Recent, într-o dimineaţă în care nu fu nevoie să plec la muncă (cu voia lu` Guvernoiu, că concediile ştiţi deja că sunt rare la mine), mă trezesc, ies din cameră şi dau cu nasul de un puternic miros de... bătrân. N-am eu nas sensibil (ca dovadă faptul că, probabil, mai put şi eu din când în când) dar de data asta chiar mă dădea afară din casă duhoarea...
Prin urmare, mi-am pus body-ul în mişcare, am dat fuga la prima fornetărie (bine că, recent, a apărut una destul de aproape de casă) unde am luat de-ale gurii (hrană sănătoasă, ca 99,99 % din ce obişnuiesc să bag în gură :D ) apoi m-am dus cu un metrou două staţii mai încolo. Cu ocazia asta am exersat chestia cu banda magnetică în stânga, cu faţa în sus, specifică noilor validatoare care nu mi se par nici complicate dar nici geniale, fiind parcă mai lente decât cele vechi.
Debarc lângă aproape singura felie mare de verde din subordinea tovarăşului primar care-mi poartă numele (cealaltă felie mai mare de verde din S3 fiind aia în care obişnuiam cândva să alerg) şi pornesc la pas în jurul gârlei. Fac vreo trei ture jumate (adică 10,5 km) în pasul leneşului (că doar nu era cazul să mă grăbesc acasă, mirosul aşteptându-mă să persiste câteva ore), timp în care îşi fac apariţia tâmpiţeii de serviciu.
Tâmpiţel 1
Un nene îşi plimbă nepotul (sau fiul)prin parc în timp ce un alergător (destul de bine antrenat, ce-i drept) "zboară" pe lângă ei. Bătrânul îşi exprimă nemulţumirea:
Aici e parc, deci se merge încet, ca în parc. Să alerge pe şosea aşa...
Dacă eram în momentul meu războinic i-aş fi explicat că parcul ăla este cam singurul loc din sector în care te poţi antrena în condiţii rezonabile pentru marile curse de alergare de şosea despre care, nu mi-e clar cum, aflase şi boşorogia sa.
Tâmpiţel 2
Un cetăţean se apropie de nişte boboci de raţă ca să-i fotografieze. Alt cetăţean, cu un simţ tehnic puternic, comentează:
Nu a auzit de zoom la telefon?
Păi bine măi, mare iubitor de răţuşte, tu îţi dai seama ce sugerai? Sugerai persoanei care s-a apropiat de răţuşte să le fotografieze cu ZOOM DIGITAL ca să obţină o poză tocmai bună de aruncat la coş? Că zoom-ul ăla nu e din cel care se bazează pe optică, pe mişcarea unor lentile în urma căreia obiectele mai îndepărtate să apară, mari şi clare, în fotografie. Zoom-ul telefonului (şi nu numai al lui, mă refer aici la zoom-ul digital în general) este, după părerea mea, cea mai proastă chestie pe care o putea inventa electronica.
Dacă vrei un zoom mare, optic 65x, uite ce ai putea cumpăra. Costă dar... îţi dai seama de la ce distanţă vei putea fotografia bobocii de raţă?
În schimb, dacă te mulţumeşti cu un zoom optic (5x) aproape egal cu cel digital (4x), atunci ia de aici ieftinătură!
Un cetăţean stă pe o alee de pe cea mai intens antropizată (pen)insulă din IOR. Pe aleea de peste apă, alt cetăţean îndreaptă camera unui telefon spre insular.
Acum stau şi mă întreb, era musai să fie modelul pe o parte a gârlei şi fotograful pe cealaltă? Oare ce efect superartistic se urmărea? Nu era exact tot aia dacă făceau fotografia stând de aceiaşi parte a gârlei, la o distanţă care să permită eventuala conversaţie care să îmbunătăţească poziţia modelului?
Se uită mai devreme un nene cu o oarecare poziţie că în faţa firmei zace în ploaie un palet. Strâmbă din nas şi, la fel ca orice alt individ care are o curiozitate şi dă cu ochii de mine, mă întreabă ce-i cu el, de parcă ar fi venit pe el mobila lu` mama.
Sătul fiind să dau explicaţii pentru chestii de care nu sunt plătit să mă ocup i-o trântesc în scârbă:
Avem un procesator autorizat de lemn, Bisti Vomănescu. El ştie ce are de făcut cu paletul. Nu se bagă nimeni peste el.
Astfel de situaţii nu merită niciun cuvânt în plus. Şi cred că aş fi abandonat exprimarea civilizată dacă omul ar fi insistat. În definitiv, după ce că am făcut treaba altuia (cred că e drăguţ să-ţi facă altul o parte din muncă şi tu să-ţi iei liniştit salariul pe munca lui), să mai dau şi explicaţii estetice? Păi n-am făcut şcoală de artă măi onorabililor, stimabililor!
Pe 25 martie 2017
Daniel pleca în Buila Vânturariţa cu nişte unii care organizau o excursie acolo. Era mulţumit când s-a întors
din tură aşa că a analizat ofertele viitoare ale Hss în ideea de a se înscrie şi în alte excursii, în caz că e ceva tentant. Apare
rapid ideea de înscriere la tura din Cheile Vârghişului din 13 mai 2017. Mă uit
şi eu pe descrierea evenimentului, mă declar destul de încântat aşa că rezervăm
două locuri. Face Daniel şi plata la momentul potrivit deci ne rămâne doar să
aşteptăm tura şi să sperăm la vreme bună.
12 mai 2017, verific înainte de a pleca de la
birou, a nu ştiu câta oară în ultimele zile, prognoza. Suna destul de sinistru.
Ploaie, ploaie, ploaie urmată mai pe seară de ploaie torenţială. Avantajul
relativ era că drumeţia presupunea şi vizitarea unor peşteri, timp în care am
fi scăpat de urgia de afară. Totusi, eram mai degrabă pesimist gândindu-mă la
cât de chinuitoare se poate dovedi plimbarea... Dacă nu ar fi fost vorba de
nişte bănuţi pe care i-aş fi pierdut dacă nu plecam, cred că aş fi ales să stau
acasă.
Ajung vineri seară acasă destul de târziu.
Daniel se oferă să facă el micile cumpărături aşa că mă pot apuca să îndes în
rucsac. Cu toată bunăvoinţa, reuşesc să mă bag în pat abia pe la 00:30, la 3:15
urmând să cobor din pat. Doar trei ore de somn înainte de plecarea în tură este
oarecum o obişnuinţă pentru mine dar asta nu înseamnă că mă împac extraordinar
cu oboseala care rezultă de aici. Consider totuşi somnul insuficient un preţ
corect pe care-l plătesc pentru diversele forme de plăcere pe care le trăiesc
în micile fugi în munţi.
Pe la 3:15, la câteva minute după a treia alarmă, cobor
din pat. Apuc să mă igienizez cât de cât. Termină şi Daniel cu pregătirile aşa
că, aproape de ora 5:00, ieşim din casă. Pe la 5:45 cred că eram deja instalaţi în autocar. Ţin
minte că, văzând din faţa autocarului o parte a grupului cu care urma să
mergem, am cam strâmbat din nas. Intuiam un grup lent, neobişnuit cu muntele.
Prima impresie... Câteva minute mai târziu urcau în autocar cea mai tânără
participantă şi mămica ei. Nu-mi imaginasem la început că, până la finalul
zilei, aveam s-o consider pe cea mică vedeta turei. :)
În autocar s-au întâmplat câteva lucruri
legate de organizare. Prezenţa, semnarea actelor, încasarea banilor pentru
elementele neincluse în preţul plătit (în cazul nostru fiind vorba de tractor
şi de taxa de rezervaţie), prezentarea traseului, prezentarea organizatorului.
Organizatorul mi-a inspirat de la primele cuvinte o doză suficientă de
încredere datorită felului în care s-a exprimat, atrăgându-mi atenţia recunoaşterea limitelor
(legate de cunoaşterea teoretică), luarea în considerare a posibilelor mici
accidente, orientarea spre soluţii, crearea de aşteptări realiste pentru cei pe
care urma să-i conducă, precizările legate de procesarea deşeurilor pe care
urma să le producem, grija faţă de lilieci.
Undeva dincolo de Predeal aud ceva de Casa cu
cerbi (nu auzisem de ea deşi mai fusesem în zonă), o casă înconjurată de o
curte populată de cerbi. Unii, la întoarcere, aveau să vadă şi cerbii. Eu nu am
fost suficient de atent. La Braşov am avut impresia că şoferul nu cunoştea
suficient de bine traseul când (din necunoaştere sau obligat de regulile de
circulaţie, nu mi-e clar nici acum) m-am trezit că ne întoarcem pe o bucată de
traseu deja parcursă (ştiu asta pentru că mă străduiesc să-mi iau repere).
Odată trecuţi de Braşov, destul de mult timp am avut vedere spre creasta Făgăraşului, spre Postăvarul, poate şi spre Piatra Craiului. Nu mi-am imaginat
că se vede atât de frumos spre sud, în timp ce traversezi depresiunea Braşov.
Pe sectorul Rotbav- Augustin am privit cu plăcere rama estică a Perşanilor
Centrali. În Măieruş, nu mi-e prea clar de ce, ne-am trezit din nou în situaţia
de a ne întoarce din drum pentru că, dincolo de gară, urma un pod peste Olt pe
care nu mergea trecut cu autocarul. Superstiţioşii au putut vedea aici un semn
rău: la
trecerea peste calea ferată de la întoarcere a trebuit să aşteptăm la barieră.
Eu, probabil pentru că nu am plecat de acasă cu aşteptări surpraealiste, n-am
resimţit cine ştie ce disconfort pe tema asta.
La trecerea prin Aita Mare am observat un
marcaj cruce albastră despre care am încercat să aflu detalii odată întors
acasă. Nu am aflat decât că, cel mai probabil, este vorba de un traseu în
Munţii Bodoc (o ţintă posibilă pentru drumeţii care se mulţumesc cu munţi puţin
înalţi şi, dacă e corect ce am citit prin jurnale, destul de păşunoşi).
Odată ajunşi în Vârghiş, m-a luat de nas un
triunghi roşu despre care vechea hartă inclusă în Munţii Noştri Perşani sugerează că ar fi
suprapus peste actuala şosea, în bună măsură asfaltată (dar destul de îngustă,
prevăzută din loc în loc cu alveole pe care să te poţi refugia când vin maşini
din sens opus). Curând, vedem pe stânga indicatorul spre Peştera Mare de la
Mereşti, exact aşa cum îl observasem pe Google Street View. Facem dreapta şi,
în poiana din zona ultimelor case, observăm tractorul cu două remorci care ne
aştepta. Cam pe aici am observat că, undeva în stânga, ar porni marcajul cruce
albastră care, dacă am înţeles corect, merge cumva în paralel cu şoseaua,
urmând să coboare după vreo 12 km către Cheile Vârghişului.
La urcarea în tractor, s-au cam despărţit
oamenii care se înscriseseră împreună în tură. Iniţial au încercat să-şi ţină
locuri unii lângă alţii dar, în lipsa unui culoar de trecere, locurile “rezervate”
erau rând pe rând ocupate de cei care se nimereau să urce în remorcă în acel
moment, pe principiul că trebuie să te aşezi pe cel mai în faţă loc posibil,
astfel încât să se aşeze mai repede fiecare proaspăt urcat. Eu, urcând imediat
înainte (sau după, cine mai ştie?) Daniel am prins loc destul de aproape de el dar nu am putut vorbi pe
drum din cauza zgomotului. Chiar nu ştiam cum e să auzi în continuu zgomotul
unui tractor timp de aproape o oră. Acum ştiu. E destul de neplăcut... La
zgomot s-a adăugat fumul iar cu timpul s-au adăugat şi coborârile “în dinţi” pe
care mă temeam să nu sar din remorcă şi balansul stânga- dreapta din zona
neasfaltată care s-a dovedit un adevărat chin. Unii erau destul de relaxaţi, eu eram cu mâna strânsă pe o bară situată
la un om mai în dreapta. Totuşi, în fotografii sau observându-mă reflectat în
geamul de la cabina tractorului, se pare că am cam zâmbit în timpul incomodei
tractoreli.
Mersul cu tractorul a
avut totuşi şi o parte (mai) bună (decât mă aşteptam). Discutam cu Daniel că e
posibil să mergem în remorcă aşezaţi pe jos, motiv pentru care aveam la
îndemână nişte saci de gunoi pe care să ne putem aşeza. N-a fost nevoie de saci
pentru că, în remorci, fuseseră aşezate bănci de lemn peste care puseseră câte
o pătură, astfel încât suspensiile nu tocmai eficiente să fie cumva compensate
cu nişte bănci nu foarte tari. Prin urmare, deşi destul de crispat, am putut
privi în jurul meu, având ocazia să observ locuri frumoase, ireal de verzi,
potrivite pentru nopţi frumoase petrecute în cort. La terminarea tracto-cursei,
parcă pentru a compensa chinul din ultimele minute, cineva s-a oferit să-mi dea
jos rucsacul din remorcă pentru a-mi fi mai uşoară debarcarea. Îi mulţumesc şi
cu această ocazie! :) Cam de aici, încet- încet, au început interacţiunile
între oameni care, până la coborârea din tractor, s-au cam ignorat reciproc.
După un timp în care fiecare s-a putut uşura mai mult sau mai puţin
departe de privirile celorlalţi (fetele, după cum era de bănuit, s-au străduit
să meargă cât mai departe deşi li se sugera că pot să se ascundă şi după un fir
de iarbă, dacă nu găsesc ceva mai bun) ne-am pus rucsacii în spate şi, cu
Bogdan şi cu ghidul de la Lumea Pierdută în frunte, am avansat câţiva paşi către chei.
Puţin înainte de primul pod
ghidul ne-a dat o mică lecţie de geologie pe care nu prea a ascultat-o nimeni.
Eu m-am simţit un pic ca în zilele de practică geografică în care Sârbu, Nedelea,
Săvulescu, Ene sau Mutihac ne povesteau lucruri pe care nu aveam să le reţinem
niciodată deşi, cinstiţi fiind, ar fi fost logic măcar să ne străduim să
reţinem câte ceva.
Aveam să văd în sfârşit podurile cu grijă
montate pentru vizitarea cheilor, poduri pe care de vreo doi ani le-am tot
admirat în fotografiile norocoşilor care găsiseră mijloacele necesare pentru a
ajunge acolo, asta implicând şi găsirea unei soluţii pentru parcurgerea celor
25 de km care despart cea mai apropiată gară (cea din Augustin) de intrarea în
chei.
Recunosc că, pe unele poduri, cele cu balans
destul de mare, m-am simţit nesigur. Am mai simţit un oarecare pericol pe
podurile pe care simţeam că ne-am adunat mai mulţi oameni decât pot ele duce.
Din fericire, până la finalul vizitei, niciunui pod nu i-a fost depăşită
rezistenţa. Le mulţumesc celor de la Lumea Pierdută pentru că au luat în calcul
şi posibilitatea ca un grup de 50 de oameni să viziteze cheile, provocând
înghesuială pe poduri.
Am trecut oarecum disciplinaţi, în grupuri de
câte trei, doar pe podul la baza căruia un indicator asemănător cu cele rutiere
sugera că podul nu suportă mai mult decât greutatea unei familii tată+ mamă+
plod (adică 200 kg). La întoarcere, eu cel puţin, am încercat să las spaţiu
suficient între mine şi cei care treceau podurile în faţă sau în spate. Nu
făcusem baie în râul tulbure la dus deci mă străduiam să nu fac nici la întors.
Puţin după primul pod am dat de un sector mai
stâncos, în traversarea unei mici cocoaşe. La urcare erau prize suficiente, la
coborâre ne puteam folosi de un cablu montat acolo mai mult sau mai puţin
strategic. Ghidul de la Lumea Pierdută ajuta persoanele care erau incomodate de acel sector
dar au existat şi oameni (printre care am bucuria să mă număr) care au trecut
ignorând mâna de ajutor oferită cu generozitate de ghid, oameni cât de cât obişnuiţi cu stânca.
A venit şi momentul în care vedem un grup pe
partea cealaltă a râului şi ne întrebăm cum au ajuns acolo, având în vedere că
râul e larg, probabil adânc, tulbure şi aparent netraversabil. Aveam să aflăm
câteva minute mai târziu că au traversat pe un pod după care s-au întors din
drum, pe malul celălalt. În ce scop?
Pentru că peşteră...
Între timp o fată se convinsese că are
dreptate Bogdan când vorbeşte de Cheile Vârghişului ca despre o zonă de
plimbare romantică. Fata a venit cu argumentul că este tare romantic să vezi în
faţă atâtea funduri. Ironia a făcut că, în timp ce o auzeam, la câţiva metri în
faţă am remarcat un fund dolofan de fată. :) Dacă vreo stimabilă doamnă sau domnişoară s-a excitat privindu-mi
posteriorul, să dea un semn. Putem planifica şi alte momente în care să mi-l
privească. Să şi pună mâna, eventual! :))
Ajungem sub Peştera Şura Cailor, trecem podul
şi ne îndreptăm şi noi spre Peştera Mare de la Mereşti. Marcajul se schimbase,
din cruce albastră în bandă galbenă.
Urcăm întâi nişte trepte de pământ tasat,
solidarizat cumva cu nişte folii, continuăm pe nişte scări metalice sănătoase
pe care, tot din cauza grupului mare, nu prea am avut ocazia să le savurez. În
gura peşterii ghidul ne-a povestit despre invaziile tătarilor şi despre modul
în care se descurcau localnicii cu acele ocazii. Aşa am aflat de unde îşi trage
numele turnul de peste drum de Peştera Mare de la Mereşti.
În dreapta intrării mi-a atras atenţia o
cruce. Nu ştiu de ce, m-am jenat să o fotografiez. Acasă, am regretat că nu
ştiu ce nume era trecut pe cruce, fiind curios dacă este vorba de crucea celui
care a murit în peşteră, acum câteva zeci de ani, conform celor menţionate pe
speologie.org.
La câţiva metri de intrare, într-o boltă
aparent fără continuitate, am văzut un liliac zburând. L-am trezit din somn,
săracul... Aveam să mai văd unul, în aceiaşi peşteră, câteva minute mai târziu,
aproape de sfârşitul zonei pe care am vizitat-o (adică aproape de scara
metalică pe care a urcat fotograful oficial pentru a face minunăţia de
fotografie pe care o puteţi vedea aici).
Înainte de a se anunţa retragerea, organizatorii au propus un exerciţiu de
adaptare: beznă
şi linişte pentru câteva clipe. Emoţiile claustrofobice au dispărut după ce
momentul poetic a fost întrerupt brutal de o băşină. :)
Dat fiind că poteca era de cele mai multe ori
îngustă şi că grupul era mare, era dificil să găseşti locuri din care să
fotografiezi fără să blochezi circulaţia. Asta m-a făcut să-mi propun revenirea
în zonă, singur sau măcar în grup (mult) mai mic. Am remarcat totuşi că
majoritatea oamenilor din grup îmi permiteau să mă reintegrez rapid în coloană,
după micile evadări.
După ce am părăsit prima peşteră din program
(unde îmi făcusem mici griji pentru cei rămaşi mai în urmă, cu lumină puţină,
motiv pentru care am simţit că e bine să întorc frontala către ei), ne-am întors
o vreme pe bandă galbenă, în dreptul podului ni s-a alăturat crucea albastră
după care, un pic mai târziu, banda galbenă a fugit de lângă noi brusc, urcând
abrupt către dreapta. Cândva, sper să ajung să urc şi eu pe acolo. De fapt,
sper să ajung pe toate potecile marcate menţionate pe harta administratorului rezervaţiei.
Am mai mers o vreme pe râu în sus dar, relativ
curând, s-a anunţat întoarcerea. Dacă aş fi fost de capul meu, cred că mergeam
până în Mereşti, chiar dacă, din spusele lui Bogdan, rezulta că mai departe
peisajul este monoton. Dar cum poate să fie natura monotonă? Sunt sigur că aş găsi
imagini plăcute şi dincolo de teritoriul extrem de turistic al Văii
Vârghişului.
Cultul din mine s-a trezit într-un loc în care
am ajuns din urmă ghidul care discuta nu ştiu ce cu Daniel. Apucă să spună ceva
de apa care dispare în punctul x urmând să reapară în punctul y (nu mai ştiu
cum se cheamă elementele de relief carstic implicate) iar eu sar cu întrebarea:
Aţi folosit markeri ca să aflaţi unde revine
apa la suprafaţă?
Ghidul lasă pentru o secundă impresia că l-am pus în încurcătură dar se prinde
imediat ce vreau să spun şi anunţă triumfător:
Da. Am înroşit apa.
Uite cum îşi aduce omul aminte chestii citite
cu mulţi ani în urmă în cursuri universitare sau în cărţi adresate publicului
(ceva mai) larg... Mi-e ciudă că n-am reuşit să-mi amintesc cum sunt denumite
în română chestiile astea care se folosesc pentru determinarea direcţiei în
care curg apele subterane. Indicatori, parcă... Se vede că nu am mai pus mâna
de secole pe cursul de hidrologie... M-ar renega Sârbu dacă ar afla! :D
Mergând de data asta pe râu în jos, aveam să
ne oprim în gura Peşterii Şura Cailor unde s-a declarat pauză de masă.
Eu cu
Daniel am pornit aproape imediat spre adâncul peşterii, Daniel mergând până la
capătul sectorului vizitabil în picioare, eu oprindu-mă înaintea unui sector
îngust. Fac o poză când mă întorc din drum şi constat că mi-a apărut o fată în
cadru. :) Nu băgasem de seamă până atunci că e cu noi în grup. De fapt, cred că
e aproape imposibil să ţii minte câte ceva despre fiecare membru al imensului
grup de 50 de oameni. Schimbăm câteva vorbe în drum spre gura peşterii. Mi s-a
părut interesant că nu am fost singurii tentaţi să descopere imediat ce se
ascunde în întuneric.
Rumegăm câte ceva (mă mir într-o oarecare
măsură când observ că cineva îşi cărase primusul pentru a încălzi nu ştiu ce
conservă) apoi vizităm şi oficial Peştera Şura Cailor.
La a doua încercare am mers şi eu până
la capăt. Luându-mă după Bogdan, îmi las şi eu pe jos rucsacul înaintea
sectorului îngust, urmând să îl recuperez la întoarcere. Acolo unde galeria
pierdea atât de mult în înălţime încât nu puteai înainta decât târâş ne-am
oprit. N-a îndrăznit nimeni să treacă târâş mai departe. La întoarcere mă
dezorientasem aşa că am întrebat pe cineva pe unde continuăm. Fără îndrumare,
probabil m-aş fi învârtit o vreme pe marginea sălii până să regăsesc ieşirea...
Ca să zic aşa, nu prea am faţă de speolog!
Ieşiţi din nou la lumină observăm că a început
să plouă destul de tare. Deşi ieşirea din chei era la vreo 15 minute de mers,
nimeni nu s-a grăbit spre tractor. De fapt, ce sens ar fi avut să se grăbească
cineva spre tractor? Oricum nu ar fi încăput toată lumea în cabină, la acoperiş. :) În gura peşterii în
schimb ne puteam adăposti toţi. Dar tentaţia descoperirii a învins şi de data
asta. Bogdan a mers alături de ceilalţi oameni suficient de curioşi spre Gaura
Tătarilor.
Ieşind din Peştera Şura Cailor spre dreapta se merge pe poteca
marcată până în dreptul unui copac cu bandă roşie forestieră după care, pe o
potecă destul de abruptă, începi să urci. Ceva mai sus observi o altă potecă
venind de jos, potecă aparent mai uşor abordabilă. Ceva mai sus poteca spre
Gaura Tătarilor pare să se piardă în frunzişul căzut pe jos. Bogdan, deşi mai
fusese de câteva ori acolo, a trebuit să cerceteze un pic până să ne transmită
să-l urmăm în continuare. Pe aici am schimbat câteva vorbe cu un alt membru al
grupului pe care nu îl remarcasem până atunci. Acest omuleţ, cu iniţiativă, a
observat o urmă vagă de potecă înspre stânga, opusă celei pe care se străduia
Bogdan să o ţină.
Aveam să aflu mai târziu că poteca din stânga ar ajunge la un
punct belvedere pe care, probabil, l-am văzut zilele următoare într-o filmare
postată pe FB. Victorioşi până la urmă, ajungem şi în ochii tătăreşti. Cât
căscam ochii pe acolo, mă trezesc stresat de o nevoie lichidă. Ocolesc prin
dreapta ochii în ideea de a mă ascunde după stâncă dar... dau de o a treia
arcadă pe care nu o văzusem în fotografiile nimănui. Pentru că se vedea perfect
din partea cealaltă (unde, nu mi-e clar cum, ajunseseră câţiva oameni) am
amânat nevoia şi l-am chemat pe Daniel să vadă şi el minunea. Între cele două
arcade din pozele tuturor şi cea de a treia arcadă observ linia unui traseu de
căţărare la care Daniel aprecia faptul că puteai ajunge uşor la primul piton,
astfel încât să fii destul de bine asigurat.
Odată coborâţi de la Gaura Tătarilor ne
întoarcem la Peştera Şura Cailor, recuperăm membrii grupului care nu au urcat cu noi şi ne
întoarcem, de data asta de tot, spre ieşirea din chei. În câteva minute,
plouaţi, ajungem la tractor. Aici, organizatorii au îndepărtat prelatele cu
care protejaseră băncile cât am fost plecaţi, au scurs cantităţile destul de
mari de apă care se adunaseră în ele apoi ne-au invitat să urcăm. De data asta
m-am nimerit pe ultimul rând din remorca din faţă, cu rucsacul în spate. De
teamă să nu mă trezesc în timpul mersului picând între remorci, mă ţineam strâns
de o bară din spate. Pentru că afară ploua infernal (şi noi nu ne iubeam prin mansarde, deşi pe multe mândre purtătoare de sâni le-aş fi iubit pânâ la adânci
bătrâneţi, dacă ar fi fost atracţie reciprocă) prelata a fost întinsă peste noi
astfel încât peisajul la întoarcere mai mult l-am ghicit, asta deşi o fată cu
iniţiativă din faţă- stânga a avut grijă să ţină mult timp “fereastra” deschisă,
ridicând prelata în dreptul ei.
Reajunşi la marginea localităţii, ne-au urcat
repede în autocar şi, după câteva minute, am pornit spre casă. Bogdan ne-a
consultat cu privire la părţile care pot fi îmbunătăţite din punct de vedere
organizatoric (mi-am amintit cu ocazia asta de insistenţa cu care Răzvan Ilie îmi cerea să critic ceva la tura pe care o organizase) eu trăgând concluzia că,
din elementele pe care Bogdan le poate controla, i-aş reproşa într-o oarecare
măsură doar mica ezitare pe urcarea spre Gaura Tătarilor; dintre elementele care nu puteau fi
controlate (total) de el m-am “plâns” de ploaie şi de destul de stresanta plimbare
cu tractorul. Un alt element negativ pe care nu prea îl putea controla el, de
care mi-am amintit în timp ce scriam, este faptul că, dacă am observat corect,
unele fete au rupt câteva flori din cele întâlnite pe traseu prea puţin
conştiente de faptul că am putea vorbi de specii endemice, monumente ale
naturii ameninţate cu dispariţia, sursă de hrană pentru cine ştie ce gâză rară.
Totuşi, bazându-mă pe
faptul că în cea mai mare parte a timpului petrecut alături de Hss m-am simţit
bine, cred că o să îi mai fiu client şi cu alte ocazii. Ca să zic aşa, o tură
pe Ciucaş, în Ţara Luanei sau în Cheile Tişiţei mă atrag destul
de mult.
Pe la 21:30 debarcam din autocar în Piaţa Unirii şi puţin
după 22:00 ajungeam acasă.
În tura asta mi-am băgat picioarele pentru
prima dată în bocancii aceştia.
Mi-au lăsat impresie bună, fiind confortabili şi stând suficient de bine la
capitolul aderenţă. Dacă se vor dovedi şi rezistenţi în timp voi începe să
acord încredere bocancilor vânduţi de Decathlon. Deocamdată, am vrut să încerc
altceva cu preţ relativ mic, diferit de bocancii Grisport
cu care mă obişnuisem în ultimii ani să merg iarna prin oraş şi vara în
drumeţii relativ simple.
2016 a fost un an destul de complicat de descris. Atât de complicat încât nu garantez că voi
reuşi să socotesc tot ce a fost memorabil în el...
1) EVENIMENTE INTENS MEDIATIZATE
-Un număr destul
de mare de atentate teroriste
-Circul făcut
pentru alegerea prim- ministrului noului guvern PSD
-Cutremurele din
ultimele 4 luni ale anului
2) EVENIMENT CARE
AR FI MERITAT MEDIATIZAT DACĂ NU NE-AR FI TRĂDAT ÎNCREDEREA TOVARĂŞUL CIOLOŞ
-Dosarul pentru
includerea Roşiei Montane pe lista UNESCO ar fi fost semnat de primul ministru
apoi trimis mai departe. Pe Cioloş l-a durut în pix de acest dosar...
EDIT: Până la urmă dosarul a plecat spre UNESCO. Detalii, aici.
3) PE PLAN
PERSONAL
De ziua mea a
murit Gutuie. Pe termen scurt, treaba asta a reprezentat un motiv în plus să
urăsc ziua mea. Cu timpul, am revenit la sentimentele obişnuite de indiferenţă
şi uşoară ură datorată mulţimii de neîmpliniri personale. Sunt prea împovărat
ca să îmi mai aplec urechea şi la tristeţile altora... Prin urmare, nu am mai
avut timp să mă gândesc la acest pisicesc deces, oprindu-mă probabil la timp
pentru a nu pica în extrema cealaltă, a glumelor având ca subiect “tragismul”
derivat din moartea partupedului (pentru cunoscători, vezi cazul Seven).
3A) ALERGARE
-2 curse oficiale
de semimaraton terminate. Detalii despre a doua cursă, aici.
-o cursă oficială
de 15 km terminată. Diploma, aici.
-o cursă oficială
de 10 km terminată. Detalii, aici.
-o cursă
umanitară de 5 km terminată. Detalii despre ea, aici.
-câteva alergări
reuşite de antrenament, în special înainte de primul semimaraton oficial
După un calcul
rapid rezultă că am alergat în 2016 aproximativ 264 km, în 24 curse
3B) DRUMEŢIE
Am petrecut pe
munte sau în zona subcarpatică 9 zile, în 9 ture (am avut anul acesta doar ture
de o zi):
-Plimbare de vreo 18 km pe traseul Gara Posada- Schit
Lespezi- Vf. Pleşuva- deviere scurtă (dus- întors) spre nord- Comarnic.
Detalii, aici.
-Încă vreo 18 km de plimbare, de data asta în zona
subcarpatică, între Slănic Prahova- Muntele Verde- Plaiul Bughei- Vălenii de
Munte. Detalii, aici.
-Timişu de Jos- Valea Dragă- Vf. Postăvarul- Spinarea
Calului- Poiana Secuilor- Cabana Cotul Donului- Monument Săulescu- Gara
Predeal. Detalii, aici.
-Sinaia- Valea Rea- un vâlcel dificil- Vf. Baiul Mare- Vf.
Câinelui- fosta cabană Piscul Câinelui- Sinaia. Detalii, aici.
-Staţia superioară a telegondolei de la Azuga- Şaua Cazacu-
Culmea Petru- Orjogoaia- Plaiul Orjogoaia- Trăisteni. Detalii, aici.
-Crasna- Lacul Vulturilor şi înapoi. Detalii, aici.
-Azuga- Valea Azugii- Valea Unghia Mică- sub Vf. Rusu şi
înapoi. Detalii, aici.
-Azuga- Valea Azugii- Valea Unghia Mare şi înapoi. Detalii,
aici.
-Azuga- Captare apă- Vf. Clăbucetul Taurului- Cabana
Gârbova- Clăbucet Plecare- Predeal, plimbare făcută cu Daniel pe 4 decembrie
2016, pe zăpadă proaspătă. Nu am apucat să descriu tura în detaliu...
3C) ALTE CĂLĂTORII
În plus faţă de drumeţiile amintite nu am avut nicio altă
călătorie. Nici mare, nici vizite de oraş, nici turism sportiv (adică în scopul
de a participa sau de a asista la o cursă de alergare) nici nimic... Destul de
jalnic!
3D) FEMEI
Nu m-a mai marcat nimeni în mod special. Totuşi, am cunoscut
o femeie interesantă cu care, cred, am reuşit să opresc relaţia (amicală) fără
să ne certăm. E plăcută fiinţa dar trăim în lumi paralele care doar printr-o
minune s-au intersectat vreo 4 luni...
Oricum, 2016 cred că e anul în care m-am lămurit că o să
rămân definitiv singur şi că, atunci când voi deveni neputincios (din cauza
bătrâneţii sau a bolii) o să mă chinui singur, pentru că nimeni nu o să-mi stea
aproape..
3E) FINANŢE
Sunt în continuare sărac dar am avut parte de unele sume
neaşteptate în plus, comparativ cu anii trecuţi. M-am mai cârpit cât de cât,
mi-am permis să-mi cumpăr câteva lucruri utile pentru exercitarea pasiunilor
mele, cred că am reuşit performanţa să nu mai rămân doar cu bani de merdenele
(îţi mulţumesc, mami că m-ai învăţat să mănânc sănătos!) în buzunar înainte de
ziua de salariu.
Faptul că, după tura din decembrie, am observat că s-a
defectat GPS-ul, m-a făcut să mă bucur în mică măsură de situaţia financiară
vag îmbunătăţită şi să gândesc cam aşa:
Dacă, prin
absurd, aş primi acum cheile unui apartament dotat cu cele necesare şi cu
cheltuielile (utilităţi, chirie, impozit şamd) plătite pe următorii 30 de ani,
dacă în apartament ar începe să mă aştepte, seară de seară, goală, cea mai
frumoasă dintre femeile pe care le-am dorit, aş considera că toate acestea se
întâmplă PREA TÂRZIU şi ar fi extrem de puţin probabil să mă bucur de ele...
Sunet: Mătuşa Tamara, Ovidiu Mihăilescu
3F) SĂNĂTATE
Aparent, nimic notabil. Totuşi, în alergare, în drumeţii
sau, câteodată, fără ocazii deosebite, m-a stresat destul de des senzaţia de
vomă. Sistemul meu digestiv dă unele semne de slăbiciune...
În decembrie, m-am panicat un pic când am auzit că sunt cam
aproape de hipertensiune... 13,5 cu 7 mi s-a părut cam mult, dat fiind că, de
câteva luni, m-am străduit să îmi intoxic mai puţin inima cu cofeină. La 14
deja eşti suspect de HTA (vezi aici).
Asta în condiţiile în care, cu nişte
ani în urmă, în condiţii de real abuz de cofeină, mă menţineam în zona lui 12
cu 6...
În rest, mici răceli, stare de oboseală, depresie, furie,
anxietate socială cât cuprinde.
Probabil 2017 o să fie catastrofal din punctul acesta de
vedere... Simt că am luat-o în jos atât cu starea generală cât şi cu forma
fizică...
3G) ALTE DISTRACŢII
Câteva cărţi citite, 21 de zile în care am ieşit la plajă
(din câte week-enduri fierbinţi?), unele plimbări pe jos prin oraş, un pahar de
vin fiert şi cam atât. A fost un an trist în care de la finalul lui mai, mi s-a
complicat destul de rău existenţa
3H) JOB
Fidel principiului reţinut de la mama, cum că cel mai
important e să mergi la muncă pentru a câştiga bani de crăpelniţă, aproape
toată energia mea s-a consumat anul acesta la serVICIU. Perioada proastă
cauzată de problemele destul de mari de acasă s-a suprapus peste o perioadă
aglomerată şi la serVICIU. Aproape mă mir că am rezistat anul acesta luându-mi
doar o zi de concediu, în condiţiile în care, din diverse motive (mai exact,
din cauza timpului liber obţinut de alte persoane), echipa din biroul meu a
fost despărţită mult timp, rezultând că în 105 zile a fost nevoie să mă
străduiesc pentru a munci cât pentru două persoane. La o medie de 21 zile
lucrătoare pe lună ar rezulta că 5 luni am muncit singur.
3I) PE ACASĂ
-Dezordinea de zi cu zi s-a agravat începând cu finalul
lunii mai datorită modificărilor necesare în urma schimbărilor dramatice pe
care trebuie să le suporte mama (fracturi, spitalizare, operaţie, recuperare,
mobilitate redusă, dependenţă de ceilalţi şi pentru lucrurile pe care, chiar
dacă cu greu, înainte reuşea să le facă singură). Toată povestea a pornit, zic
eu, de la un şir nesfârşit de abuzuri (sedentarism, Coca Cola şi alte băuturi
carbogazoase, alcool, cafea), teren perfect pentru instalarea fragilităţii
osoase. Probabil aşa păţesc toţi cei care îşi bat joc de sănătatea lor,
crezându-se veşnici.
Diferenţa e că unii au nişte proşti care, într-o oarecare
măsură, să le poarte de grijă în timp ce pentru mine, când o veni vremea, n-o
să se găsească niciun prost. Asta în condiţiile în care, culmea corectitudinii
sociale, nici nu am distrus viaţa nimănui.
-Am mâncat din ce în ce mai rar, mai puţin şi mai prost pe
acasă tot din motivul mai sus menţionat care a adus la pachet printre altele,
un drăgălaş miros de rahat care umple casa din când în când. Din cauza
problemelor de sănătate, mama nu a mai putut să-mi ofere nici aproape
săptămânala porţie de carne prăjită, hrana mea rămânând astfel mult mai
sărăcăcioasă decât în ultimii ani.
-Accidentarea lui Daniel din toamna 2015, recuperarea lui
apoi pur şi simplu obişnuirea aparentă cu situaţia a făcut ca în mai bine de 90
% dintre nopţile lui 2016 să dorm în patul de la etaj, asta ajungând cu timpul
să-mi provoace un serios discomfort, dat fiind că accesul sus este relativ
dificil iar eu nu am vocaţie de căţărător. De aici a rezultat o totală lipsă de
elan la culcare şi la trezire.
-Din cauza patului folosit dar şi din cauza bombănelilor
care însoţesc în camera de alături hrănirea, îmbrăcatul şi dezbrăcatul,
schimbarea scutecului, pregătirea pentru somn şi restul acţiunilor necesare
pentru a gestiona mobilitatea redusă a mamei, somnul meu are din ce în ce mai
serios de suferit.
3J) SIMŢ CIVIC
-La finalul
anului îl încurajez pe Cioloş să semneze pentru Roşia Montană în UNESCO,
încurajându-i şi pe alţii să îl tragă de mânecă pe primul ministru.
-Pe la mijlocul
anului, observând că lucrările din jurul unei clădiri au vătămat un copac, am
solicitat Gărzii de Mediu să verifice dacă e legal ce văzusem. Sesizarea mea a
fost redirecţionată către departamentul din Poliţia Locală potrivit după care
am fost anunţat că acel constructor a fost amendat. Câteva luni mai târziu, în
jurul aceluiaşi copac, au fost trase nişte sârme, nu mi-e clar în ce scop. De
data asta, în locul în care sârma ia contact cu coaja copacului, am observat că
au fost aşezate nişte tuburi de plastic, astfel încât sârma să nu taie din
coaja copacului, impactul asupra copacului fiind minimizat. Presupun că grija
de acum se datorează şi amintirii amenzii primite. Aş spune că a avut succes reclamaţia
mea.
REZUMAT
Pe scurt, s-a cam ales praful de aproape tot ce era cât de
cât funcţional în viaţa mea...
PLANURI PENTRU 2017?
Ce sens are să le
fac? Doar pentru că sugera un deştept că 7 e numărul lu` Dumnezeu? Să fim serioşi...
Îmi trece prin cap
să încerc să cumpăr nişte obiecte de care, în alte împrejurări, poate că m-aş
bucura mult dar, în contextul actual, ar putea însemna mai degrabă bani
aruncaţi pe fereastră (asta admiţând că aş reuşi să rezerv sumele necesare).
Îmi trece prin
cap să-mi evaluez starea de sănătate dar ştiu că nu o să fiu niciodată
suficient de relaxat încât să intru şi să mă menţin în bucla adeverinţă- medic
de familie- trimitere- programare la specialist- concluzii- modificarea
condiţiilor de viaţă astfel încât să-mi ameliorez mai micile sau mai marile
probleme detectate.
Îmi trece prin
cap să încerc să economisesc. Ştiu totuşi că niciodată nu voi avea suficienţi
bani în buzunar încât să-mi permit să fac un depozit sau să păstrez pur şi
simplu la saltea o sumă rezonabil de mare de bani (3* salariul mediu pe
economie, să zicem).
Îmi trece prin
cap să planific câteva drumeţii şi un concediu la mare dar, la cum au mers
planificările făcute de la proiectul Nemira încoace, e clar că voi visa la cai
verzi pe pereţi...
Îmi trece prin
cap să fiu mai atent cu mediul, colectând selectiv şi reciclând mai multe
materiale decât cele sortate de obicei acasă. Dar ştiu că asta mi-ar consuma
mie mult mai mult timp şi nu cred să găsesc resursele necesare pentru asta. Iar
a spera la ajutor din partea familiei pe partea de reciclare ar fi absurd. N-aş
putea niciodată să-i motivez cognitiv şi financiar suficient de mult încât să
mă ajute. De fapt, observând că în 2016 am obţinut o sumă extrem de mică
reciclând (circa 50 kg de material reciclat aducându-mi un câştig de doar 26 lei),
aproape că-mi vine şi mie să las baltă convingerile ecologiste.
EDIT: 2017 a început promiţător. Daniel a dus primul transport de PET-uri la centrul de colectare.
Îmi trece prin
cap să caut în continuare o parteneră potrivită dar, decât să mai dau de una
care s-ar vedea cu mine doar pentru că nu observă la mine porniri de violator
(asta în condiţiile în care, supraeul mi-e martor, niciodată nu am dorit să
obţin plăcere de la o femeie într-un mod în care aceasta să se simtă agresată; mi-am
dorit mereu ca împreunarea să fie plăcută pentru ambele părţi, gândindu-mă chiar
să acord mai mare atenţie plăcerii ei; nu mai spun că, de-ar fi fost să se întâmple, avea şanse mari să o ating cu... pe...), mai bine o las baltă şi-mi perfecţionez
asumarea singurătăţii.
Azi dimineaţă, în drum spre serVICIU, mă trezesc lângă mine cu un nene care dorea să ajungă la Antena 3. Nu eram deloc în starea potrivită pentru a-l băga în seamă dar, pe jumătate de ureche, auzisem ce întreba. Furios, mă întorc spre boşorogul ăla spurcat şi sunt foarte aproape să-i lipesc o palmă. Mă mulţumesc totuşi să-i spun că e un prost apoi îmi văd de drumul meu fără să-l fi pocnit.
Parcă nu-mi ajungeau cei din jur, suficient de cretini sau de oportunişti (realist vorbind, oportunismul pare varianta corectă, aceştia nepărând retardaţi, de obicei) încât să se uite în gura celor de la Latrina 3, trebuia să-mi mai iasă în cale şi moşul ăsta...
Din întâmplarea asta rezultă totuşi ceva important pentru mine. Sunt pe zi ce trece mai dese semnele că am ajuns aproape de limita rezistenţei, limita aia în care îţi spui că ori îi tai gâtul împuţitului care-ţi crează disconfort sub o formă sau alta, ori tocmeşti un metrou să te calce...
N-am fost niciodată un individ sociabil dar de la o vreme am ajuns să urăsc oamenii mai mult decât înainte...
Şi nu am de gând să mai fac nici cel mai mic efort pentru a mă înţelege cu bipezii din jur.
