marți, 14 iunie 2016

Nervi în subteran sau Din nou despre insuportabilul Metrorex



Simt din ce în ce mai rar nevoia să scriu. Până la urmă devine plictisitor să descrii iar şi iar o viaţă de rahat presărată, rar, extrem de rar, de momente plăcute.

Dar după ce tragi nişte km de mers pe jos neplanificaţi, strict din vina celor de la Metrorex, merită să-ţi exprimi furia.

Deci ajung dinspre Dristor la Piaţa Victoriei, pe la 9:40. Apuc să-mi iau ceva de la patiseria PSD-istă din subteran (de ce PSD-istă? pentru că înainte de alegeri trona pe geamul ei poza actualului primar de la S2, fost subaltern -viceprimar- al puşcăriabilului Onţanu), vine metroul care urma să mă ducă...

De aici intrăm în poveste. O poveste diferită de varianta oficială descrisă aici.

Vine metroul deci... Şi suntem anunţaţi că, din motive tehnice, trenul va merge doar până la Aviatorilor. Îmi imaginez că de la Aviatorilor vom continua pe firul celălalt deci nu mă enervez prea tare.

Nici nu plecăm bine de la Piaţa Victoriei că trenul reduce viteza şi ni se solicită să închidem geamurile din vagoane. Interesant, deja miroase urât treaba... Câţiva metri mai încolo, trecem printr-o zonă cu degajare de fum. Curând ne oprim şi auzim vocea suavă a mecanicului spunând:

Vă rugăm să nu vă impacientaţi. Trenul se întoarce la Piaţa Victoriei.

Ne întoarcem la Piaţa Victoriei şi coborâm pe un peron deja plin. Vocea suavă precizează că trenul se retrage din circulaţie, fiind defect. Debusolat, încerc să mă prind cum plănuiesc ceilalţi călători să continue călătoria. N-am înţeles nimic.

O iau în lungul peronului, încercând să-mi dau seama cam ce bubă are trenul. Pe la jumătatea lui puţea a ars. Mă gândeam că a luat foc un cablu care trebuia să fie schimbat (cu titlu de mentenanţă preventivă) de jdemii de ani. Se anunţă că, pe firul 1 şi 2, circulaţia este blocată între Piaţa Victoriei şi Aviatorilor. Problemele se semnalau de vreo 20 de minute dar nu-şi pusese nimeni problema evacuării. Lasă-i să ardă, dă-i dracu de călători! o fi gândit vreun responsabil Metrorex.

Se lămuresc oarecum lucrurile. Merg înapoi spre ieşirea de după Guvern, deja în contra curentului. Între timp binevoieşte şi trenul să se care dracului. Observ un călător retardat care îşi ţinea şoşonul lipit de tren, dorind probabil să fie agăţat, târât, ucis în chinuri. Era deja trecut de ora 10:00.

Ies în Bd. Aviatorilor şi mă înscriu în grămada de corporatişti care avansa voios spre nord. Încă eram optimist, gândindu-mă că de la Aviatorilor cobor înapoi în metrou.

După mai bine de 10 minute de mers pe jos mă apucă furia. Observ că Pompierii izolează intrarea de la Aviatorilor dinspre TVR, după ce evacuează ultimii călători rătăciţi întâmplător pe acolo (pentru că, nu-i aşa? e total ilogic să existe călători în staţiile de metrou). Traversez totuşi intersecţia şi verific a doua intrare, de lângă Herăstrău. Aici lucrurile erau mai calme dar un angajat Metrorex a spus totuşi că nu se mai circulă deloc între Victoriei şi Pipera. La intrarea de la capătul celălalt al peronului erau trase câteva maşini de pompieri. Te-ai fi aşteptat să explodeze ceva în subteran, să se ducă la naiba o parte din oraşul ăsta pe zi ce trece mai insuportabil.

Văd un taxi şi-l întreb pe şofer dacă mă duce pân` la muncă; îmi dă flit: Nu vă supăraţi dar abia m-am întors de acolo. Să fiţi ai dracului! Gestionaţi de minune situaţiile de urgenţă...

De aici nu mai aveam decât o foarte vagă idee cum pot ajunge pe jos la birou. Îmi amintesc vag din perioada în care pedalam pe acolo că trebuie să nimeresc cumva pe Eliade, spre Floreasca. Intru ca idiotul pe Primăverii, casc ochii la viaţa de şmecher trăită de hoţii de pe acolo, dau în Eliade, nu-mi dau seama exact ce direcţie e bine să urmez, încerc să fiu logic şi fac stânga. O străduţă care intra pe lângă parcul Bordei nu îmi inspiră nimic aşa că merg înainte spre bulevardul mare pe care îl văd în faţă. Mă uit mai atent şi rămân cu impresia că m-am întors în Bd. Aviatorilor. Ajung în bulevard şi impresia se confirmă. Am ocolit ca prostul! O măsurătoare aproximativă făcută pe gogu hartă spune că am ocolit vreo 500 m, cale de vreo 5 minute de mers.

Mă duc în China, pe Bd. Beijing, reîntâlnind fluviul de corporatişti. Depăşesc tot ce pot pe trotuarul execrabil de îngust. Să trăiască primarul şi grija lui pentru pietoni! Să trăiască şi corporatiştii care se deplasau cu viteza melcului turbat. Încerc să-mi dau seama dacă mă deplasez în direcţia bună căutând cu privirea clădirile înalte care se observă din zona în care lucrez. Nu văd nimic...

Dau de Şoseaua Pipera şi-mi amintesc că pe ea aş ajunge la Aurel Vlaicu. Îmi dau seama că mai am o veşnicie de mers şi-ncep să înjur în barbă toţi sfinţii (inclusiv pe Blasfemie Foca, invocat când trec pe lângă o clădire din aia urâtă, cu turlă).

Ajung la Aurel Vlaicu şi nu observ niciun semn de anormalitate la intrarea în staţia de metrou. Cobor, întreb dacă se circulă spre Pipera apoi merg pe peron. Aproape imediat ajunge un tren în staţie. Dau să urc dar mă retrag când se anunţă că merge spre Aviatorilor (deci între timp se deblocase staţia Aviatorilor). Îmi dau seama că se merge pe un singur fir aşa că încerc să am răbdare. Constatând că metroul nu mai binevoieşte să se întoarcă de la Aviatorilor (deşi la cât timp trecuse, ar fi fost suficient pentru parcurgerea distanţei Pipera- Aviatorilor şi înapoi de vreo două ori) şi încep să regret că nu am continuat pe jos. Totuşi, ideea de a parcurge Fabrica de Glucoză după potopul de aseară, pe un sector lipsit de trotuar mi se părea o opţiune şi mai proastă.

Aştept şi, aproape de limita răbdării, binevoieşte să vină un metrou gol care merge spre Pipera.

Transpirat, plin de nervi, cu o mare întârziere imputabilă strict celor de la Metrorex, ajung la birou. Aici mă aştepta un client, mă mai aşteptau o grămadă de mesaje la care trebuia să răspund şi colegi care nu păreau deloc încântaţi că au trebuit să-mi facă într-o oarecare măsură treaba.

Eram teribil de tentat să anunţ că nu mai vin deloc azi la muncă dar, amintindu-mi că e Jeni Florea plecată în p**** mă-sii am încercat să reduc proporţiile problemei.

Oricum, s-a dovedit odată în plus că alţii pot întârzia cât şi când vrea muşchii lor fără ca cineva să facă o tragedie din asta dar întârzierea mea a cam fost privită cu mutre...

Plin de nervi am scris un e-mail la care sunt curios dacă va răspunde cineva. Esenţa lui e că, în urma multiplelor probleme create de incompetenţa Metrorex, vreau să-mi se returneze banii daţi luna asta pe abonament. Am scris şi în atenţia unor instituţii care au legătură cu transportul public. Disperat de situaţia asta, aş accepta să primesc cei 70 de lei şi de la doamna primar general... Că tot intenţionează să ne ofere pe gratis nişte servicii oricum execrabil organizate...

Cu titlu de curiozitate, Metrorex se laudă aici că:

"inca din data de 28 aprilie 2016 au fost dispuse prin ordin de serviciu de catre directorul general masuri concrete de verificare si remediere dupa caz, a deficientelor la toate tablourilor si cablurile electrice din statiile de metrou."

Tembelilor! Nu v-aţi gândit că trebuie verificate şi cablurile dintre staţii??? Incompetenţi ordinari!!!

Uite aşa m-am ales eu cu vreo 4 km de mers aiurea pe jos... O ploaie torenţială îmi mai lipsea!

În episodul următor voi relata probabil despre un incendiu catastrofal la metrou, sub titlul Colectiv underground...

 

marți, 7 iunie 2016

Race for the Cure – Happy Run ediţia a doua, 4 iunie 2016




În mare, organizarea a fost cam la fel ca la prima ediţie. Prin urmare, cred că o să fie un jurnal scurt...
Înscrierile s-au pornit tot în perioada de după BIHM, procesul de înscriere a fost la fel de elegant dar a lăsat loc unor mici neclarităţi legate de identificarea participanţilor. Totuşi, în dimineaţa cursei, când mi-am luat kit-ul de start, organizatorii au verificat datele la care nu aveam eu acces pentru că nu-mi luasem tableta la mine (mai exact, nu aveam acces la doua e-mail-uri) iar micile emoţii pe această temă s-au risipit în mai puţin de 5 minute. Voluntarii s-au dovedit din nou eficienţi şi binevoitori. Consider un plus în organizare faptul că puteau fi ridicate kit-uri de start şi în cursul zilei de vineri (cursa desfăşurându-se sâmbătă de data asta, din motiv de alegeri locale, cred), în felul acesta având şi oamenii care poartă centuri de număr ocazia de a-şi regla sistemul de fixare. Pentru că eram cam bulversat, nu mi-am mai luat kit-ul vineri dar, pentru orice eventualitate, am plănuit să-mi pun centura de număr în bagaj.

Păţit fiind ediţia trecută, de data asta mi-am luat cam 2 litri de lichide de acasă, ştiind că temperatura ar putea să fie destul de transpirăcioasă. Chiar nu era momentul să cumpăr apă plată la preţ de Herăstrău...

De data asta vremea a fost relativ caldă dar închisă, cu norişori care au avut aproape permanent grijă să ne ascundă soarele. Startul nu s-a mai dat în plin cuptor. M-am încălzit în stilul meu şi de data asta, oarecum atent la felul în care se simt noile piese de echipament. În timp ce mă agitam eu pe acolo mă trezesc că-mi bagă Digi24 un microfon sub nas. Stăm un pic de vorbă, suficient de puţin încât nu am apucat să-mi dau seama că nu-mi stă în fire să fiu relaxat în astfel de situaţii. Acum, scriind, îmi amintesc că eram un pic invidios pe Andrei, observând că este foarte relaxat dând un mic interviu cu ocazia unei ediţii de Skirt Bike. Probabil eu de atunci aş fi fost invidios şi pe eu de acum, în urma experienţei Digi. :)

Într-o mulţime de necunoscuţi, observ brusc un tricou 321 Sport. Privesc doamna care-l purta, fac o estimare legată de vârsta ei şi îmi dau seama că aproape sigur este vorba de mama lui Radu Restivan. Îmi propun să o salut dar până la urmă anxietatea socială îşi cere tributul. Ideea e că, nepărând o obişnuită a alergării, doamna Restivan se străduieşte şi termină onorabil diverse curse. De data asta am observat-o trecând linia de sosire puţin în urma mea. Pentru că s-a lăsat antrenată în aventura alergării merită aprecierea alergătorilor ceva mai tineri.

Vine şi momentul startului, plec pe la jumătatea grupului de alergători, totuşi suficient de din spate pentru a avansa extrem de lent până la ieşirea de pe trotuar. În mulţimea care se deplasa lent un adolescent simpatic se străduia să depăşească claxonând. Odată coborât pe şosea, mi-am urcat pulsul la +180, am băgat viteză, mi-am umplut plămânii cu aer nefiltrat respirând pe gură (să am o problemă destul de serioasă cu VO2max-ul?), am depăşit tot ce am putut dar, până la finalul liniei drepte a trebuit să recunosc că ritmul meu nu-mi permite să depăşesc prea mulţi alergători. Mi-e ciudă dar, se pare, mai rapid de 6 min/km nu prea am şanse să fiu… 

După curba de la Arcul de Triumf se amenajase de data asta un punct de hidratare extrem de util pentru cei care se află la început cu alergarea şi sunt mai puţin pricepuţi în ştiinţa hidratării. Nu ştiu de ce, acest punct părea să servească selectiv alergătorii. Probabil voluntarii citeau deshidratarea pe faţa unora şi le băgau apa sub nas în mod special acestora. La economie nu mă gândesc pentru că sponsorul care a asigurat apa părea suficient de generos.

Pe următoarea linie dreaptă mulţi au ales să alerge pe trotuar deşi organizatorii rezervaseră şoseaua pentru cursă. Pentru că ador să alerg pe şosea, atunci când se poate, eu m-am numărat printre cei care au alergat pe culoarul oficial. 

La Piaţa Victoriei ne-am mutat pe trotuar. Şi aici era un punct de hidratare pe care l-am depăşit sorbind voios din sticla proprie. Un pic mai încolo, poliţiştii care ne deschideau calea păreau să aibă un pic de lucru cu nişte maşini dormice să taie culoarul de alergare. Totuşi, poliţiştii au fost eficienţi iar soferii blocaţi au fost răbdători astfel încât, cel puţin în clipele în care am trecut eu pe acolo, am simţit un pic de tensiune dar nu m-am simţit nicio clipă în pericol.

Ceva mai sus, verificând fotografiile distribuite de organizatori, am constatat că un binevoitor m-a fotografiat şi pe mine. Am tag pe Facebook cu acea poză. :) Arătam cam aiurea...

Reajuns în preajma Herăstrăului, încă aveam ceva elan. Totuşi, nu-mi amintesc să mai fi reuşit depăşiri dar măcar m-am străduit să nu fiu eu lăsat în urmă. Odată intrat în parc m-a apucat tusea aşa că am tras câteva clipe pe dreapta pentru a-mi elibera căile respiratorii. La finish am avut din nou senzaţia că fetele cu medalii erau plasate cam prea pe linia de sosire, nepermitându-ţi să termini cursa în forţă. De data asta nu prea mai aveam viteză la final dar uneori mi se întâmplă. :)

După ce s-a agăţat de mine medalia mi-am amintit să opresc şi eu cronometrul. Prin urmare, am măsurat câteva secunde în plus. Totuşi, nu-i un capăt de ţară...

Ca date tehnice, pentru mine cursa s-ar descrie aşa:

Data- 4 iunie 2016
Ora startului- 10:09
Distanţă- 5 km
Timp- 31:10,4
Puls minim- 122 bpm
Puls mediu- 181 bpm
Puls maxim- 187 bpm
Calorii consumate- 355 kcal

Cu excepţia distanţei, datele de mai sus au fost obţinute cu acest ceas- cronometru- pulsometru.

În comparaţie cu ediţia de anul trecut, acum am fost mai lent cu vreo 2 minute.

Pe când treceam eu linia de sosire, pe scenă era un om cu chitara care cânta. Mai târziu a apărut şi un negru cântăreţ pe scenă. Curând, a început o porţie de circ la care nu mă aşteptam. Echipele, unele mai mici, altele mai mari, erau puse să răcnească, urmând să se stabilească apoi care este cea mai gălăgioasă. Teribil de jenant...

La închiderea evenimentului s-au lansat grupurile de baloane roz, semn al optimismului în cazul pacientelor oncologice care, tratate la timp, ar avea şanse mari să se vindece.

Dincolo de această plăcută cursă de alergare rămâne un mesaj important:

În măsura în care vă duce capul şi ştiinţa medicală permite, preveniţi tot ce poate fi prevenit. 
De ce să suferiţi crâncen mai târziu dacă puteţi reduce riscurile schimbându-vă stilul de viaţă?





vineri, 29 aprilie 2016

Eu centrez, eu dau cu capul...



A ţşpea zi în care sunt stăpânul recepţiei, în urma plecării colegei în concediu (concediu de care, pe principiul văzând şi reacţionând, aflam pe măsură ce era luat şi prelungit, nu înainte de a fi luat cum s-ar fi procedat probabil dacă eram un tăntălău incult şi retardat).

După ce ieri am fost mai greu de găsit în birou în prima parte a zilei pentru că aveam ceva de verificat şi pe un calculator din alt birou, azi s-a nimerit să plec iar, pentru câteva minute, cu treburi. Dat fiind că, în biroul meu ori se adună toţi bufonii (când e pe aici şi unul dintre bufonii şefi), ori nu e nici dracu`, curierul care a nimerit în momentul nu tocmai potrivit s-a împiedicat de o colegă ultramegasupersimpatică, singura licenţiată în geografie despre care am auzit că a reuşit să se rătăcească, în maşină fiind, colega găsind imediat soluţia.

A venit la un geam dincolo de care întâmplător mă aflam şi eu să miorlăie că nu e nimeni în recepţie... Nu conta pentru ea că trimiterile care trebuiau recepţionate nu aveau nici o treabă cu departamentul meu, nu conta că pentru ele putea semna şi femeia de serviciu, şi căţelul de la intrarea în firmă, nu conta că eu semnasem de sute de ori pentru trimiteri adresate departamentului ei, nu conta că era cel puţin un pix la vedere, nu conta că ar fi putut şi curierul să aştepte odată în viaţă, nu conta că era vizibil de ţşpe zile că lucrez singur, nu conta că puteam să fiu la baie, să urinez (pe legea antifumat, cum aud că ar face femeia de serviciu). Nimic nu conta... Eu trebuia să mă clonez astfel încât să fiu atât în recepţie cât şi într-un eventual alt loc unde aş fi avut treabă.

Ce-mi place mie când se găseşte back-up pentru oricine dar pentru omul de care se lovesc de-a valma clienţi şi furnizori cu greu se găseşte back-up fie şi pentru 5 minute... Şi spun asta pentru că, în zilele în care sunt singur (22 zile pe an, cât e firesc să aibă cealaltă persoană concediu) mă străduiesc să fiu la dispoziţia tuturor aproape tot timpul, ajungând la situaţii penibile în care, dacă e musai să urinez, mă întorc de la toaletă fără să mai pierd vremea spălându-mă pe mâini iar dacă am maţele deranjate (sunt anxios, am probabil colon iritabil, aş putea spune că sunt bolnav până la urmă şi să profit de boala mea, cum am văzut că fac diverşi oportunişti) mă străduiesc să merg la toaletă în intervale în care experienţa îmi spune că este extrem de puţin probabil să aibă cineva nevoie de mine în birou.

Până la urmă bine zice Orwell:

Toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât altele.

Dacă nu aţi citit deja Ferma animalelor, acum e momentul să v-o cumpăraţi! Costă cât un pachet de ţigări şi vă oferă un tip de plăcere incomparabil mai sănătoasă. În plus, orice carte comandată prin link-ul de mai sus îmi oferă câţiva bani (bani, nu lei... :( ) comision (perfect legal, cu taxe plătite conform normelor fiscale). Astfel de mici comisioane îmi permit (odată la o sută de ani când ele devin plătibile) să-mi cumpăr la rândul meu un pic mai multe lucruri decât pot cumpăra din salariul meu de rahat...

Vinerea mare...



Încă una de anul trecut, pe vremea asta...

El: Am vrut să ţin post dar am pus din reflex lapte în cafea.

Ea: Prostule! Vezi să nu mai mănânci şi altceva aiurea.

Eu: Corect! Totuşi, parcă ar merge şi un şniţel... :))

Mai târziu:

-Mâine fac un grătar...
-Nu mâine, duminică faci grătar.
-De ceeeee?
-Dacă ai intenţionat să posteşti azi nu are logică să mănânci mâine grătar. Las-o pe duminică...


Câteva clipe mai târziu îmi dau seama că nu era momentul potrivit pentru un discurs creştin aşa că mă întorc la 180 de grade:

-Dar de ce încerc eu să te lămuresc că postul se termină la finalul zilei de sâmbătă? În definitiv ştim amândoi la fel de bine că postul este o prostie...


miercuri, 27 aprilie 2016

Miercurea mare...



Una de anul trecut, pe vremea asta...

El, pus pe glume: Bună-i apa, nu-i ca vinu... Ştiţi continuarea, nu-i aşa?

Ea, proaspătă pasionată de excursii pe la mânăstiri, minte: Nu o ştiu. Şi nici nu vreau să o aud.

Eu, aparent aprobând-o: Corect! E post. Şi e miercurea.... de 24 de ore.

sâmbătă, 9 aprilie 2016

3 aprilie 2016, a doua mea cursă oficială de 10k





Era începutul lui ianuarie când am aflat de cursa de 10 km organizată de Bucharest Running Club, probabil cel mai experimentat organizator de curse de alergare din oraş. Pentru că eram cuprins de elan revoluţionar, m-am înscris urgent. A durat nişte săptămâni până să îmi dispară emoţiile legate de înscriere, din cauza faptului că mult timp suma plătită îmi apărea doar blocată iar scrisoarea de confirmare a înscrierii insista să întârzie, la fel ca modulul de registration lookup de pe site-ul http://bucuresti10km.ro/ro/

Până la urmă s-au rezolvat toate aspectele birocratice, am avut ocazia de a face şi câteva antrenamente de duminică (în aproape toate duminicile de după 14 februarie, inclusiv), m-am confruntat cu vremea nu mereu plăcută (vânt, frig), mi-am depăşit propriul record de distanţă, ajungând chiar cu o săptămână înaintea cursei de 10k la primul aproape semimaraton alergat ca antrenament (circa 20 km alergaţi pe 27 martie, într-un timp care îmi dă speranţe pentru semimaratonul oficial din 15 mai), am făcut loc şi unei mici drumeţii prin Subcarpaţi...

Cu câteva zile înaintea cursei, unele frustrări mici dar constante legate de job m-au făcut să cam pic în braţele furiei şi depresiei. Deşi fizic mă prezentam rezonabil, din punct de vedere psihic chiar aveam nevoie de o pauză aşa că mi-am luat liber pe 1 aprilie, am apucat să rezolv câteva mici probleme, mi-am refăcut cât de cât moralul după o zi în care aproape toate mi-au mers ca unse, reuşind să depăşeşc obişnuitele momente de anxietate legate de unele chestii suficient de banale încât să nu merite enumerate aici. A rămas totuşi o chestie importantă nerezolvată dar, dat fiind că cerea mai mult timp (sau cel puţin aşa cred), mi-am asumat amânarea până la o dată încă necunoscută.

Vineri seară mă găsea cu kit-ul ridicat, cu echipamentul cât de cât pregătit, cu durerile de picioare căpătate în urma cursei de 20 km aproape dispărute, cu un optimism moderat legat de cursă.

Sâmbătă am lălăit-o până spre prânz după care am ieşit în centru şi am parcurs în mers cam 90 % din traseul pe care urma să alerg. Cu ocazia asta am observat un câine mort în faţa Bibliotecii Naţionale, un porumbel mort lângă culoarul de concurs din Piaţa Unirii, nişte şantierişti care turnau parcări aproape de magazinul Unirea, parcă intenţionat puşi să polueze aerul înaintea cursei. Mi-a picat cam prost ideea de a alerga printre cadavre dar am sperat că se vor rezolva lucrurile până la ora startului. Am mai observat că RATB nu a avut bunăvoinţa să pună în staţiile de autobuz de pe Bd. Unirii afişe care să anunţe restricţiile de circulaţie din ziua cursei. În schimb, în staţii, erau multe afişe care anunţau excursii la mormântul Sf. Blasfemie Foca organizate de PRM.

Târziu în noapte, cu rucsăcelul pregătit, adorm.  Pe la 6 cobor din pat, fac un duş (constatasem recent cât de iritantă poate să fie alergarea dacă nu eşti proaspăt spălat), îmi verific lista cu cele necesare pentru cursă, mă bucur că au intrat toate într-un rucsăcel (în genul celui de aici dar parcă ceva mai performant) pentru care îi mulţumesc lui Octav (care, desigur, e puţin probabil să mă citească), îl trezesc şi pe Daniel care urma să mă urmărească de pe bicicletă şi să facă poze.

CURSA

Ies din casă îmbrăcat ca de Polul Nord (o vestă şi o bluză de polar puse peste obişnuitul tricou de concurs), ajung în zona de start cam cu o oră înaintea începerii cursei, mă sucesc în jurul cozii, bag cele câteva mişcări de încălzire cu care m-am obişnuit, sorb nişte izotonic (un furnizor bun, aici), trec pe la toaletă cu o nevoie destul de confuză, intru în sectorul de start rezervat pentru eternii amatori care au ca ţintă să nu termine chiar pe ultimul loc.

Mă mai bâţâi câteva minute (o fandare, o rotire de gleznă, mărunţişuri din astea), îmi studiez concurenţii cu numere peste 3000, constat că nu par imposibil de depăşit, cred că îl observ deja pe Daniel trecând cu bicicleta. Curând lumea se înghesuie spre linia de start, mai avansez şi eu câţiva metri (asta aşa, ca să nu pornesc chiar de la semafor :) ), pregătesc cronometrul, iau puţină viteză, trec linia, pornesc cronometrul, mă înscriu pe un culoar pe care lumea alerga cam cu viteza mea, îi fac cu mâna lui Daniel care apăruse undeva în dreapta, iau larg prima întoarcere a cursei, creşte densitatea de alergători, îmi propun ca primă ţintă să depăşesc un domn în vârstă care părea un pic mai lent ca mine, îmi mai propun să alerg cât mai spre dreapta ca să am şanse să apar în pozele făcute de Daniel, îl observ periodic şi mă străduiesc să îi atrag atenţia (constat cu ocazia asta că se diluează încrâncenarea şi chinul din cursă când te susţine cineva) când mă apropii de el, mă bucur când depăşesc un tricou de bumbac (de ştafetă, în ideea că alerg mai bine decât persoane înscrise la 2* 5000 m), constat că mă menţin cu oarecare aproximaţie între aceiaşi alergători (semn că îmi menţin cât de cât ritmul), mai observ câte un mic detaliu precum desenul de pe colanţii unei alergătoare pe care urma s-o ajung din urmă pe la km 7.


La prima traversare din Piaţa Unirii observ cum Jandarmeria şi Poliţia se lupta cu pietonii care păreau dornici să sară în faţa noastră. Cât am trecut eu forţele de ordine au putut ţine piept pietonilor care, prin gura unuia mai inteligent (care sigur pricepea că poate traversa Piaţa Unirii prin tunelul de la metrou sau că o cursă cronometrată înseamnă că fiecare secundă e importantă pentru alergători) sugerau să ne oprim şi noi puţin, cât să treacă ei. Chiar ar fi o idee interesantă pentru organizatori şi forţele de ordine să pună indicatoare pentru pietoni, în zonele în care există pasaj subteran care să le permită traversarea culoarului de alergare. Să nu mai spun că, pentru un pieton cât de cât în putere, zona de concurs se putea ocoli în mai puţin de 30 de minute de mers pe jos. Iar 30 de minute, într-o zi de duminică, nu cred că reprezintă o întârziere mare...

Deşi regulamentele internaţionale am înţeles că impun un punct de hidratare la 5 km (la mijlocul şi la finalul traseului, în cazul de faţă), constat că pe la km 3 există deja un punct de hidratare bine organizat, eficient anunţat, neaglomerat, suficient de la îndemână încât să mă opresc preţ de un pahar de apă. Cam rece apa dar la temperatura anunţată în buletinele meteo nici nu mă miră  asta.

Urma sectorul din faţa Bibliotecii Naţionale, unde am alergat cu emoţie încercând să-mi dau seama dacă mai e hoitul câinelui în drum. Se pare că dispăruse. Cam pe aici, dacă îmi amintesc corect, de pe sensul opus veneau elitele din Kenya. Cineva îşi exprima surprinderea pentru viteza lor şi altcineva comenta despre diferenţele dintre noi şi ei: ei aleargă ca să trăiască (probabil în sensul că fug de lei, în savană sau că fac bani din alergare), noi alergăm pentru sănătate. Cam aşa stau lucrurile, pentru noi, după cum spune şi sloganul sponsorului cursei, run is fun.


De pe margine se aude un trecător: Bă, da mulţi mai sunteţi!

Deja mă luptam cu nişte proteste ale intestinelor aşa că mă temeam de nevoi acute... Îmi dau seama după cursă că nu am găsit încă abordarea potrivită pentru minimizarea problemelor intestinale în timpul cursei. Cu Imodium în exces m-am ales anul trecut cu o incomodă constipaţie care a ţinut vreo 3 zile, fără Imodium te trezeşti că resturile se vor eliminate în cele mai nefericite momente (precum pe 27 martie când a trebuit să fac vreo 10 minute pauză la toaletă în timpul cursei de 20 km). Probabil trebuie să fiu atent la viteza cu care se digeră alimentele şi să le evit pe cele care se digeră prea aproape de ora cursei. Pe partea cealaltă, trebuie să am grijă să alerg cu stomacul cât mai gol pentru că altfel mă trezesc că mă apucă vomitatul în cele mai nefericite momente. E treabă grea alergarea asta... Trebuie să înveţi să-ţi gestionezi inclusiv treaba mare...

Din Piaţa Alba Iulia către Dudeşti un individ a mers cu maşina pe marginea culoarului de alergare (fără să incomodeze concurenţi, ce-i drept) până când un paramedic SMURD pe motocicletă s-a oprit lângă el şi i-a explicat ceva (probabil i-a explicat că nu poate ieşi în Dudeşti pe acolo din cauza cursei). 

De ce e aiurea ca o maşină să circule totuşi pe marginea culoarului de concurs? Din cel puţin două motive:
-intervalul dintre culoarul de concurs şi trotuar este intens frecventat pe durata cursei de pietoni şi biciclişti care urmăresc, fotografiază, încurajează alergătorii
-în ciuda normelor Euro x, o maşină poluează aerul şi este neplăcut să alergi prin gaze de eşapament

La punctul cu arbitru de la întoarcerea de la Dudeşti asist la o fază care arată atât respect pentru alergători cât şi neputinţă în faţa celor care, dintr-un motiv sau altul, aleg să scurteze traseul. Bietul arbitru era supărat că un alergător a făcut întoarcerea mai devreme, la o distanţă suficient de mare încât să nu i se vadă numărul de concurs. E clar că, dacă ar fi văzut numărul sau dacă ar fi putut obţine o probă care să confirme nerespectarea traseului, arbitrul ar fi descalificat alergătorul respectiv. Aşa nu a putut decât să apeleze la voluntari să se deplaseze în apropierea locului în care s-a trişat, pentru a evita astfel de tentative din partea celor care încă nu ajunseseră acolo.

Acum, ştiind că alergătorul nesportiv nu avea nimic de câştigat (dat fiind că, în ciuda scurtăturii, nu cred că a terminat cursa pe un loc care să-i asigure un premiu), mă întreb ce l-o fi determinat să facă acest gest. Nu cred că a fost vorba de gestul unui alergător foarte obosit care să spere astfel că va termina cursa de 10-x km… Şi nici nu aş sugera că organizatorii nu au marcat suficient de clar traseul de concurs pentru că, de data asta, mi s-a părut impecabil marcat (în comparaţie cu situaţia de acum doi ani, când am asistat la maraton şi am aflat că traseul ştafetelor a lăsat loc unor interpretări în urma cărora o parte dintre echipe a scurtat cursa).

Pe partea cealaltă, încerc să-mi imaginez cum aş reacţiona eu dacă m-aş înscrie la o cursă care să-mi depăşească net puterile, cursă pe care aş simţi că nu voi reuşi s-o termin. Oare aş încerca să îmi scurtez şi eu alergarea dacă aş simţi că se poate sau aş prefera să alerg pe traseul oficial cât aş putea după care să-mi anunţ abandonul? La cum mă cunosc, mi-aş anunţa abandonul, recunoscând cu demnitate că nu mi-am observat suficient de atent lungul pasului. Totuşi, pentru a nu da demonilor din mine ocazia să se manifeste, sper să nu ajung într-o astfel de situaţie. :)

Puţin după întoarcerea de la Dudeşti, venind din urmă, am observat-o pe Andra R. Ştiam că aleargă, ştiam că face triatlon, ştiam că e posibil să o văd dar nu mi-am imaginat că o voi vedea în aglomeraţia de la start sau din timpul cursei. De data asta am văzut-o odată în cursă şi odată puţin înainte de start. Nu am idee dacă ea m-ar mai recunoaşte dacă aş saluta-o...

La km 5, în Piaţa Alba Iulia, am trăit o mică dezamăgire observând că au trecut deja 32 de minute de la start. Visul meu de a termina în mai puţin de o oră se cam spulberase... Asta e! E posibil să rămân un etern amator... :) Până la urmă cred că se simt toate neconformităţile din viaţa mea, după cum s-ar exprima un director de calitate. 

Pe Decebal, doi copii se strecoară pe culoarul de concurs şi aleargă o vreme împreună cu noi. Se pare că aveau ceva viteză dar stăteau prost cu rezistenţa pentru că ne-au abandonat destul de repede. Dacă mi-aş fi permis răgazul necesar pentru a le spune două vorbe nu ştiu dacă i-aş fi lăudat că fac sport sau i-aş fi certat că ne stau în drum.

Urmează întoarcerea de la Str. Dristorului, un nou arbitru, o nouă linie dreaptă terminată printr-un punct de hidratare plasat aproximativ la km 6. Daniel reapare, după un sector în care rămăsese în urmă, luptându-se cu acumulatorii din aparatul foto care insistau să nu îşi facă treaba. Până la urmă soluţia a fost să continue să pozeze cu telefonul (o ieftinătură de la Allview), astfel m-am ales curând după cursă şi cu o fotografie pe Facebook.

Întorcându-mă pe Decebal, îmi amintesc de Andra şi încerc s-o observ pe celălalt sens cu intenţia de a o încuraja cumva. Nu că ar avea ea nevoie de încurajările mele, doar aşa, ca gest. :) Până la urmă, să nu uit că ea e de ceva ani semimaratonistă deci mi-ar cam putea da lecţii de alergare chiar dacă în această cursă m-am dovedit un pic mai rapid. De fapt... să nu mă grăbesc cu concluziile. Încă nu am rezultatele oficiale. :)

EDIT: Între timp am văzut şi rezultatele oficiale. Eu am terminat cu timpul oficial de 1:03:37,8 iar ea cu 1:14:09,7. În ciuda rezultatelor de acum, consider că este o alergătoare mai experimentată date fiind semimaratoanele şi cursele de alergare montană pe care le-a terminat.

Şi la km 6 m-am oprit să beau un pahar de apă, moment în care am devenit conştient de situaţia haioasă în care, aproximativ cu aceiaşi viteză ca a mea, un francez alerga împingând un cărucior în care stătea comod un bebeluş într-un săculeţ de dormit verde. La un moment dat m-am nimerit chiar în miezul unui grup mai mare de francezi care se încurajau de zor... Să fi fost aceiaşi francezi pe care îi observase vineri MaVaŞtefan în autobuz, undeva spre Giuleşti Sârbi? :)

Răsuflu uşurat când reuşesc să depăşesc bebeluşul dar bucuria mea nu avea să dureze mult. Îmi povestea Daniel că perioada în care am fost înaintea bebeluşului s-a datorat faptului că se defectase ceva la cărucior, mica defecţiune cauzând staţionarea grupului vesel pentru o vreme. 

Pe margine, un trecător întreba un poliţist ce distanţă alergăm. Îmi place când oamenii asistă (intenţionat sau din întâmplare) la curse şi pun întrebări despre ele părând sincer interesaţi de fenomen.





Pe la km 7, după cum aminteam mai sus, am ajuns din urmă alergătoarea cu colanţi cu desene. Cred că am şi depăşit-o pentru că nu-mi amintesc s-o fi revăzut până la linia de sosire. Aproape de km 8 eram foarte transpirat aşa că mi-ar fi prins bine un burete ud. Totuşi, am trecut în fugă pe lângă omul care oferea bureţi pe stânga traseului. Imediat a urmat un punct de hidratare pe care de asemenea l-am ignorat cu succes, navigând exact pe centrul culoarului. 



 Ceva mai încolo, visând la km 9, m-am prăbuşit un pic (la figurat; eram obosit dar totuşi în picioare) aşa că, imediat după km 9, am tras câteva guri de izotonicul pe care îl aveam la mine (din cauza asta e bine să ai şi pe tine o sursă de hidratare, în lipsa ei te poate costa faptul că, din inerţie sau din cauza aglomeraţiei, nu alimentezi la un punct de hidratare). Îmi revin cât de cât, observ în faţă căruciorul francez, mă apucă orgoliul şi bag viteză spre linia de sosire. 



Nu mai reţin dacă am terminat o secundă înaintea bebeluşului sau imediat după el, fapt e că pe ultimii 5 m distanţa dintre noi era de 1 m, mult mai mică decât în momentul intrării printre gardurile de la finish. 

Aveam să constat acasă că finish-ul meu glorios a fost compromis de filmarea făcută de Daniel înaintea intrării printre garduri, filmare în care bebeluşul trece prin cadru cu câteva secunde mai devreme decât mine. După ce vede filmarea asta mai crede cineva că am terminat la o secundă diferenţă? :)




Odată trecută linia de sosire avansez cu puhoiul celor care terminaseră cam în acelaşi timp, ceva mai încolo dau de linia voluntarilor cu medalii, îmi atârnă tinicheaua de gât o domnişoară despre care chiar nu-mi amintesc cum arăta, virez stânga, rad un pahar de Isostar, ajung în zona scenei unde începeau să se întâmple lucruri (să se anunţe cel mai bun timp de vreo 28 de minute, obţinut de un alergător din Kenya, desigur, să se anunţe că avem şi români pe primele 5 locuri, mai multe doamne decât domni) după care mă retrag din ţarcul organizatorilor, ies spre trotuar, mă opresc să îmi schimb tricoul şi polarul (chiar dacă nu prea îmi dădeam seama, eram transpirat serios, parcă în ciuda vântului care m-a făcut să păstrez vesta pe mine în timpul cursei) apoi îl sun pe Daniel să aflu pe unde e. Merg spre el, asistăm împreună la startul...





...şi la finish-ul curselor de familie şi de adolescenţi. Finalul cursei de familie era pe alocuri apoteotic. Am văzut echipe tată- fiu perfect sincronizate, terminând cu o viteză frumoasă, am văzut părinţi împingând fericiţi la cărucioare în care bebeluşii fie dormeau, fie făceau în felul lor mişcare agitându-se în cărucior, am văzut părinţi care-şi luau copilul pe sus pe ultimii metri ai cursei, am văzut echipe care mergeau cu demnitate, am văzut un tătic care primea şuturi în fund de la copilaşul purtat în port-bebe. Era o reală plăcere să îi vezi pe toţi făcând sport fiecare după puterile sale. Deşi aş fi avut nevoie să traversez ca să merg spre o eco-budă, mi se părea nedrept să tai culoarul de concurs pe care alergătorii evoluau atât de frumos.

Când familiile şi adolescenţii şi-au terminat cursa am lăsat şi eu bagajul la Daniel, am ocupat o cabină şi am scăpat în sfârşit de “emoţii”. 

Nu am mai avut răbdare să urmărim şi cursele de părinţi+ copii (cele de 800 şi 1400 m) aşa că am pornit spre casă. Ajuns acasă, constat că Daniel era la calculator, urmărind live ce se întâmpla în Piaţa Constituţiei. Mă cheamă şi pe mine când încep cursele de 4,2 m ale bebeluşilor. Ne amuzăm copios urmărindu-le. Ceva mai târziu fac un duş, mănânc după care trag vreo 4 ore de somn.

După ziua asta am ajuns la o concluzie: în Bucureşti, imnul Kenyei se va auzi de acum încolo de 6 ori pe an, pentru câştigătorii de la masculin şi feminin de la cursa de 10k, de la semimaraton şi de la maraton. Dat fiind că imnul sună plăcut, cred că o să fiu acolo de fiecare dată să-l ascult.


Fotografiile şi filmările sunt făcute de Daniel cu aparatul foto Panasonic DMC- LZ6 şi cu telefonul Allview A5Easy.

Rezultatele complete sunt disponibile aici.

Următoarea mea cursă: cursa de 15 km din cadrul Crosului Pădurii.


sâmbătă, 27 februarie 2016

Între Slănic şi Vălenii de Munte prin Muntele Verde- Plaiul Bughei (21 februarie 2016, singur)





PLANUL

Planuri peste planuri, calcule legate de distanţe, colectat puncte GPS pe harta google, mutat punctele pe România Digitală, încărcat GPS, verificat cum se vede locul din satelit, imaginat traseu, căutat puncte de intrare şi de ieşire care, pe cât posibil, să nu te oblige să sari garduri, verificat prognoza... Cam aşa am petrecut câteva ore din săptămâna 15- 21 februarie 2016. După nişte cumpărături făcute sâmbătă şi o ultimă verificare a prognozei, îmi plătesc online biletul pentru Buda- Slănic (5,3 lei) după care mă enervez crâncen (odată am şi eu nevoie şi... uite ce păţesc!) constatând că nu pot tipări biletul din cauza faptului că mi s-a uscat (de prea multă neutilizare) cartuşul negru. Pentru că dimineaţă doresc să fiu cât mai puţin stresat de timp, mă duc până la gară să-mi iau bilet şi pentru Bucureşti- Buda (6,9 lei cu Card Tren Plus), mă întorc acasă, fac rucsacul, fug la somn puţin după 11 noaptea.

APROPIEREA

Duminică 21 februarie 2016 mă trezesc pe la 3:30, mă igienizez cât de cât, plec spre metrou suficient de târziu încât să-l ratez pe primul, ajung totuşi la gară la o oră mai mult decât decentă, destul de mult înainte de 6:00. Urc în personalul lung (tot vreo 8 vagoane), constat că podelele sunt proaspăt spălate, emanând un miros decent de detergent, găsesc un loc bun pentru mine şi rucsacul meu, îmi găsesc ocupaţie până spre Brazi (reverific prognoza, mănânc, casc ochii la natura din jur) apoi mă pregătesc de coborâre, făcând în ciudă naşului care, după privire, părea că se îndoieşte de faptul că mă voi da jos tocmai în Buda.

Pe peronul din Buda sunt luat în primire de câinele locului care mă latră un pic apoi dă semne serioase că s-a plictisit de mine. Încă doi căţei ajung să mă ignore în următoarele 30 de minute. Încerc să găsesc ceva interesant de privit în jurul gării dar vremea destul de închisă nu-mi arăta zona într-o lumină prea atrăgătoare. Mărşăluiesc pe peron, reuşesc într-un târziu să-mi dau seama că, între gară şi peron, este scris din pietre plate nici mai mult, nici mai puţin decât… Buda. Chiar dincolo de gară începe localitatea, încă adormită la ora aia.

Bine că, la 8:13, sunt deja urcat în trenul care urma să mă ducă 34 km mai încolo. Nici nu pleacă bine trenuleţul (2 vagoane) şi naşul apare. Îi spun că am plătit online, îmi verifică ID-ul biletului şi identitatea apoi, spre surprinderea mea, îmi tipăreşte el biletul folosind echipamentul din dotare. Trenuleţul este curat, nu tocmai aglomerat, controlorul îmi lasă o impresie foarte bună atât din punct de vedere tehnic cât şi prin exactitatea cu care numără restul pentru călătorii care îşi plătesc biletul în tren.

Casc ochii pe geam încercând să-mi imaginez unde aş mai putea să cobor pentru mici drumeţii, mă mai uit din când în când la ceas şi devin oarecum nerăbdător constatând că a trecut ora 9:18, la care era programată sosirea în Slănic. Mica întârziere nu a reprezentat o reală problemă pentru mine dar am remarcat-o totuşi.

TRASEUL

Cobor din trenul celor de la Transferoviar, ies imediat în şosea, recunosc locul care semăna foarte bine cu ce văzusem documentându-mă pe google maps şi street view, pornesc la drum fără să fac pauză, recunosc pe rând diverse locuri previzualizate. Două minute mai târziu observ o bandă albastră pe marginea şoselei. Mai trec câteva minute apoi marcajul, trădător, fuge în stânga. Prezenţa marcajului despre care citisem aici (http://www.carpati.org/trasee_muntii/grohotisului/orasul_sl%C4%83nic_prahova-919/spre/v%C3%A2rful_grohotis-920/847.html) mă încurajează să revin în Slănic


Cred că un dus-întors între două trenuri e o opţiune bună pentru primăvara asta. Văd pe stânga un indicator rutier: Bucureşti 100 km. Eram la 100 km de casă...



Mă uit în dreapta şi văd albia minoră a Slănicului cimentată. Exagerat de antropizată... O avea vreo logică din punct de vedere al expunerii la hazarde naturale? Îmi picase recent în mână un studiu legat de felul în care afectează alunecările de teren oraşul şi asta m-a făcut să mă gândesc că cimentarea o avea vreo legătură cu drenarea versanţilor.



Remarc peste râu amenajări de la Mina Unirea, fac o poză, trec mai departe. 



Observ câteva locuri în care se poate trece Slănicul, îmi imaginez vag cam cum s-ar putea urca pe dealurile dinspre est,  admir păşunile de mai sus, din nord-vest.

Ceva mai sus, Slănicul scapă de antropizare, căpătând un aspect aproape natural. Înainte de zona asta, privind înainte, îmi sare în ochi Muntele Verde. Urc, tot urc, când pe dreapta şoselei, când pe stânga, în funcţie de partea pe care apărea şi dispărea trotuarul.


În dreptul curbei 90 de grade dreapta (indicator de Teişani) las pe stânga un loc în paragină. Apropierea de Muntele Verde mă mulţumeşte. Merg repede, oarecum cu teamă că aş putea petrece pe drum mai mult de 7 ore, cât aveam până la trenul din Vălenii de Munte. Panta şoselei creşte (nu aş vrea să urc cu bicicleta pe aici deşi alţii apreciază zona), localitatea se sălbăticeşte, la bifurcaţia spre Casa Pădurii mă ia în primire o gaşcă de câini insistenţi. Scap de ei greu, având constant cel puţin o potaie la 1- 2 metri de mine. Merg încet, cu ochii în spate, până când ţipă un gospodar la potăi şi le potoleşte oarecum. Îmi dau seama că gaşca asta de câini pe intrarea spre o unitate economică gândită în scop turistic arată că, în România, turismul se face mai mult cu curul în maşină. Ca pieton/ drumeţ/ amărăştean cu rucsacul în spate e puţin probabil să scapi nestresat de câini.




Mai încolo, pe un copac de la marginea pădurii, văd înfipt un afiş prin care ţi se interzicea să iei pământ din pădure, în caz contrar riscând nişte sute de lei amendă. Deci dacă vreau să fiu îngropat în pământ de Slănic trebuie să mă mut acolo, cu speranţa că nu-i deja plin cimitirul lor. :)

Apropierea de Muntele Verde îmi dă aripi cu atât mai mult cu cât, se pare, mă hidratasem cam mult. Urc, încercând să identific cât mai corect locurile pentru a observa la timp punctele în care aş putea părăsi şoseaua. Hidratez Muntele Verde când simt că nu se mai poate altfel. Mă fac cât pot de subţire pe marginea şoselei  când de pe serpentine se anunţă maşini. Totuşi, nu poţi merge nici prea pe margine din cauza pantelor care fug imediat sub şosea şi din cauza mărăcinilor care îmbracă drumul.

Fac o tonă de poze cu pietroaiele astea despre care, pentru prima dată, auzisem de la şeful meu. Chiar am o feliuţă din Muntele Verde (care, de aproape, nu prea pare verde) pe calculatorul de la birou...




Se apropie punctul în care, folosindu-mă de produsele google, observasem o potecuţă pornind spre pădure. Casc ochii dar nu văd nicio intrare tentantă. Fie erau pante aiurea, fie vegetaţia era complicat de depăşit, fie erau multe gunoaie. Teoretic mai aveam o şansă, ceva mai încolo, unde România Digitală îmi arăta un drum de exploatare care părăseşte şoseaua în dreapta. Ce nu observasem nici pe ROAD, nici pe google e că în zona aia sunt şi nişte construcţii...

Sus în deal e o casă... De fapt un grup de case... Ham- ham... din iarbă se ridică două potăi. Plin de speranţă, mă mut pe stânga drumului. Căţeii se apropie dar nu trec şoseaua. Nu vedeau indicatorul pentru trecere pentru căţei, probabil. :) Un minut mai târziu moare speranţa mea… Observ că trebuia să intru exact pe drumul dinspre casele alea, pe la nasul câinilor care între timp se odihneau aproape de şosea. Îmi imaginez că aş putea părăsi şoseaua ceva mai încolo dar o las baltă cu improvizaţia văzănd cum se înalţă, mândru şi lung, un gard de sârmă ghimpată.

Tacticos, asemenea unui dresor de câini, intru pe drum şi urc, urmărind căţeluşii cu coada ochiului. Aceştia apar curând în dreapta- spate. Latră a nemurire, eu mă străduiesc să le arăt că stăpânesc situaţia, merg încet înainte cu ei lătrând în vânt. Din susul drumului aud voci apoi văd o maşină oprită. Cineva se ceartă cu Fetiţa iar ea nu e deloc tentată să asculte aşa că latră în continuare. Încurajat de prezenţa omului măresc viteza un pic, salut şi dispar în pădure ca măgarul în ceaţă. La 20 de metri de maşină sunt la un pas să mă bag ca porcul în gunoi. Orice orăşean e curat până la marginea localităţii după care aruncă cu dezinvoltură deşeuri în natură. Un adevăr general valabil pentru locurile din România prin care am umblat. Trist! :(

Terminat fiind momentul poetic (bănuiesc că aţi observat şi voi cât de bine rimează ham cu ham), mă opresc pe moţul transformat în groapă de gunoi şi mă uit pe GPS. Dintr-o mică neatenţie, rămăsesem cu ideea că voi avea de urcat pentru o vreme dar în realitate cea mai bună direcţie s-a dovedit coborârea printr-o pădure de foioase extrem de productivă care mi-a aşternut la picioare, pentru câţiva paşi, covor gros de frunze. Cred că trecea de gleznă stratul...


Se conturează destul de slab culmea pe care o urmez aşa că bag un ochi şi în busolă pentru a mă asigura că merg aproximativ spre sud. Covorul de frunze scade în grosime aşa că mersul este din ce în ce mai plăcut. Nu trec câteva minute şi observ un animal rapid alergând de la dreapta spre stânga, speriat de prezenţa mea. Îmi imaginez că potecuţa asta nu este circulată decât extrem de rar, dacă mi-a dat ocazia să sperii animalul. Nu mă pricep la aşa ceva dar era o ciută, căprioară sau ceva în genul... Graţie, viteză, sunt gata să fac un exerciţiu de admiraţie... O caut cu privirea, cu impresia că nu a plecat departe. O remarc un pic mai în stânga potecii, pe direcţia mea de mers. Scot aparatul foto şi mă străduiesc câteva minute să fac zoom pe ea. Arunc nişte declanşări dintre care sper ca măcar una să fie cât de cât norocoasă. Mai fac câţiva paşi dar până la urmă reuşesc să o sperii de tot şi fuge din raza mea vizuală. Ce mi se pare ciudat e că se îndrepta spre şoseaua de Teişani care nu avea cum să fie departe... Rămân cu imaginea unor picioare subţiri terminate într-un popou alb. Faină întâmplarea, chiar dacă mi-a demonstrat că nu sunt bun de fotograf de wildlife. Cred că e mult mai simplu să faci poze la nunţi. :)

  







Pădurea se răreşte, sesizez în stânga un deluşor înierbat, consult GPS-ul şi observ că e OK să urc pe el. Printre tufe de nu ştiu ce cu ghimpi, merg folosind o potecuţă de oi. Un pic sub vârfuleţ las în stânga un adăpost care pare cam murdar. Mai merg un pic şi observ o vulpe alergând în lungul unui vâlcelaş. Foarte iute săgeata roşcată! 

Muntele Verde încă se vede în spate.



Cred că se vedeau şi construcţii din Slănic.



 Simţeam nevoia de un popas la înălţime aşa că îmi propun să fac popas pe vârfuleţul golaş


Ajung sus şi văd pe partea cealaltă o turmă de oi. În secunda următoare văd un dulău ciobănesc care vine tacticos spre mine, lătrând de mama focului. Ciobanul, undeva în stânga, porneşte şi el spre mine şi îşi linişteşte cât de cât dulăul. Îl salut, stăm puţin de vorbă despre oiţele care urăsc sedentarismul chiar dacă iarna asta molcomă nu le oferea acolo decât iarbă uscată, mai puţin gustoasă comparativ cu furajele pe care le-ar fi primit jos. Îl întreb dacă peste coama de mai încolo pot să cobor în Vălenii de Munte (pe principiul că e bună harta dar ciobanul sigur ştie mai bine locurile), îmi spune că aş avea două variante, să cobor chiar la începutul localităţii, dacă o iau prin Olteni (nu reţinusem toponimul, m-am lămurit ceva mai târziu despre ce localitate era vorba, pe când eram gata să prind cracul de drum care coboară într-acolo) sau să nimeresc spre centru. Îmi mai spune că prin pădurea care se vedea mai încolo există un drum care mă va scoate bine. Îi laud câinii frumoşi şi deştepţi după ce îi ceartă că insistă să mă latre de parcă i-ar fi apucat vrednicia. Am uitat să spun că, de undeva din dreapta, a apărut şi al doilea câine care s-a simţit obligat să mă latre un pic, până a venit ciobanul să-l liniştească. Văzând direcţia din care venea, oarecum identică cu cea în care fugise vulpea, sugerez ciobanului că am confundat câinele lui cu o vulpe. Mi se spune că e posibil, câinele fiind tot roşu. Acasă, cugetând adânc, trag concluzia că un câine nu potea să fie atât de rapid şi de tăcut deci e mult mai probabil să fi văzut vulpea decât să o fi confundat cu un câine. Întreb dacă mai sunt turme ieşite pe dealuri şi aflu că ar mai fi un cârd. Aveam să-l observ mai târziu, peste o culme molcomă şi o vale.

 De treabă cioban! Cumsecade câini! Deşi erau măricei dulăii şi lătrau de la maxim 2 m de mine, nu am simţit suficientă frică încât să virez spre panică. Nu mai luasem de mult timp contact cu câinii ciobăneşti dar se pare că nu mi-am pierdut stăpânirea de sine necesară în astfel de cazuri. Deci, cu puţin noroc, scapi cu bine chiar dacă nu ai spray anticâine şi beţe în mâini. Beţele mele erau fixate pe rucsac şi acolo au rămas tot timpul în tura asta. Le-am cam cărat după mine degeaba! :)


Continui oarecum de-a dreptul peste o obârşie de pârâiaş care înmuia terenul. Pe aici se lăsase cam rece, mâinile simţeau vreo 3 grade pe când termometrul măsura de pomană prin rucsac. 


Deşi părea aproape, nu a durat tocmai puţin până am intrat în pădure. Aici dau într-adevăr de un drum pe care urma să îl ţin o vreme. Prin poieni mai întâlnesc diverse adăposturi sau locuri împrejmuite, probabil în scopul adunării animalelor, trec pe lângă ele oarecum cu teamă, aşteptându-mă din clipă în clipă să aud eterna rimă, ham- ham. Sunt norocos, nu mă latră nimeni, probabil pentru că dulăii corespunzători erau plecaţi cu oile. Mai fac câte o poză, mai bag ochii în GPS, sunt mulţumit că drumul e lejer, plăcut, fără diferenţe de nivel sau pante mari, ceasul arată că e puţin trecut de miezul zilei, vremea e bună, chiar dacă puţin noroasă şi vag vântoasă.



 
Cum să stea la iernat oile placide în condiţiile acestea?



Curând constat că mă aflu cam prea în stânga (est) faţă de linia pe care mi-o imaginasem de acasă şi că, tot înainte, aş începe coborârea spre o localitate (probabil Olteni, încă nu mi-e extrem de clar) în care nu intenţionam să ajung. Casc ochii la linia track-ului şi la culmile din jur şi constat că pot reveni pe calea mea dacă mă las spre cursul pârâiaşului din dreapta (vest) şi urc în culmea pe care tocmai observ un cârd de motociclişti. Pentru că mai era pe acolo un picioruş de deal care mi-ar fi complicat drumul spre culme decid să îl ocolesc oarecum pe curbă de nivel după care să atac culmea, pe un versant care părea cam prea înclinat, văzut de departe, dar care s-a dovedit chiar prietenos în timp ce mergeam pe el când pe poteci de oi, când de-a dreptul printre veşnicele tufe cu ghimpi.

Ajung în drumul motocicliştilor, observ un pic într-o parte o proeminenţă, urc pe ea, constat că e şi aici un vârfuleţ oficial, cu bornă topo, mă bucur de a doua cucerire de înălţimi a zilei (pentru curioşi, înălţimile au fost de vreo 650 m :) ) apoi merg mai departe pe drum. Şi merg, merg, merg... până nu mă plictisesc. Mai verific din când în când linia traseului cu GPS-ul, constat că e în continuare bine, observ de sus şi parcul industrial pe lângă care plănuisem să ajung în şosea, mai părăsesc drumul din când în când atunci când îmi pare că merge cam aiurea relativ la cumpăna apelor, mai tai câte o scurtă pădure, peste văi încep să se vadă aşezări. Pe când simţeam traseul aproape de final cobor o scurtă pantă mai abruptă, printre vegetaţie pârlită. La baza pantei, în două şiruri paralele, copăcei proaspăt plantaţi. 





Dintr-un moment în altul mă aşteptam să nimeresc în drumul bifurcat pe care îl văzusem pe satelitul google. Credeţi că am nimerit? Ar fi fost culmea... Să nimeresc eu bine chiar pe tot traseul? Nici gând! Întâlnesc din nou un om, al doilea din sectorul de dealuri, îl salut, observ că merge dinspre vest (Bughea, cred) spre est (Str. Berevoieşti din Vălenii de Munte), eu merg în continuare spre sud până îmi dau seama că am depăşit punctul în care îmi propusesem să fac stânga. Probabil era perfect dacă mergeam pe urmele omului aceluia… Observând că e un oarecare drum şi pe aici decid să nu mă întorc. Parcul industrial încă se vede, se ghiceşte oarecum şi drumul de pământ de lângă el, prind direcţia bună, merg cât merg şi dau de o adâncitură destul de serioasă pe care trebuie s-o tai. Din satelit părea neted… :) Mai merg un pic şi dau de o nouă adâncitură. Care ai râmat pe aici? :)

 
Scot capul şi dintr-a doua adâncitură paralelă cu şoseaua, mai merg pe tarla o vreme, ocolind pe cât posibil zonele mai umede, observ în stânga doi oameni care cocoloşesc un copăcel, constat că soarele e tentat să mă abandoneze exact când îmi propun şi eu să fac un popas mai lung. Să fac popas… Dar pentru asta trebuie să găsesc întâi locul potrivit. Pe şosea nu mă tenta, prin zona asta umedă nu mă tenta, printre copacii din stânga lucrau oamenii… Semnele indicau că nu voi face popas…

 
Ajung la şosea, pe partea cealaltă e colţul unui gard de lângă care latră cu spor un căţeluş, dau să continui pe şosea repede, pentru a nu întărâta căţeluşul, când observ şirurile de copaci de pe stânga şoselei, copaci de care nu mă separă niciun gard. Intru pe tarla, îmi găsesc un loc cât de cât curat, strecurat între căcăreze şi pet-uri aruncate în natură de Dorel, muncitorul fruntaş, mă aşez, mă schimb cât pot de repede (ăştia au dat cu frig exact la final, să-mi facă mie în ciudă) de tricoul şi polarul fleaşcă, las jacheta de goretex la zvântat câteva minute, mai fac o vizită la toaleta ecologică, repun toate cârpele în rucsac şi o iau la vale după singura pauză a zilei cronometrată. Restul pauzelor, de orientare sau de dus muncă de lămurire cu câinii, nu cred că meritau cronometrate, poate cu excepţia pauzei cu cioban care a durat ceva mai mult.

 
Merg acum fără goretex, în ideea de a transpira cât mai puţin, din grijă pentru nasurile celor care urmau să-mi fie prin preajmă pe tren. Dacă era soarele mai cumsecade eram ceva mai riguros cu igiena deşi, îmi dau seama acum, de data asta nu pusesem niciun deodorant în rucsac.

O iau la vale pe lângă parcul industrial şi merg liniştit până observ în faţă un individ cu comportament ciudat. Ba mergea normal, ba alerga, ba făcea zig-zag-uri, ba se tăvălea în şanţul de la marginea şoselei. Până la urmă se pare că era un Dorel beat mangă… M-am mai relaxat după ce l-am depăşit şi am observat că pot să îl las suficient de mult în urmă. Mai întorceam capul să văd dacă am menţinut distanţa şi dacă mai e individul în picioare. Nu m-ar fi mirat deloc dacă aş fi auzit o bufnitură în spate, în urma impactului dintre beţiv şi maşina condusă de un şofer nu suficient de atent. Nu am auzit niciun zgomot suspect, probabil Dumnezeul beţivilor era la datorie.

Depăşesc nişte copii care se jucau cu mingea în drum (ca şi în Ghioşeşti am întâlnit şi aici copii care mai ştiu să se joace), mai încolo depăşeşc un grup de taxiuri care însoţea un mort la groapă (în timp ce eu, la prima vedere, mă gândeam că pot tocmi unul până la gară). Continui la vale, constat că şi pe aici sunt pante teribile pe străzi, las în dreapta sau stânga diverse străzi pe care le predescoperisem online, încet dar sigur ajung în centru, dau de un sediu al băncii care încurajează călătoriile aşa că profit de ocazie să scot nişte bani de la bancomatul care mi-a dat o chitanţă perfect tipărită, nu ca chitanţele extreme de şterse pe care le primesc de obicei la Bucureşti (mă simţeam cam aiurea doar cu câteva bancnote de 1 leu prin buzunar), observ repere pe care le reţinusem, mă surprinde mulţimea de patiserii şi brutării care aveau marfă, în mijlocul zilei de duminică, văd şi sala de sport, dau colţul spre gară, constat că am ajuns cam devreme pentru tren, identific un microbuz care urma să plece curând spre Ploieşti, ocup un loc (6,5 lei, circulă cam la 30 de minute, uneori un pic mai des, după spusele şoferului), arunc rucsacul la bagaje, în spate.






Planul era să ajung undeva între 16:00- 17:00 la gara din Vălenii de Munte, la timp pentru a prinde penultimul tren de duminică în direcţia Ploieşti dar cheful de mers, lejeritatea traseului, pauzele scurte şi orientarea eficientă au făcut să ajung puţin după la 14:30.

RETRAGEREA

Pe microbuz stau stresat pentru că, mi se păruse mie, uşa de la bagaje nu se închidea tocmai OK. Când cobor constat că rucsacul e la locul lui, posibila deschidere din mers a uşii petrecându-se, desigur, doar în imaginaţia mea.

Microbuzul mă lasă în Ploieşti, la Spitalul Judeţean, cap de linie pentru tramvaiele 101 şi 102. Stau o vreme dezorientat apoi văd casa şi tonomatul pentru vândut bilete. Mai casc ochii odată şi observ un afişaj care spunea când urmează să vină tramvaiele. Apuc să cumpăr un bilet, vine tramvaiul pentru Ploieşti Sud, urc în el de parcă ar fi fost ultimul tramvai de pe lume, mă plictisesc urmărind numele staţiilor, total nepregătit cu repere din oraş, constat cu mirare că nişte copii retardaţi s-au distrat aruncând cu castane în tramvai (sunt de părere că părinţii lor ar trebui să se sesizeze din oficiu şi să-i hrănească doar cu piure de castane o săptămână), ajung în Sud cu gând că, dacă nu găsesc un tren decent ca oră, să o iau pe jos spre Vest, orientându-mă cu tableta (că deşteptul de mine nu băgase şi harta Ploieştiului în GPS). La 16:00 intram în gară, la 16:44 urma să sosească un Regio dinspre Buzău. Iau bilet la tonomat (ca să nu frec cardul Tren Plus mai mult decât este necesar; a costat 5,5 lei), scap de nişte monede de 10 bani la un tonomat de cafea, mă răstesc la nişte cerşetori care puseseră stăpânire pe sala de aşteptare, stresanţi prin simpla lor prezenţa (oare ar fi înţeles că nu are bani de dat un individ care se caută de monede de 10 bani pentru cafea?).

În sfârşit, ies pe peron şi mă pregătesc pentru o aşteptare de vreo 30 de minute. Încerc să găsesc ceva interesant în apropierea gării dar nu reuşesc aşa că mă întorc şi patrulez pe peron. Îmi venea să întreb un echipaj de poliţie dacă e un obicei în Ploieşti Sud să fii stresat de cerşetori, ca să ştiu dacă, în alte ocazii, să ocolesc sau nu gara asta. Când mai era puţin până venea trenul descopăr că barul gării are şi păpică dar era prea târziu ca să-mi bag nasul pe acolo. Nu eram leşinat de foame, nici mâncarea din rucsac nu era terminată, eram doar tentat într-o oarecare măsură să halesc un grătar (puţin ruginit, desigur, să asimilez mai bine fierul din el).

Vine trenul, nişte băieţi deştepţi aproape blocaseră o uşă pentru că aveau chef să fumeze în extraordinar de lunga staţionare de 2 minute, până la urmă urc în trenul cu 4 vagoane care venea de la Mărăşeşti, plin de moldoveni. Nu am nimic cu moldovenii dar... de data asta erau mulţi şi mi-a fost aproape imposibil să-mi găsesc un loc comod printre ei. După o încercare eşuată de a-mi găsi un loc pentru mine şi pentru calul (a se citi rucsacul) meu mă opresc pe un mic intrând de lângă uşă, rezem rucsacul şi mă pregătesc sufleteşte să petrec în picioare, vreo 90 de minute. Cu ocazia asta aflu o chestie demnă de a fi publicată în Evenimentul Trenului, ziarul scos ocazional de senzaţionalul ziarist Naşu`: o femeie coboară din tren la PO Carpaţi, calcă strâmb sau pe o dală care se mişcă, pică lată pe peron. Naşul, ortoped sub acoperire, ghiceşte că femeia şi-a rupt piciorul şi, în spiritul solidarităţii, ţine uşa deschisă până trecem de femeia în suferinţă. Să spui că nu-i musai să fie chiar aşa de grav, putând fi la fel de bine vorba de o entorsă, însemna să contrazici autoritatea. Prin urmare, am tăcut.

Oricum, cu incidentul acesta s-au cam terminat fazele naşpa, aiurea, cam nasoale ale turei. Sosim în Bucureşti Basarab (cred că nu mai fusesem în gara asta de mai bine de 10 ani, ultima oară aşteptând aici un tren care urma să sosească din Târgovişte), casc ochii pe la nişte patiserii (una vindea lipie cu parizer, nouă descoperire în domeniu), cobor în metrou şi ajung acasă. Mă fac lejer şi constat că ciorapii, boxerii şi tricoul se asortează. Cum se trezeşte simţul estetic în om după o plimbare în natură… :)

Ştiind că plănuisem plecarea din Vălenii de Munte după 17:00, Daniel sugerează că am venit atât de repede pentru că am mers pe şosea. De fapt parcursesem mult mai rapid decât mă aşteptam un traseuţ drăguţ, potrivit şi pentru o gleznuţă sensibiluţă, încă în refacere după o entorsuţă.

Mai departe e poezie… Vă reamintesc rima genială de mai sus: ham rimează perfect cu ham.

LUNGIME TRASEU PARCURS: 17.8 km


6:23- Plec cu R 3001 spre Buda
7:43- 8:13- Pauză în Buda între R3001 şi R15123
9:33- Prima poză făcută în Slănic (las în stânga banda albastră)
9:41- Văd Muntele Verde pentru prima dată
9:50- Ramificaţie spre Teişani
9:55- Ramificaţie spre Casa Pădurii
10:00- 10:25- Trec pe lângă Muntele Verde
10:35- Ies din şosea
10:50- Ciuta
11:10- 11:20- Vârfuleţ cu cioban şi căţeluşi
12:45- Vârfuleţ cu motociclişti
13:00- Două şiruri de copaci, paralele; vegetaţie arsă
13:10- Cotesc la stânga (către vest)
13:30- 13:50 Ajung în colţul dinspre şosea al parcului industrial şi fac pauză
14:30- Bustul lui Iorga, unde am făcut o poză cu turla care îi iese lui Iorga din cap; am corectat imaginea defectă schimbând un pic unghiul
14:45- Gara şi Autogara Vălenii de Munte
15:00- Plec cu microbuzul spre Ploieşti
15:30- Sosesc în Ploieşti, în zona Spitalului Judeţean
16:00- Sosesc în gara Ploieşti Sud
16:47- Plec cu trenul R5010 spre casă

ALTITUDINI

366 m- Gara Slănic
657 m- părăsesc şoseaua intrând pe drumul dintre case
665 m- groapa de gunoi
635 m- vârfuleţul cu turmă de oi
617 m- vârfuleţul cu motociclişti
551 m- plantaţie şi vegetaţie arsă
515 m- fac stânga către Parcul Industrial
465 m- traversez pârâul care merge paralel cu latura opusă şoselei a Parcului Industrial
475 m- intru în şosea, lângă Parcul Industrial
360 m- intru în DN 1A
350 m- Autogara Vălenii de Munte
353 m- Gara Vălenii de Munte

HARTĂ ŞI PROFIL TRASEU




TEREN

Asfalt, în prima şi ultima parte (până la Muntele Verde, după Prahova Industrial Parc). Strat gros de frunze moarte sub şosea, după Muntele Verde. Potecă nu tocmai bine evidenţiată, până în pădurea de la est de vârfuleţul cu turma. Drum de pământ uşor de urmărit până la cotitura spre Olteni. Poteci de animale până în vârfuleţul al doilea, pe lângă care au trecut motocicliştii. Drum de pământ, relativ uşor de urmărit, până la intrarea în şosea, prin nordul Prahova Industrial Parc.

Zona pământoasă era pe alocuri noroioasă, uneori era brăzdată de pâraie care se întâmpla să umecteze o bandă mai largă de teren, pe pământ moale se vedeau uneori urme de animale, în special oi dar, într-un loc, am identificat şi o posibilă urmă de urs. În zonele de păşunat erau destul de multe “măslinuţe” de oaie, semn de densitate ovină mare.


Se anunţa vreme închisă, cu temperaturi resimţite între -5… +5 grade, cu posibile precipitaţii slabe, cu vânt până la 30 km/oră.

Am avut temperaturi constant pozitive, cu un scurt episod de temperatură posibil uşor negativă resimţită la mâinile neînmănuşate. Cerul a fost predominant noros, cu plafonul de nori probabil spre 1000 m altitudine. Câteodată s-a simţit şi ceva soare, temperatura crescând serios (probabil spre 20 de grade) în aceste scurte perioade. Vântul a bătut din când în când dar nu cred să fi atins viteza maximă prognozată. 

Precipitaţii nu au fost, existând o posibilă scurtă excepţie constând în stropi mici şi rari pe care cred că i-am simţit trecând prin dreptul PIP; tot atunci a fost un pic mai puternic şi vântul. În centrul localităţii Vălenii de Munte am observat un termometru care arăta 7 grade.

ECOIMPRESII

La marginile localităţilor Slănic şi Vălenii de Munte mi s-a părut că e cam multă mizerie, cu un mic plus pentru absenţa gropii de gunoi improvizate la margine de Vălenii de Munte. În zona cu pădure sau păşune era destul de curat, cu excepţia câtorva pet-uri abandonate din loc în loc.

Copacii par să fie cât de cât preţuiţi în zona Vălenii de Munte, în sensul că am văzut două echipe care păreau să cocoloşească copăcei plantaţi nu demult. Un plus pe tema asta aş da şi acelor şiruri paralele identificate deasupra PIP şi peste drum de acesta.

La Ploieşti pare să fie pus cât de cât la punct un sistem de colectare a deşeurilor, în drumul microbuzului observând o căruţă supraîncărcată cu saci care, cred eu, conţineau pet-uri care urmau să ajungă la un centru de colectare.

LOCALNICI

Atât Slănicul cât şi Vălenii de Munte par localităţi liniştite, cu locuitori calmi, relativ puţini, care privesc cu indiferenţă eventualul turist care le tranzitează oraşul. Totuşi, la nevoie, par de ajutor, ca în cazul acelui gospodar din Slănic care a potolit grupul de câini care mă urmărea din intersecţia Străzii Muntele Verde cu drumul spre Casa Pădurii- Schiuleşti.

Ciobanul mi s-a părut binevoitor pentru că nu m-a lăsat să mă lupt singur cu câinii. Omul care trecea dinspre Bughea de Sus către Str. Berevoieşti (PIP) părea la fel de indiferent faţă de turist precum locuitorii oraşelor suspomenite.

Şoferul microbuzului, în ciuda aspectului nu tocmai de încredere, s-a dovedit eficient şi binevoitor.

Singurele surprize neplăcute au fost beţivul de pe Str. Berevoieşti, unul dintre pasagerii microbuzului lângă care aveam să călătoresc până la Ploieşti Sud (timp suficient pentru a mă lămuri că e ceva gen om al străzii care trăieşte din mici “afaceri”- încerca să-mi vândă şi mie nişte ghete, amărâtul) şi aurolacii din gara Ploieşti Sud.

CHELTUIELI

Tren Bucureşti- Buda 6.9 lei (cu card tren plus)
Tren Buda- Slănic 5.3 lei
Microbuz Vălenii de Munte- Ploieşti (Spitalul Municipal) 6.5 lei
Tramvai în Ploieşti 2 lei
Tren Ploieşti Sud- Bucureşti Basarab 5.5 lei (cu card tren plus)
Lichide din rucsac: aproximativ 10 lei (Gatorade, energizant, apă plată)
Mâncare luată în rucsac şi consumată:  aproximativ 20 lei (sanddwich-uri şi batoane proteice)

În total, mai puţin de 60 de lei toată distracţia.