Mă aşez să citesc, mă mai sucesc prin casă, trece timpul, se face 10 seara, în sfârşit îmi vine rândul să mănânc. Eram numai cu exerciţiile în minte. Chiar nu doream să mă-mpiedic după doar 2 zile. Mă gândeam că, după masă, este de preferat să stau o vreme şi apoi să pun mâna pe gantere. Dar ora era deja destul de târzie aşa că, la câteva minute după ce termin masa, încep. Primele 4 exerciţii le suport bine. Al cincilea nu mai reţin dacă l-am repetat sau nu de 10 ori. Ultimul în schimb m-a găsit suficient de obosit încât să mă opresc după 3 repetări. Am adormit cu o mică insatisfacţie... Procentual, stăteam totuşi rezonabil, făcusem cam 70 % din ce-mi propusesem. Mi-ar fi plăcut să ajung şi în a treia zi la 100 % dar, după gândul de renunţare de la începutul serii, parcă secvenţa de înfrângere e mai puţin catastrofală.

Marţi? Sper să merg mai departe. Dacă nu din alt motiv (pentru că, în forul meu interior, nu am mari aşteptări de la seria asta de exerciţii), măcar pentru a-mi demonstra că nu toate minunile ţin doar trei zile, că nu toate planurile se abandonează rapid.

Ei bine, marţi, 4 octombrie, am ajuns acasă, am găsit masa ocupată cu mâncarea unui om care nu era acasă (şi care, de ce nu mă mir?, a ajuns acasă puţin după ora la care am trecut eu spre somn) dar, parcă sesizând absurdul situaţiei (eu nu aveam unde să mănânc, în acelaşi timp nimeni altcineva nu mânca), cineva a mutat acea mâncare într-un colţ astfel încât să mă pot aşeza eu la masă (nu-i prima dată când, acasă, remarc faptul că mai degrabă ne înţelegem din priviri şi gesturi decât din vorbe).

După ce mănânc stau un pic la TV (un documentar simpatic despre felul în care reacţionează omul în spaţiu, despre felul în care, datorită modificării gravitaţiei, orice problemă măruntă devine o mare problemă care se poate rezolva doar printr-o corectă folosire a tehnologiei) apoi îmi fac porţia de 6* 10. Obiectiv îndeplinit 100 % deşi au existat clipe în care mi s-a părut destul de dificil să merg mai departe. Totuşi, la final, mi-am dat seama că nu sunt suficient de obosit aşa că am mai făcut câteva mişcări mult mai puţin organizate dar pe care, în timp, le-aş putea integra în planul de antrenament. Am avut nevoie de vreo 10 minute pentru exerciţii de unde concluzia că lipsa de timp nu ar fi o scuză valabilă în cazul în care aş renunţa cândva la exerciţii.

Să vedem ce o să fac azi, miercuri, a 5-a zi a operaţiunii muşchiu'...

A trecut şi 5 octombrie cu bine. 100 %. Mâncasem pe drum, ajuns acasă am mâncat ceva dulce, m-am odihnit un pic apoi m-am apucat de exerciţii. După al patrulea set am luat cam 2 minute de pauză pentru că mă simţeam destul de obosit. Am revenit în forţă.

6 octombrie, pe la jumătatea zilei am parte de un atac al depresiei. Seara ajung acasă, aştept să termine omul de mâncat şi să-şi facă sandwich-urile pentru muncă (pare de dorit să aibă astfel de preocupări -sandwich-urile pentru următoarea zi de muncă- un om care face efort la muncă şi, în plus, mai are şi necazuri cu stomacul). În sfârşit, termină el, mănânc şi eu apoi îmi fac în proporţie de 100 % exerciţiile. La fel ca ieri, am luat o mică pauză într-un moment în care am simţit că nu este cazul să forţez.

7 octombrie, azi voi ajunge ceva mai târziu acasă deci e posibil să nu mai am chef nici de mâncat, nici de tras de gantere.

Vineri am ajuns acasă mult mai târziu decât mă aşteptam aşa că am spus pa ganterelor. Sâmbătă am ieşit pe afară cam dezbrăcat (m-a prins vremea rea prin sat, vorba lui Tudor Gheorghe) şi m-am ales cu o răceală care m-a făcut să stau pentru a doua seară departe de gantere.

Duminică 9 octombrie, tresărire de orgoliu. Pe parcursul a 90 de minute, făcând pauze după fiecare 10 până la 30 de repetări, am recuperat exerciţiile nefăcute în zilele trecute. Tot răcit eram dar m-am forţat un pic şi, culmea, am reuşit. 6 exerciţii* 30 repetări. Aproape incredibil!

Luni ajung târziu acasă supărat în continuare pe stupidul şi neproductivul mod în care cineva comunică. Mănânc târziu apoi trec direct la somn.

Marţi, ce-o să fie? Bine ar fi să recuperez exerciţiile nefăcute aseară dar tensiunea psihică s-ar putea să mă împiedice. Totuşi, nu mi-ar plăcea să-mi abandonez proiectul atât de repede... :(

Luni 17 octombrie. Proiectul este deja abandonat de o săptămână. Îl percep acum ca pe ceva gen picătura din ocean care nu are cum să ofere aromă tonelor de apă chioară, motiv pentru care mi se pare firesc să-l las baltă.

Predispus la eşec

2011-10-17T18:34:00.001+03:00

Azi dimineaţă, devreme, încercam să decid să cobor din pat şi să încerc să rezolv o problemă în drum spre birou. Câteva secunde mai târziu mi-am dat seama că m-aş putea trezi, aş putea pleca mai devreme de acasă, aş putea să-mi modific drumul obişnuit, aş putea ajunge la ora potrivită în locul x (doar am mai făcut-o de câteva ori în ultimele trei luni) dar n-aş putea să şi vorbesc acolo ce am de vorbit. Prin urmare, mi-am propus să nu-mi mai propun nimic pentru că am văzut de atâtea ori că nu sunt în stare să rezolv ce am de rezolvat.

Încerc deci să mă conving că nu mă (mai) interesează diversele subiecte mai vechi sau mai noi, eventual subiecte care urmează să apară în curând, subiecte rămase nerezolvate.

Aşadar...
-nu-mi (mai) pasă de diploma de bacalaureat abandonată în secretariatul de la geografie

-nu-mi pasă dacă ar sta cineva să cerceteze pe foaia matricolă dacă rezultatele de la examene sau altceva m-au rupt de facultate

-nu-mi pasă că oamenii pe care-i plac cel mai mult mă plac la rândul lor în mult mai mică măsură, chiar deloc

-nu-mi pasă că celorlalţi nu le pasă de mine

-nu-mi pasă că am o unghie f*****

-nu-mi pasă că medicul meu de familie pare de mult timp pensionat iar eu nu ştiu încotro s-o apuc

-nu-mi pasă că-mi expiră adeverinţa de la serviciu care demonstrează că am cotizat degeaba la fondul de sănătate o grămadă de ani

-nu-mi pasă că PR-ul cabinetelor medicale la care am cerut oferte tace

-nu-mi pasă că oamenii accepta cu uşurinţă faptul că nu îi pot obliga să facă diverse lucruri care m-ar ajuta sau care mi-ar plăcea să le facă

-nu-mi pasă că îmi expiră buletinul într-un moment în care mi-e mai scârbă ca niciodată de maşinile birocratice

-nu-mi pasă că am ajuns la concluzia că cea mai curajoasă persoană care mi-a stat în preajmă se numără printre acelea care acum nu mai vor să ştie nimic de mine

-nu-mi pasă că, printr-un sms în care i-am povestit cum mă agresează cineva şi cum m-a învins ea, se pare că am convins-o definitiv pe Roxana să nu-mi mai iasă în cale

-nu-mi pasă că am o viaţă de tot rahatul

Somn

2011-10-12T17:33:00.001+03:00

Deşi nu mă aşteptam să se întâmple aşa, noaptea trecută am dormit destul de bine. Totuşi, de dimineaţă au năvălit cohorte de gânduri şi... am preferat să mă trezesc decât să mă las iar pradă lor în stare de veghe.

O noapte în urmă în schimb, după un timp în care deja eram terorizat de amintiri, mă uit la ceas şi văd că e 1:30 AM. Mă deprima gândul că nu voi mai putea dormi toată noaptea. Nechemate, veneau aproape cronologic amintiri ale unor întâmplări care, dacă este să mă iau după reacţiile mele din prezent, se pare că mi-au otrăvit pe termen lung viaţa. În faţa unei astfel de avalanşe m-am trezit total dezarmat.

Lămurindu-mă că nu o să readorm prea uşor, am coborât din pat, am mâncat ceva dulce, am ieşit pe balcon să iau o gură de aer (mă aşteptam să fie mai frig) şi să constat că cerul are un aspect plăcut, am băut ceva (fără alcool, carbogazoase, cofeine sau altceva în acest gen).

La 2:15 eram din nou în pat şi încercam să mă relaxez şi să adorm. S-a făcut ora 3 iar eu încă nu reuşisem să adorm.

Dimineaţă, după somnul fragmentat şi agitat, m-am trezit obosit. Odată în plus, m-am întristat la ideea că trecutul poate demola în aşa mare măsură o viaţă.

Odată în plus mi-am dat seama că sunt atât de multe domenii în care viaţa mea "pute" încât nu ştiu de unde şi în ce fel să continui să "spăl" propriile amintiri, propriile convingeri, gânduri şi comportamente, în ce măsură să încerc să "spăl" şi creierii celor cu care firesc ar fi să interacţionez într-un mod cât de cât constructiv dar cu care simt din ce în ce mai rar că pot comunica. De ce oare? De obicei pentru că, în autostima mea exagerată, nu-mi dau seama cât de grav greşesc când mă confrunt cu ei. La rândul lor, ei ţin minte fiecare reproş şi, în locul unor argumente, sfârşesc prin a practica tăceri din care uneori mă plictisesc să încerc să-i scot.

Dar dacă lor, prin tăcere, le scade anxietatea, ce mai pot face eu? Nu-mi rămâne decât să constat a nu ştiu câta oară că sunt singur, că nu am condiţiile necesare independenţei şi să renunţ la vise frumoase dar nerealiste. Chinuie-te, fraiere!

În aceste condiţii, nu-ţi vine să te întrebi cum de te-ai nimerit tu cel mai defect într-o familie de oameni "cu toate ţiglele pe casă"?

URĂSC...

2011-10-07T18:05:00.001+03:00

Azi mi-am dat din nou seama că am mai multe motive decât mi-am imaginat pentru a-mi urî familia. O supradoză de ură la adresa apropiaţilor (fraţi, părinţi) şi ceva mai puţină pentru restul rubedeniilor cu care interacţionam cândva mai des.

Să vă mulţumesc pentru că mă ajutaţi să-mi urăsc viaţa?

Sau să vă întreb dacă ştiţi cu ce v-am greşit?

Sau să întreb dacă voi, în relaţia cu mine, sunteţi întrutotul curaţi?

Eventual să îndrăznesc să vă cer ajutorul?

Mi-e groaznic de silă că am ajuns să împart cu voi doar un spaţiu şi nişte legături de rudenie. Eu mă aşteptam ca o familie să însemne altceva... Dar familia mea nu face decât să-mi provoace greaţă, din ce în ce mai multă pe zi ce trece...

Sunt al dracu` de furios pe voi azi!

Psihologia oamenilor fericiţi. Sursele fericirii- Michel Giroux

2011-10-07T10:53:00.002+03:00

Pe 24 septembrie am pus mâna pe ea, pe 2 octombrie am început s-o citesc iar prima impresie este că citesc o carte- păcăleală, cu sugestii de bun simţ dar în acelaşi timp neaplicabile. Impresia este posibil să se datoreze stării mele psihice de moment, stare care pare să se învârtească în jurul depresiei.

Despre autor pot spune că am avut o primă impresie bună pentru că omul este psihoterapeut şi, cel puţin teoretic, ştie ce spune.

Legat de autori, pot spune că am devenit mai selectiv în privinţa lor atunci când decid să cumpăr o carte. Dacă omul nu este specializat în domeniul despre care scrie, atunci prefer să-l ocolesc. Cu ani în urmă am cumpărat o carte despre psihanaliză scrisă de un astfel de nespecialist şi am ajuns destul de repede la concluzia că este o carte mai puţin bună. Peste ani m-am întrebat cine-i autorul şi am aflat că NU este specializat pe psihoterapie. Deci nu e deloc de mirare că nu am găsit chestii prea inteligente în ea.

7 octombrie, de dimineaţă, termin Psihologia oamenilor fericiţi. Rămân la ideea pe care am avut-o din primele clipe în care am ţinut cartea în mână, coperta este făcută astfel încât să emane optimism şi stare de bine. Totuşi, nu pot spune că este şi pe placul meu. Eu văd viaţa în gri iar acea risipă de culori pare să descrie ceva inexistent.

Altfel, mi-a reţinut într-o oarecare măsură atenţia finalul cărţii, cu teoria singurătăţii. Sunt multe de discutat pe tema asta...

Tristeţi mărunte de toamnă

2011-10-04T17:24:00.000+03:00

Zoia Alecu - Oua de roua

Asculta mai multe audio diverse

Nu-mi place să constat asta dar pare să vină toamna. Duminică, ieşit la iarbă verde, multă şi, în ''bunul'' obicei românesc, nu tocmai curată, pe la prânz, m-am aşezat fără să-mi dau seama pe iarba udă şi m-am pus pe citit. Pe lângă mine, când şi când, trecea un maidanez apoi trecea alt maidanez... Câini aflaţi mult mai jos pe scara evoluţiei în comparaţie cu Găsit-ul lui Saramago. Să-i lăsăm să latre şi să se împerecheze pe gazon, nu-i aşa?

Într-un târziu constat că m-am udat şi privesc mai atent iarba din jur. Pe fiecare fir, ouă de rouă, vorba Zoiei Alecu (apropo, textul de la Ouă de rouă îl găsiţi aici). Vânt, nu tocmai cald, parcă nici verdele ierbii nu mai era la fel ca ziua trecută, încă plăcută ca temperatură.

Uneori cumpăr câte ceva şi văd termenul de garanţie cum sare în 2012. Finalul de an e deja aproape. Un an ciudat pentru mine, cu planuri şi renunţări, cu eforturi risipite şi prea puţin consecvente, cu planuri făcute, refăcute şi apoi uitate, cu diluarea până la dispariţie a unor pasiuni, cu tristeţi multe, dese şi de mare intensitate, cu noi întrebări pe care mi le pune viaţa, cu o serioasă ajustare a modului în care percep amiciţiile, cu o diluare până la dispariţie a speranţei.

Dar îmi place aici, e cald, e frumos zice Alifantis...

Câinii la Saramago

2011-10-03T11:36:00.002+03:00

Nu mă declar expert în Saramago dar, după trei cărţi citite, am remarcat că în fiecare era prezent cel puţin un câine.

Despre Intermitenţele morţii am cele mai vagi amintiri dar, săpând în memorie, am găsit un câine care simţea când moartea, aşa în vacanţă cum era (sau poate în concediu, am putea să-i spunem chiar concediu prenatal pentru că, la finalul lui, avea să se "nască" un nou mort), îi vizita stăpânul pe care, în ciuda repetatelor încercări, nu reuşea să-l mute dintre vii.

În Eseu despre orbire, pe lângă mulţimea de câini sălbăticiţi care bântuiau pe străzi, apare acel genial câine al lacrimilor care, ca personaj, mi se pare că valorează aproape la fel de mult ca soţia doctorului.

Cât despre Găsit, cu psihologia lui canină, deşi rar mă ataşez de un animal, pot spune că mi-a ofert un mare motiv pentru a afirma că Peştera este cel mai bun roman al lui Saramago pe care l-am citit. ~~Pe lângă~~ Alături de Găsit, o altă componentă interesantă este cea mai bătrână poveste de dragoste de care îmi amintesc să fi citit.

Înapoi la Saramago

2011-09-21T16:22:00.002+03:00

Nu mai ştiu cât timp a trecut de când am cumpărat Saramago sub impulsul Bookfrenzy, un frumos club de lectură care părea pentru o vreme să-mi satisfacă nevoia de apartenenţă la grup. Cine sapă pe aici şi pe internet în general găseşte cu siguranţă detalii despre clubul de lectură, despre oamenii care au citit în cadrul lui, despre grupul de pe google dedicat Bookfrenzy.

Nu ştiu dacă mai trece pe aici vreun om din Bookfrenzy. Presupun că nu mai trece nimeni. A trecut mult timp, de când, în relaţia eşuată cu o librărie online, am rămas fără Dr. Jivago şi am abandonat acea ediţie de Bookfrenzy, ultima ediţie la care-mi propusesem să particip după o deprimantă pauză.

Fapt este că luni seară, sfârşit de pesimism, furie şi tristeţe am simţit nevoia de a mă întoarce la ceva cât de cât cunoscut. Şi mi-am amintit de cărţile necitite care zăceau sub un teanc format din chestii destul de diverse (aceste chestii incluzând dar nu limitându-se la cărţi; totuşi, nu este o postare despre haos aşa că...). Între aceste cărţi, două volume de Saramago. Pentru că asta s-a nimerit să iasă din teanc, câteva minute mai târziu mă apucam de Eseu despre orbire.

Înapoi la Saramago... Mi-am amintit acea ciudată organizare a paragrafelor pe care o cunoşteam deja pentru că mă obosise în timp ce citeam Intermitenţele morţii. Înţeleg că această ciudată organizare a paragrafelor este specifică tuturor romanelor lui Saramago deci este cazul să fiu pregătit pentru ea dacă voi mai citi ceva de el. Şi este aproape sigur că voi mai citi cel puţin o carte, şi ea rămasă necitită tot din perioada Bookfrenzy.

Am descoperit acum o combinaţie interesantă de vizual, morală, erotism, viaţă de familie, social, empatie, sacrificiu de sine, violenţă, frică, incompetenţă, minciună. Pe lângă toate astea, încă din primele pagini, nişte comentarii interesante legate de prostituţie, subiect care nu m-ar mira să fie dezvoltat de-a lungul cărţii deşi, după mintea mea, nu ar mai fi mare lucru de spus. Totuşi, grija pentru detaliu care pare a-l caracteriza pe Saramago ar putea găsi noi amănunte care să "pipereze" Eseu despre orbire.

LATER EDIT (28 septembrie 2011): Terminând Eseu despre orbire mai adaug că au existat fragmente ceva mai scârboase faţă de ce sunt eu de obicei dispus să accept (partea bună a lucrurilor este că astfel am ajuns din nou la ideea de desensibilizare) şi că am reţinut următoarele cuvinte în mod special:

''... este efectul panicii, un efect natural, putem spune, aşa e natura animală, cea vegetală s-ar comporta la fel dacă n-ar fi toate acele rădăcini care o prind de pământ, şi ce frumos ar fi să vedem copacii din crâng fugind de incendiu''.

...

''Greu nu e să trăieşti cu oamenii, cât să-i înţelegi...''

Cel mai mare ghid în viaţă

2011-09-20T17:30:00.002+03:00

Zilele trecute am trecut şi eu în categoria celor care, deşi spun că vor face nu ştiu ce treabă cândva, ştiu sigur că nu vor face niciodată respectiva treabă.

Poate continuăm recensământul stânelor cândva... Poate mergem împreună în Sighişoara cândva... Când se încălzeşte poate mă vezi în acţiune pe vreun traseu... Idei pe care, în naivitatea mea, le luam în serios şi, peste ceva timp, făceam tragedii din neîmplinirea lor.

Acum...

-Ce mai face cel mai mare ghid în viaţă?
-Ce te face să mă consideri ghid? Şi cum de eşti atât de convins că sunt în viaţă?

(...)

-Uite, vrea nevastă-mea să meargă la munte şi mă gândeam că eşti omul potrivit să ne ghidezi pe undeva.
-Depinde ce vreţi şi ce puteţi să faceţi. Pot sugera trasee pentru diverse situaţii: traseu uşor, scurt, fără dificultăţi tehnice; traseu mai tehnic dar scurt; traseu cu peisaj cu dificultate şi lungime oarecare; traseu lung; traseu de o zi sau mai multe...
-Ceva lejer, îţi dai seama...
-Păi aşteaptă să revin eu pe munte, că nu am mai urcat de 3 luni, după care discutăm pe ce traseu vă pot conduce şi pe voi.

Ştiu că nu a sunat ca o promisiune. Dacă omul a luat-o ca pe o promisiune înseamnă că a picat în aceiaşi capcană în care picam şi eu. Este regretabil dar nu cred că e vina mea. Mai ştiu că este foarte puţin probabil ca tura asta să se concretizeze. În primul rând pentru că, de data asta, chiar nu mai cred că o să vreau să urc pe munte.

Punct

Plâng melodios doamnele cu voal...

2011-09-19T16:00:00.001+03:00

Nu, nu este vorba de o nouă cronică de concert Adrian Ivaniţchi (la cât sunt de deconectat acum de folk era puţin probabil să aflu dacă Ivaniţchi s-ar fi întors în Bucureşti pentru un concert), este doar o postare trist- furioasă...

Aseară, într-o dispoziţie neutră (apropo! a avut cineva vreodată senzaţia că sunt bine dispus?) mă-ntorc acasă. Firesc, nu mă aşteptam să se întâmple nimic deosebit (de bun).

Am mai fost şi cu alte ocazii silit de împrejurări să mă bărbieresc pe semiîntuneric. De fiecare dată am adăugat luminii venite din altă cameră lumina farului de bicicletă (ce far am fost şi ce lanternă prăpădită am ajuns, ar putea gândi acesta) şi într-o oarecare măsură m-am descurcat (sau s-au ferit ceilalţi să-mi spună cât de neglijent eram bărbierit; puţin probabil totuşi, cine dracu-şi pierde vremea uitându-se la mine?). Acum, observând o zonă rămasă nebărbierită deşi mă privisem foarte atent, m-am înfuriat. Îmi venea să arunc, să sparg, să strivesc obiectele din jur. Mi-am spus: Nu o să mă mai bărbieresc NICIODATĂ!

Mă întind pe pat absent. O aud pe mama spunând că mi-ar fi luat tata parizer. Mai târziu, spunea că mi-ar fi luat şi ceai. Gândesc: Îmi vine să O STRÂNG DE GÂT!

Îmi înghit gândurile şi vorbele. Tac...

Câteva minute mai târziu eram total doborât. Tremur şi plâng câteva minute. Mă calmez cât de cât şi, într-un târziu, mai degrabă din inerţie, mă aşez să mănânc.

Adorm, am senzaţia că am dormit destul de bine dar dimineaţă mă trezesc greu, fără poftă de viaţă, ca după o noapte după care regret că m-am trezit.

Plec spre birou, în metrou încerc să citesc, după câteva rânduri renunţ pentru că textul citit mă înfurie. Interesant e că acelaşi text îl citeam în Vama Veche în 2009 şi nu-mi amintesc să mă fi înfuriat şi atunci. Doar că acum vedeam textul din altă perspectivă şi din nou îmi venea să strâng de gât pe cineva...

Într-o oarecare măsură îmi recapăt calmul până să ajung la serviciu.

NEPUTINŢĂ dusă la extrem...

Renunţări

2011-09-15T16:53:00.002+03:00

Am constatat în ultimii ani că pot renunţa la multe lucruri la care eram convins că nu o să pot niciodată renunţa nici măcar pentru perioade scurte de timp, perioade de ordinul lunilor să zicem.

Ei bine, constat că nu s-a prăbuşit cerul pe mine dacă am renunţat pentru minim 3 luni la:

-munte
-concerte
-bicicletă
-mare
-ieşiri cu cunoştinţe, amici sau eventuali prieteni
-later edit: fotografie

Acum sunt pus în situaţia de a afla cât timp mă pot lipsi de calculator acasă. Şi, gândind în termeni gen profit- pierdere, cred că, pe cât de mult îmi doream în altă perioadă a vieţii să am acces la calculator (iniţial) şi să am un calculator acasă (ceva mai târziu) pe atât de uşor mi-ar fi acum să renunţ la el. În definitiv, dacă îmi asum pierderea unor date personale (în special legate de psihoterapie), atunci mi-e simplu să uit că aparatul e acum defect. Constat că, în anii care au trecut de când acasă mă aştepta un calculator pe care aveam drepturi pe care nu le aveam pe cel de la job, acesta mi-a provocat suficient stres încât să depăşească micile satisfacţii pe care le-am avut prin intermediul lui.

Iar acum mă întreb dacă îmi foloseşte la ceva să-mi mai propun să-l repar. În definitiv, dacă este să analizez momentul în care calculatorul a intrat în casa mea (bine, omit aici faptul că nu mă simt nicăieri acasă, din multe motive pe care nu mi-am propus să le dezbat aici), el nu şi-a atins scopul. El era acolo pentru ca mie să-mi fie mai simplu să concep o lucrare de licenţă. Iar acest scop este de mult mort. Odată cu moartea lui am fost pe zi ce trece mai puţin tentat să deschid calculatorul de acasă. Şi atunci?

Viaţa de fapt este în altă parte, nu în acea cutie de tablă în care biţii mişună pe diverse magistrale. Iar faptul că adevărata viaţă este din ce în ce mai departe de ceea ce trăiesc eu mă face să-mi doresc mult mai puţin decât înainte să am calculator acasă, să merg pe munte, să pedalez, să merg la concerte, să mă prefac că am o viaţă.

Toate astea m-au atras atâta timp cât reprezentau fenomene care intermediau accesul meu la o pseudoviaţă reală datorită căreia mai speram că, într-o zi nu foarte îndepărtată, o să trăiesc.

Dar acum, când ştiu că nu o să am niciodată o viaţă, toate celelalte mi se par atât de banale încât mi-e destul de simplu să renunţ la ele.

Într-o viaţă goală de sensuri este simplu să renunţi la elementele care reprezentau doar un fals sens al vieţii.

Şi mail-urile? Cum ţi le verifici? Asta ar putea să mă întrebe cineva... Iar răspunsul e simplu şi, câteodată, dureros. Sunt din ce în ce mai puţine comunicări electronice care-mi trezesc interesul. Din ce în ce mai puţini oameni îmi scriu din ce în ce mai rar. Sunt tentat să scriu pentru din ce în ce mai puţini oameni. În ciuda aparenţei de apartenenţă la diverse grupuri, cu sau fără comunicare virtuală tot singur am rămas.

Şi atunci?

Sâmbăta muzicală

2011-09-13T12:54:00.001+03:00

Televizor pornit întâmplător. Aud chestii destul de folkistice. Îmi arunc o privire şi văd, printre alţii (un chitarist şi un om la clape), un om cu vioara. Casc ochii mari, devin atent şi sper să apară pe ecran şi numele omului. Aşa era! La vioară era mai vechea mea cunoştinţă Alex Nichita. Uite că a ajuns şi pe TVR 3 omul. Era prezent în trupa cu care Marius Matache am înţeles că a înregistrat albumul care urmează să fie lansat în curând. În câţiva ani (de când am început să-l aud la Folk frate în Iron City până acum) omul a evoluat superb. Chiar dacă nu mai cântă de ceva vreme cu Aurica (oare-şi aminteşte lumea de instrumentul lui vechi?), noul său instrument arătând mult mai modern (l-am auzit cum sună live într-un concert Proiectul Tivodar), tot mă bucur pentru Alex.

În aceiaşi emisiune, alţi oameni care-mi sunt într-o oarecare măsură cunoscuţi, cei din Micul Paris. Au fost prezentaţi după Marius Matache & Band. M-am simţit un pic frustrat pentru că în Micul Paris, de ceva vreme, nu mai cântă o altă cunoştinţă destul de veche, Eugen Butaru. Mi-ar fi plăcut să-l văd şi pe Eugen la TV...

M-am întrebat după emisiunea asta ce au aceşti oameni în plus faţă de mine de pot să-şi urmeze visele... Nu că aş fi visat eu prea mult dar, excluzând puţinele vise nerealizate din cauza câtorva oameni care s-au opus, am visat din când în când şi, într-un mod care-mi este specific din păcate, m-am împiedicat de fiecare dată înainte ca visul să se realizeze. Şi fiecare astfel de împiedicare m-a convins că este zadarnic să mai visez la altceva. Aşa-şi pierde omul sensul vieţii...

La ONG Fest din greşeală

2011-09-12T20:00:00.002+03:00

Ieri seară, deşi mă aflam în cealaltă "emisferă" de parc, auzeam diverse cântece ştiute de prin cluburi, trenuri sau cabane. Pentru că deja mă obosise cititul (uneori este destul de dificil să citeşti despre tine din altă perspectivă) mi-am strâns cearceaful şi, fără intenţii clare, m-am mutat în "emisfera" nordică a parcului Titan, zonă de parc pe care încercasem s-o evit în ultima vreme.

Ajung şi constat că muzica se auzea de la scena ONG Fest 2011, scenă pe care, când am ajuns eu, cânta o fată de la A. M. Pathos. După ce am constatat că muzica de munte nu-mi mai provoacă aceleaşi emoţii plăcute precum în urmă cu ceva vreme, după ce am constatat că sunt puţini oameni care s-au oprit să asculte, după ce am constatat că nu recunoşteam niciun chip din public, am dat să mă retrag. Am mai făcut câţiva paşi prin parc, m-am întors la scena pe care fata de la Pathos mai cânta, am mai ascultat puţin, am constatat că atmosfera nu este atât de "încinsă" încât să mă cucerească (deşi fata de pe scenă încerca să ne facă şederea cât mai plăcută, având şi destul talent) apoi m-am îndreptat spre ieşirea din parc la care, cândva, stabileam punctul de întâlnire cu cineva.

Legat de Pathos, pe site-ul lor mi-a atras atenţia proiectul de ecologizare la Omu despre care vor apărea informaţii curând. Este felul în care Pathos participă la Let`s Do It, Romania, zi de curăţenie naţională pe care, spre plăcuta mea surprindere, o popularizează şi o colegă de facultate la care nu percepusem o astfel de ecologistă pornire. Felicitări, Pathos! Felicitări, Nicoleta! Sper ca între LDIR 2010 şi LDIR 2011 să nu se fi adunat prea multe gunoaie astfel încăt să fie loc de mai multă distracţie în cursul zilei de 24 septembrie 2011.

Ceva mai încolo remarc un mic panou de căţărare. Văd că în coardă se află o fetiţă şi, atras de ideea de a vedea cum se caţără copii, zăbovesc câteva minute. Mi se pare interesant să constat că aceşti copii nu au mari dificultăţi până să ajungă la top dar par destul de stresaţi de coborârea în care nu reuşesc să ia poziţia de rapel deşi organizatorii le dau instrucţiuni pe tema asta. Panoul era ideea celor de la ANGR. Până la urmă mă plictisesc şi aici şi mă retrag.

Aproape imediat resimt că zona este prea încărcată de amintiri şi emoţii aşa că mă las dus (eu de mine) pe alt traseu, spre altă staţie de metrou decât cea către care părea logic (din punct de vedere al distanţei) să mă îndrept. Chiar şi aşa, tot mi-am amintit de o seară de noiembrie 2003 în care, peste drum de locul prin care am trecut, trecusem peste o despărţire rapidă pe care bine ar fi fost să o interpretez corect şi să o transform într-o despărţire neutră din punct de vedere emoţional, să o transform în prima şi ultima despărţire de acea persoană...

Interesant a fost că, pe noul drum, am trecut pe lângă blocul care găzduieşte agenţia de turism a Andreei. Nu aveam decât o vagă idee despre localizarea agenţiei aşa că mi-a smuls un zâmbet momentul în care am văzut deasupra intrării bannerul agenţiei. Cândva aveau o ofertă interesantă pe Islanda despre care am scris dar acum văd că nu mai apare pe site. Acum pare interesantă oferta de schi de la poalele unui vârf din Austria pe care ar fi vrut să urce fratele meu vara aceasta. Cred că n-am mai văzut-o pe Andreea din vara lui 2007 dar sunt convins că a rămas aceiaşi tânără isteaţă, pasionată de turism, orientată spre client şi, de ce să nu spun şi asta, plăcută ca prezenţă precum mi-o amintesc eu.

Obsesia muzicală (2)- Două mâini

2011-09-12T16:30:00.004+03:00

Plecasem de acasă cu refrenul de la Baladă pentru Daniela în cap (nu mă-ntrebaţi care Daniela pentru că nici eu nu ştiu; de fapt până la googlesearch nici nu ştiam cum se cheamă piesa) dar, într-un schimb de metrouri, mi se "înfig" în ochi două mâini "îmbrăţişate" care m-au dus imediat cu gândul la Bosquito şi Două mâini.

Acesta nu ar fi neapărat un lucru nou. Nouă este doar succesiunea de imagini şi gânduri care se asociază de data asta într-un mod cât se poate de conştient...

Întâi văd cele două siluete care ofereau, fiecare în parte, o imagine plăcută apoi observ că se ţin de mână după care, cu Două mâini deja răsunându-mi în cap, am sărit la concluzie: Inima e doar una şi e de ajuns/ Pentru-amândouă...

Deşi nu este cu totul şi cu totul imposibil să am dreptate, este totuşi mai probabil să fi tras concluzia greşită. S-ar părea că asta e o caracteristică de-a mea care se cere corectată, graba de a trage concluziile înainte de a analiza toate argumentele care confirmă sau contrazic concluzia.

Pentru cei care au pus mâna la viaţa lor pe câteva cărţi de dezvoltare personală postarea asta este posibil să poarte deja eticheta text despre gândurile automate. Pentru ceilalţi precizez eu că într-adevăr este vorba de gânduri automate. Sau mă grăbesc iar cu concluzia?

Textul de la Două mâini şi acordurile, aici.

Later edit: seara văd alte siluete parcă mai plăcute în comparaţie cu cele de dimineaţă dar cu aceleaşi mâini "îmbrăţişate". Brrrr... Genul de situaţie în care sentimentele amestecate sunt justificate.

Obsesia muzicală- Viaţa nu-i o simplă comedie

2011-09-12T12:44:00.000+03:00

Dimineaţă, venit de nicăieri (spun asta pentru că nu reuşesc să găsesc un motiv pentru apariţia lui), îmi apare în minte un refren:

O, o, o, nu draga mea
Să ştii că nu-i chiar aşa
Viaţa nu-i o simplă comedie
Iar eu nu sunt doar un clown
Cu salariul lunar
Ce te face să râzi pentru bani

Textul complet şi acordurile se găsesc aici.

Plec acasă cu refrenul acesta în cap dar, pe la mijlocul drumului, sesizez un gest care-mi schimbă pe loc obsesia muzicală a zilei.

În clipul ataşat vedem pe scenă o armată de oameni. I-am recunoscut pe Puiu Creţu, Marius Matache şi Ovidiu Mihăilescu. Unul dintre ceilalţi trei (cei din mijloc şi cel din dreapta) presupun că este chiar Teddy Tudoroiu dar ceilalţi? Ceilalţi cine sunt?

Am întâlnit un psihotic

2011-09-09T15:17:00.003+03:00

O zi caldă în care-mi făceam obişnuita baie de soare. Eram în căutarea unui loc liniştit în care să mă pot aşeza să citesc. Stau o clipă locului şi privesc după raţe. La fel cum, cu câteva săptămâni în urmă, mă oprisem să privesc trei ţestoase. Apare un nene în vârstă cu chef de vorbă. Cred că mi-a devenit pe loc simpatic pentru că omul era însoţit de o bicicletă (un DHS destul de jalnic, cel mai probabil o bicicletă ieftină). Cum o discuţie despre spaţii verzi era potrivită într-un parc, cu aşa ceva a debutat şi discuţia noastră. Dar continuarea...

-Domnule, nu vezi că în ţara asta toţi au voie să te omoare şi să te fure?
-Nu ştiu dacă lucrurile stau neapărat aşa. Probabil dumneavoastra aveţi mai multe informaţii despre această problemă. Îmi puteţi spune câţi dintre cunoscuţii dumneavoastră au fost omorâţi?
-Unul singur. La spital. L-au înjunghiat doctorii în inimă şi apoi au acoperit gaura cu un plasture să nu iasă sângele.
-Incidentul este în mod categoric regretabil. Totuşi, statistic vorbind, cât reprezintă acest cunoscut ucis de doctori exprimat în procente?
-Puţin. Cam 2- 3 %.
-Şi din acest incident izolat aţi tras concluzia că toţi au voie să vă omoare? Am senzaţia că exageraţi un pic.
-Nu exagerez de loc. Nişte nenorociţi vor să mă omoare.
-Să înţeleg că aveţi dovezi în acest sens?
-Da. Eram odată cu bicicleta pe trotuar, lângă trecerea de pietoni. Am aşteptat cinci minute, o maşină a aşteptat şi ea lângă mine. Exact când am început să traversez maşina a pornit în trombă şi m-a lovit. M-a aruncat la 20 de metri.
-Deci în 2- 3 metri maşina a prins o viteză atât de mare încât impactul v-a aruncat la 20 de metri. Înseamnă că era o maşină performantă dacă a avut atâta forţă.
-Da.
-Şi spuneţi că s-a întâmplat pe trecerea de pietoni?
-Nu. Eram la colţul străzii care este tot aia cu o trecere de pietoni.
-Îndrăznesc să vă contrazic. În intersecţii nu se aplică exact aceleaşi reguli ca la trecerile de pietoni. La colţul străzii ai dreptul să traversezi ca pieton dar nu ai prioritate.
-Ba a vrut să mă omoare!
-Sunteţi de acord să discutăm şi despre cealaltă convingere a dumneavoastra, legată de faptul că în ţara asta toată lumea are voie să vă fure?
-O să dovedesc că e aşa.
-Vă întreb la fel ca în cazul crimelor, aţi avut cunoscuţi care să fi fost victime ale unor furturi.
-Chiar eu am fost furat!
-Îmi pare rău. Au existat şi alte persoane în jurul dumneavoastra care să fi fost furate.
-Nu. Dar eu am fost furat de 5 ori. De 5 ori mi-au furat bicicleta.
-Nu-mi place deloc să aud de furturi de biciclete. Pedalez şi eu şi e clar că nu mi-ar plăcea să-mi fure cineva bicicleta. Îmi povestiţi în ce condiţii v-au fost furate?
-De pe scara blocului. N-am loc în casă aşa că ţin bicicleta pe hol.
-Presupun că aveţi casa aglomerată. Aţi putea totuşi încerca să găsiţi un loc în casă şi pentru bicicletă, aşa ar fi mult mai greu de furat.
-Păi nu mă lasă nevastă-mea!
-Nici pe balcon nu vă lasă?
-Pe balcon e plin de flori.
-Nu aţi putea renunţa la o parte din flori, în locul creat urmând să ţineţi bicicleta?
-Nu mă lasă nebuna. E casa ei, am luat-o cu doi copii. Ce era să fac dacă am p*** mică?
-Afirmaţi că soţia este nebună. Puteţi demonstra asta?
-Nu ştiu ce o apucă. Cred că-i pun ăştia ceva în mâncare.
-Aştia fiind persoane apropiate, care au acces în casă?
-Nu. Ăştia de la magazin.
-Sugeraţi că la magazin mâncarea este contaminată cu pastile care provoacă nebunia?
-Nu ştiu dar e posibil.
-Aţi remarcat în jurul dumneavoastra, printre vecini de exemplu, persoane care se comportă asemănător cu soţia?
-?!?
-Întreb pentru că, după mintea mea, vecinii este destul de probabil să se aprovizioneze de la acelaşi magazin de la care cumpără şi soţia. În această situaţie, dacă mâncarea este contaminată, ar putea deveni şi vecinii nebuni.
-Domnule, nu ştiu de ce, ăştia vor să mă omoare. M-au obligat să fac o radiografie ca să mă omoare. Am vrut să mă feresc, i-am minţit spunând că am făcut-o deja dar ei nu m-au crezut şi m-au obligat să o fac. Au venit cu o maşină şi m-au luat de la uşă.
-Deci v-au făcut acea radiografie în urma căreia trebuia să muriţi.
-Da.
-Când s-a întâmplat asta?
-?!?
-Acum câteva zile, acum câteva luni, acum câţiva ani?
-Era prin 1994- 1995.
-Deci acea radiografie mortală v-a fost făcută în 1995 iar dumneavoastra, după 16 ani, încă trăiţi. Cum vă explicaţi?
-M-au păzit îngerii...
-Îmi pare rău, eu nu sunt de acord cu teoria asta legată de îngerii păzitori deci pe tema asta, oricât am discuta, nu cred că putem cădea de acord.
-Domnule, tu nu înţelegi. Tu eşti de-al lor...
-Eu încerc doar să-mi dau seama pe ce vă bazaţi în convingerile pe care le aveţi.
-Stai să-ţi mai spun una, cu asta sigur te conving.
-Nu ştiu dacă mă convingeţi neapărat dar puteţi să-mi spuneţi.
-Mi-au băgat odată microfon în măsea. Şi nu ştiam de ce mă doare măseaua. Am scăpat de durere doar după ce am scos-o.
-Deci aţi scos măseaua în care era microfonul. Aţi găsit în ea microfonul?
-Nu. Am aruncat-o.
-Deci nu aveţi o dovadă a faptului că acea măsea conţinea un microfon.
-Ăştia mă urmăreau, nu ştiu de ce.
-N-aş vrea să vă supăr dar eu văd lucrurile astea dintr-o altă perspectivă. Părerea mea e că viaţa dumneavoastra normală este întreruptă din când în când de scurte episoade psihotice.
-Paranoia.
-Nu m-aş referi neapărat la paranoia pentru că nu m-am documentat prea mult pe tema asta. Din cele citite de mine rezultă că este mai realist să vorbim despre episoade psihotice.
-E clar! Eşti de-al lor! Eşti mason, evreu şi securist. Altfel înţelegeai!
-Îmi pare rău dar, dacă discutăm în astfel de termeni, nu consider necesar să mai continuăm conversaţia. Eu mă retrag. Vă doresc să aveţi parte cât mai mult timp de bicicletă şi să fiţi suficient de sănătos încât să mergeţi cu ea încă mulţi ani de acum încolo.

Mă urnesc şi încerc să mă depărtez de bătrân pe o direcţie pe care să nu fiu uşor de regăsit. Într-o mică măsură mă temeam că omul o să fie tentat să mă urmărească în încercarea de a mă convinge că aştia chiar vor să-l omoare dar îl păzesc îngerii. Câteva minute mai târziu se întâmplă să mă regăsească. Îmi arunc o scurtă privire în spate şi observ că mă ocoleşte cu bicicleta. Când ajunge în dreptul meu îl aud:

-Vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Nu am vrut să vă deranjez. Îmi cer scuze.
-Staţi liniştit că nu-i nicio supărare.
-Îmi cer scuze că v-am supărat.
-Dinspre partea asta nu vă faceţi griji. Nu m-am supărat deloc.

Mă depăşeşte, îşi vede de drum, îmi văd la rândul meu de drum. Regăsesc un mic petic de iarbă pe care mă mai aşezasem la plajă şi, în mijlocul lui, găsesc acum un rahat. Şi mă gândeam că e mai rezonabil să mă supăr pe nesimţitul care n-a văzut toaletele, preferând să-şi facă nevoile pe iarbă decât să mă supăr pe bietul bătrân care pare-se că a avut multe supărări la viaţa lui.

Şi acum sper să nu mă întrebe nimeni dacă chiar sunt evreu, mason şi securist. :)

Înapoi acasă...

2011-09-06T17:10:00.001+03:00

Ieri s-au terminat cele puţin peste două săptămâni în care a fost plecat din România. Am avut de câteva ori intenţia de a scrie cum percep eu această plecare dar uite că s-a întors fără ca eu să fi apucat să scriu mai nimic despre asta.

Ei bine, întoarcerea lui a fost însoţită de un amestec de sentimente.

Întâi a fost regretul că, sâmbătă dimineaţă s-a stricat PC-ul astfel încât la sosire nu a avut unde să-şi descarce fotografiile (pe care da, sunt curios să le văd deşi e la fel de adevărat că, până la un punct, aşa cum îmi spunea o anume ea cândva, prefer să văd locurile cu ochii mei, nu "traduse" într-o fotografie).

A urmat interesul cu care am ascultat câteva vorbe despre ce a făcut pe acolo, despre felul în care a învăţat câte ceva despre munţii ceva mai înalţi decât cei pe care-i urcase (nu cucerise, urăsc verbul a cuceri indiferent dacă îl ataşăm unui munte sau unei femei) până atunci.

A venit apoi reproşul neexprimat în legătură cu o haină pe care o spălasem pe care el a mutat-o într-un loc nu în egală măsură de curat fără să se întrebe dacă e sau nu bine.

Mai târziu au apărut tensiuni care, în ciuda cercetării atente, nu păreau să îl aibă doar pe el drept cauză. Am fost dezamăgit să constat că până la urmă doar a lui era neatenţia care ne făcuse să căutăm acul în carul cu fân iar pe mine mă făcuse să-mi exprim din nou neîncrederea în toţi şi în toate.

Am resimţit din nou aglomeraţia. Deşi absenţa cuiva nu-ţi rezolvă neapărat problemele (m-am minţit singur pe tema asta acum câţiva ani şi am fost teribil de dezamăgit când am constatat că problemele sunt tot acolo, nerezolvate, în ciuda absenţei uneia dintre persoanele care-mi provocau cumva disconfort) te ajută uneori să te relaxezi într-o oarecare măsură în faţa lor.

Dincolo de toate astea am constatat că nu mai sunt deloc tentat să visez cu ochii deschişi...

Butonul de panică

2011-09-02T22:41:00.000+03:00

În timpul zilei de miercuri remarc o chestie incomodă pe pleoapa ochiului stâng. O excrescenţă mică de care ştiam şi căreia nu-i dădusem mare importanţă până acum, crescuse în volum şi-mi deranja vederea.

Pentru că, în urmă cu câteva zile, reuşisem să fiu destul de relaxat şi ieşisem chiar victorios dintr-o farmacie, mi-am propus să intru şi acum în prima farmacie pentru a întreba dacă-mi pot recomanda ceva pentru acea bubă. Trec pe lângă prima farmacie, evit, îmi continui drumul. Apare a doua, evit, continui. Cred că am intrat abia într-a patra. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa? Totuşi, tare mi-ar fi plăcut să intru în prima...

Ies din farmacie dezamăgit şi destul de speriat. Mi se spusese că doar medicul poate recomanda ceva pentru că nu ştim ce e acea excrescenţă. Deşi cealaltă problemă medicală am lăsat-o în continuare nerezolvată (amestecul de ruşine şi teamă ţinându-mă încă departe de doctori) simţeam că nu e de glumit cu ochii şi asta mă speria odată în plus.

Joi dimineaţă mă trezesc cu ochiul stâng lipit de o secreţie ciudată. Spăl cu atenţie, constat că rămâne încă pe pleoapă acea excrescenţă, plec de acasă plănuindu-mi vizita la doctor dar abandonez ideea un pic mai târziu. Rămân speriat şi mă concentrez pe senzaţiile care provin de la ochi. Simţeam un amestec ciudat de disconfort, vedere obturată şi durere.

Spre seară, tot clipind şi spălând pleoapa peste zi, constat că disconfortul aproape a dispărut.

Vineri dimineaţă mă trezesc, îmi concentrez atenţia pe ochi, constat că nu simt nimic în neregulă, mă uit cu atenţie în oglindă şi ajung la concluzia că excrescenţa a dispărut. Mă gândesc că era vorba de o simplă urmă de mizerie pe care, cine ştie când, n-o spălasem atent. Constat că, cel puţin pe moment, am motive să cred că m-am speriat degeaba.

Este bine că m-am panicat degeaba dar e rău că m-am panicat. Se pare că ipohondria de care aminteam în treacăt aici începe să-mi dea târcoale. Sper să nu-mi stric viaţa mai rău decât e stricată deja abuzând de aceste false senzaţii bolnăvicioase...

Cu nişte zile în urmă simţisem într-o dimineaţă o durere atroce în glezna stângă în timp ce coboram scările blocului. Am continuat să cobor aproape şchiopătând speriat. Îmi imaginam că, de durere, voi ajunge să cad. Ei bine, câteva zile mai târziu nu mai simţeam niciun disconfort în zona gleznei, motiv pentru care m-am gândit că a fost tot o falsă senzaţie de durere. Probabil voi mai experimenta diverse false dureri la piciorul stâng până când voi reuşi să-mi tratez acea unghie încarnată (despre care, parcă pentru a-mi mai reduce din teamă şi a-mi da seama că, dincolo de ea mă lovesc şi de o la fel de iraţională ruşine, am aflat că se rezolvă sub anestezie deşi eu eram ferm convins că este vorba de o intervenţie pe viu, extrem de dureroasă).

Totuşi, nu ştiu cum o să mă conving să apelez în sfârşit la acea destul de banală intervenţie...

Cu morcovu-n...

2011-08-30T18:55:00.002+03:00

...

În doza de băutură energizantă, stimabililor! Voi la ce vă gândeaţi? :))

Am făcut acum câteva săptămâni o descoperire. Eram în Cora, mă învârteam printre lichide când, pe raftul cu doze de băutură energizantă îmi sare în ochi o doză colorată care se mândrea că ar conţine o chestie bio. Deşi nu sunt genul de individ care să ţină cont de modă (bănuiesc că nu mă înşel afirmând că sunt la modă produsele bio, nu-i aşa?) şi nici prea curios nu mă ştiu, am studiat cu atenţie eticheta şi am decis să gust.

Unii dintre voi ştiu probabil cât sunt de conservator în legătură cu ce bag în gură motiv pentru care vă puteţi mira că am decis să gust ceva nou. Ei bine, şi eu mă mir. Mă mir poate mai tare decât voi dat fiind că mi s-a părut bună băutura şi mi-am propus să o mai consum din când în când.

Mă mir şi mai tare amintindu-mi că am decis să gust în ciuda faptului că cel puţin un ingredient era total în afara meniului meu obişnuit. Dacă mi-ai fi spus cu câteva ore înainte că voi bea ceva ce conţine 2 % suc concentrat de morcovi probabil te-aş fi contrazis, poate chiar te-aş fi înjurat ca la uşa cortului (folosesc expresia chiar dacă nu se prea potriveşte cu felul în care mă gândesc eu la cort). Totuşi, uite că am băut şi, după cum deja spuneam, mi-a plăcut. În aceste condiţii, dacă tot mă amăgesc uneori cu supradoza de cofeină, mi-am propus să accept preţul mai mare pentru cofeină naturală combinată cu sucul de morcovi şi de portocale.

În cazul în care eşti şi tu un băutor obişnuit de energizante, îţi recomand să încerci şi tu acest pure BIO energy drink. Deşi este de preferat să nu consumi astfel de supradoze de cofeină, dacă tot nu te poţi abţine măcar să consumi un produs ceva mai puţin dăunător, sugerez eu.

Chestia cu sucul de morcovi se încadrează şi ea în seria micilor mărunţişuri care mă fac să spun că acţionez ceva mai adaptat în faţa vieţii. S-a dus vremea în care speram că o anume ea o să-mi modifice viaţa atât de mult încât voi ajunge să mănânc ca un om normal, acum sper doar să ajung să mănânc un pic mai diversificat astfel încât, măcar din punct de vedere fizic, să ajung să mă simt mai puternic.

La toamnă reluăm activitatea, zice Dragoş

2011-08-29T14:00:00.001+03:00

Ieri, pe la jumătatea zilei, mă întâlnesc întâmplător cu Dragoş Toma care mi-a spus că în toamnă se reiau concertele Casa cu prieteni. Deşi am spus că voi fi atent la anunţurile lor, sugerând că îmi voi face simţită prezenţa şi la următoarele lor concerte, câteva minute după ce ne-am despărţit mă gândeam că acele două elemente care mi-au creat un oarecare disconfort în legătură cu ei ar putea să mă ţină uneori departe de concertele lor.

Ştiu că NIMIC NU-I PERFECT, situaţie în care nici Casa cu prieteni nu are cum să fie o construcţie perfectă dar mi-am propus să nu-mi forţez nici mie limitele. Voi merge să-i văd când voi avea starea psihică suficient de bună şi-i voi ocoli atunci când microdetaliile acelea mi-ar putea înrăutăţi starea. Viaţa-i complicată...

Câteva ore mai târziu terminam Umbre întunecate, o carte cumva batjocorită care a lăsat în urmă o amintire puternică legată de acel accident din Alpi, din vecinătatea Mont Blanc-ului, accident în care trei oameni au căzut într-o crevasă, accident soldat cu un mort. Înşiruirea Alpi, gheţar, crevasă, cădere, moarte nu reprezintă ceva comod pentru mine în aceste zile în care aştept pe zi ce trece mai nerăbdător veşti din Alpi (zona Matterhorn şi Mont Blanc).

Şi dacă tot vorbesc de Umbre întunecate, spun acum că această carte a stat o grămadă de vreme (peste 6 luni, cred) deschisă la pagina 74, cu coperţile în sus, timp în care s-a umplut de praf dar, spre bucuria mea, n-au început să-i sară paginile. Când am luat-o eu de pe dulap, cu aproximativ o săptămână în urmă, am şters-o întâi de praf cu un şerveţel umed, am făcut-o să arate decent apoi am adresat un gând de reproş celui care a lăsat-o aşa, batjocorind-o.

În timp ce o citeam, am constatat că lipiciul cu care sunt fixate paginile a cedat intr-o zonă, paginile fiind acum gata să zboare la cea mai mică urmă de neatenţie. Cred că este a treia carte cu lipici insuficient de bun citită în vara asta. Presupun că temperaturile ridicate la care am citit au ajutat la dezlipirea paginilor dar ştiu sigur că nu sunt singurul care citeşte sub soarele arzător. Oare ceilalţi reuşesc să-şi menţină cărţile nedezlipite sau păţesc şi ei exact ca mine? Fapt este că, cel puţin teoretic, aş prefera să dau ceva mai mulţi bani pe o carte care să fie legată astfel încât să nu cedeze la căldură, o carte cu copertă cartonată, cu paginile cusute decât să trebuiască să fiu atent să nu-mi fugă vreo pagină mai slab lipită din carte.

Altfel, am descoperit azi un site al unei firme de ghizi montani. Exact genul de activitate pe care o dezaprobă, argumentat, Joe Simpson. În principiu dezaprob şi au acest mod de a urca munţii dar, dacă singurul mod în care aş putea ajunge cât de cât în siguranţă într-un loc fain din munţii lumii ar fi să mă las ghidat, aproape sigur aş accepta dacă aş avea banii necesari.

Poate vreţi să vă faceţi o idee despre ce presupune o ascensiune ghidată pe munţii înalţi. Aruncaţi-vă o privire aici. Din ce scria şi Simpson, se pare că Ama Dablam este un vârf foarte popular în Himalaya... Date fiind solicitările la care este supus alpinistul acolo, atât fizice cât şi psihice, chiar dacă prin absurd aş face vreodată rost de banii necesari, tot nu aş putea urca acolo. Această dublă condiţionare mă întristează un pic...

Nu trageţi în biciclist!

2011-08-28T10:00:00.004+03:00

Dar în căţeluş se poate? Nu ştiu. Mă mai gândesc...

Ieri, mă retrăgeam în parc după porţia de Umbre întunecate citită la cald când aud o voce supărată:

-Nenorocitul! Era să calce căţelul! Dacă era un copil?

O altă voce, stupidă de data asta:

-Păi căţelul ce e? Nu este şi el un copil?

În sfârşit, vocea cea mai echilibrată:

-Căţelul trebuie ţinut în lesă şi cu botniţă, să nu muşte oamenii.

Şi acum, părerea mea:

Vocea supărată a reacţionat emoţional în faţa imaginatei ameninţări la adresa căţelului (o piticanie simpatică în felul ei şi spun asta deşi nu sunt de obicei pasionat de câini), ameninţare reprezentată de un biciclist care a fost perceput ca trecând prea aproape de căţel şi prea în viteză. În secunda următoare am văzut biciclistul trecând pe lângă mine şi nu am avut deloc senzaţia că acesta ar fi pedalat imprudent deci, după părerea mea, căţelul nu a fost nicio clipă în pericol să fie călcat.

Dacă în locul căţelului ar fi fost un copil, acesta nu ar fi fost nici el în pericol. Cu atât mai mult cu cât, dacă acel căţeluş mic putea să nu fie observat de biciclist, un copil este suficient de mare încât să fie cu siguranţă văzut şi ocolit.

Comparaţia între un copil şi un căţeluş putea fi făcută ori de către o fiinţă extrem de proastă, ori de către o fiinţă care, din cine ştie ce motive, nu a avut ocazia să se bucure de un copil, situaţie în care s-a ataşat ceva mai mult decât era cazul de animale. Ca să dărâm mitul căţelului copil, folosindu-mă de o justificare des întâlnită pentru conceperea unui copil, pot afirma cu certitudine că un căţel nu o să-ţi aducă niciodată un pahar cu apă la bătrâneţe.

Cât despre cel care pomenea de botniţă şi lesă, deşi în principiu îi dau dreptate, exagera şi el într-o oarecare măsură dată fiind talia căţelului despre care era vorba, o miniatură care, cred eu, nu poate speria pe nimeni şi care nu poate muşca decât chestii foarte subţiri (adevărat, chiar şi acel căţel ar putea teoretic muşca un deget al cuiva). Oricum, dintre toţi, consider că avea dreptate să se exprime astfel în mai mare măsură în comparaţie cu ceilalţi.

Precizez că acea miniatură de căţel nu era în lesă iar botniţa era mai mult decât absentă. Mai precizez că, dată fiind aparenta fragilitate a căţeluşului, ar putea fi în folosul lui să fie ţinut în lesă, astfel încât să nu se poată depărta periculos de mult de stăpânul pe care îl presupunem mai atent la trafic.

Totuşi, să nu uit că, anul trecut, pedalând la rândul meu prin parc, era să mă trezesc pe cadru chiar cu un tătic zăpăcit de copilul foarte dinamic. Iar un tătic este mai atent la trafic decât un posesor de câine, nu-i aşa? :)

Moştenire

2011-08-22T11:45:00.001+03:00

Încercarea de a-mi explica prezentul apelând la trecut a mai avut o ocazie să se manifeste acum câteva zile. Parcă de nicăieri a apărut o poveste cu un adolescent care avea pentru prima dată un ceas în faţa ochilor dar... nu ştia să-l citească. Acest tânăr a ales să-şi stoarcă creierii timp de câteva ore şi să deducă semnificaţia mişcărilor limbilor. A reuşit să înţeleagă la timp pentru a salva situaţia care altfel se putea complica.

Ei bine, nu m-am putut abţine aşa că am întrebat:

-Ce te-a făcut să încerci să pricepi singur? De ce n-ai întrebat pe cineva?
-Am preferat mereu să mă descurc singur.
-De ce?
-Din ambiţie, cred.
-Am senzaţia că este totuşi altceva în dorinţa asta de a te descurca singur dar nu-mi dau seama ce.

(Într-o oarecare măsură deja îmi dădusem seama despre ce ar putea fi vorba dar am preferat ca omul să se descopere fără ca astfel să las impresia că mă dau eu deştept)

-Nu-mi dau nici eu seama.
-Dacă era vorba de ambiţie, ai fi ajuns vreun director sau ai fi reuşit o altfel de ispravă de acelaşi nivel.
-?!?
-Uite, eu îmi amintesc aceiaşi tendinţă a ta de a te descurca singur din 1988 când rătăceam prin Slănic şi n-ai întrebat localnicii.
-Da, şi voi îmi spuneaţi să întreb.
-Iar până la urmă a apărut acel om care ne-a remarcat privirile încurcate şi ne-a explicat pe ce drum trebuie să mergem.
-Poate să fie şi ceva ruşine la mijloc.
-Sau poate te gândeşti că ai putea fi considerat prost dacă întrebi.
-Pe vremea mea era o vorbă: cine cere nu piere, dar nici bine nu îi e.
-Acum pare să funcţioneze cere şi ţi se va da. Totuşi, niciuna dintre vorbe nu poate fi generalizată.

S-au mai lămurit nişte lucruri, am mai reprodus un model. Nu consider neapărat că astfel am obţinut o victorie. Totuşi, consider util că am găsit o posibilă origine a unui fenomen. Am sesizat pe propria-mi piele şi felul în care a evoluat situaţia în cazul meu. Acum nu pot decât să încerc să nu dau mai departe aceste sentimente de ruşine care îţi pot mânca timp, îţi pot uza neuroni, te pot da la o parte din calea unor oportunităţi, îţi pot provoca o stare de puternic disconfort psihic.

Dacă o vezi la fix înseamnă că NU te iubeşte

2011-08-16T21:14:00.001+03:00

Peste noapte, câteva ore de insomnie... Gânduri peste gânduri, o idee care părea genială şi pe care am aruncat-o până la urmă la coş. Ce rost are să-i cer să-mi povestească la ce mă pot aştepta?

Peste zi primesc o veste care mă lasă aproape indiferent. Cred că mi-am găsit de muncă, aud. Cred că mi-a ajuns odihna... Deci da, odihnă a fost asta... Poţi să pleci, oricum reprezinţi omul cu care am colaborat cel mai prost în cei deja peste 12 ani de Computerland...

Seara casc ochii un pic pe carpaţi după care plec spre casă. La Victoriei, la 19:00, ceasul rău pisica 13... o văd iar... Depăşesc dar rămân totuşi la 10 m de ea, deşi n-o mai vedeam în aglomeraţie. Las baltă cartea (poate apuc în viaţa asta să scriu un pic şi despre cum am ajuns să merg pe Dale), la staţia ei o caut cu privirea s-o văd trecând prin faţa mea, n-o văd, intru în panică şi cobor. Studiez atent chipurile care veneau pe peron, nimic... Oare mi s-a părut? Pentru orice eventualitate, hai după ea!

O văd din nou, o las să se îndepărteze pentru că-mi dau seama că nu mai am curaj s-o abordez. Sunt la un pas să plâng privind-o cum traversează atât de cunoscuta intersecţie. Mă retrag din calea trecătorilor şi privesc foarte trist şi panicat în urma ei. Eu care nu sesizam de obicei manifestări somatice prea clare am sesizat acum că respiraţia mi-o ia razna, reuşind să respir cu oarecare dificultate. O neplăcută stare de agitaţie nu-mi dădea pace. Deşi avea un avans de cel puţin 200 m pornesc pe urma ei aproape alergând. Dispare în stânga, ajung şi eu la intersecţie şi-mi dau seama că ea nu mergea înainte pe acolo. Privesc lung şi o revăd. Deci şi-a schimbat din nou obiceiurile...

Mai privesc un pic şi sesizez că e cu cineva. Şi de aici... m-am simţit de tot demolat. Până la un punct îi intuiesc traseul. Cuvintele refuzau deja să-mi mai iasă din gură aşa că orice încercare de a îi vorbi părea sortită eşecului. Am privit mut în urma ei până a dispărut iar. Trec pe strada ei gândindu-mă că, după pauza la magazin, mă pot trezi că dau nas în nas cu ea. Mă întorc. Apare. Împreună cu acea persoană pe care am ocazia s-o privesc de la vreo 10 m. O ştiu, am mai văzut perechea asta cel puţin odată. Doi oameni pe care cred că-i urăsc... Parcă ne calculăm fiecare mişcările astfel încât să ne putem controla vizual dar să nu fim apropiaţi fizic. Aşa cum mă obişnuise dealtfel...

Mă trezesc regretând că nu am avut puterea s-o abandonez când mă prinsesem că lucrurile nu vor merge bine cu ea iar ea era singură şi părea să sufere din cauza asta. De două ori m-a convins să n-o las baltă... Am fost cel mai prost tip din oraşul acesta... De fapt încă sunt...

Mă trezesc gândindu-mă că era corect să rămânem amândoi singuri. Că e total nedrept ca ea să fie iubită iar eu să fiu al nimănui.

Odată în plus mi-am dat seama că nu am pentru ce să trăiesc...

Doborât de gânduri şi de imaginea proaspăt văzută merg pe jos câţiva kilometri până acasă. Cred că dacă aş fi văzut şi un mic zâmbet pe faţa ei m-aş fi înfuriat fantastic... Dar chiar şi aşa ştiu sigur că este mult mai fericită decât mine. Iar asta este de o mie de ori NEDREPT!

:((

Regret (2)

2011-08-14T12:06:00.001+03:00

Mi-am amintit mai devreme că regret încă ceva. M-a "ajutat" mama să-mi amintesc... Mă întreabă dacă mănânc şi... îmi stătea pe vârful limbii să o întreb:

De ce? Ai ceva otravă în frigider?

Regret fiecare moment în care, tentat fiind să nu mai mănânc, nu mai beau, cedez până la urmă eu în faţa mea şi mănânc, beau o vitamină efervescentă, caut nişte apă minerală sau ceva de genul. Astfel nu fac altceva decât să mai surpavieţuiesc o vreme.

Contrar logicii mele, se pare că o parte mică din mine insistă să trăiască prost în ciuda celeilalte părţi, mai mari, care în locul acestei imitaţii de viaţă ar prefera un definitiv PA!

Regret...

2011-08-13T17:33:00.000+03:00

Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...

ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!

Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.

Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.

Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.

Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.

Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.

Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.

Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.

Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!

Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.

Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".

Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!

Kempes

2011-08-09T20:23:00.000+03:00

După ce, în mai, comentam despre perioada mea fără Cargo şi despre amintirile din adolescenţă cu Cargo avându-l ca vocal pe Kempes, uite ce îmi este dat să citesc pe metalhead.ro: Kempes va cânta din nou în România cu o nouă trupă.

Rockerii se bucură. Într-o oarecare măsură mă bucur şi eu...

Boli de nervi

2011-08-09T20:00:00.001+03:00

Cam o săptămână în urmă aud pe cineva întrebând:

-Te-ai uitat aseară la meci ca să te îmbolnăveşti de nervi?

N-am auzit, în cazul în care a existat, răspunsul celui întrebat. În schimb, nu m-am putut abţine să comentez deşi, la rândul meu, probabil că nu am mai fost auzit:

-Ce-mi plac mie cei care vorbesc în necunoştinţă de cauză despre bolile de nervi! Să stai la mine acasă câteva zile dacă vrei cu adevărat să ai motiv pentru a te îmbolnăvi de nervi!

Spuse şi nespuse despre bani (2)

2011-08-09T18:00:00.000+03:00

Auzeam pe cineva spunând că a băgat în ultimii 7 ani vreo 70000 lei în casa de vacanţă.

Şi mă gândeam că omul este într-adevăr sărac dacă a cheltuit pe casa de vacanţă echivalentul întregului meu salariu pe aceiaşi perioadă. Pe lângă asta şi-a mai plătit rata la maşină, cheltuielile curente din casă, crăpelniţa (sau mâncarea, ca să folosesc un limbaj mai clar). Sărac lipit, bietul om...

Să văd cum mă criticaţi acum pentru "păcătoasa"-mi invidie...

Spuse şi nespuse despre bani (1)

2011-08-09T14:52:00.000+03:00

-Trebuie să-mi mai rotunjesc veniturile cumva. Doar din salariu... vorba lui R, rămâi cu câţiva lei în buzunar a doua zi după ziua de salariu.
-Auzi? Lasă-mă cu R...
-De ce? Tu nu vezi cât munceşte?
-Da dar... pe ce salariu? Este printre cei cu cele mai mari trei salarii din departament.
-Ai dreptate dar M are salariul mai mare ca al lui R şi nu munceşte la fel de mult.
-Nu te contrazic.
-În plus, R are copil deci o mai mare nevoie de bani.
-De ce are el nevoie de mai mulţi bani? Eu cred că am aceleaşi nevoi ca el şi e puţin probabil să mi le pot satisface din salariul încasat. Cât despre copil, scuză-mă că-ţi spun dar... nu i-am f**** eu nevasta ca să îi port de grijă copilului.

Nu prea sunt eu de acord cu teoriile auzite de-a lungul timpului de la bătrânul dar aici se pare că are dreptate. Nu ai cum să te plângi şi tu de lipsa banilor pentru că se găsesc mereu unii mai bogaţi şi mai grăbiţi să se plângă. Ca să fac o comparaţie din seria se poate şi mai rău, este ca şi cum m-aş plânge eu unui cerşetor care locuieşte într-o "casă" de carton sau în canal... Cam aşa tratez eu momentele în care indivizi cu familie, casă, maşină, concedii şi cine ştie câte alte chestii după care probabil salivez şi eu mi se plâng mie de bani.

Cum sunt ei? Egoişti? Nesătui? Tupeişti? Obraznici?

Dar eu, dat fiind că pun în discuţie astfel de subiecte, cum sunt?

Despre frică...

2011-08-09T14:32:00.000+03:00

În urmă cu vreo 10 seri eram extrem de trist gândindu-mă că nu am nici cui, nici cum să povestesc de teama pe care o am în legătură cu unele aspecte ale vieţii. Şi dacă un ascultător s-ar mai putea găsi totuşi (o dovadă în acest sens fiind chiar tu, cititorule) este greu de crezut că, ascultându-mă, acesta ar reuşi să-mi dilueze frica până la un nivel la care să abordez relativ relaxat unele probleme.

Prin urmare, de ce să te fac să pierzi timpul atâta vreme cât este vorba de o luptă între mine şi mine? Că eu rămân cu tristeţea, cu handicapul, cu durerea este strict treaba mea, probabil. În definitiv, fiecare şi le ştie pe ale lui, nimeni nu are nevoie să fie împovărat cu tristeţea altcuiva.

Ce mă miră, poate uneori chiar mă enervează în legătură cu frica este modul în care alţii povestesc despre ea în contexte nu chiar grave (de exemplu, dacă mergi pe munte pe trasee păşunoase pentru că ţi-ar tremura sticks-urile pe brâna Coştilei nu este ceva grav, în definitiv nu cred să existe vreun om care să aibă neapărată nevoie să meargă pe munte în general sau pe trasee semialpine- alpine în special) şi faptul că se găsesc oameni care să discute despre frică în aceste contexte înguste şi, repet, puţin grave, oameni care uneori chiar dau exemple de modalităţi în care şi-au învins frica. O astfel de modalitate de a reduce la tăcere frica a adus în discuţie ideea de dumnezeu iar asta aproape că m-a înfuriat deşi persoana care comenta îmi este într-o oarecare măsură simpatică.

Mi-e frică deci... Şi este firesc ca ţie să nu-ţi pese...

Greu...

2011-08-09T13:50:00.001+03:00

Dat fiind că în ultimele săptămâni m-am simţit destul de slăbit, căpătasem convingerea că am scăzut în greutate după ce mă chinuisem în ultimele luni să acumulez câteva kilograme amărâte care să se adauge obişnuitelor mele 45. Serile trecute am verificat ipoteza şi am constatat că mi-am menţinut greutatea în jurul valorii de 48 kg. Dar atunci de unde vine senzaţia asta de slăbiciune??? Din imaginaţia mea, probabil...

Tot serile trecute, ajungând la concluzia că am lăsat cam mult timp să treacă de la ultima partidă serioasă de cumpărături, iau rucsacul şi merg în Cora. Şi încarc, şi tot încarc... Când vine momentul să ridic de jos rucsacul în care transferasem o mare parte a cumpărăturilor, constat că acesta se ridică mai greu decât de obicei. Am pus asta pe seama stării de slăbiciune mai sus pomenite, am insistat, l-am pus în spate şi l-am dus până acasă.

Acasă, surprins în continuare de dificultatea cu care îl cărasem, am avut curiozitatea să adun greutăţile produselor pe care le-am scos din rucsac. Am avut un mic şoc când am ajuns la un total de 26 kg.

Este o greutate cu care nu sunt obişnuit. Pe munte nu cred că am cărat vreodată mai mult de 22 kg care, după vreo 4 zile de mers prin Retezat- Godeanu mă doborâseră. La fel, m-au chinuit ceva cele 18 kg pe care le-am cărat în iunie pe Piatra Mare. 26 kg era deja mult peste puterile mele. Şi dacă mai e să mă orientez şi după socoteala aceea cu 1/3 din greutate, se pare că orice trece de 17 kg (asta să nu mizez pe 16,xx kg) depăşeşte greutatea maximă pe care mi-ar fi recomandat să o car.

Greu la deal (adică pe scări) cu boul mic... Repede, daţi-mi 10 găleţi de apă!

V-am salvat de mine...

2011-07-26T17:13:00.001+03:00

Am din ce în ce mai des convingerea că tot ce am încercat să schimb în viaţa mea în ultimii 4 ani v-a fost de folos mai mult vouă şi mai deloc mie.

Nu ştiu la ce mi-a folosit că am încercat să accept finalul trist legat de Roxana. Nu ştiu la ce mi-a folosit că, în ultimele ocazii în care am văzut-o, i-am permis să mă ignore, renunţând să mă mai bag în sufletul ei. Nu ştiu la ce mi-a folosit că nu i-am dat câteva palme în ultima seară în care am văzut-o. La finalul săptămânii se împlinesc două luni de când nu am mai văzut-o. Din nou am senzaţia că a dispărut definitiv din calea mea iar faptul că nu i-am dat nicio palmă ca mulţumire pentru faptul că, deşi nu a pierdut nimic din cauza mea (şi vorbesc aici de iubită, de job şi de casă), a ales să mă ignore, îl resimt uneori ca o neîmplinire personală.

LATER EDIT: Peste fix două ore, după ce trecusem pe la o bancă cu roboţel apropiată de staţia ei de metrou, cobor înapoi în staţie şi, după ce urc în metrou, observ că ea a coborât din metroul pe care eu tocmai îl luam. Paranormală chestie! Mai căscasem ochii după ea şi în alte seri, cam la aceiaşi oră dar... ea nu apărea...

Nu ştiu la ce mi-a folosit să accept cu resemnare că unora li se pare că li se cuvine să-şi ia libere anunţate sau neanunţate când vrea muşchii lor sau, dacă e să mă refer la Bury, când vrea ţesutul adipos al domniei sale. Nu ştiu la ce mi-a folosit să accept că unele fiinţe au suficientă susţinere de la sus puşi încât îşi permit să mă calce în picioare când şi cum vor. Nu ştiu la ce mi-a folosit că Bury şi Jeni au scăpat la rândul lor nepălmuite.

-Trei săptămâni eşti singur.
-Da. Şi?
-Cred că te-ai obişnuit deja să lucrezi singur în fiecare vară.
-Mica problemă e că aparenta obişnuire resemnată nu poţi să ştii dacă anul viitor va arăta la fel sau se va manifesta prin strâns de gât fiinţa.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să accept că nu am nimic în comun cu câteva femei cu care, crudă întâmplare, am interacţionat cândva. Nu ştiu la ce mi-a folosit să caut (zadarnic) un element util în faptul că una m-a minţit într-un mod pe care nu mi-l imaginasem, într-un moment în care eram convins că o femeie nu mai are cum să mă dezamăgească.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să le recunosc dreptul la tăcere atunci când le-am scris lucruri la care aş fi preferat să-mi răspundă confirmându-mi că nu avem nimic în comun şi că nu avem nicio şansă să dezvoltăm o relaţie.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să renunţ la ideea de a fi ajutat de familie deoarece am aflat că familia este suficient de slabă încât să nu-mi poată oferi suficient suport.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să gestionez o problemă până m-am săturat de ea şi să aflu exact atunci când nu mai aveam de gând să mă implic că am gestionat-o suficient de eficient încât să îmbunătăţesc confortul cuiva. Prea târzie recunoaştere a utilităţii faptelor mele...

Prin toate astea v-am salvat de mine. Dar voi m-aţi salvat de voi?

Probabil e firesc ca unii să câştige iar alţii să piardă. Probabil e firesc ca eu să pierd de fiecare dată. Totuşi, mie nu mi se pare corect. În schimb mi se pare tare descurajant. Se pare că am găsit soluţii pentru voi dar pentru mine nu. Iar în lipsa soluţiilor pentru mine tare aş vrea să dispar.

Îmi cer scuze că exist, oameni "buni"!

Telefonul tratat cu (pseudo)isterie...

2011-07-24T00:35:00.001+03:00

Sâmbătă, aproape de prânz, m-am înfuriat din nou pe telefon. Cea mai rea reacţie posibilă ar fi fost să distrug telefonul trântindu-l de pământ, călcându-l sau lovindu-l cu ciocanul. Poate chiar aş fi făcut asta dacă, conform teoriei despre isterie găsită într-o carte a lui Dmitri Avdeev, aş fi avut spectatori şi aş fi avut vreun avantaj (vezi exemplul cu copilul mic care insistă cu urletele doar pentru că îi are pe părinţi ca spectatori şi ştie că astfel va primi bomboane din partea acestora).

Deşi sunase absolut inofensiv, nefiind nevoie, cred, decât să fiu un minut atent pentru a stabili o modificare în programul de sâmbăta viitoare, m-am lăsat condus de furia apărută din senin şi am respins apelul după care am închis pentru câteva ore telefonul.

Câteva ore mai târziu mi-am dat seama că datorez scuze persoanei care mă sunase dar nu am reuşit să mă pun de acord eu cu mine cu privire la forma în care urma să explic ce se întâmplase.

Din fericire, deşi în alte ocazii asemănătoare senzaţiile care urmau erau paralizante, de data asta senzaţia de ruşine s-a strecurat în viaţa mea într-o formă diluată şi aproape inofensivă.

Problema asta cu furia la adresa ideii de a fi sunat observ că persistă. Totul a început prin 2005 când, respingând apel după apel, explicam uneori că fac asta deoarece mă sună oricine altcineva numai persoana cu care aş fi dorit să mă aud nu mă sună.

Mai târziu preferam să îmi exprim supărările (într-un mod destul de puţin coerent, cred) fără să las şi celuilalt ocazia de a răspunde.

Şi mai târziu mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai puţine persoanele cu care simt că aş putea discuta unele lucruri care mi se par mie extrem de complicate, situaţie în care am ales să nu mai vorbesc decât pur accidental.

Dat fiind acest război al meu cu telefoanele, aproape că mă mir de faptul că la birou sunt mult mai relaxat decât în urmă cu câţiva ani atunci când telefonul sună...

În condiţiile astea, uitându-mă uneori în oglindă, sunt tentat să spun ca acel coleg de şcoală:

Ciudată specie! :(

13 zile de tăcere

2011-07-23T23:51:00.001+03:00

10 iulie, mă supăr pe familie, familia să supără la rândul ei pe mine. Au urmat 13 zile în care, cât am fost acasă, am vorbit foarte puţin. Ceilalţi la rândul lor m-au întâmpinat cu tăceri. Era destul de apăsătoare atmosfera, neplăcută, rece... Mie nu-mi plăcea acel gen de atmosferă chiar dacă aducea cu ea o oarecare doză de linişte.

Vineri, a apărut o ocazie bună pentru un scurt schimb de vorbe. Am profitat de ora târzie şi de întârzierea pe care o avea cu pregătirea rucsacului şi mi-am intrat din nou în rolul de sandwich maker. Am primit răspunsuri reci, scurte şi în silă, prea puţin încurajatoare. Totuşi, după atâtea zile în care fie s-a chinuit cu imprimanta fără să-mi mai ceară ajutorul, fie a "mirosit" că am rufe de spălat şi a eliberat sârma, fie pur şi simplu m-a ignorat, a fost o formă de dezgheţ binevenită.

Sâmbătă, observ mucegai în punga de pâine din care "gătisem" sandwich-uri seara. Într-un târziu, îmi dau seama că e bine să-l anunţ de situaţie astfel încât să-şi verifice sandwich-urile înainte de a le mânca. Deşi pe sms nu se simte tonul "vocii", presupun că nu mi-a mulţumit în silă sau cu supărare.

Duminică seară ne revedem. Oare se va confirma că am trecut amândoi peste supărarea relativ prostească? Chiar dacă uciderea tăcerii îmi aduce extrem de puţine posibile avantaje, prefer o atmosferă călduţă, chiar dacă artificială în locul unei atmosfere reci, triste, indiferente...

A fost o perioadă în care fiecare a pus deasupra orgoliul personal. Poate nu sunt singurul care şi-a dat seama că e mai bună o atmosferă de minimă colaborare, pe măsura abilităţilor de comunicare puţin dezvoltate la toţi cei implicaţi.

Despre munţi, de acasă...

2011-07-18T18:42:00.000+03:00

Cu aproximativ o săptămână în urmă, schimbând sms-uri cu una dintre puţinele persoane cu care mai simt nevoia să comunic, primesc o sugestie:

În orice caz, să te bucuri de drumeţii. Alţii ar da multe pentru posibilitatea de a le realiza.

I-am explicat că, după cum văd lucrurile în prezent, nu-i mare bucurie să urci pe munte atâta vreme cât nu urci alături de o persoană specială şi nici de viaţa pe care o duci între excursii nu eşti mulţumit. Totuşi, mi se părea interesant să ştiu care sunt acei alţii care nu pot merge pe munte.

Mi s-a răspuns că sunt oameni care nu au cu cine să meargă, oameni cărora nu le permite condiţia fizică şi care totuşi adoră muntele.

Am avut răspuns pentru ambele situaţii:

Dacă ştii oameni care n-au cu cine merge pe munte recomandă-le turele de pe carpaţi.org, eu aşa am găsit parteneri de drum în ultimii ani. Pentru condiţia fizică slabă există şi trasee scurte şi uşoare, vezi tura mea din martie în care am plecat singur.

Se vede treaba că am fost suficient de convingător încât s-o fac să renunţe la acest subiect de discuţie. Am apreciat totuşi că, rămânând fără argumente, a procedat ca un om inteligent, neinsistând să-mi bage pe gât în continuare convingerile ei practic imposibil de argumentat atâta vreme cât nu schimbă variabile esenţiale.

În ultima vreme mi-a revenit convingerea că nu voi mai urca pe munte. Deşi este singura pasiune care a durat atât de mult timp (din 1986 până puţin după tura în Piatra Mare) acum nu mai găsesc motive serioase pentru a o continua.

Totuşi, recunosc că mi-a făcut plăcere să citesc (am terminat-o cu două zile în urmă, sâmbătă, citind din nou despre gerurile din Himalaya stând la plajă la 40 de grade) K2- muntele munţilor. Vis şi destin de Kurt Diemberger.

La fel de indirect dar tot despre munţi... Dimineaţă, mergând spre birou, am sesizat întâmplător un om care părea că a schiţat un salut la adresa mea. Deşi omul îmi era mai degrabă necunoscut, am încercat şi eu să-l salut oarecum discret după care am revenit la cartea pe care-o citeam (carte care lasă loc unor întrebări interesante deşi tratează un domeniu cu care mai am legătură doar în mică măsură). Printre rânduri, revăd şi imaginea omului. Tot nu-l cunoşteam. Iluminarea a existat atunci când mi-am dat seama că lângă el există şi o ea pe care, câteva secunde mai târziu, o identificam ca fiind Andreea, om de munte remarcat de mulţi ani (nu identific o clipă sau un element care să delimiteze momentul în care mi-a atras atenţia suficient de puternic încât s-o ţin minte), om alături de care, în împrejurări favorabile, puteam participa cândva la o tură. Totuşi, dacă cu ea am interacţionat un pic în virtual, despre el nu mi-am imaginat decât că ar putea exista o persoană pe care s-o cunosc, persoană care la rândul ei să-l cunoască pe el. O mică enigmă cu care nu-mi bat capul: cum m-a recunoscut el?

Deşi mi s-a părut un pic aiurea să reacţionez aşa, am constatat că nu simt nevoia să schimb cu ei câteva vorbe. Câteva minute mai târziu îmi spuneam că nici cu ei nu am prea multe lucruri în comun şi că e inutil să insist să fac parte din lumi de care am mai multe motive să mă simt străin.

Şi sunt din ce în ce mai multe lumile faţă de care mă simt străin, lumile cu care mă mir că am ajuns cândva să interacţionez.

Voi ce credeţi? Mai are sens să caut resurse necesare pentru a face drumeţii? Există motive suficient de puternice încât să mă poată menţine în apropierea muntelui, chiar pe munte? Eu am serioase îndoieli legate de posibilitatea ca muntele să ajungă din nou să-mi placă aşa cum îmi plăcea în... 2004 să zicem...

Ce v-aţi face fără mine/ Numai mie îmi este bineeeeeee...

2011-07-15T18:00:00.001+03:00

Cam aşa presupun că ne-ar cânta acum iubita mea colegă de birou dacă ar cunoaşte această piesă des cântată la Folk frate (dacă mai trec pe aici ascultători de folk, să nu uite de concertul Emeric Set de miercurea viitoare, din Iron City).

Cred că identific o schemă care aproape că mă înfurie. Concediu de odihnă urmat subit de concediu medical. Deşi eram obişnuit ca cele două tipuri de concediu să nu fie întrerupte de pauze, de data asta s-a "păcălit" şi iubita mea colegă venind la serviciu două zile, joia şi vinerea trecută. Luni, subit, a dispărut ca măgarul în ceaţă. Nu am ştiut nimic de ea până miercuri când, neoficial, am auzit că femeia ar fi bolnavă. Măi să fie! A dracu boală! Cum dă peste biata femeie exact când plănuieşte să plece la ţară să supravegheze lucrările din bătătura soacrei... Trist, domnule! Trist! O compătimesc! Mi s-a umplut fundul de lacrimi numai gândindu-mă cât de bolnavă este, sărăcuţa de ea...

Dacă este să anticipez varianta mai defavorabilă, aş spune că iubita mea colegă se va întoarce la muncă atunci când va veni vremea să facă ceaiul lui Dănuţ adică pe 25 iulie. Deci, din punctul meu de vedere, se vor aduna vreo 6 săptămâni în care am lucrat singur...

Singur fiind şi tot i-am prins pe alţii cu neatenţii. Iar scuza a fost haioasă rău: Păi dacă nu am gestionar de câteva săptămâni? Bună scuză! De parcă eu aş fi angajat această minune de gestionară aflată parcă veşnic în concediu...

Alo! Domnu` Dan! Nu vă ascundeţi neatenţia şi indiferenţa după generozitatea de care aţi dat dovadă angajând acest monstru de oportunism! Zău că au început să se vadă din avion unele lucruri. Şi nu este nevoie de zoom pentru asta. Pur şi simplu a devenit suficient de mare şi de ţipător colorat elementul "favor pentru doamna B" încât se vede de departe, chiar şi pe întuneric...

S-au făcut azi 5 zile de când eu sunt cantitate suficient de neglijabilă încât să nu fie nevoie să ştiu dintr-o gură de şef ce minciună a mai inventat subalterna mea pentru a-şi justifica absenţa...

Banii- mod de utilizare

2011-07-14T11:27:00.000+03:00

După cum spunea un haios fost coleg de serviciu, fiecare este obsedat de ce nu are... sau de ce are senzaţia că nu are, ar completa cineva... sau de ce-i trebuie...

Aşa se explică probabil că de vreo două săptămâni am căpătat o obsesie pentru banii pe care nu-i am dar, cel puţin teoretic, i-aş putea împrumuta. Până de curând nu mă gândisem decât foarte vag la ideea de a împrumuta bani şi atunci îmi puneam problema de a împrumuta maxim un salariu pentru a-mi permite câteva zile de concediu în Ro.

De ceva timp pluteşte în aer ideea de a împrumuta aproape 1000 Euro pentru o călătorie a cuiva apropiat. Deşi nu eram încântat de idee, eram dispus totuşi să mă interesez în ce condiţii i-aş putea face rost de bani, cu atât mai mult cu cât, fiind atins la coarda sensibilă (tu eşti singurul la care pot apela, mi s-a spus), deja părea mai simplu să las raţiunea la o parte şi, după cum spune acea vorbă stupidă, să-mi ascult inima...

Acum două săptămâni, într-o sâmbătă, s-a nimerit să apară o neaşteptată modificare în programul meu, modificare în urma căreia am avut o oră liberă într-o zonă în care nu prea ştiam ce să fac. A venit totuşi iluminarea! Hei, e sâmbătă şi banca ta, cu o agenţie aflată la doi paşi, are program. Fără să fiu pus pe semnat contracte, dorind doar să mă interesez cam cum merge sistemul, merg spre bancă şi constat că şi-a modificat programul de când nu am mai trecut eu pe acolo. ÎNCHIS! Îmi spun că o las pe altă dată şi, câteva clipe mai târziu, m-am trezit reproşându-mi:

Hei! Iar încerci să-ţi laşi baltă interesele şi să-ţi trăieşti viaţa ţinând cont mai mult de ceilalţi? Tu-ţi dai seama că, împrumutând 1000 Euro, ai putea face PENTRU TINE ceva?

Şi mi-am dat seama că aş putea cheltui aşa sumă în câteva moduri:

1) oferind-o persoanei pentru acea călătorie

2) cumpărând pentru mine bicicleta după care salivam acum câteva săptămâni

3) plătind o facultate (sau altă formă de şcolarizare recunoscută pe piaţa muncii) pentru mine sau cineva apropiat dacă aş crede că eu sau altă persoană am sta suficient de bine cu IQ-ul şi cu inteligenţa emoţională încât să o scoatem la capăt cu bine

4) oferindu-mi mie un mai serios tratament stomatologic de care am nevoie dar pentru care nu am găsit până acum nici timpul, nici banii necesari

5) schimbând câte ceva prin casă

6) oferindu-mi mie ceva distracţie (excursii, concerte, cărţi...)

7) cumpărând pentru mine haine ceva mai business

8) lăsând ipohondrul din mine, încă în stare de veghe, să se trezească astfel încât să devin dispus să investesc în analize medicale mai mult, mai puţin sau deloc utile

9) plătind vreo 20 de partide de sex

6 din variantele expuse ar reprezenta cheltuieli pe care le-aş putea face strict pentru mine, una ar reprezenta o cheltuială care, în percepţia mea, ar fi dedicată strict celuilalt, o variantă ar contribui la mărirea gradului de confort pentru 4 persoane şi altă variantă ar putea în egală măsură reprezenta o cheltuială pentru mine sau pentru celălalt.

Admiţând că aş decide să împrumut banii, cred că cel mai uşor mi-ar fi să-i împrumut pentru varianta 3. Totuşi, după ce am demonstrat odată că am stat destul de bine intelectual dar am ratat la nivel emoţional, sunt în mică măsură dispus să cheltui pentru scolarizarea mea. Alte persoane apropiate par, conform percepţiei mele, în egală măsură de nepregătite emoţional, motiv pentru care această variantă pare să fie nerealistă.

În aceste condiţii, pare cel mai prudent să apelez la varianta a zecea, în care pur şi simplu nu aş împrumuta banii.

Pentru această a zecea variantă, caracterizată cumva de non-acţiune, pledează şi teoria pesimistă pe care am emis-o ieri discutând cu un coleg, pe trei sferturi în glumă, pe jumătate în serios, teorie conform căreia, dacă aş împrumuta, ar fi posibil să nu mai pot returna împrumutul deoarece aş putea ajunge să rămân fără loc de muncă dacă nemulţumirile mele ar scăpa de sub control şi ar provoca un suficient de mare conflict cu conducerea firmei, conflict care să facă imposibilă colaborarea dintre mine şi ei în viitor.

Dacă ar fi să cred în instanţe superioare (nu vă gândiţi la sensul juridic, căutaţi mai degrabă un sens pe jumătate spiritual- religios) aş putea spune că a fost un semn faptul că am găsit banca închisă.

Pe zi ce trece mai scârbit...

2011-07-11T18:38:00.000+03:00

...mai furios...
...mai lipsit de poftă de viaţă...

Spune-mi ce dobitoci ai în preajmă şi o să-ţi spun dacă iubeşti sau nu oamenii. După teoria asta am ajuns să-mi răspund într-o oarecare măsură de ce mi-a dispărut aproape de tot cheful de conversaţie, de scris (e-mail, blog, sms), de întâlnit oameni.

Duminică dimineaţă, în timp ce mă căcam, aud telefonul sunând. Îmi spun că mă pot uita când ies să văd cine m-a căutat. Ţeapă! Şterge-te la cur cu gândul! Telefonul sună din nou. Luuuuung. Şi din nou... Şi din nou... Deja nervos, ies exact când telefonul suna a cincea oară. Până să-l iau în mână se opreşte din sunat. Furios, verific cine era (aveam şi multe variante din care să ghicesc, Daniel, Daniel sau... Daniel) îl închid! Şi atunci... MINUNE! Sună fixul iar mama, cu eternul ei comportament de sclav PROST, mă cheamă: Dănuţ! Cristinel! Adi, vino la telefon. Căcat, oare cum naiba mă cheamă? Dacă mama nu ştie cum mă cheamă încep să am şi eu îndoieli. Data viitoare când o să fie nevoie să mă prezint o să scot buletinul să verific.

Îi strig că nu vin dar ea insistă. Merg la telefon şi închid. Mama protestează şi mă ceartă că nu vreau să vorbesc cu fraţii mei. Deci sunt rău. Deci să-mi fie ruşine. Deci de ce dracu` mă mai primeşte în casă? Să-mi cer scuze că exist? Totuşi, la cât a "plantat" bătrânul în alte "cuiburi", e chiar imposibil ca ei să-i fi fost băgat pe gât vreun copil născut de alta? E serioasă treaba dar chiar m-am gândit ieri la asta. Şi nu obişnuiesc să mă uit nici la desene animate, nici la filme...

Deci da, cu cel mare nu am ce să vorbesc pentru că singurul subiect care m-ar interesa pe moment nu cred că îl poate susţine suficient de convingător încât să-mi fie de folos. Amănunte aici şi aici. Şi paguba în situaţia asta, cel puţin pe moment, este a mea pentru că în primul rând eu am de suferit.

Iar cel mic s-a obişnuit să mă sune de fiecare dată când are nevoie de vreo informaţie, el fiind plecat pe munte. Ei bine, m-am săturat! De cele mai multe ori i-am răspuns şi am încercat să-l ajut. Acum... am simţit nevoia să pun ordine în lucruri aşa că l-am cadorisit cu un sms:

"Aş prefera să nu mă mai suni de pe munte. Găseşte-ţi pe altcineva care să-ţi ofere informaţii când eşti plecat!"

Probabil a contat foarte mult faptul că, în ultima mea tură, nu mi-a răspuns la sms-ul în care ceream o prognoză. Nu am nimic împotrivă să dau o mână de ajutor în diverse situaţii dar tare mi-ar plăcea să mi se răspundă la fel când la rândul meu am nevoie de ajutor.

Atmosfera acasă era tensionată. Deşi aveam de gând să mănânc înainte de a pleca am ales să plec nemâncat pentru că aş fi suportat greu încă câteva minute lângă cea care s-a grăbit să mă critice fără să argumenteze chestia asta.

Mă opresc la o patiserie, mănânc ceva, îmi iau de la un chioşc bidonul de suc şi, culmea contradicţiei, după ce-mi găsesc cu greu loc pe iarbă (ori era prea aglomerat, ori era mizerie, ori umbră, ori aveam o nedefinită senzaţie neplăcută), la o temperatură care urca către 40 de grade, continui să citesc cartea despre K2 la terminarea căreia sper să pun şi de-o recenzie.

Citesc cu noduri, nu-mi găsesc liniştea, mă gândesc că Daniel a fost la rândul lui enervat de reacţia mea (deşi, dată fiind insistenţa lui, consider că aveam şi eu ceva dreptate, la fel cum aveam şi anul trecut când m-a tocat cu telefoane când avea nevoie de numărul unui salvamontist din Herculane, număr care, fireşte, nu l-am găsit în telefonul pe care mi-l indicase, găsindu-l mai greu, printr-un inspirat googlesearch) şi, ştiindu-l că cedează nervos destul de uşor, mă întreb dacă era într-un loc sigur sau, sub influenţa furiei, îşi riscă viaţa neglijând cine ştie ce aspect banal, pe o vale sau creastă nemarcată. Furie şi îngrijorare. Seara, când a ajuns acasă, rămăsese doar scârba.

Ajung acasă...

-Ce-i asta, femeie?
-E sacul mic.
-Şi nu puteai să spui că ţi s-au terminat sacii de gunoi? Îmi reproşezi mie că nu vorbesc...

Cu o seară în urmă, aud în somn o chestie: Dacă întreabă de ce n-am răspuns îi spunem că am fost plecaţi. De aici apare o teorie: dacă se aşteptau să fie luaţi la întrebări înseamnă că le sunase telefonul iar ei nu răspunseseră.

Se pare că am avut de la cine învăţa evitarea comunicării. Părinţii, deşi nu conştientizasem asta până ieri, sunt experţi în evitarea comunicării.

Pentru că era musai ca viaţa să se continue cu mizerii, pentru a nu ştiu câta oară, neanunţat, m-am trezit singur în birou. Probabil a fătat din nou scroafa iar acum îşi alăptează purceii. Nu ştiu nimic, nimeni nu m-a anunţat, nici măcar în treacăt, că iubita mea colegă de birou a lipsit azi din cauza x sau y. Continuare la textul de aici...

Dacă adaug şi că sâmbătă mi-am dat seama că măseaua reparată provizoriu anul trecut este acum numai bună de scos, dat fiind că s-a fisurat, o parte din ea mişcându-se, pot spune fără teama că aş greşi că am o viaţă "MINUNATĂ"...

Mi-e scârbă! Mi-e foarte scârbă!

2011-07-08T20:51:00.000+03:00

-Ce aţi făcut? V-aţi amânat un pic plecarea?
-Plecăm mâine, pisicul nu mai vrea să se vindece...

Deci pentru o alarmă falsă de genul acesta a trebuit să mă sucesc eu în pat, cu lumina aprinsă, până spre două noaptea... Erau atât de importante o pisică şi nişte pietre încât nu conta cât mă deranjează pe mine agitaţia...

Iubeşte-ţi familia iar ea te va călca în picioare! Frumos, domnule! Foarte frumos!

Peste toate astea, de parcă l-ar fi interesat, după nu ştiu câte zile în care putea să vadă urme de sânge pe ciorapul meu, se trezeşte întrebând ce am păţit la deget... Mi l-am tăiat cu drujba, ce să păţesc! Asta trebuia să-i spun...

Oricum nu cred că m-ar fi ales pe mine în dauna pisicului şi a pietrelor pe care urma să le urce, situaţie în care cred că am ales bine să îi răspund cu o porţie de muţenie.

Mori, fraiere! Mori!

2011-07-08T01:00:00.001+03:00

În acest moment simt o puternică nevoie de a ieşi pe balcon şi de a sări în gol! Doar frica mă reţine în cameră. Aceiaşi frică care îmi şi otrăveşte viaţa.

Mi-e silă de mine!

Mi-e silă de voi!

Ăştia îşi bat joc de tine?

2011-07-07T10:00:00.002+03:00

Ăştia îşi bat joc de tine???

Întrebarea asta mi-a pus-o un tovarăş de drumeţie după ce i-am spus, răspunzând curiozităţii lui, ce salariu am.

Şi dacă mă gândesc că, în penultima zi de salariu, am făcut deja obişnuitul calcul care arată că încasez o sumă de căcat, calcul în urma căruia rezulta că, după ce scădeam cheltuielile pentru tura de o zi pe care o planificasem pentru 3 iulie (tură pe care nu am mai reuşit s-o fac pentru că mă durea-n cotul de la piciorul stâng), cheltuielile cu psihoterapia, factura de telefon şi costul supradozei aproape zilnice de cofeină (aproape singurul element care mă mai ţine treaz, altfel fiind tare tentat de lungi reprize de somn sau măcar de leneşă amorţeală), rămâneam cu fantastica sumă de 0,00 lei, omul chiar are dreptate, ăştia îşi bat joc de mine!!! Prin urmare...

Pornind de aici am ajuns eu la concluzia că nu este nici ilegal, nici imoral să nu-mi pese de cei doi directori care îşi au azi zilele de naştere. Întâmplarea face să fie exact acei directori cu putere de decizie care, dacă principiile morale ar funcţiona cât de cât, ar putea împărţi un pic mai echitabil profitul firmei, încetând să-şi mai tragă salarii de vreo 10 ori mai mari ca al meu, încetând să stoarcă la maxim firma decontându-şi într-un mod dispreţuitor până şi cele mai mărunte cheltuieli, încetând să ţină în braţe angajaţi care, într-o mai mică sau mai mare măsură, îşi iau banii de pomană (de exemplu drăgălaşul nostru moş care, dacă are chiar şi numai un leu în plus faţă de salariul meu, dată fiind munca pe care o prestează -ca volum şi calitate-, consider că este exagerat de bine plătit), încetând să judece oamenii după numărul grupurilor de interese în care sunt implicaţi.

Deci domnule Dănuţ, domnule Adrian, în cazul în care se întâmplă să vă urez de bine de ziua voastră, să ştiţi că nu este vorba decât de neatenţie, de inerţie, de o aplicare nemeritată a normelor sociale. Am încetat de mult să mai simt ceva pozitiv în legătură cu domniile voastre. În aceste condiţii până şi un banal şi rece La mulţi ani mi se pare în plus. Nu pot eu să vă tratez rău (pentru că, nu-i aşa? la domniile voastre este pâinea şi cuţitul) dar consider că am dreptul să vă tratez cu ignoranţă, aşa cum şi domniile voastre găsiţi de cuviinţă să mă trataţi pe mine.

În schimb, deşi cei aproape 35 de ani în care am convieţuit împreună relativ paşnic au fost presăraţi cu multe surprize neplăcute, cu multe dezamăgiri, cu multe exagerări din partea lui, voi încerca să uit toate astea măcar pentru o zi şi să fiu o companie plăcută pentru tata care, ciudată coincidenţă, îşi aniversează ziua de naştere în aceiaşi zi cu mirobolanţii mei şefi.

Sunt suficient de puţin inspirat, de sărac, de neobişnuit cu planificarea aniversărilor, motiv pentru care nu mă gândesc la vreo surpriză deşi mi-ar plăcea să am resursele necesare pentru a pregăti una. Vreau doar să petrecem împreună o seară liniştită şi să bem un pahar de ce s-o nimeri să fie prin casă (deşi, în ultimele săptămâni, am constatat că alcoolul îmi accentuează sentimentul de tristeţe care mă cuprinde aproape zilnic, în ultimele luni).

La mulţi ani, bătrâne!

Evitări

2011-07-04T20:22:00.001+03:00

Citesc duminică câteva pagini din vechi Dileme vechi... Citesc, mă declar interesat sau dezinteresat de un articol sau altul dar reuşesc să şi evit câteva, nefiind dispus în acel moment să declar articolele ca fiind (ne)interesante. Era vorba despre:

-textele cititorilor pe tema singurătăţii

-un text din pagina cititorilor având ca tema Vama Veche

-un interviu cu Tudor Giurgiu pe tema filmului Legături bolnăvicioase

-un interviu cu Alexandru Andrieş

Dilema săptămânii...

2011-06-28T18:13:00.001+03:00

A pleca sau a nu pleca la munte duminică 3 iulie 2011???

Deşi mi se părea dezamăgitor, penibil, jenant, ruşinos, mi s-a părut corect să-i scriu vineri lui Cornel că:

"Zilele trecute am incercat sa-mi dau seama in ce masura ma poate incurca intr-o tura de o zi problema pe care am sesizat-o la un deget de la piciorul stang cand m-am intors din Piatra Mare. Fiind eu mai pesimist de felul meu, ma astept la o unghie incarnata sau ceva asemanator, situatie in care, daca as merge acum s-o tratez, m-as alege cu un pansament incomod care sigur m-ar impiedica sa merg pe munte o vreme. In situatia asta mi-am propus sa risc un pic, sa facem tura din 3 iulie si apoi, in functie de ce va spune degetul la finalul turei, sa-l tratez sau sa constat ca m-am alarmat degeaba."

Între timp lucrurile par să se agraveze, ajungând uneori să şchiopătez, zona devenind uneori descurajant de dureroasă. În situaţia asta, deşi mi se pare în egală măsură de jenant, i-am scris azi omului:

"Totuşi, te anunţ că degetul de care-ţi povesteam săptămâna trecută mă deranjează ceva mai tare motiv pentru care s-ar putea ca duminică să nu fiu întrutotul apt de tură. N-aş vrea să-ţi încurc socotelile situaţie în care, dată fiind preferinţa ta deja exprimată în legătură cu plecarea sâmbătă, nu mă supăr dacă alegi să te înscrii la tura postată de Ştefan Drăgoi:
http://www.carpati.org/planificator_ture/predeal_-_susai_-_clabucetul_azuga_-_azuga_02.07/1776/ , tură care m-ar fi tentat şi pe mine dat fiind că nu am urcat niciodată Clăbucetul Azugii. Gândeşte-te şi încearcă să iei decizia care te avantajează cel mai mult."

Dincolo de acest dialog care a rezolvat într-o oarecare măsură ceea ce în altă perioadă a vieţii mele s-ar fi putut transforma într-o foarte dificilă problemă de comunicare, rămâne problema mea, pe care o percep drept destul de complicată. După prima zi de mers în Piatra Mare (vezi una dintre postările precedente) descalţ bocancii, schimb ciorapii şi-mi atrage atenţia o secreţie deja uscată, transparentă, pe partea stângă a unghiei de la degetul mare de la piciorul stâng. Dacă-mi amintesc corect, încă nu era nimic dureros dar ceva părea defect totuşi. Ajung acasă, aproape uit de deget dar peste câteva zile zona devine un pic dureroasă şi, uneori, sângerează (ciorapul lipindu-se de rană cu astfel de ocazii), carnea de lângă unghie umflându-se şi părând mai vascularizată decât de obicei. Îmi dau seama că trebuie să acord atenţie problemei şi îmi pun ceva speranţe în ideea că locul, dezinfectat şi pansat, se va vindeca. Am sperat degeaba pentru că, în ciuda micilor autoîngrijiri pe care mi le-am acordat, carnea a rămas umflată iar degetul pare să doară din ce în ce mai des şi mai tare.

Sâmbăta trecută, deşi îmi era teribil de frică să încerc asta, mi-am luat inima-n dinţi, am pus mâna pe foarfecă şi am ajustat un pic vârful unghiei din zona afectată. Am dezinfectat şi pansat după care am sperat că astfel o să se retragă umflătura. Din nou am sperat degeaba, încercarea mea părând mai degrabă că mi-a înrăutăţit situaţia.

Ieri, după câteva ore de stat pe scaun la birou, m-am ridicat şi am făcut primii paşi şchiopătând. În acel moment a revenit frica de cel mai complicat diagnostic pe care mi-l imaginez: unghie încarnată care cere neapărat intervenţie medicală. Iar de aici lucrurile s-au complicat îngrijorător de mult.

Au ajuns să se combine:

-teama de intervenţii medicale în general,

-teama de o tăietură profesionistă făcută de un chirurg (tăietură pe care mi-o imaginez ca fiind foarte dureroasă, suficient de dureroasă încât să nu pot păstra nemişcat piciorul, situaţie în care simt că mi-aş complica situaţia indiferent de cât de mică ar fi mişcarea mea),

-teama legată de faptul că nu ştiu unde şi în ce condiţii aş putea solicita intervenţia (acte, costuri, programări...),

-teama de acel pansament imens cu care presupun că m-aş alege după intervenţie, pansament care aproape m-ar imobiliza pentru câteva zile sau chiar mai mult,

-teama că în lipsa intervenţiei medicale situaţia mea s-ar putea agrava, devenind de-a dreptul periculoasă,

-constatarea că nu reuşesc să gestionez singur şi eficient situaţia,

-amintirile legate de un membru al familiei care, cu ani în urmă, a avut aceiaşi problemă

Teoretic aş putea profita de acest precedent şi aş putea pune întrebări legate de felul în care s-ar putea rezolva problema mea. Practic nu mă tentează să discut de chestia asta în familie pentru că încă-i percep pe ai mei ca nişte furnizori de critici şi descurajări în timp ce eu am nevoie în această neplăcută situaţie doar de furnizori de informaţii, încurajări, suport.

Mă stresează destul de tare situaţia asta care, ţinând cont de faptul că evenimentele medicale au fost mai degrabă absente din viaţa mea, mă surprinde total nepregătit. Resimt, contextual, o frică aproape paralizantă.

Este genul de situaţie în care consider că este necesară o reacţie rapidă şi corectă de care eu nu mă simt în stare.

Nu am nici cea mai vagă idee despre felul în care voi proceda...

LATER EDIT: A doua zi după ce scriam acest text aud în faţa mea un nene povestind că a fost la doctor pentru o problemă asemănătoare cu a mea, că intervenţia nu a fost dureroasă (bine aici este vorba de capacitatea fiecăruia de a suporta durerea) dar că nu este sigur că-şi va putea îngriji unghia singur, aşa cum era obişnuit, dat fiind că i se recomandase să o taie în viitor într-un anume fel pe care nu l-a mai descris. Deci am auzit şi de bine, şi posibil de rău în acest context.

UPDATE 7 iulie 2011: Problemă în continuare nerezolvată. Nu ştiu dacă este vorba doar de percepţiile mele aiurea sau de o reacţie firească a sistemului muscular dar, de câteva zile, simt ceva tensiune în muşchii piciorului stâng, probabil din cauza poziţiei ciudate în care merg pentru a proteja degetul vătămat.