Şi eu alerg (1) sau Cioara ucisă

De câteva săptămâni am început şi eu să alerg. Mai exact, am reînceput să alerg din 17 mai 2014. Momentan nu sunt de părere că aş fi ajuns la cine ştie ce performanţă dar măcar am început să fac planuri. Pe unele le-am povestit comentând pe blogurile altor alergători dar le păstrez deocamdată secrete aici.

Nu despre ce distanţă şi în ce timp alerg am de gând să scriu acum pentru că, mai mereu, am diverse probleme cu cronometrarea.

În schimb voi povesti despre o cioară. Duminică dimineaţă (8 iunie 2014, pe la ora 9:00), după aproximativ o oră de alergare cu întreruperi, atât pe plat cât şi pe pante mai mici sau mai mari, lucram posturile de stretching pe care le-am reţinut dintre cele menţionate de Viorel Crişan aici: http://eualerg.blogspot.ro/search/label/Stretching . Mulţumesc, Viorel!

La un moment dat aud o bufnitură, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un obiect moderat de greu. Mă uit în dreapta şi sesizez un om cu o praştie. Inadecvare 100 % din punctul meu de vedere, eu am asociat mereu praştia cu copilăria. La câţiva metri de el o pasăre prăbuşită. Omul se apropie de ea şi, dacă am remarcat corect, o calcă. Mai remarc câteza zbateri ale aripilor muribundei apoi, jos, tăcere. Sus, un concert de croncănituri sugerau regretul ciorilor care asistaseră la moartea suratei lor. O cioară mai curajoasă a planat deasupra capului agresorului, lăsând impresia că vrea să-i pice în cap sau să-l lovească cu ciocul. Omul, crezându-se deştept şi puternic probabil, a încercat să tragă în pasăre cu praştia. Pasărea s-a retras, din prudenţă sau puţină teamă sau, cine ştie? poate doar din obişnuinţa de a se feri de oameni.

Omul a mers agale spre ieşirea din parc, având grijă să mai îndrepte din când în când praştia, ameninţător, către cer. L-am urmărit cu privirea cu un amestec de scârbă şi teamă. Dacă trage cu praştia în ciori nu m-ar mira să atace şi un om care ar face imprudenţa să-i explice că este anormal ce face. Ieşind la rândul meu din parc am avut surpriza să-l revăd în staţia de autobuz. Dacă avea treabă la autobuz, ce o fi căutând prin parc? Şi, dacă tot avea treabă, ce căuta praştia în bagajul lui? Mi-e greu să accept că există astfel de oameni...

Ajung acasă şi-mi imaginez că va rămâne în alee cioara moartă iar mie o să-mi fie silă să mai trec pe acolo o vreme. Totuşi, gândul era departe de a fi obsedant. Prin urmare, peste nici 12 ore, treceam din nou pe acea alee pe care n-am mai văzut cadavrul. Ori fusese ridicat de serviciile de curăţenie, ori fusese deja mâncat de un câine maidanez dintre destul de puţinii întâlniţi în parc.

Mi-am văzut de măsurătorile mele, destul de riguroase, pedalând (nu mai pedalasem de mult timp) şi notând cele afişate de ciclocomputer.