A doua tură de unul singur din 2015 (Posada- Vf. Pleşuva- Plaiul Hoţilor- DN 71- Calea Codrului- Sinaia)

Jurnalul primei ture solo din 2015 poate fi citit aici.

Data: 14 noiembrie 2015

Traseu: Posada- Schitul Lespezi- Vf. Pleşuva- Poiana Hoţilor- Cota 1000- Calea Codrului- Sinaia

Marcaj: punct roşu discontinuu, benzi roşii forestiere, benzi galbene neoficiale, H-uri forestiere, triunghi roşu comun cu punctul roşu pe un mic sector, înainte de Cota 1000 (detalii în text)

Durata: aproximativ 9 ore cu pauze incluse

Distanţa: aproximativ 30 km, conform înregistrare GPS

Pentru că îmi plăcuse mult a doua tură cu Cristi (descrisă aici) îmi propusesem să revin pe traseu cât mai curând posibil. Nefiind chiar la mine acasă pe acel traseu, mi se părea mai sigur să îl parcurg având GPS-ul cu mine. Ocazia s-a arătat mai repede decât speram eu, datorită accidentării lui Daniel de care am profitat pentru a pleca atât cu GPS-ul cât şi cu aparatul foto la mine.

Joi seară mă duc la gară să-mi iau biletul, după ce marţi trecusem să îmi iau un duplicat după cardul tren plus care era cam prea şters încă de când îl cumpărasem. Vineri seară fac cumpărături după ce vin de la serviciu, mă apuc de rucsac şi îl termin pe la 00:30. Mă îngrijora faptul că voi dormi atât de puţin dar, având deja biletul luat, era cam musai să plec... Atât de târziu fiind, nici să mănânc nu am mai avut chef deşi pofteam la nişte salam de Sibiu.

Cobor din pat pe la 3:45, arunc ce mai era de aruncat prin rucsac, fac un duş şi plec spre gară nebărbierit. Avantajul faptului că plecam singur, nu trebuia să mă străduiesc să fiu cât de cât prezentabil. O ursoaică, dacă ar fi fost să mă îmbrăţişeze, m-ar fi îmbrăţişat şi cu barbă. :)

În tren îmi aleg locul într-un mod nu tocmai fericit, motiv pentru care nu am mai avut chef să mă alimentez sau să casc ochii pe internet. Am avut parte de spectacol, lângă mine nimerind un grup cu doi francezi (deloc trişti în urma evenimentelor tragice de vineri seară din Paris), un român şi două românce care mergeau să se relaxeze la Buşteni adică să bea până nu mai ştiu de ei... Privind din când în când pe fereastra trenului, am ocazia să văd un răsărit superb. Iniţial cerul s-a colorat în diverse nuanţe de roşu apoi discul soarelui s-a văzut ridicându-se treptat deasupra liniei orizontului.

După Câmpina am fost atent la gările în care opream pentru a nu rata coborârea în Posada. Am noroc şi observ când trecem de Comarnic aşa că ajung în Posada deja coborât aproape de uşă. Mă strecor printre biciclişti şi cobor pe peron. Mă uit în jur, peronul gol. Eram singurul ameţit coborât acolo. Drăguţ! :)

Aproape de 9:00 plec din gara Posada, după ce fac câteva fotografii.

Vedere spre nord:

Vedere spre sud, cu căţelul locului:

 

Vedere spre vest:

Nu e nimic spectaculos pe acolo dar am vrut să reţin cam cum arată locurile. Dau să pornesc pe peron spre sudul său (spre înapoi, faţă de direcţia de mers a trenului) când îmi dau seama că ceva nu se potriveşte cu amintirile din sâmbăta trecută. Casc ochii mai atent şi îmi dau seama că trebuie să traversez cele două linii de tren şi să merg pe peronul celălalt care evoluează relativ aproape de râul Prahova. Până să traversez şinele mă ia în primire căţelul pe care l-am văzut şi data trecută. M-o fi ţinut minte? Nu ştiu… Oricum, eu l-am ţinut minte surprinzându-l chiar şi în poză. Nu e agresiv, poate doar vag haios în felul în care se gudură pe lângă mine. Parcă vrea să-mi spună ceva dar eu nu cunosc limba câinească. După ce privesc cu oarecare interes culorile unei fâşii de pădure din Baiului,

continui spre sud şi, curând, prind în dreapta drumul care traversează Prahova. Imediat după pod mă iau în primire doi căţei, unul mic şi amărât, unul de talie medie, bun lătrător. Ultimul se apropie de mine la vreo 3- 4 m, eu mă trag pe stânga drumului, îl urmăresc atent regretând că nu îmi scosesem încă beţele telescopice, merg încet înainte, cu ochii pe dulău. După ce trec de gospodăria pe care o apăra binevoieşte să mă lase în pace. Puţin mai încolo ajung la indicatorul de Schitul Lespezi. Mă opresc pe dreapta drumului nu mai ştiu sub ce motiv, fotografiez o faţă stâncoasă făcută din felii (pe stânga drumului, sens de urcare), 

dintr-o curte mă latră turbat alt patruped. Înaintez pe drum (DF Posada- Valea Largă, cred că o să-l parcurg într-o zi cu vreme mai puţin potrivită pentru drumeţii lungi) până în punctul în care localnica observată săptămâna trecută a deviat pe o potecă în dreapta. Simţind că deja cunosc cât de cât locurile, pornesc pe potecuţa aia plăcută, revenind curând în drumul forestier, chiar în faţa schitului, dacă îmi amintesc corect.

Singur fiind, nu m-am mai oprit la schit. Chiar dacă nu m-am oprit, câinele legat la intrare, cel răsfăţat de o parte a grupului în tura trecută, m-a simţit şi a venit pe marginea micului platou pe care îşi are coteţul să mă vadă şi să mă latre. Continui pe drum, observ intrarea de maşini a schitului, depăşesc mica bifurcaţie pe care urma să se încadreze singura maşină pe care îmi amintesc să o fi văzut pe acolo. Depăşesc cimitirul, trec pe lângă bariera care blochează DF, merg privind din când în când culmile din Baiului care se ghicesc printre copaci. Mi se pare că identific potecuţa care face dreapta pe acea pantă mai abruptă presărată cu frunze moarte dar, ştiind că e un pic alunecoasă, mă menţin pe drum. 

Ajung la o bifurcaţie şi fac dreapta, tot pe drum. 

Deja mă încinsesem aşa că mă opresc să-mi ajustez echipamentul şi să înghit ceva. După pauză mai merg puţin înainte apoi consult GPS-ul. Şi mă trezesc că am lăsat Vf. Pleşuva mult în stânga. Deci la ramificaţia de mai jos trebuia să fac stânga, nu dreapta… 

Părea OK să mă întorc dar, observând pe GPS că pentru Vf. Pleşuva e suficient să merg o vreme perfect vest, decid să o iau direct pe versantul înclinat la vreo 45 de grade. Versantul părea să evolueze uniform şi cuminte până în drum. Calc vitejeşte pe marginea drumului şi mă trezesc îngropat în frunze până la genunchi. Deci există o discontinuitate… :) Fac un pas prin frunze şi observ că, din şanţ, versantul pleacă cu un prag abrupt de vreo 40 cm. Pentru că, la popas, tocmai scosesem beţele telescopice, le înfig sănătos în versant şi încerc să trec acel prag. Pun piciorul drept pe versant, mă sprijin în beţe, dau să trag stângul după mine dar o iau imediat la vale şi mă întorc în şanţ.

Revin pe drum, mă întorc de-a lungul lui câţiva metri şi observ o zonă în care panta versantului părea să se îndulcească. Intru în fluviul de frunze, repet manevra de mai devreme şi... mă trezesc din nou înapoi în şanţ. Devine clar că pornirea pe versant este prea complicată pentru abilităţile mele de alpinist forestier aşa că rămân cuminte pe drum până când, în dreapta (în sensul de coborâre de data asta) se deschide un drum care pare să aibă direcţia potrivită. Nemulţumit de ideea de a mă întoarce până la drumul mare, o iau pe acest drum intermediar. Tocmai trecuse ora 10:00. Curând, drumul se cam termină dar rămâne o vagă potecă care mă scoate la locul de picnic al ursului, la o ramificaţie de drumuri semnalizată printr-o ladă roşie abandonată de cine ştie când. La ramificaţia asta fac stânga dar, nu ştiu exact cum am făcut, ajung curând să evoluez din nou la liber pe versant. Panta nu era nici criminală, nici uşoară, cu atenţie puteai păşi pe mici trepte formate de rădăcini sau de fragmentele pietroase, singura mare problemă era că uneori treceai printre copăcei şi, oricât te-ai fi chinuit, tot luai din când în când o creangă peste faţă. Să fi ocolit aceste grupuri de copăcei însemna să fi ales pante ceva mai mari.

Merg eu ce merg până când mi se pare că sunt aproape ajuns pe vârf. Ies bucuros de pe versantul destul de sălbatic şi mă trezesc pe un drum larg şi prăfuit, într-o poiană plăcută. 

 

Vârful era ceva mai încolo... Mă opresc, fotografiez câte ceva deşi lumina nu mi se părea tocmai bună, şed puţin apoi continui vitejeşte în sus, pe drumul pe care observ şi primul marcaj, imediat după reintrarea în pădure. 

Îmi dau seama că, prin bălăureala de pe versant, am ratat adăpostul din capătul de jos al poienii. Păcat, mi-ar fi plăcut să îl inspectez din nou, poate mi-ar fi venit vreo idee interesantă...

Pentru că intuiam că voi mai avea mici probleme de orientare cu care voi pierde timp, am ales să nu pierd timp şi coborând până la adăpost. Intru deci înapoi în pădure, merg pe poteca largă marcată cu puncte roşii, dungi roşii, dungi galbene şi săgeţi galbene până observ un pic în stânga poiana de pe Vf. Pleşuva şi săgeata galbenă care sugera că marcajul nu urcă pe vârf, făcând 90 grade la dreapta pe un drum destul de bine conturat. Stomacul începuse să-mi protesteze, semn că nu mâncasem deloc suficient în ultima vreme... Elimin nişte suc gastric pe cale orală apoi o iau cât de cât relaxat în sus, spre vârf, cu gând să fac popas acolo, să mă îndop, să fac poze, să mă odihnesc, poate să fac şi puţină plajă.

Ajung pe vârf, constat că bate vântul şi că e destul de rece. Nu prea mai aveam chef de popas. 

De pe Vf. Pleşuva, vedere spre est:

De pe Vf. Pleşuva, vedere spre sud:

Fac o mică filmare, 

fac nişte poze, mai casc ochii în lungul poienii de pe vârf, mi se pare că observ un mic adăpost dar în secunda următoare nu-l mai văd, caut un loc mai adăpostit de vânt dar nu-l găsesc aşa că, după ce caut cu privirea drumul pe care ni-l arătase Cristi Iliescu săptămâna trecută, după ce îl identific, după ce încerc zadarnic să-mi amintesc în ce direcţie am continuat cu el când am plecat de pe vârf, mă las înapoi spre pădure şi mă îndrept pe drumul sugerat de acea săgeată galbenă, temându-mă un pic că ceva nu este în regulă. Curând reapar marcajele aşa că mă relaxez. Las pe stânga o căruţă (ajunsă până acolo dinspre Comarnic, probabil) aparent abandonată, las tot pe stânga o vestă agăţată într-un pom, aud din stânga, din vale, sunet de drujbă. Privesc atent, verificând dacă nu se taie cumva un copac care să poată cădea până în potecă dar nu identific nimic care să pară a mă pune în pericol.

Continui pe poteca suficient de bine conturată şi marcată, care evoluează de acum elegant, pe o cumpănă de ape. Ies într-o poiană frumoasă din care începe să se vadă fain către Vânturiş/ Vf. cu Dor. 

Undeva în stânga, cred că văd Vf. Gurguiatu. 

Încă nu mi-e clar cum se poate ajunge pe el dar mi-am propus să cercetez zona şi cu altă ocazie. Mă opresc, fac poze, mănânc un sandwich, pornesc tableta şi constat că nu am semnal acolo, în loc să mă dezbrac de plajă adaug geaca impermeabilă pe mine pentru că şi aici bătea vântul, îmi dau cu presupusul în sensul că, aici, ne-am fi oprit şi în tura lui Cristi, când el se întorsese după cele două posibil rătăcite. Mă uit la termometru pentru că nu înţelegeam ce e cu senzaţia asta amestecată de cald şi de frig, constat că sunt 15 grade, cu resimţita ceva mai mică presupun, din cauza vântului. Cum la 15 grade nu obişnuiesc să fac plajă, mă pregătesc de plecare. 

Partenerul de drum:

 

Constat că, în mers, zgomotele pădurii nu obişnuiesc să creeze teamă dar, odată oprit, ţi se pare că eşti înconjurat de lighioane şi eşti tentat să priveşti spre pădure la cel mai mic zgomot, în căutarea ameninţării.

Coştila:

Remarc scăldătoarea mistreţilor şi nişte excremente care ar putea proveni tot de la ei. Nu mă încântă posibilitatea de a da nas în nas cu mistreţul aşa că sper să mă fi simţit şi să se fi îndepărtat suficient încât drumurile să nu ni se intersecteze. În pădure pare să se audă muget de cerb dar de data asta sunt tentat să cred că este de fapt scârţâit de copaci frânţi de furtună, care se sprijină ca în cârjă de alţi copaci. Odată adoptată teoria asta, nu m-am mai speriat de acest tip de zgomot deşi, câteodată, am mai făcut privirea roată pentru a mă convinge că nu-i niciun pericol.

Sonor: Ducu Bertzi, Pe cine şi câte cărări

Remarc din când în când câte un pet lăsat la baza unui pom sau înfipt într-o creangă, îmi aduc aminte că le-am văzut şi în urmă cu o săptămână şi asta are tendinţa de a mă linişti, ştiind şi în acest fel că sunt pe drumul  cel bun. Cred că este pentru prima dată în viaţă când, observând ambalaje abandonate pe munte, mă liniştesc în loc să mă înfurii.

Evoluez în continuare pe cumpăna apelor până ajung la acea coborâre mai abruptă pe care săptămâna trecută am exersat un mers un pic mai rapid, lansat în “urmărirea” unor fete din grup care se aflau ceva mai în faţă. Acum, singur fiind, nu m-a mai tentat să măresc viteza, păşind cu prudenţă. Acolo mă întrebam ce vale se traversează astfel iar acasă am observat că pe acolo se află obârşia Văii Beliei. După coborârea abruptă poteca tinde către dreapta, lăsând în stânga, în lungul văii, un posibil drum abandonat, năpădit de bălării.

Pe urcarea asta am avut surpriza să mă întâlnesc cu un grup de vreo 10 oameni. Când ne apropiem la o distanţă potrivită pentru a ne saluta constat că în fruntea grupului se află vechea mea cunoştinţă, Cezar. Chiar Cezar să fie? Totuşi îmi pare cam îmbătrânit deci e posibil să mă înşel. În grupul lui sunt şi câţiva oameni mai în vârstă, unul mă felicită când aude de unde vin. Stăm puţin de vorbă apoi fiecare îşi vede de drum. Ei se pregătesc de urcarea pe care coborâsem eu, eu gâfâi în continuare pe bucata parcursă de ei în coborâre. Nu ştiu de ce dar am convingerea că în grup erau şi oameni de la Floarea de Colţ. E de admirat antrenamentul bătrânilor din club... Chiar nu mă aşteptam să întâlnesc oameni pe traseu... Să fi ales acel grup traseul ăsta după ce a aflat cât de mulţumiţi au fost de traseu cei 30 din grupul lui Cristi? Nu exclud posibilitatea asta… Jurnalul lui Cezar poate fi citit aici.

Termin urcarea asta aproape ucigaşă şi mă înscriu din nou pe un interfluviu drăguţ. Atât de drăguţ încât, după o bucată în care m-au însoţit punctele roşii şi restul arsenalului util în orientare, nici nu am băgat de seamă că am rămas la un moment dat doar cu H-urile roşii care delimitează bazine hidrografice, orice urmă de semn turistic dispărând cu desăvârşire. La ceva timp după ce am fotografiat un copac interesant pe care nu mi-l aminteam din tura carpaţi de săptămâna trecută am binevoit şi eu să-mi bag ochiul în GPS. 

Îmi sare în ochi o chestie albastră numită Talea şi mă prind că am luat-o aiurea. Şi mi-a cam părut rău că trebuie să abandonez poteca aceea curată, lată, care ocolea cu eleganţă proeminenţele mai serioase de pe cumpăna apelor, potecă atât de frumos marcată cu H-uri şi presărată din loc în loc cu pietre şi cu copaci doborâţi dar uşor ocolibili pe poteci alternative deja formate. O splendoare, ce să mai! Poate voi imagina cândva un traseu care să cuprindă mai mult din poteca asta minunată care evoluează cumva între Valea Beliei şi Valea Talea.

Deci m-am rătăcit un pic. Sunt tentat să cred că perioada de neatenţie se datorează faptului că imaginaţia mea lucra la un scenariu interesant conform căruia, într-o zi fierbinte de vară, urcam cu o drăguţă pe Pleşuva şi acolo ne opream să facem dragoste. Deşi nu am mai alergat de ceva vreme după femei, e clar că nevoia de cuplu există şi va provoca frustrări până în momentul în care voi deveni parte a unui cuplu, asta dacă voi avea parte vreodată de o femeie cu care să mă înţeleg mai bine decât m-am înţeles cu femeile cu care am interacţionat până acum…

Fac un mic popas apoi o iau înapoi, în ideea de a reajunge în linia traseului pe care mi-o imaginasem şi o marcasem prin waypoint-uri, consultând harta turistică pe care am bănuit că apărea exact traseul făcut cu Cristi şi încercând s-o suprapun peste România Digitală, produsul Garmin România de care sunt în continuare încântat, deşi între timp au apărut o grămadă de actualizări care cred că fac ultima versiune mult mai prietenoasă.

Merg înapoi, cât mai pe cumpăna apelor, încercând să identific punctul în care trebuie să fac vag stânga. Merg ce merg şi văd exact în faţă punctul roşu însoţit de o săgeată care te trimitea pe o potecă destul de greu observabilă sub covorul de frunze. Constat că mica rătăcire s-a produs exact la traversarea culmii, poteca turistică mergând aproximativ înainte într-un punct în care, păcălit de poteca frumoasă, eu am făcut cam 90 de grade stânga. Mă mai uit odată pe GPS apoi pornesc liniştit aproximativ spre nord. Ştiind că nu întotdeauna percep corect punctele cardinale doar pe baza GPS-ului am simţit o secundă nevoia să consult şi busola dar până la urmă am lăsat-o în rucsac.

Cobor uşor pe poteca pe care se părea că am învăţat să o citesc când, în dreapta, cumva pierdut printre copaci, observ un grup de stânci. Îmi imaginez că e aflorimentul despre care aflase Cristi Iliescu şi mă mir că, deşi este atât de uşor vizibil din potecă, a scăpat neobservat de privirile noastre data trecută. Fac câteva poze, iau punctul cu GPS-ul apoi continui în jos. 

Puncte roşii din ce în ce mai îmbătrânite completau marcajele silvice. Din loc în loc, existau şi nişte săgeţi albe care confirmau direcţia, chiar dacă nu aveau un aspect tocmai oficial. Probabil toate marcajele şi săgeţile astea oarecum improvizate sunt gândite pentru orientarea celor care se vor ocupa de remarcare, cândva…

Vine relativ curând un nou moment de suspiciune de rătăcire. Undeva pe partea stângă, paralel cu marcajele silvice, pare să plece o altă potecă, nu tocmai clară. Bănuind totuşi că marcajele silvice tind către Cota 1000, rămân pe ele dar, sesizând dispariţia punctului roşu şi a săgeţilor albe, încep să consult mai des GPS-ul. Începusem să mă alarmez pentru că drumul făcea curbe largi, cu schimbări de direcţie care mă derutau. După ce observ printre copaci o mânăstire încep să mă gândesc că am prins o altă variantă a potecii, care dă puţin mai spre Târgovişte faţă de Cota 1000. Nu-mi displăcea ideea la modul absolut dar nici prea încântat nu eram observând că, din greşeală, traseul mi-ar putea deveni ceva mai lung.

Mă liniştea oarecum faptul că, destul de frecvent, marcajul silvic era însoţit de pătratul roşu cu contur alb, semn care delimitează rezervaţiile. Ţinusem minte că, o vreme, se merge chiar pe limita rezervaţiei. Totuşi, o curbă la dreapta m-a făcut din nou să am dubii. Pe GPS imaginasem un traseu ceva mai prin stânga aşa că am fost tentat s-o iau la liber în direcţia respectivă. Privind totuşi mai atent în faţă, am constatat că, după curba la dreapta, şi drumul recapătă tendinţa de a merge către stânga. Mă bazez în continuare pe el, vag temător.

Începuse să mă irite faptul că următorul punct de reper clar, trecerea pe sub linia de înaltă tensiune care vine dinspre Valea Largă , insista să nu se arate. Acea trecere avea să reprezinte un moment psihologic. Deşi vedeam cum timpul trece, insistam să caut cu privirea firele electrice însoţite de marcajul triunghi roşu cu care punctul roşu urma să se însoţească mai departe, până la Cota 1000. M-am relaxat suficient de mult din punct de vedere psihic când a apărut mult dorita intersecţie. De aici aveam să merg mai departe oarecum grăbit, destul de obosit dar crezând în faptul că voi ajunge cu bine în Sinaia.

Apropiindu-mă de Cota 1000, anunţată cu câteva minute mai devreme de acel punct de distribuţie al gazelor, m-am temut un pic de câinii nu tocmai cuminţi pentru care locul pare să fie vestit. Observ că o săptămână a fost suficientă pentru ca tăietorii de lemne să transporte sau măcar să taie în bucăţi buştenii care erau întinşi pe ultimii metri ai traseului în tura trecută. Constat că mizeria din jurul hotelului şi volumul mare de rumeguş abandonat în potecă te fac să te gândeşti la orice, numai la faptul că te afli la intrarea într-o arie naturală protejată nu. Am intenţionat să fac o poză în care să arăt cât de urât se prezintă zona dar am renunţat în ideea de a profita că, cel puţin deocamdată, câinii locului nu m-au simţit. Ajung în şosea, virez deapta şi mă înscriu pe partea stângă a ei. Pentru că eram obosit, nici nu reţinusem detalii prea multe despre modul în care a abordat Cristi continuarea, am ales să merg pe DN şi după bifurcaţia spre Cuibul Dorului.

Pe toată bucata de şosea dintre Cota 1000 şi podul peste Valea Dorului am suportat cu greu mirosul gunoaielor aruncate pe margine. De efectul vizual nu mai vorbesc... Eu înţeleg că zona se află cam la limita dintre judeţe dar sunt de părere că, fiind o zonă turistică, ar trebui ca CJ Dâmboviţa şi CJ Prahova să pună mână de la mână şi să angajeze nişte gunoieri care să adune mizeria din apropierea şoselei şi nişte gardieni de mediu care să aplice amenzi celor prinşi că aruncă pe viitor ambalaje pe acolo.

Mi s-a părut destul de chinuitor să fiu atent la maşinile care se apropiau de mine pe serpentine dar, pe moment, nu prea aveam de ales. După ce au trecut câteva maşini destul de aproape de mine am făcut cumva să stau mai departe de marginea şoselei când următoarele se apropiau. Deşi aici nu păreau să mai aibă logică, am mai identificat pe copaci câteva marcaje punct şi triunghi, roşii. Undeva pe dreapta parcă am văzut şi un triunghi albastru rătăcit. În aceste condiţii, deşi nu prea mă mai încânta să-mi termin traseul pe Calea Codrului, am tras concluzia că absenţa traficului auto de acolo e mai confortabilă decât periodicele retrageri aproape în şanţ. Prin urmare, după vreo 3 km de DN, m-am bucurat să ajung la podul de peste Valea Dorului. Am făcut stânga, oarecum neplăcut surprins că bariera e ridicată şi, chiar la intrarea în Calea Codrului, este parcată o maşină. Am sperat totuşi că nu va trebui să mă feresc de maşini şi pe aici. Nu am mai căutat scurtătura pe care ne-a dus Cristi, preferând să stau pe drum până la capăt. Am remarcat undeva în dreapta un afiş lipit pe un pom: ATENŢIE! TRASEU TURISTIC, afiş din dreptul căruia părea să plece o potecă despre care îmi imaginasem că ajunge până în Sinaia. Se pare că m-am înşelat pentru că, ceva mai târziu, acele săgeţele de pe copaci şi T-urile de ghidaj au dat în drumul meu, de aici nemaicontinuând. Momentan nu îmi e deloc clar care e de fapt rostul acelei poteci dar e posibil să mai trec prin zonă, urmând să clarific atunci lucrurile.

Sonor: Nicu Alifantis, Floarea soarelui

Pentru că se apropia seara iar eu eram obosit, am început să visez urşi prin pădure, devenind mai vigilent de fiecare dată când mi se părea că văd un contur care ar putea avea legătură cu ursul. Aşteptam cu nerăbdare să trec pe lângă cele două puncte de reper pe care le reţinusem de săptămâna trecută, Fântâna lui Gătej şi ramificaţia spre carieră. Insistând să nu mă opresc pentru a scoate frontala, am avut noroc şi am putut ajunge la Taverna Sârbului relativ pe lumină. De aici am nimerit destul de uşor străzile luminate pe care coborâsem cu Cristi şi, la intrarea pe acel sector de stradă fără iluminat public, a trebuit să mă opresc şi să scot frontala. Exact pe sectorul acesta văd în faţă un grup de licurici. Mă apropii şi constat că licuricii fac nişte mişcări curioase. Se apropie de mine şi constat că sunt mici luminiţe prin care devine vizibil conturul unui alergător.

Continui şi, după ce recunosc câteva puncte, ajung în sfârşit în bulevardul mare din Sinaia. Fac stânga, trec pe lângă locul în care mirosea a gogoşi săptămâna trecută dar în care acum erau prezente alte mirosuri, ajung la treptele care coboară spre gară, mă uit la mersul trenurilor şi, ca de obicei în Sinaia, mă cam uit ca viţelul la poarta nouă până să-mi dau seama că, peste aproximativ 15 minute, ajunge un tren care continuă spre Bucureşti. Apuc să scot din rucsac actele şi banii, să iau bilet, să merg pe peron, să strâng beţele telescopice apoi vine trenul de 18:16, cu vreo 6 minute întârziere. Urc, constat că am loc cumva între două tinere cu fuste scurte şi picioare lungi, mă străduiesc să nu adorm în cele mai puţin de două ore în care urma să ajung în Bucureşti, mai bag nişte energizant (că tot intenţionam să-l termin) dar nu mă tentează să mai fac şi altceva. Rucsacul îl aruncasem undeva sus, de tabletă nu aveam niciun chef, nu aveam chef nici să mă uit la fotografii sau să anunţ acasă că sunt bine.

Cu întârzierea recuperată trenul ajunge în Bucureşti Nord. Mă grăbesc să cobor pentru că acesta urma să îşi continue traseul spre Constanţa. Cobor la metrou, îl iau pe varianta directă spre casă pentru că nu mai aveam chef să mă complic cu schimbări, ajung acasă, desfac ce era mai urgent din bagaj apoi cred că am trecut la somn fără să mă mai fi hrănit înainte. Urma să dorm vreo 11 ore, cumva în compensaţie cu cele doar 3 ore dormite în noaptea precedentă.

A doua zi, duminică, cu greu am reuşit să mă uit pe fotografii şi pe datele din GPS, pentru a-mi păstra cât de cât amintirile despre traseu.

CRONOLOGIE

8:49- plec din gara Posada

8:59- ramificaţie spre Schitul Lespezi

9:05- drumul trece pe sub Schitul Lespezi

9:08- barieră pe drumul forestier

9:14- văd Schitul Lespezi de sus

9:30- îmi încep rătăcirea făcând dreapta pe drum

9:36- 9:56- popas plus chinuială pentru continuarea traseului

10:05- am pornit la liber prin pădure spre poteca de Pleşuva

10:20- am depăşit locul de picnic al ursului (lada roşie)

10:43- reintru în poteca marcată, deocamdată cu marcaj absent

10:56- văd primul marcaj

11:05- curbă la stânga (90 de grade), spre zona vârfului

11:11- marcajul în proiect face curbă la dreapta de 90 de grade, lăsând vârful pe stânga, la aproximativ 100 m

11:13- 11:21- popas pe Vf. Pleşuva

11:22- revin la curba de 90 de grade a marcajului

11:48- 12:27- popas în poiana de unde începe să se vadă spre Cota 2000

12:38- curbă la stânga la aproximativ 90 de grade

13:00- cobor apoi urc abrupt la obârşia Văii Beliei

13:25- din neatenţie, am pierdut deja marcajul, intrând pe o culme care cred că nimereşte în Vf. Gurguiatu

13:53- mă uit pe GPS şi constat că m-am îndepărtat de linia traseului; decid să mă întorc

14:28- sunt înapoi în marcaj (o oră pierdută)

14:33- afloriment (cred că ăsta e punctul fosilifer Plaiul Hoţilor)

15:20- intersectez linia de înaltă tensiune pe care vine triunghiul roşu dinspre Valea Largă

15:38- ajung în şoseaua naţională

16:10- încep serpentinele şoselei

16:30- termin serpentinele şi intru pe Calea Codrului

16:37- ramificaţie drum forestier Vânturiş

17:06- depăşesc Fântâna lui Gătej

17:25- Taverna Sârbului

18:00- Sinaia (centru)

18:05- Sinaia (gară) 

TRASEUL

 

 PROFILUL TRASEULUI

Obsesiile muzicale ale săptămânii

Uite că, zilele astea m-au obsedat din nou câteva refrene. Cauza mi-e destul de clară dar nu prea înţeleg cum de mi s-au fâlfâit tocmai cântecele astea prin creier...

Întâi mi-am amintit de:



Pare logic, am discutat recent cu cineva despre oamenii ăştia. Dar de ce nu mi-am amintit alt cântec? Ce amestec are ardeleanca în toată povestea? De ce nu mi-a stat pe creier altă piesă de-a lor, pe care, cândva, o consideram importantă? Doar am adus în discuţie recent şi povestea aia...

Mai târziu, probabil datorită unui mesaj care se potrivea cu tema, mi-am amintit de:



Ascult de vreo 30 de ani cântecul dar parcă e prima dată când îmi asum unele negaţii şi le răspund cu seninătate.

Mai departe, probabil cu gândul la altă discuţie recentă, m-am închinat cu-n picior:



Totuşi, mâinile nu par să te mai caute... Sau poate neuronul ăla rebegit se gândea la ceva, înaintea mea... Cred totuşi că, dincolo de alte sensuri, amintirea Pescăruşului ascunde dorul de mare, dorul de Vama de care nu am avut parte anul acesta, dorul speranţelor de anul trecut, dorul dorului de cineva.

Azuga- (telegondolă)- Culmea Petru Orjogoaia- Trăisteni

27 august 2016, Baiului cu Raluca

Cu contribuţia generoasă a întâmplării, mă trezesc implicat într-o discuţie care, după câteva zile, a dus la concluzia că am putea merge împreună pe munte. Vorbind pe aceiaşi limbă a fost simplu să stabilim micile detalii aşa că, sâmbătă 27 august 2016, ne întâlnim în vagonul 2 al trenului Regio 3001 care, la 9:12, ne lăsa în Azuga.

Între timp, în drum spre gară, mă trezesc că mă salută cineva în metrou. Chipul îmi era cunoscut dar nu mai ştiam ce nume se ascunde în spatele lui. Cumva la ghici, îi spun că cel mai probabil ne ştim din tura în Baiului a lui Bogdan P. Mă şi laud că, de obicei, reţin organizatorii dar mi-e mai greu să reţin şi participanţii. Vorbim ce vorbim şi-mi aduc aminte că şi Bogdan merge în tura în care mergea omul din metrou. Şi aici se produce catastrofa. Îmi spune, cumva disperat: Eu sunt Bogdan! M-am făcut din nou de rahat, este a nu ştiu câta oară când, în oraş, îl întâlnesc şi nu îmi amintesc cum îl cheamă. Hai că am început bine ziua! :))

Ajunşi în Azuga, abandonăm locurile relativ confortabile din tren şi ne îndreptăm spre DN 1. Nu ştiu de ce, mă simţeam oarecum debusolat. Ajunşi în DN casc ochii după o trecere de pietoni. O vede Raluca, sub forma unei pasarele pe care am trecut dincolo. Senzaţia de debusolare a persistat, răsucelile scărilor avariindu-mi serios simţul orientării. Totuşi, cumva natural, fără să-mi exprim îndoielile şi simţind că totul e în regulă, am păşit în direcţia în care păşea şi ea.

După vreo 3 km de mers pe şosea,perpendicular pe DN 1, ţinând permanent strada cea mai din dreapta, ajungem la staţia de jos a telegondolei cu care stabilisem să ne începem urcarea. În nici 5 minute luasem biletele şi ne instalasem într-o telegondolă. Păţit fiind într-o tură de acum vreo 9 ani, de data asta nu mai aştept să ia viteză cutiuţa, aşezându-mă rapid şi în siguranţă. Mă minunez de locurile accidentate în care constructorii au plasat uneori stâlpii de susţinere ai instalaţiei, privesc cu groază panta pe care cred că am coborât acum vreo 20 de ani (într-o tură cu Ştefan şi încă un student la automatică, tură în care am plecat din Sinaia şi am ajuns seara târziu la Susai, umblând pe o bună parte a culmii principale a Baiului), pe când la Azuga funcţiona, doar pe durata iernii, telescaunul. Îmi amintesc cum, în toamna 2007, am privit elicopterul care se străduia să aşeze un element din acoperişul staţiei de telegondolă. Ajungem destul de repede sus. 

Facem o mică pauză în care Raluca îmi prezintă instrumentele pe care le are pentru orientare (două aplicaţii Android) după care pornim (ora 10:04) binedispuşi din dreptul indicatorului Trăisteni 5 ore 1/2 pe drumul care trece pe sub vârfurile Urechea şi Cazacu. Stabilim că nu e mare diferenţa de peisaj între drum şi poteca peste vârfuri aşa că ne menţinem pe drum destul timp.

Parcă de aici se vedea superb Valea Seacă a Caraimanului. Din Buşteni, VSC mi s-a părut mereu imposibil de urcat, cu o pantă îngrijorătoare. Văzută din Baiului, VSC cu şerpuirile ei pare mult mai rezonabilă şi aproape că mă mănâncă în dos să o încerc cândva cu un alpinist răbdător care să mă scoată din rahat în caz că…

Curând lăsăm în dreapta o turmă de oi. Raluca era convinsă că ciobanul o va recunoaşte pentru că l-a mai văzut de două ori în ultima lună. N-o recunoaşte! Se pare că era alt cioban. Eu, privind în faţă, nu ştiu de ce, stau cu senzaţia că ramificaţia spre Orjogoaia este dincolo de Vf. Băiuţul. Ea mă lămureşte că aşteptata intersecţie e mai aproape, observ şi eu drumul undeva în stânga şi mă tentează să o iau de-a dreptul prin iarbă către el. Pentru economie de energie şi pentru a ne proteja genunchii, mergem totuşi pe drum. Pe faţa sudică a Vf. Cazacu identificăm izvoarele despre care îşi amintea ea că citise. Mie îmi par cam imposibil de folosit aşa că nu m-aş baza pe ele. Totuşi, dacă ai răbdare să iei apă cu dopul, s-ar putea să umpli un bidon de 0,5 l în vreo 30 de minute. :)

Curând ceva începe să se zvârcolească în mine. Printre horcăieli anunţ că îmi e puţin rău dar că-mi trece. Ştiind că de obicei de la efort mi se trage, Raluca propune să mergem mai încet dar o asigur că nu e cazul.

În înşeuarea dinaintea Vf. Ceauşoaiei (şa din care, un pic spre stânga, te tentează să porneşti pe drumul larg către stână) este montat un indicator. În caz de ceaţă, indicatorul te lămureşte care e poteca marcată. A fost plasat chiar strategic. Simţind noi că nu ne-au simţit câinii, facem popas la vreo 20 de metri de indicator şi de o  imensă baltă care aproape că bloca tot drumul. Nu ştiu dacă balta este o obişnuită a locului sau se datorează ploilor abundente din ultima perioadă. Ora 11:39.

Vf. Ceauşoaiei:

De acolo venim:

Vedere spre nord:

Scoatem beţele telescopice pentru că, de data asta, decisesem să urcăm vârful. Băgăm în gură câte ceva, eliminăm surplusul de lichide profitând de faptul că ciobani nu se văd spre sud, căscăm gura la harta Munţii Noştri de pe tableta ei (harta mea, pe hârtie, este încă rătăcită undeva prin casă), tragem nişte poze apoi ne urnim mai departe. A fost una dintre puţinele pauze mai lungi. Mai târziu aveam să ne contrazicem cu privire la durata pauzei, ea credea că a fost de maxim 10 minute, eu sugeram că a durat vreo 20 de minute, poate chiar puţin mai mult. Nu a cronometrat-o nimeni aşa că adevărul e imposibil de stabilit. :)

De aici nu prea am mai nimerit pe drum, ţinându-ne în schimb căt de cât aproape de culmea matematică. Dacă pe drum, din când în când, apărea câte o cruce roşie nouă, trasată cel mai probabil în vara în care a apărut indicatorul de Trăisteni la sud de gara Buşteni, pe potecuţa pe care ajunsesem acum apărea din când în când o cruce roşie mai ştearsă, mai în vârstă, probabil şi mai înţeleaptă. Despre chestia aia care semăna uneori cu o bandă galbenă nu ştiu ce să spun. Mă intrigă totuşi că galbenul stătea frumos lângă marcajul oficial... Situându-ne între două variante marcate ne simţeam în siguranţă. Singurul stres (pentru mine) erau câinii care păzeau turmele care ne-au cam stat constant în cale între Vf. Ceauşoaiei şi Vf. Orjogoaia. Raluca, o veritabilă mamă a căţeilor, îi chema la iubit pe cei mai îndrăzneţi dar era tratată mai mult sau mai puţin rapid cu refuz. Abia a reuşit să mângâie puţin un botic de ciobănesc.

Deodată, o lăcustă îşi face de treabă pe piciorul meu. A fost suficient de discretă, nu aş fi ştiut de ea dacă nu mi-ar fi arătat-o Raluca. Ceva mai încolo, pe bucata aia de picior, mă cam apucase mâncărimea. Se pare că m-a violat lăcusta. :)

În teritoriul ciobăneştilor, am încercat să stau constant în apropierea ei. Ca să mă apere de căţei, desigur! :) Fie vorba între noi, nu eram cu adevărat speriat, dat fiind că niciun câine nu s-a apropiat supărat, gălăgios, insistent, agresiv de noi. Totuşi, cu atâţia ciobăneşti în jur mă simţeam mai relaxat lângă un om care gestionează mult mai bine ca mine relaţia cu câinii. După cum sugeram acum ceva timp, se pare că e scris în cromozomii mei să ajung din când în când pe Orjogoaia în compania unei femei puternice.

Am căscat ochii atât de mult la culmile şi culmiţele care se ramificau spre sud încât suntem destul de convinşi că am identificat corect Culmea Prislop pe care, sper, o să coborâm cândva. Tot privind după Prislop ne mai sărea în ochi şi Culmea Şteiasa Mare, altă culme coborâbilă (zic eu) spre Trăisteni.

Prin câte un fund de vale, Raluca observa uneori un drum forestier. Deşi eram pentru a nu ştiu câta oară pe acolo, constatam cât de fragil e spiritul meu de observaţie dându-mi seama că e prima dată când, ghidat de ea, observ acele detalii.

Spre nord în schimb, deşi aveam de mult timp impresia că am identificat Vf. Unghia Mare, abia când l-am văzut dinspre SE şi am sesizat silueta lui caracteristică m-am convins că el e. Acasă, uitându-mă pe hartă, am constatat că e destul de abrupt versantul dinspre Valea Azugii al Vf. Unghia Mare. Şi când te gândeşti că plănuiam odată o bălăureală pe acolo...

Aproape de Vf. Orjogoaia am luat-o pe o potecuţă, oarecum pe curbă de nivel. Pe aici am avut de trecut câteva zone mai noroioase, zone pe care, la început, am preferat să le ocolesc cât mai pe sus, pe la “rădăcina” lor dar apoi, simţind nevoia de apropierea ei (pe motiv de ciobăneşti, în continuare), am traversat şi eu câteva limbi noroioase. Un pic mai încolo a vrut să afle cât mai e până la baltă aşa că a scos din nou la vedere aplicaţia Munţii Noştri. Mai aveam un pic… După cum apreciam eu, urma să vedem lacul după ce treceam de o culme netedă (ca un fund de tigaie sau ca gresia din baie, după cum sugerează Ada Milea în cântecul dedicat feţei netede a lui Kovaliov care nu putea trăi fără nas) care se vedea nu departe. 

În dreptul lacului stăm cât trebuie pentru nişte poze (eu fiind leneş la capitolul acesta, după pauza de sub Ceauşoaia nu am mai scos tableta din traistă) apoi mă străduiesc să-mi amintesc cum am abordat cu Alina continuarea, în urmă cu 9 ani. Nelămurindu-mă exact, mă las din nou condus de Raluca. Ea apucă pe drumul din stânga lacului (cumva drumul din mijloc, cel din extrema stângă începând să urce spre Neamţului, o altă ţintă posibilă pentru viitoarele drumeţii) lăsând în dreapta drumul care defilează pe malul lacului, trece pe lângă (sau chiar prin) stână apoi se bagă în pădure. Cred că pe acest drum de pe malul bălţii apucasem cu Alina, intrând în pădure pe o potecă oarecum paralelă cu actualul marcaj, motiv pentru care a fost probabil logic să nimerim atunci în Valea Frânca apoi în drumul forestier de pe Valea Orjogoaia.

Chiar dacă iniţial mergeam spre pădure departe de stână, până la urmă am ajuns lângă ţarcul oilor şi lângă cutiuţa de lemn unde noaptea stă de veghe un cioban. Probabil că acelaşi cioban era acum acolo, adormit. M-am simţit un pic jenat de ideea că popasul şi glasul nostru ar putea deranja ciobanul adormit. Oricum, cu sau fără cioban în interior, acoperişul cutiuţei era populat cu un minipanou solar la care, presupun, ciobanul urma să-şi încarce smartphone-ul.

Undeva pe aici, Raluca îmi arată un cal frumos. Fugindu-mi gândul la altă formă de frumos, sugerez că degeaba arată bine calul dacă nu are pe lângă el şi o blondă. Extrem de pe fază, ea îmi arată şi blonda, câţiva metri mai încolo: o zonă cu vegetaţie ierboasă, înaltă, uscată, galbenă.

-Şi acum eu ce să fac? Să mă tăvălesc puţin cu blonda?

-Ştiu eu ce fetişuri ai tu? Dacă vrei, te aştept puţin mai încolo până termini cu blonda.

-Şi mă întorc la tine cu căcăreze în păr... Bine totuşi că nu mai am păr prea mult :)

Curând intrăm într-o pădure suficient de rară încât să fie luminoasă, mult mai luminoasă decât mă aşteptam. Poteca lată cobora într-o pantă decentă, întreruptă uneori de bălţi şi noroaie pe care ne-am străduit să le ocolim. Spre surprinderea mea, au urmat câteva pauze de pădure, poteca traversând poieni drăguţe care îmbiau la popas. Fiind totuşi traseu nou, cu fereastră de timp rigidă, nu am propus pauze de leneveală. Deşi tare m-aş fi întins o vreme la plajă...

Undeva pe aici, privind-o întâmplător în lumina şi unghiul (ne)potrivite, observ că Raluca (pe care, de atent ce sunt, cred că am botezat-o Ramona cel puţin odată) seamănă cu altă R care mi-a trecut prin viaţă. Aproape fac atac de panică! :)) Uite aşa, după ce mă tot lăudasem că am puls, era să rămân fără. Singura problemă e că aş fi obligat biata fată să mă târâie pe jos până la şosea pentru că, după cum bine remarca, nu prea sunt biodegradabile chestiile pe care le am în dotare. Ar mai exista o variantă dar, dacă nu am luat-o în calcul în discuţiile de atunci, nici aici nu amintesc de ea. :)

Deodată, de jos, se aud zgomote dubioase. Ne dăm seama că e o turmă de oi care părea să aibă drum exact pe poteca marcată. Observând turma ne oprim la o distanţă rezonabilă, astfel încât câinii să se prindă că nu poftim la carne de mioară. Poate aş fi poftit totuşi eu la carne de Mioara dar... femeia e plecată de o grămadă de vreme în Germania, dacă nu mă înşel. Pune-ţi pofta în cui, prin urmare! Constatăm curând că turma doar traversează poteca aşa că ne punem pe aşteptat până trece şi ultima oaie rătăcită. Ne aşteptam ca odată cu ea să plece din potecă şi ultimii câini dar nu avem noroc. Doi dulăi rămân tolăniţi pe pământ, punându-ne un pic pe gânduri. Până la urmă Raluca propune să ocolim prin stânga câinii, oile fiind aproape dispărute în dreapta. Trecem uşor, cu beţele la pândă şi cu ochii pe puturoşi. Trecem cu bine şi de data asta.

Raluca verifică din când în când altitudinea şi mă anunţă periodic cât am mai coborât. Pe când ceva te făcea să crezi că nu mai e mult până în vale, mă anunţă şi ea că mai avem puţin. Ea spunea că e o veste bună, eu nu eram convins că vreau să se termine traseul atât de repede. Îmi plăcea vremea, traseul, starea de relaxare care mă cuprinsese, prezenţa ei.

Drumul se crăcănează. Raluca o ia în dreapta, eu în stânga. Îmi strigă că ajungem în acelaşi loc. În secunda următoare observ crucea roşie chiar la reîntâlnirea variantelor de potecă. Panta mă inspiră să zburd aşa că ajung la baza ei ceva mai repede decât Raluca. Încep să-mi dau seama cam ce simt pasionaţii de trail running. Poate cândva voi face şi eu treaba asta.... Raluca sugerează că m-ar ajuta muşchii picioarelor. Îmi amintesc de tanti Lupaş [una dintre bătrânele colege de serviciu cu care am fost sil(u)it să colaborez] care-mi admira muşchii picioarelor într-o poză de la mare. Perversa dreacu! :)) Nu discut cu Raluca despre ce-mi aminteam, ar fi sunat teribil de horror. :D

Drumul devine şi mai clar, pe stânga apare o curte şi o rulotă.

-Cum or fi urcat rulota până aici?

-Cu răbdare... Sau poate au urcat-o pe braţe, cu nişte sclavi...

Încet dar sigur, ajungem în DJ 102 I unde vedem indicator 7 ore 1/2 Buşteni. Noi, de la telegondolă, făcusem cam 5 ore 1/2, exact cum scria pe indicator. Ceva mai jos, înspre dreapta, vedem şi forestierul de pe Valea Orjogoaia. Nu-mi mai amintesc deloc clar dacă, acum 9 ani,  maşina care ne-a luat de pe forestier ne-a dus până la staţia autobuzului sau ne-a lăsat undeva la mijlocul drumului. Fapt e că nu (mai) ştiam cât avem de mers până la staţia autobuzului. Raluca aflase că ar mai fi 1,5 km. Nu am spus până acum că admir modul în care s-a documentat ea pentru traseul ăsta. Practic, eu am făcut doar act de prezenţă, ea s-a ocupat de detaliile transportului şi orientării.

Valea Doftanei pare o Vale a Cerbului ceva mai aerisită. Am văzut în apropierea drumului destule maşini parcate, corturi, familii ieşite la aer. Pentru firile mai sedentare sau pentru oamenii obosiţi pare superdrăguţ să arunce în maşină de-ale gurii, un cort şi nişte pături şi să stea un week-end pe aici... Există totuşi, zic eu, riscul să te viziteze ursul... Ceva mai târziu, şoferul autobuzului cu care am ajuns în Câmpina avea să ne spună că ursul coboară spre localitate toamna târziu, când coboară oile din munte şi se coc prunele. Peste vară, teoretic, domnul Urs stă în partea de sus a pădurii.

Continuăm mersul printre pietrele şi praful drumului. Nu ne mai plăcea ce simţeam sub tălpi. Nu ne plăcea nici că nu aveam o idee exactă despre cât timp trebuia să mergem pe drumul ăla. Când din stânga s-a simţit deodată un miros de hoit sau de gunoi în putrefacţie situaţia a devenit de-a dreptul câh. Bine că nu a durat mult până a revenit la normal mirosul...

Apare asfaltul, apar semne de circulaţie, ea sugerează că nu mai e mult... Ajungem la o bifurcaţie. Un indicator de lemn părea să sugereze că e bine să mergem în dreapta. Eram gata să muşc momeala când ea a propus să facem stânga, pe unde părea şoseaua mai bună. Parcă s-a uitat şi pe hartă dar nu mi-e clar ce a văzut acolo. Peste câteva minute un nene care conducea un vehicul interesant s-a oprit la semnul ei şi ne-a confirmat că e bine pe unde mergem. Ceva din atitudinea lui a făcut-o pe Raluca să creadă că mai e mult de mers. Şi a mai fost...

Pe când ne plictisisem de tot de şosea iar curba aia esenţială insista să nu apară, Raluca mai întreabă un gospodar cât mai e până la staţia autobuzului (dacă am observat eu corect după ce am revenit de pe munte, este vorba de staţia Cap linie Bran care apare pe google maps la N45,351332 E25,732508) şi află că mai e un pic. Pe la 16:40 eram deja în staţie, ea fiind bucuroasă că a găsit aici şi un coş de gunoi în care a putut lăsa ambalajele pe care le adunase de pe munte. După vreo două încercări mai mult sau mai puţin de succes, eu m-am cam lăsat de sportul ăsta dar asta nu înseamnă că nu-i apreciez în continuare pe cei care, la finalul traseului, au certitudinea că au lăsat muntele puţin mai curat.

S-a dovedit că, din punctul în care s-a terminat marcajul (foarte bun prin pădure, ceva mai rar dar suficient în zona de păşune, marcaj mai mult decât mulţumitor pentru un om obişnuit să umble prin Baiului orientându-se cu harta, busola, GPS-ul sau... Alina) am mai avut de mers pe drumul judeţean vreo 4 km. De aici a rezultat că, de la staţia superioară a telegondolei, am mers fix 6 ore şi 29 de minute (incluzând rarele şi destul de scurtele pauze). S-au mai adăugat, mers, cei 2,2 km din Câmpina şi cei circa 3 km între gara şi telegondola din Azuga.

Autobuzul a fost punctual, şoferul s-a dovedit un om de treabă, la 17:00 începeam lungul drum către Câmpina, având vreo 34 km. Ocupând locuri în faţă, am avut ocazia să admir zona parcursă pentru prima dată pe lumină (data trecută eram aici pe întuneric, în spatele unei Dacii papuc care a avut bunăvoinţa să ne pescuiască până la Câmpina). Şoseaua evoluează frumos, sunt sectoare cu serpentine strânse care îţi cam pun la încercare echilibrul, îngustimea şoselei îţi dă uneori emoţii în curbe (dar am observat că şoferii nu obişnuiesc să forţeze, lăsând celuilalt conducător timp suficient pentru a se plasa cât mai pe margine), văcuţele care se întorc de la păscut sunt tratate cu eleganţă de şofer, pe malul lacului Paltinul (sau Păltinoasa, nu mi-e clar care e denumirea corectă) observăm cum zona de plajă se învecinează cu pădurea (adică poţi să bei o bere la umbră dacă te-a bătut prea mult soarele în cap; totuşi, nu am observat dacă ai de unde să cumperi berea), pe stânga apar uneori formaţiuni stâncoase interesante, când ajungi sub baraj te simţi copleşit de imensitatea acestuia (în cazul unui accident cred că s-ar inunda şi Ploieştiul). Ştiu că toate elementele frumoase din jur erau văzute astfel şi din cauza bucuriei datorate unei ture reuşite aşa că, pentru o opinie mai obiectivă, mi-am propus să revin în zonă cândva.

Ajunşi în Câmpina, oraşul care pare imens văzut din autobuz, şoferul ne permite să coborâm mai aproape de gară şi ne ajută să ne orientăm. Am plecat pe jos cam de aici: N 45,132117 E 25,734947 şi am mai mers cale de 2,2 km până la gară (N 45,132248 E 25,711567). Pe drum, aşa cum îi stă bine unui om care s-a documentat măcar un pic, am observat intrarea în Parcul Miţu- Chiţu şi ramificaţia spre muzeele Nicolae Grigorescu şi B. P. Hasdeu. Imediat după cotitura de la stadion, pe dreapta străzii mi s-a părut interesant că era destul spaţiu verde. Mai devreme, parcă înainte de intersecţia Str. Nicolae Grigorescu/ Str. Plevnei mi-a plăcut părculeţul de pe partea stângă (unde, se pare, Maricica sărbătorea căsătoria cu Gogu) urmat de terenurile de tenis.

Ce să mai, Câmpina pare un oraş frumos! Singurul mic deranj au fost doi biciclişti care mergeau pe trotuar şi răcneau să li se facă loc, deşi locul lor era pe şosea, câţiva metri mai încolo. În comparaţie, pietonii din Azuga care s-au nimerit în spatele nostru cât mergeam spre telegondolă mulţumeau când le făceam loc, simţindu-i în spate.

Pe drum, ne imaginăm ce trasee am mai putea face, ţinând cont de posibilităţile de ejectare. Ce aiurea e că sunt trasee drăguţe pe care e mai complicat să le parcurgem tocmai pentru că nu prea avem cum să ne ejectăm...

Odată ajunşi la gară, observ că e parcat un taxi în zonă. Deci există speranţa că, dacă mai ajung pe aici, pot merge de la gară până într-un punct sau altul din oraş cu un taxi, nefiind nevoit să merg pe jos până la autogara de pe Str. Petroliştilor sau cine ştie până în ce alt punct. Ne aranjăm biletele, mergem pe peronul de la linia 6 şi admirăm un maidanez drăguţ până soseşte R 3010. Plecăm din Câmpina la 18:40, sosim în Bucureşti la 20:41.

Pe peron, fără ca persoana văzută să semene prea mult cu ea, am senzaţia că o văd pe Alina. Raluca îmi sugerează să-i trimit un mesaj…

-A trecut mult timp, acum are familie, copil, puţin probabil să mă mai ţină minte…

-Oamenii cu care mergi pe munte nu-i uiţi.

-S-ar putea să ai dreptate, poate o să-i povestesc că am făcut din nou traseul ăsta. Şi, dacă sunt  norocos, s-ar putea să-mi propună…

Nu scriu aici ce mi-am imaginat că ar putea să-mi propună Alina dar, bazându-mă pe o propunere din trecut (pe care am refuzat-o într-un stil cam măgăresc), nu ar fi imposibil. Raluca ştie la ce m-am gândit şi cred că e suficient.

Ne despărţim curând. Sper să ne revedem prin munţi, că prea a fost frumos...

DATE TEHNICE

Traseu: Staţia Superioară a Telegondolei de la Azuga- Sub. Vf. Urechea- Sub Vf. Cazacu- Şaua Cazacu- Vf. Ceauşoaiei- Sub Vf. lui Petru- Sub Vf. Orjogoaia- Lac Orjogoaia- Plaiul Orjogoaia- Valea Doftanei- Trăisteni

Durata: 6 ore 1/2

Marcaj: cruce roşie, suficient de bun dacă e vizibilitate OK şi lipseşte zăpada

Puls minim: 77 bpm

Puls mediu: 109 bpm

Puls maxim: 157 bpm

Calorii consumate: 1853 kcal

Pagube estetice: a doua zi m-am trezit că, pe mâini, mi-au rămas urme de la manşetă şi de la ceas, contrastând cu bronzul din zonele descoperite. Şi eu care zâmbeam în sinea mea observând că s-a bronzat Raluca în conformitate cu geometria tricoului. Uite că la mine au ieşit mai “horror” dungile. :)