vineri, 20 martie 2020

Dragoste de munte la vremea coronavirusului sau Tură în Baiului, 14- 15 martie 2020



Povestesc în timpul săptămânii trecute unei persoane pe care o stimez că, din aprilie încolo, o să îmi fie aproape imposibil să mai merg în week-end pe munte pentru că îmi voi asuma alt program. Destul de repede mi se sugerează că ar mai fi timp până atunci de o tură pe munte și, destul de fluent, începe să se contureze un plan. Accept tura, ca niciodată, înainte să verific buletinul meteo. Vineri, înainte să plec de la muncă, îmi iau biletul de tren. Aproape ajuns acasă mă opresc să mănânc iar după ce ajung acasă mă apuc destul de repede de bagaj. Mă culc târziu dar persoana cu care urma să merg era prevenită că voi fi obosit deci nu voi merge mult sau repede. Ne înțeleseserăm deja că o să mergem dormind sau dormim mergând”.

Ziua 1

Sâmbătă dimineață, 14 martie 2020, mă trezesc ca de obicei pe la ora 3:00. Cât merg eu în baie să mă pregătesc de plecare, Daniel mă ajută cu ceaiul. Pornesc aproape de 5:00 binedispus către gară. Singurul motiv de tristețe era că, din motive independente de voința ei, nu putea merge cu noi și persoana la care țin cel mai mult.

Odată ajuns în gară constat că partenera de tură încă nu a apărut. În schimb, observ doi oameni cunoscuți (Cezar și Emil) cu care schimb câteva vorbe, bucuros de revedere. Ajunge și ea și ne amintim imediat de coronavirus (zis și Covid 19, alintat și virusel): Ne pupăm sau păstrăm distanța? :) Își ia bilet și fugim spre tren. Ne regrupăm cu Cezar și Emil iar de aici a rezultat o atmosferă plăcută pe durata întregii călătorii cu R3001. Eu mă oftic un pic că nu pot merge cu Cezar și Emil în plimbarea lor la Melicești (rețin că Emil este expert în ture pe dealuri deci îmi propun să merg cândva într-o tură propusă de el), ei se oftică un pic că nu pot merge cu noi în Baiului. Până la urmă, cred că am avut toți 4 ture plăcute așa că ne-a trecut supărarea că n-am putut merge împreună.

Coborâm în Azuga și trecem peste șine spre DN 1. Constat că picioarele mele scurte coboară greu de pe peron așa că îmi imaginez cât de ușor s-ar mișca în situația asta Picioare Lungi. Cât se duce ea să umple bidonul cu apă eu caut în zona stației microbuzului care duce spre pârtie un magazin din care să pot cumpăra apă plată. Nu găsesc. În plus, nu mă prind că ea știe o scurtătură așa că mă trezesc că apare de la izvor pe o rută pe care n-o prevăzusem. Mă strigă, alerg spre ea, stabilim să mergem pe jos mai departe cel puțin până găsim un magazin în care să găsesc eu apă. Găsim un Profi, intru, cumpăr câte ceva, stau un pic la coadă (și observ în coșurile din față deja obsedantele produse gen mălai și făină) apoi mă întorc la rucsac, îndes totul în el fără grabă (ce bine e să mergi în tură cu un om răbdător) apoi continuăm spre stația telegondolei.

Sărim rapid cu telegondola până în partea de sus a pârtiei, timp în care îmi amintesc de precedenta urcare, din timpul turei cu Raluca. La capătul de sus ne oprim un pic să pornesc aplicațiile de orientare/ înregistrare, să facem poze și să ne acomodăm cu atmosfera. 



La Popasul Uriașilor cineva ne spune că nu au deschis. O luăm ușor către Vf. Urechea (pe care îl ocolim), amintindu-ne de noaptea la stână petrecută cu vreo 13 ani în urmă aici. 

 


Mergem tot pe drumul mare până în dreptul Vf. Baiul Mic pe care nu-l urcasem până acum nici ea, nici eu. Decidem să-l urcăm. Îmi cam scoate sufletul panta dar rabd fără să mă plâng prea mult. O fi contând și faptul că nu mai cărasem bagaj de două zile pe traseu de destul timp... Sus, ne prind din urmă 5 motocicliști. Facem popas pentru nevoi (suntem decenți și discreți așa că stabilim să mergem în direcții diferite) și alimentare, privim stânele din jur, căutăm cu privirea încă o stână (cea de pe Șteiasa). Din Baiul Mic sunt vizibile stâna de pe Muntele lui Petru, stâna lui Stoenică, din apropierea confluenței Prislopului cu Băiuțul și stâna pe care decidem s-o inspectăm, aflată la limita pădurii pe ceea ce numește vechea hartă a lui Ielenicz Culmea Baiul.

Culmea asta era de asemenea neparcursă de noi dar ea o observase de la distanță de-a lungul vremii și constatase că are niște cocoașe drăguțe și ceva stânci pe fața nordică. Pe vârf cam scădea temperatura așa că am scurtat pauza și am luat-o în jos, exact către est. Culmea se dovedește extrem de plăcută, cu minivârfuri și traseu sinuos. Apar și stâncile de pe fața nordică, ea mă lasă în față aproape tot parcursul culmii. 








Fotografiem, mai discutăm din când în când, mie îmi fuge gândul la piesa lui Dan Vană care mă obseda de dimineață. 


Îmi mai vine în gând refrenul de la Catrene 


și o parte din Mandolinate (piesa lui Doru Stănculescu).


Pe măsură ce ne apropiam de pădure ni se oferă privirii o grămadă de flori. Eu rețin ghioceii și brândușele pe care le fotografiez cu pasiune, amintindu-mi de Roxana care, acum vreo 15 ani, mă întreba într-un moment de „sensibilitate”: Auzi? Tu te mai apleci mult să fotografiezi toate bălăriile? :) De data asta sunt cu o femeie sensibilă care pune chiar mai multă pasiune decât mine în fotografierea floricelelor. 

 



Încep să urc pe FB fotografii dar, până la urmă, semnalul dispare, ultimele floricele urmând să fie încărcate abia a doua zi, când avea să revină semnalul, destul de jos.

Într-o astfel de pauză de fotografiat flori îmi spune că îmi transmite salutări o cunoștință comună pe care eu n-am mai văzut-o de mult timp, de la acea noapte folk din Preoteasa. Îmi aduc aminte imediat de Dorel cumva bucuros că și el își amintește de mine și că ea are noutăți despre el. În toți acești ani, mi-a mai fugit din când în când gândul spre Dorel, întrebându-mă cum i-o mai merge, dacă e sănătos sau dacă mai ține legătura cu ea. Auzind câteva vorbe despre felul în care a trăit până acum și a rezistat, chiar a crescut, aproape că mi s-a făcut rușine pentru felul în care mă plâng uneori de viața mea. Simt că povestea lui Dorel ar trebui să ajungă și la urechile unor domnișoare care, deși nu au avut cele mai bune condiții de viață (resursele fiind limitate din motive independente de voința celor implicate), au fost totuși iubite și îngrijite dar, cu toate astea, ele sunt nemulțumite de ceea ce au avut, au și probabil vor avea. Aș vrea ca cele două domnișoare să aibă forța necesară pentru a crește măcar atât cât a crescut Dorel. Deși, având o situație mult mai favorabilă, eu le prevăd o viață de succes cu condiția să fie muncitoare, perseverente, eficiente precum mama lor. Succes, fetelor! Eu o să mă bucur pentru fiecare succes pe care îl veți avea!

Timpul trece, culmea nu se mai termină, stâna parcă a intrat în pământ, cea de pe Șteiasa insistă să nu ni se arate. Mergem mai departe cumva dezamăgiți că distanța reală e mai mare decât cea intuită de noi. Dar nu-i nimic! Stâna apare până la urmă. Înainte să coborâm spre ea intuim o potecuță pe care ne putem da jos de acolo, dacă nu apare o idee mai bună.



Ajunși la stână, ea mă lasă să o inspectez primul. Mă bucură asta așa că trec la treabă. Deschid portița, deschid o ușă, mai deschid o ușă, sugerez că ne vom instala într-o cameră micuță, ceva mai bine izolată decât cea mare. Ea observă că nu e loc de foc înăuntru. Ne desfacem bagajele, ea mai cu elan, eu mai împiedicat. Se simte că nu mai dormisem la stână de vreo 13 ani, nu mai știu să mă organizez.



Odată cu întunericul a apărut focul făcut de ea. Ca și în Retezat, în septembrie, am lângă mine o "piromană" pasionată. :) A fost plăcut să stăm la povești câteva ore... Am cam terorizat-o eu tot povestindu-i cum simt viaţa lângă cineva dar a rezistat cu multă bunăvoinţă asaltului meu. Concluzia ei: Poate te alegi şi tu cu trei fete, ca Stoenică.



Până la urmă, pe la 10 noaptea, ne retragem în stână și continuăm discuția din sacii de dormit până când eu o las să vorbească singură, adormind. Căscam eu și la foc așa că, odată băgat în sac, somnul m-a furat destul de repede. Înainte să adormim, mă trezesc că îmi face cadou o carte. Cu ce ocazie? Fără vreo ocazie... Citesc titlul și mi se pare interesant. Am convingerea că, atunci când mă voi apuca s-o citesc, voi ajunge la concluzia că este o carte folositoare. Mulțumesc!

Ziua 2

Pe la 6:00 ne trezește alarma telefonului. Nu-mi vine să ies din sacul de dormit. N-am dormit prea bine, cel mai probabil de lene. Am simțit rece în sacul de dormit cam toată noaptea, în special la picioare. Mai aveam haine să pun pe mine (tot timpul iau haine multe de frică să nu mor de frig) dar n-aveam niciun chef să scotocesc în rucsac la lumina frontalei. Am dormit cu nasul băgat în sacul de dormit, pe o parte (așa mi-a spus cineva că e bine să dorm ca să nu sforăi). Vremea a fost rezonabilă dar au existat totuşi câteva rafale de vânt care au zburătăcit un pic foliile de plastic fixate de ciobani.

Cobor cu greu din pat pe la 6:30. Ea este mult mai energică. Este mult mai obișnuită cu dormitul în stâne... Cât se apucă ea de foc și de alte treburi, eu abia mă mișc. Nici poftă de mâncare n-am. E clar că nu sunt în cea mai bună formă dar ea se străduiește să fie totul în regulă. Îndes până la urmă totul în rucsac și sunt gata de plecare.



Pornim pe poteca lată pe care urcă oile la stână. Zăpadă nu prea e. Mergem pe urme de urs, lup și cerb. 




Peisajul începe să se închidă așa că traseul începe să se reducă la o plimbare prin pădure. 



Sus, în culmea principală a Baiului, pare să fie vânt și ceață. Noi coborâm. Și partea asta de culme are cocoașe așa că ba coborâm abrupt, ba mergem aproape pe plat. Pe jos e un amestec de noroi, piatră și frunze. Coborând pe așa teren o pantă un pic mai abruptă, îmi alunecă un picior și mă tăvălesc un pic. Ea sare să mă ajute dar aproape că mă ridic singur. Totul pare în regulă. Începe să mă doară un pic un genunchi de la coborârile cam prea abrupte dar nu-mi fac griji. În cel mai rău caz, intenţionam să scot genunchierele din rucsac. N-a fost nevoie. În schimb, observ la un moment dat că îmi sângerează o mână. Mă uit atent şi observ o urmă mai serioasă de sânge pe un deget. Lasă! Până mă însor, va trece...

În dreapta potecii apare un petic de iarbă numai bun pentru popas. Stăm o vreme să ne odihnim. Îmi dau cu gel antibacterian pe mâna lovită. Ea îmi oferă pansament dar nu simt nevoia. Acum, la câteva zile după tură, încă simt un disconfort la degetul rănit dar nu-mi fac griji. Se pare că, după fiecare tură cu ea (s-a întâmplat aşa şi în toamnă) trebuie să am o amintire care să doară un pic pentru o vreme. Data trecută m-a durut fundul vreo două săptămâni după tură. :)

Coborâm agale până în drumul forestier de pe Valea Prislopului. Ultima pantă este cam abruptă dar supravieţuim. Sosim în apropierea confluenţei Prislopului cu Baiu Mare, în plină exploatare forestieră. 



De aici ne mai aşteaptă nişte km de drum forestier banal (pentru mine) şi pe alocuri atrăgător pentru ea. Fel de fel de muguraşi şi floricele îi reţin din când în când atenţia. Dacă aveam atenţia trează, primeam o adevărată lecţie de botanică de la ea. Mi-a arătat, printre altele, spânz şi aluni înfloriţi. O vreme drumul merge oarecum paralel cu Valea Prislopului şi oferă locuri care par în regulă pentru plajă. În alt anotimp, desigur... Acum ar trebui să purtăm costume de baie de lână. Mai încolo drumul se depărtează de vale iar ea îmi descrie cum vom merge în zona confluenţei cu Portăreasa (pe hartă apare Porcăreaţa, înţeleg că sunt dubii legate de toponimul ăsta). M-a speriat cu mers pe dig, cu traversat curţile oamenilor cu câinii după noi dar până la urmă drumul a fost civilizat şi ne-a scos la şosea fără să fie nevoie de mari eforturi.

Ajungem în staţia autobuzului pe la 14:45, ea sună unul dintre şoferii autobuzelor care ne dă vestea proastă că, la 15:00, nu e plecare spre Câmpina. Ne rămân două soluţii, încercăm să prindem ocazie sau aşteptăm cuminţi autobuzul de la 16:45. Dăm din mâini o vreme dar nu opreşte nimeni care să ne poată debarca în Câmpina. Toţi treceau pe lângă noi speriaţi, de parcă ar fi scris Covid 19 pe frunţile noastre. Opresc totuşi doi oameni tineri, un domn şi o doamnă, care nu ne puteau duce decât până în apropiere. De aici a apărut întrebarea: Arătăm noi ca unii care nu pot merge pe jos până în centru?



Se face târziu, o eventuală ocazie nu ne mai poate ajuta să prindem un tren mai devreme aşa că ne resemnăm şi aşteptăm. Se lasă rece. Ea e încă energică şi, printre altele, îmi arată ce poze faine mi-a făcut. Sugerează că pot folosi una ca să-mi schimb poza de profil de pe FB dar ripostez, sugerând că poza aia din Valea Albă e poză de agăţat. :)

Ne dăm seama cam târziu că puteam merge la căldură la cârciuma pe lângă care trecusem. Dar ne expuneam la CoronaBere dacă rămâneam acolo aşa că fu mai bine să tremurăm în staţia autobuzului.

Într-un târziu vine autobuzul, eu aproape adorm în timpul călătoriei, sosim în Câmpina, ea merge cu pas sigur către o staţie de taxi, luăm un taxi până la gară apoi aşteptăm trenul. Am timp să sorb o cafea aşa că, pe tren, s-a putut cât de cât discuta cu mine. Ajunşi în Bucureşti mergem o vreme împreună cu metroul, am zâmbetul până la urechi când ne despărţim. Ea are grijă să-mi spună de pe peron că mă aflu în metroul numit Crăiţa.

Cam asta a fost o minune de tură propusă de o minune de om de care, din cauza unor stări psihice nu tocmai confortabile, am stat departe o grămadă de ani. Aveam să ne regăsim tot în contextul unor stări psihice ciudate, când am apelat la ea pentru o vorbă bună de care eram convins că e capabilă. Nu m-am înşelat... Iar lungile discuţii din tura de acum, despre frământările mele, au demonstrat că este, dacă nu o bună sfătuitoare (de fapt nici nu cred că mi-ar putea da cineva sfaturi când simt ce simt), cel puţin o ascultătoare răbdătoare.

Am tras concluzia că regăsirea noastră se datorează cuiva şi aproape că i-am mulţumit în cor acelei fiinţe (pe care o iubesc şi în relaţie cu care trăiesc pe zi ce trece mai multă bucurie). Abia aştept să se ivească ocazia pentru o tură în 3...

CRONOLOGIE

14 MARTIE 2020

6:12- plecare din Bucureşti Nord
9:02- sosire în Azuga
10:15- staţia superioară a telegondolei
10:30- pornim
12:05- bifurcaţie Zamora
14:00- deja coborâm pe Culmea Baiul, după ce părăsim Vf. Baiul Mic
14:20- pauză de brânduşe
15:30- altă pauză de brânduşe şi ghiocei
16:10- deasupra stânei
16:35- sunt la un pas să-mi bag nasul de explorator în stână
16:50- opresc înregistrarea track-ului
19:00- focul e deja pornit

15 MARTIE 2020

6:00- ne trezim
8:40- am rucsacul făcut
10:00- pornim
10:15- vedem urme de urs
12:00- sosim în Valea Prislopului
14:46- opresc înregistrarea track-ului
15:40- suntem de mult timp în şoseaua mare, în staţia autobuzului

TIMP DE MERS CONFORM APLICAŢIEI

ZIUA 1- 6 ore 20 minute
ZIUA 2- 4 ore 50 minute

DISTANŢA PARCURSĂ CONFORM APLICAŢIEI

ZIUA 1- 8,6 km
ZIUA 2- 11,4 km


duminică, 8 martie 2020

Cu Picior de Plai in Iezer (Cabana Voina- Plaiul lui Patru- Vf. Batrana), 29 februarie 2020



Episodul 1- Cum i-am cunoscut pe cei de la Picior de Plai

Într-o perioadă în care, din motive extrem de personale, căutam orice activitate interesantă care să-mi pună pe fugă unele gânduri (nu mai contează detaliile, până la urmă s-a nimerit să depășesc destul de bine perioada aia), îmi sare în ochi pe FB o tură pe un vârf de care nu cred că auzisem: Albina. Citesc prospectul și dau acolo de un nume cunoscut, Radu Hera. Îmi amintesc imediat că omul m-a ajutat cu informații în tura care, ca intenție, s-a constituit în practica de licență pentru lucrarea care avea ca subiect bazinul superior al Ialomiței. Că de licență s-a ales praful e mai puțin important acum.

Deci, avându-l pe Radu în echipă, agenția mi-a câstigat imediat încrederea. Aveam totuși câteva neliniști dar, mulțumită abordării constructive a lui Radu, neliniștile s-au risipit și chiar am ajuns, cam pe 27 decembrie, să mă înscriu în cealaltă tură Picior de Plai, mai grea, programată pe aceiași dată. Și așa m-am pus pe lista pentru Bătrâna.

Episodul 2- Posibila renunțare la tură

Undeva pe la începutul lui februarie discut cu o amică despre tura asta și, aflând că ar urca și ea Bătrâna, îi propun să meargă în locul meu. Zice că nu vrea să mă dea la o parte așa că stabilim să mergem amândoi dacă mai găsim un loc disponibil. Se aranjează și asta, rezolvăm plata și iată-ne înscriși amândoi.

Episodul 3- Ziua turei, 29 februarie 2020

Seara reușesc să mă culc cât de cât devreme iar pe la 02:00 sunt în picioare. Pe la 3:45 cobor în stația autobuzului așteptând venirea acestuia până la fix 04:00. La 4:30, exagerat de devreme, sunt deja în Piața Unirii. Fac turul pieței cam o oră apoi mă retrag în zona în care urma să apară autocarul. Cum căscam eu ochii după autocar mă strigă Alexandra. Foarte bine, de acum am cu cine sta la povești...

Ajunge autocarul, ne instalăm, ne salutăm cu o cunoștință recentă care, când trecem pe sub Cetățuia Negru Vodă, ne atrage atenția. Mi-a plăcut să revăd, chiar și în viteză, locurile. Undeva în vârful dealului se observă biserica.

Sosim la Voina, facem pauză de echipare apoi pornim pe drumul spre Cuca. La prima bifurcație căscăm gura la hartă și, o parte dintre noi, ne prindem că mai avem un pic de urcat spre Cuca pâna să se desprindă de drum triunghiul roșu pe care urma sa urcăm.




Aici aud de planul cuiva de a efectua o recunoaștere în zona de sud a Baiului. Mi se face poftă și mă gândesc că mi-ar sta și mie bine în tura aia... Să văd de s-or potrivi lucrurile. Pe aici calc nu știu cum pe marginea drumului și fac legătura cu pământul. Mă adun de pe jos destul de relaxat și imediat îmi aduc aminte de cele două situații în care am dat cu fundul de pământ în tura cu Melinda, Oana și Alina pe Brâna Portitei, lovituri în urma cărora am resimțit ceva dureri pentru vreo două săptămâni. Nu știu cum nimerisem atunci să calc pe singurele pietre mai alunecoase. Nici acum nu știu cum am nimerit pe singura zonă mai alunecoasă de pe tot drumul.

Deși nu asta intenționam, propriile forțe și dinamica grupului fac ca eu și Alexandra să rămânem printre ultimii. Intrăm în pădure imediat după o construcție pe care o remarcasem și pe 15 februarie. Marcajul, triunghi roșu, este extrem de clar așa că mă mir cum de nu l-am remarcat și cu două săptămâni în urmă. Probabil este dezavantajul turei cu ghid care îti solicită puțin spre deloc simțul orientării.

Prima parte a traseului se desfășoară pe un drum larg pe care pare să se dea jos pădurea exploatată mai încolo. E noroi cât jumătate de bocanc pe aici. De-aș fi fost singur, probabil mi s-ar fi părut deprimant peisajul dar în grup mare mereu găsești câte ceva de care să te agăți cu gândul sau privirea. Treptat, poteca se îngustează. Apare pe alocuri un oarecare risc de alunecare pe fondul noroiului, al zăpezii, al potecii cât de cât înguste. Un câine bălos (care m-a făcut să-mi amintesc de balele pe care le-a lăsat un ciobănesc, în Bucegi, pe Drumul Grănicerilor, pe șapca Roxanei, în urmă cu 15 ani) se strecoară în grupul nostru, împiedicându-ne uneori înaintarea. Era și așa greu să înaintezi într-un grup de vreo 50 de oameni. După ceva luptă dusă mai mult cu noroiul decât cu zăpada, ieșim la stâna de pe Plaiul lui Pătru. Ceva mai devreme Radu Hera oprește grupul și începe să ne povestească despre felul în care este organizat Iezerul. Încheie cu “vom ajunge și pe Vf. Bătrâna dacă mă opresc eu mai repede din vorbit”. :)







Cei mai mulți din jur mănâncă, eu am chef de fotografii și de inspectat stâna, cumva cu ochii Alinei.





Intru într-o încăpere numai bună pentru dormit și sperii pe cineva care s-a uitat pe fereastra neastupată exact când mă pregăteam să fac o poză. Se pare că omul nu-și imaginase că cineva va merge înăuntru. Mai verific o încăpere care, după semne, pare să fie bucătăria. Încă o încăpere nu am reușit s-o deschid. Închid totul la loc apoi mă pregătesc de plecare pentru că grupul de Bătrâna urma s-o ia din loc. Sugerez cuiva din grupul pentru Vf. lui Pătru să intre un pic în stână dacă vrea să se ferească pentru câteva minute de frig. Persoana nu ține cont de sugestia mea.

Continuăm urcarea.





Radu Hera mă recunoaște și mă salută. Mă bucur că, deși nu mă mai văzuse de 15 ani, m-a recunoscut. Treptat, Alexandra câștigă în viteză și ajunge până la urmă să mă depășească. Eu eram cumva în suferință. Intestinele își cam făceau de cap, vezica urinară, nu știu cu ce, se cam umpluse, cu timpul apăruse și senzația de vomă, mușchii nu prea mai ascultau, eram oarecum amețit, mai puțin capabil să pun coerent stângul în fața dreptului. M-am mișcat din ce în ce mai lent și începusem să mă gândesc cu îngrijorare la lungul drum care mă mai aștepta.

Între prevârf și vârf Alexandra chiar mi-o ia în față. Nu mă simt înfrânt pentru că ea e o tipă drăguță cu care nu mă pot simți în competiție. Vreau doar să ne bucurăm amândoi de tură, fiecare în ritmul lui.

Ajung într-un târziu și eu pe vârf.





Pe drum am schimbat din când în când vorbe cu cei din jur, în special cu Alex (ghidul închizător de drum în tura din 15 februarie) și cu un tip care face ture amicale în Vrancei (din păcate nu am reținut cum se numește pagina de FB pe care postează despre turele lui).

Pentru că am ajuns pe vârf printre ultimii fac pauză destul de mică față de nevoile mele. Apuc să ronțăi niște glucoză, să beau niște suc cu calciu, să pun colțarii și cam atât. Pe Alexandra o ajută vrânceanul să-și pună colțarii, eu mă străduiesc să îi pun singur. Nu-mi simt neapărat mâinile reci dar, după spusele Alexandrei care a fost înapoi lângă mine înainte de a încheia eu punerea colțarilor, mâinile mi se învinețiseră iar asta i-a creat unele emoții. Dacă eu, cu mâinile pe fiare, nu am simțit că aveam mâinile exagerat de reci înseamnă că e destul de ușor să degeri. Pur și simplu te trezești că-ți cad degetele fără să te fi jucat înainte cu foarfeca, precum Alinuța din bancuri.

În coborâre, pentru că era mai mic efortul, pentru că mă mișcam mai sigur cu colțarii în picioare sau pentru că luasem calciu și glucoză (asta sugera Alexandra) m-am mișcat mai cu talent. Am coborât o mare parte din drum alături de ea și am stat la povești. Discuția mergea frumos, parcă prea frumos ca să fie adevărat. Nu m-am știut niciodată un individ sociabil dar, de la o vreme, se pare că învăț să socializez. În ce măsură mă va ajuta asta în rezolvarea nevoilor de zi cu zi nu știu. Sper totuși să ajute.

Într-un fel mă amuz că, ani la rând, punând în discuție fobia socială cu un profesionist, nu am obținut aproape niciun progres în timp ce în ultimele luni, dându-mi doar voie să trăiesc altfel (cu bunele și relele acestui nou mod de trai), par să mă fi transformat în alt om.

Remarc de câteva ori, până să reajungem la stână, că grupul s-a risipit, că ghizii par să ne fi lăsat pe fiecare să mergem în legea noastră, că s-a instaurat o oarecare dezordine. Alexandra are senzația că mă îngrijorează lucrurile astea. De fapt nu trăiam neliniște, era doar nedumerire. La urcare, păreau să ne fie urmăriți pașii, la coborâre nu.

La stână apuc și eu să fug cât de cât la adăpost și să urinez. Aș vorbi iar de dezavantajul turelor cu ghid. Mergând mulți oameni, este aproape imposibil să te ascunzi ca să rezolvi o nevoie fiziologică. Sunt oarecum ușurat dar bolboroseala din mațe persistă. Scoatem colțarii (care de data asta nu mi-au mai făcut surpriza să sară din picioare, singurele dificultăți avându-le cu chingile care se fâlfâiau în jurul picioarelor în legea lor) apoi intrăm în pădure. Scoatem preventiv frontalele din rucsaci. Alexandra și-o pune și pe cap (mai târziu avea să o și aprindă, luminându-mi și mie drumul), eu o las într-un buzunar. În pădure terenul era pe alocuri alunecos așa că mergeam ca pe ouă. Ai grijă să nu le spargi, zice ea. La ce ouă s-o fi referit? :)

În zona defrișată, cu toți ghizii noștri, tot am pierdut marcajul. Dacă la urcare lucrurile păreau clare, la coborâre marcajul nu a fost la fel de prietenos așa că l-am pierdut de câteva ori, rămânând pe un drum lat care, cumva, ne-a scos totuși bine jos. Pe aici mă trezesc spunând cât de confortabil mă simt știind că, indiferent de ora la care ajungem jos, transportul este asigurat. Ei bine, din punctul meu de vedere, este principalul avantaj în turele de genul acesta.

Odată ajunși la Voina, am constatat că arătăm ca niște porci, motiv pentru care ne-am și fotografiat bocancii.





Bem un ceai la cabana superaglomerată apoi mergem la autocar unde organizatorii ne așteptau cu șampanie și cașcaval (din cașcaval gustasem și dimineață).  Pornim spre București stând la povești.

-Chiar arătau rău mâinile mele pe vârf? Că eu nu simțeam nimic aiurea...
-Dacă te sperii nu îți mai spun că erau vinete. Gândește-te că erau frumoase și roz...

Uite, din punctul ăsta de vedere, al degerăturilor posibile, se pare că riscul este egal indiferent dacă umbli singur, în grup mic sau în grup mare. Pe Bătrâna, Alexandra nu mi-a atras atenția că-mi arătau rău mâinile; pe Păpușa, un coleg de tură a preferat să nu-mi spună că aveam fața vânătă. În ambele cazuri, cred că era corect să mi se spună că am o problemă, pentru siguranța mea. Și atunci, nu e mai bine să umbli singur pe munte, dacă tot nu te poți baza pe o evaluare a situației tale făcută de ceilalți?

La un moment dat se anunță că, pe traseu, cineva a rătăcit o zgardă de pisică. Pierzătoarea era chiar lângă mine. Iar am dat de un om care are pisică... Se întâmplă destul de des în ultima vreme. O întreb dacă își propusese să-mi pună mie zgarda dar nu confirmă presupunerea mea. Pe tine te trimit acasă, zgarda este a pisicii pe care o am. După pauza de la Târgoviște, n-am mai rezistat așa că am adormit amândoi. Capul meu probabil că s-a bălăngănit ciudat pentru câteva clipe și pare să o fi speriat. Îi spun că nu am vrut să adorm apoi... dorm în continuare. Mai deschid ochii din când în când și, în semiîntuneric, o privesc. Îi studiez bărbia care, pe lumina aia, arăta cumva hidos. Ochii nu par să exprime nimic. Un mont nărăvaș o deranjează suficient de tare la final de tură încât își dă jos bocancii. O jenează și o durere de cap așa că încep să mă mir că a rezistat atât de bine pe traseu. O privesc și, subit, apare un gând: Te iubesc, puiule! Încerc să-mi reprim gândul știind din precedentele experiențe că odată ce încep să simt așa, urmează să îmi pierd liniștea pentru mult timp. Și totuși, cu toate imperfecțiunile, cred că aș fi norocos dacă m-ar iubi și ea...

Coborâm din autocar, ea preocupată să ajungă cât mai repede acasă, eu preocupat să nu uit că am de făcut un gest mărunt dar, în opinia mea, extrem de important. Atât de preocupat eram de acest gest că am uitat de alt lucru pe care trebuia să-l fac. Nicio tragedie! Ce era mai important s-a rezolvat.

Ne despărțim, merg în stația autobuzului de noapte, îl sun pe Daniel să-mi spună la ce oră urmează să treacă următorul, îl aștept, vine, urc, aproape de 1 noaptea sunt deja acasă.

Date tehnice

La finalul turei, aplicația zicea că am făcut traseul în 9 ore și că am parcurs cam 17 km.

După fotografii ar rezulta următoarea cronologie:

10:20- ramificație trasee spre Ref. Iezer
12:30- stâna de pe Plaiul lui Pătru
15:40- Vf. Bătrâna
19:20- Cabana Voina

vineri, 21 februarie 2020

Cu IM Energy în Iezer


Episodul 1- Cum i-am cunoscut pe cei de la IM Energy

Noiembrie 2019. O persoană care, în ciuda evoluției cu suișuri și coborâșuri a amiciției dintre noi, mi-a fost și îmi rămâne dragă se înscrie în tura lor pe Valea Horoabei. Mă arăt și eu interesat așa că unul dintre ghizi mă contactează și-mi propune să mă înscriu și eu. Nu se potrivesc atunci lucrurile așa că nu mă duc dar constat cu bucurie că acea persoană care a mers cu ei s-a întors cu amintiri plăcute.

Mai încolo, nu mai știu în ce context, mă FB împrietenesc cu unul dintre ghizii lor.

Episodul 2- Înscrierea în tura IM Energy

Cu câteva zile înainte de concertul trupei Sigur că da (în care bate în chestii unul dintre ghizii IM Energy) din True Club, într-o seară superbă în care s-au întâmplat lucruri care m-au binedispus (o persoană dragă mi-a mulțumit pentru un gest mărunt apoi, într-o destul de lungă conversație telefonică, ne-am pus de acord că putem face în continuare diverse lucruri împreună în ciuda diferențelor de opinie pe un subiect relativ sensibil), mă întreabă Marius dacă mă pune pe lista pentru Iezer. Răspund imediat pozitiv, îmi trimite proforma și, pe 12 ianuarie, plătesc deja excursia.

Episodul 3- Aflu că vin în tură două persoane cu care nu eram sigur că îmi va fi confortabil să împart spațiul acele două zile. Mă străduiesc totuși să abordez pozitiv situația.

Episodul 4- Cu exact o zi înainte de tură, constat că nu am la îndemână colțarii și bețele telescopice. Fără ele îmi era greu să cred că voi putea aborda vârful. Am totuși noroc că Daniel a avut timp să mă ajute să găsesc echipamentul și să îmi regleze colțarii.

Episodul 5- Tura propriu- zisă, ziua 1

15 februarie 2020, ora 5:30 dimineața. Ajung la Izvor devreme dar decid să ies la suprafață înainte de ora la care era anunțată sosirea autocarului. Lângă autocarul deja parcat observ două domnișoare. Întreb dacă sunt acolo pentru tura în Iezer și aflu că da. Cu una dintre ele, tânără, frumușică, deschisă reușesc să conversez o vreme. Ironic e că, până la finalul turei, când fata dădea semne că se simte bine cu altcineva, nu îi mai reținusem prenumele. Știu doar că era ceva atipic, care începea cu M.

Urcăm în autocar, mai discutăm o vreme apoi fiecare se retrage în lumea sa. Un pic mai târziu urcă în autocar cele două persoane pomenite în episodul 3. Ne salutăm scurt, în grabă. Urmează, pe parcursul zilei, câteva scurte reprize de conversație cu una dintre cele două persoane, o cunoștință relativ recentă. Totul e pașnic și pozitiv așa că scap de teama disconfortului.

Odată ajunși la cabana Voina mă transform fără să vreau în biroul de informații al cunoștinței mele. Hei, vezi că v-au strigat la cazare! :)



După ce ne ocupăm camerele (eu am fost repartizat într-o cameră drăguță de 3 paturi împreună cu Florin, un începător în ale muntelui, cu potențial, și cu un ucrainean, client vechi al celor de la IM Energy) coborâm repede pentru a forma grupul de vârf.

Până să plecăm în traseu, Florin îmi acordă încredere și mă întreabă cum se pun parazăpezile și cum se reglează bețele. Normal că dau o mână de ajutor. Pe termen lung, cu puțin noroc, am putea ajunge să mergem împreună prin munți.

Fotografiez indicatoarele de la Voina și constat că, pe banda albastră, ar urma să urcăm vreo 6 ore până pe Vf. Păpușa.



La 10:50 (conform foto) eram deja porniți, într-un grup imens, spre Cabana Cuca.



La 11:46 eram la Cuca unde s-a făcut oprire pentru ceai.



Cănile cu Christian Adventure au adus satisfacție pe câteva chipuri. Ceva mai târziu, conștient de lungimea drumului care ne astepta și de faptul că oamenii din grup pot avea nivele de antrenament extrem de diferite, Marius se străduia să ne trimită cât mai repede mai departe pe noi, cei din grupul care dorea să ajungă pe vârf cu Ionuț drept ghid.

O luăm la deal și, curând, ajung să îmi pun problema colțarilor.





Terenul era destul de alunecos și înclinat, nefiind tocmai confortabil să mergi la bocanci. Totuși, nu se decide o pauză suficient de lungă pentru echipare așa că mă străduiesc să nu alunec prea mult și prea des. Bătrânii bocanci Bestard își fac încă excelent treaba. Cred că voi risca (risc legat doar de eventuala schimbare a mărimii, cum am pățit cu încălțămintea de la Decathlon) să comand o pereche nouă la Montrek, când voi avea disponibili bani suficienți.

Ieșirea din pădure mă binedispune.



Panta scade, se alunecă mai rar, peisajul seamănă cumva cu ieșirea din pădure spre Vf. Clăbucetul Taurului de lângă Azuga. Trecem curând pe lângă o dărăpănătură care cândva a fost stână.



Continuăm urcarea, zăpada devine tot mai tare așa că, în dreptul stânei din Șaua Grădișteanu, întreb ghidul dacă putem face pauză suficient de mare încât să pot pune colțarii. Îmi spune că luăm pauză mare acolo așa că fac repede poze cu indicatoarele apoi montez colțarii. Cred că am montat dreptul în bocancul stâng și invers dar am mers destul de OK chiar și așa.













O parte din grup decide să se întoarcă fie din lipsă de antrenament, fie din lipsa colțarilor.

La colțari a fost mai confortabil mersul deși uneori îi omoram în pământ și pietre. Dar și când mergeam fluierând pe zone cu gheață! :) Pe măsură ce urcăm vizibilitatea scade. Și scade până la whiteout... Nu mersesem niciodată într-o astfel de atmosferă așa că, de-aș fi fost singur, probabil m-aș fi întors înainte de vârf.

În zona de gol alpin marcajele sunt pe stâlpi dar, câteodată, rare. Din nou, dacă nu aveam ghidul în față, cred că mă întorceam ca să nu risc vreo rătăcire serioasă. Sunt bucuros că am o condiție fizică suficient de bună încât să merg aproape constant destul de aproape de ghid. Aud cu ocazia asta diverse povești, care de care mai interesante. Restul grupului este suficient de plăcut încât să nu simt vreun disconfort.

Aproape de vârf, ne intersectăm cu grupul organizat de Raluca pe Carpați.Org. Cred că am observat-o când a trecut, se pare că nu m-a observat și ea. Continuăm urcarea, ghidul ne tot amintește cornișa din dreapta așa că ne străduim să mergem prin zone în care se mai observă și iarba, ca garanție pentru faptul că nu am merge chiar pe cornișă. Și mergem, și tot mergem... Vântul începe să-și facă simțită prezența, vizibilitatea e mai mult nu, devine ger destul de rău. Cineva citește -15 grade pe ceas. Înțeleg că erau gradele măsurate, temperatura resimțită fiind cel mai probabil mult mai joasă.

În sfârșit, ajungem pe vârf pe la 16:45.



Scot mănușa pentru a face câteva fotografii iar mâna aproape îmi îngheață pe carcasa metalică a aparatului. Mă opresc din fotografiat când se supără pe mine aparatul, închizându-se singur, cel mai probabil din cauza temperaturii neprietenoase. Constat că mâna se cam resimte după clipele alea de stat în ger și ajung o vreme să mă tem de degerături. Mișc degetele, le lovesc de picior, le strâng la subraț și le încălzesc cât de cât. Între timp privesc un bărbat care își ajută prietena cu montarea colțarilor. Un domn! :)

Până pe vârf, îmi trec prin cap, ca coloană sonoră, Jocul de poker al celor de la Folk Frate, 


Balada pentru Daniela 


și ceva de pe la Pasărea Colibri. 


Am intrat cu femeia în joc și am pierdut...

Ceva mai târziu încep să simt cum îmi îngheață fața. Trag gluga pe cap și rezolv cât de cât problema. Curând însă simt nevoia de cagulă dar cagula nici n-o luasem de acasă. Buff-ul cu care puteam improviza ceva zăcea bine mersi în rucsac iar eu nu aveam suficientă încredere în mâini ca să zgârm după el. Din când în când bag fața în mănuși și suflu aer cald. Cineva din grup mă întreabă dacă mi-a înghețat fața. Deci gestul meu nu scapă neobservat... Mai târziu, același om îmi povestea că mi se învinețise fața dar nu mi-a spus nimic să nu mă sperie.

Îmi imaginez că, mai jos, temperatura va redeveni prietenoasă, deși se apropia noaptea. Pornesc vijelios la vale, în urma ghidului, menținându-mă în prima jumătate a grupului. Brusc, simt ceva ciudat la piciorul drept și constat că mi-a sărit colțarul. Mă așez repede deși nu aveam suprapantalonii pe mine (în tura asta am mers îmbrăcat mai lejer, în sus doar cu tricou și geacă, în jos cu colant, pantalon subțire și parazăpezi) și încep să pun la loc colțarul. Cineva îmi observă mâinile nesigure și îmi oferă ajutorul. Până la urmă, fac un efort și ma descurc singur dar apreciez că, la nevoie, cineva mi-ar fi sărit în ajutor.

Cât mi-am pus eu la loc colțarul, persoana care fusese încolțată de prieten și-i dă jos. Nimeni nu înțelege de ce, nici măcar prietenul care, fie vorba între noi, am observat că s-a descurcat (numai el știe cum) tot traseul fără colțari. Terminăm cât pot de repede pauza pe care am impus-o fără voia mea. Continuăm în jos.

Aproape de revenirea la stână vine momentul unei scurte ieșiri din traseu cauzată de viteza ghidului. Își bagă omul ochiul în aplicație, se prinde unde am ieșit din potecă și redresează direcția. În momentul ăla, dacă m-aș fi bazat pe inspirația mea, aș fi apucat-o cumva spre valea situată la est de Găinațul Mare. Deci m-aș fi rătăcit cu mare artă. :) Din nou am constatat utilitatea ghidului.

Fără să mai sară de pe bocanci, colțarii îmi fac iar probleme mici. Mă opresc odată să refac traseul chingilor. A doua oară mă enervez un pic și caut o soluție care să dureze. Iau cele două capete de chingi, le ridic pana în partea de sus de la parazăpezi apoi le fac mici noduri după cataramele acestora. Și așa am scăpat de probleme până jos!

Devine mai greu să se mențină grupul apropiat așa că, de aici încolo, închizătorul de grup a avut un rol extrem de important. La intrarea în pădure se face pauză pentru pus frontalele.





Deja se întunecase. Cerul era acoperit așa că n-aveam noroc să ne putem orienta la lumina lunii. Trăim scurte momente de liniște în care ne auzim doar respirația și inima bătând.

În pădure, unde intrăm pe la 18:30, grupul rămâne răsfirat. Eu mă mențin aproape constant la câțiva metri în spatele lui Ionuț (la fel cum sper să reușesc să mă mențin, dacă vor fi condiții prielnice, în spatele lui Radu Hera pe 29 februarie). Dacă la urcare mă chinuisem fără colțari acum merg destul de fără griji cu ghearele-n tălpi. Tot ascultând discuții, aud pe cineva spunând lucruri adevărate dar oarecum incomode despre o persoană din grup pe care o cunosc. M-a durut sufletul să aud vorbele alea...

Ajungem la Cuca pe la 19:30.



O oră mai târziu, în fața cabanei Voina, Ionuț ne felicită pe toți.

Din tura asta am învățat câte ceva. Despre orientare, ni s-a sugerat că marcajele de pe stâlpi sunt astfel orientate încât, în zile cu vizibilitate, exact pe direcția privirii să poți observa următorul marcaj. Despre echipament am învățat că degeaba îl ai în rucsac, dacă nu ți-l pui cât mai la îndemână. Despre mănuși, am învățat că e bine să ai în mâini și mănuși subțiri, cu care să poți manevra aparatul foto, nu numai pe cele groase, călduroase. Buff-ul care ar fi fost util când începuse să îmi înghețe fața trebuia să stea în buzunar la geacă, nu cine știe prin ce buzunar ascuns al rucsacului.

Am stat cam 10 ore pe traseu...

Marius, ne așteaptă pe terasa cabanei și ne anunță că, special pentru noi, au stabilit să înceapă concertul mai târziu. Omul, cât timp am urcat noi vârful, s-a ocupat alături de trupă de amenajarea spațiului din sala de mese pentru concert și de probele de sunet. Urc în cameră, dau jos bocancii grei și îi pun pe cei ușori, așez cât pot de răsfirat colțarii și parazăpezile, ca să se poată usca cât de cât până dimineață. Cobor în sala de mese, găsesc un loc, mă interesez de mâncare. Nu că n-aș fi avut mâncare în rucsac... Înainte de tură îl asasinasem pe Marius cu întrebări despre meniul de la Voina, precizând că eu sunt mai pricinos cu masa, fiind brânzo- carnivor. Omul, binevoitor, m-a încurajat, fiind convins că o să găsesc și ceva pe placul meu în meniu.

Iau o bere (și mă mir de data de expirare apropiată, undeva prin martie, semn că nu le-au mers prea bine afacerile celor de la cabană peste iarnă), comand niște mici și, în timp ce m-apucasem de mâncat iar concertul încă nu era început, apare în sala de mese cea mai elegantă montaniardă pe care am văzut-o vreodată. Am fost șocat, în sens pozitiv, să constat că femeia puternică, din grupul cumva exclusivist care a urcat vârful (am ajuns pe vârf doar 10 oameni, dacă am reținut corect) este acum în pantofiori cu toc, fustă și bluză, parcă îmbrăcată pentru o petrecere pretențioasă. Am privilegiul ca ea să se așeze la masă cu mine. Discutăm până începe concertul apoi în micile pauze între cântece de parcă ne-am fi cunoscut de o viață. O laud pentru eleganță și îmi spune că a ales ținuta pentru prietenul ei care nu coboară la concert pentru că e foarte obosit. Cică doar odată pe an e ziua îndrăgostiților... Și tocmai atunci omul ei termină traseul extrem de obosit...

Începe muzica, înregistrez câteva piese (le găsiți pe Facebook), mai iau o bere, mai sorb din priviri femeia minunată care îmi stă în față. Ce n-aș fi dat să pot face schimb de locuri cu prietenul ei când, la terminarea concertului spre miezul nopții, am urcat spre camere... Ne spunem noapte bună și ne despărțim, ea merge în dreapta, eu în stânga.

Deși, la rândul meu, eram obosit după traseu, mă bucur că am fost suficient de în formă încât să ascult și concertul celor de la Sigur că da.

În cameră constat că atât Florin cât și ucraineanul dorm duși. Mă pregătesc de culcare cât pot de în liniște, pe întuneric.

Episodul 6- Tura propriu- zisă, ziua 2

Dorm excelent până pe la 3:30. Deodată, ceva se întâmplă cu somnul meu. Am atac de panică. Probabil că, după ce am auzit de diverși oameni ghidați de Ionuț care au făcut atacuri de panică pe munte, m-am programat inconștient să fac și eu unul. Sau poate mă panicasem că minunea aia de femeie dormea în altă cameră, lipsindu-mă de privilegiul de a-i admira în continuare trupul.

Vise de om singur...

Pe la 7 dimineața mă trezește alarma telefonului. Îmi pregătesc bagajul încercând să nu-i trezesc pe ceilalți. Florin și ucraineanul dorm în continuare duși. Apuc să fac un duș până să se trezească ei. Mă bucur că am fost harnic, astfel neîncurcând programul nimănui. Oricum, pe ideea de a deranja cât mai puțini oameni cu obiceiurile mele de dimineață și seară, cred că altă dată voi opta pentru cameră dublă.

La 8:30, când Marius ne anunțase că servim micul dejun (de conținutul căruia mă cam temeam, având în vedere că mănânc ce mănânc în viața de zi cu zi), cobor disciplinat în sala de mese. Alături de mine, șoferul autocarului și un coleg de tură care povestea că a stat până la 4 dimineața asistând la cântarea la care participase activ și sunetistul, Eugen Butaru (o cunoștință veche pe care nu îmi imaginasem că o voi vedea la Voina). Deci cei mai harnici și disciplinați păreau să fie cei care erau mai în măsură să invoce oboseala.

Stăm cât stăm de vorbă apoi apare mâncarea. Văd cum arată și mă declar relativ mulțumit. Când încep să mănânc constat că e deja rece cremwurst-ul, că ceaiul e bun, că omleta de care mă speriasem pentru că nu mânânc de obicei așa ceva a fost relativ digerabilă, presărată cu brânză și ceva șuncă, că pachețelul de unt a fost tocmai bun să-mi ung gâtlejul. După masă îmi iau o cafea apoi urc să definitivez bagajul. Sunt din nou disciplinat și cobor cu bagajul făcut înainte de 10:30 când Marius anunțase întâlnirea la autocar. Un pic mai devreme, coborâtă la masă cu prietenul, observ femeia elegantă de seara redevenită acum montaniardă în bocanci. O salut scurt și-mi văd de ale mele. Până la finalul zilei, n-am mai avut norocul să pot conversa cu ea... Am mai apucat doar seara târziu s-o salut, când am coborât din autocar lângă același parc Izvor de lângă care plecasem.





Puțin după ce ne urnim cu autocarul, ne oprim la barajul Râușor. Ghizii ne promiseseră de ieri oprirea asta. S-au făcut poze, eu m-am simțit vag debusolat de mulțimea de cupluri. Cine naiba m-a pus să merg singur într-o excursie dedicată zilei îndrăgostiților? :)



Următoarea oprire, peste drum de Casa Memorială George Topârceanu,



a fost la Mânăstirea Nămăiești.



Urcăm la ea, Marius ne spune câte ceva despre loc la intrarea în biserică (am aflat că piesele de rezistență sunt icoana din dreapta și turla săpată în stâncă). Eu intru în biserica mică și nu simt nimic, nici măcar atmosfera de muzeu. Remarc totuși aspectul cumva diferit al interiorului bisericii. Dacă eu eram obișnuit ca altarul să fie situat în opoziție cu intrarea, aici altarul e situat în lateral- dreapta. Încăperea pătrată destinată credincioșilor era destul de aglomerată așa că am făcut cumva să ies repede de acolo. Odată ieșit, m-am oprit să scriu câte ceva unui prieten cu care îmi discut de la o vreme neliniștile metafizice. Cobor, printre cerșetorii care dau un aspect dizgrațios locului.

Continuăm cu autocarul și ajungem curând la obiectivul turistic care, din punctul meu de vedere, a salvat ziua. Într-un fel, nu-i înțeleg pe cei câțiva care au rămas la autocar, alegând să nu urce la Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă. Pornesc urcarea cu o stare pozitivă, încântat încă din șosea de peisaj.



Pe alocuri, țopăiam din piatră în piatră ca un adolescent ștrengar (zic asta așa, ca să vă las impresia că nu-mi arăt vârsta :) ) avansând curios. Cineva, nu mai știu în ce context, spune că sus ne așteaptă gogoși. Hei, ce glumă bună!, gândesc eu.

Drumul, pentru un om neobișnuit cu efortul e destul de greu până sus. Cumva mi-a amintit de drumul care duce la Peștera Sf. Ioan Casian din Dobrogea de Nord. Ajungem până la urmă sus și, în timp ce părintele stareț ne povestește despre trecutul locului, despre prezentul și viitorul său și despre modul în care poți așeza pe baze sănătoase relația ta cu Dumnezeu, oamenii se ospătează din gogoșile care chiar existau și stăteau cuminți într-un coș de răchită.





Eu m-am cam ferit de gogoșile acelea pentru că, nu-i așa?, reprezentau mâncare mânăstirească de care nu sunt pasionat. Mă mai gândeam eu că ar putea fi și umplute cu gem sau altceva paralel cu gusturile mele. Mă concentrez pe filmarea cuvântului starețului. În câteva rânduri, când abordează subiecte mai sensibile pentru mine, îmi dau lacrimile. Mi s-a cam lipit de suflet omul ăsta care, fugit din agitația Bucureștiului, a venit aici, în vârful dealului și e fericit.

Intru alături de ceilalți în biserica săpată în piatră și simt o energie ciudată acolo. N-aș fi crezut că voi simți ceva dar a fost interesant. Cred că aceiași energie am simțit-o și vara trecută, în Peștera Sf. Ioan Casian.


Plecăm de la mânăstire în sus și ajungem la Crucea Dorințelor.






Aveam în jur pasionați de istoria neoficială a dacilor (mi-am amintit auzindu-i de profesorul Țicleanu și de Napoleon Slăvescu), fiind des invocat numele Aurorei Pețan care se îngrijește de Sarmisegetusa. Ascult, nu tocmai în temă cu subiectul dar atras de chestiile astea neoficiale care, teoretic, sunt de o mie de ori mai adevărate decât cele scrise în cărțile de istorie. Coborâți de la Crucea Dorințelor, curiozitatea învinge reținerea și gust din gogoși. Prima e surprinzător de bună (probabil pentru că cei de le-au preparat sunt mânați de sentimente pozitive) așa că mai iau una. Și aș mai fi luat dacă nu venea timpul să coborâm.



Pornim în jos, ne oprim la cavalerul trac (care, pe mine, nu prea m-a impresionat deși științific vorbind, desenul ăla are importanța lui)



apoi deviem către un loc din care se vede peștera în care s-a nevoit sfântul nu știu care.



Privirea zburdă liberă spre Valea Chiliilor pe care cineva mi-a propus să mergem cândva.



Ar fi frumos să revin pe aici dar nu știu nici când, nici cum, nici cu cine...

Când o luăm definitiv spre autocar, după vreo 3 ore de cercetat zona, mă nimeresc singur cu Marius în față iar el mă provoacă să vorbim despre o chestie care o citise la mine pe FB. Mă cam zgâria pe suflet să vorbesc despre asta așa că am deviat discuția spre faptul că o să am o perioadă mai complicată în care îi voi revedea pe cei de la IM Energy și Sigur că da doar în București, la concerte. Pentru că a mirosit bine ce a mirosit despre mine, mi-a sugerat să mai merg cu ei în ture pentru că cine știe... Și ar putea avea dreptate. Doar să se lege lucrurile... Să am și timp, și dispoziție, și resurse.

Un pic mai jos comentez ceva despre vremea extrem de caldă (deși, plecând de la autocar în polar, am avut un pic senzația că o să fac frigul, până la urmă s-a încălzit atât de tare încât ai fi putut merge în tricou) iar Marius observă că mă exprim corect (tu spui corect, mi-ar plăcea dar majoritatea celorlalțí spun mi-ar place) și apuc să spun două vorbe despre oamenii care m-au făcut să mă străduiesc să mă exprim corect dar și despre cei care m-au criticat pentru asta, ambele categorii având loc în viața mea.

Jos, la pod, mă întreabă ce râu traversăm. Debusolat, cred că am spus o prostie. :) Îmi spune el că e Dâmbovița iar eu remarc că am trecut în alt bazin hidrografic. Pare surprins că știu ce-i ăla așa că-i spun că am făcut dar nu am și terminat geografia.

Încep să se lase peste mine ceva umbre ale tristeții. Era frumos ce făceam, era plăcută atmosfera, erau plăcuți oamenii dar parcă lipsea ceva...

Ajungem la Târgoviște și aleg, nu mai știu de ce (aparent n-a avut logică decizia mea) să nu merg la Curtea Domnească. Merg spre berăria la care s-au gândit ghizii să mâncăm. Nu știu sub ce impuls trag și eu spre masa la care s-a așezat Ionuț. Am privilegiul să stau la masă cu oameni implicați serios în activitatea IM Energy și Sigur că da (Ionuț, Adi Sebe, Mădălina, Irina și încă doi oameni, parcă), discuțiile sunt agreabile. La un moment dat Adi Sebe îmi propune să privesc către altă masă la care erau așezați oameni din grupul nostru. Ideea era să văd cum 4 oameni înșirați pe aceiași parte a mesei stăteau cu nasurile în telefoane (asta în timp ce la masa noastră profitam de ocazie și discutam una- alta). Îi mărturisesc mai târziu că m-a speriat un pic când mi-a propus să privesc într-acolo. Credeam că se vede ceva pe fața mea, glumesc pe jumătate...

Fie vorba între noi, dacă ceilalți nu au observat că mă frământa într-o oarecare măsură ceva ce se întâmpla în tură mă bucur. Deși aș fi putut de câteva ori să povestesc ce mă frământa (oameni dispuși să asculte găsisem) am preferat să rămână secretul meu că mă preocupa ceva.

Obsesia muzicală a zilei a fost Vara promisă a lui Hrușcă, din care Marius tot fredona la Cetățuia de m-a disperat. :)

Ne rascoleste timpul femeie
Pe un peron vechi de gara,
Tu Iliada, eu Odisee
Scrise de mult intr-o vara



După ce ne ridicăm de la masă și urcăm în autocar adorm aproape imediat. Mă trezesc pe la Tărtășești. După ce cobor din autocar și îmi iau bagajul salut în grabă pe cineva apoi mă îndrept spre metrou. În aceiași direcție mergea și alt participant la tură așa că am mai stat un pic de vorbă. Eram la un pas să-i povestesc ce trăiam dar am pus în discuție doar jumătatea mai puțin penibilă a gândurilor mele.

Acum, scriind, îmi amintesc din nou de Marius care, în coborârea de la Cetățuia, apucă să-mi sugereze că m-ar putea ajuta dacă am nevoie, că oameni suntem... Da, oameni suntem dar... nu are prea multă lume soluții la ce trăiesc eu în perioada asta. Se pare că trebuie să experimentez singur și să sper că nu voi face prostii prea mari cu viața mea.

Una peste alta, a fost interesantă ieșirea asta.

Acum rămâne să văd cum o să iasă următoarea și cum va trece timpul dintre ele...