sâmbătă, 7 decembrie 2019

Dezvoltarea personală, frecție la picior de lemn?


Am fost relativ recent, printr-un destul de ciudat concurs de împrejurări, la un seminar despre motivație. Am pornit într-acolo setat pe gândul că nu sunt motivat pentru a face una sau alta dar și curios să văd cam ce teorie a chibritului va fi făcută acolo.

Îmi fac intrarea relaxat, în ciuda emoțiilor legate de faptul că persoana cu care urma să merg acolo avea telefonul închis deci nu aveam nici cea mai vagă idee dacă are probleme, dacă va ajunge aici, dacă telefonul închis este un act gândit sau pură întâmplare.

Destul de curând după ce lectorul a început să-și facă treaba a apărut primul semn că ceva nu este în regulă. N-am conștientizat atunci, pe loc, dar, cu timpul, mi-am dat seama că este cumva discriminatorie abordarea conform căreia dezvoltarea personală este destinată doar celor care își satisfac cu succes nevoile de bază din piramida lui Maslow și care vor să mai urce un pic. După părerea mea, cea mai mare nevoie de dezvoltare personală o au tocmai cei care sunt la limita supraviețuirii. Aceștia însă... doar în mod extraordinar au bani pentru ea.

Ei bine, se pare că eram singurul pe acolo care a trăit/ trăiește în condiții în care e greu spre imposibil să-mi satisfac nevoile de bază. Am fost de multe ori flămând, am suferit de frig, am avut un adăpost neprietenos (și nu mă refer aici la adăpostul minimalist oferit de cort când plecam în excursii sau la dormitul în afara cortului când am ținut neapărat să-i ofer Roxanei locul meu din cort în cele câteva zile în care ne putea însoți), am fost respins sub toate formele și cu toate pretextele posibile și imposibile, am fost oricum numai iubit, îngrijit, ocrotit nu.

Să trecem totuși peste acest aspect discriminatoriu și, până la urmă, neconstructiv și să prezentăm pe scurt ideile cu care a venit lectorul în fața noastră.

Întâi am aflat oarecum cu suprindere că toată lumea este motivată. Diferența este dată de nivelul motivației, optim sau suboptim. Deci persoanele nemotivate ar fi de fapt motivate suboptim.

Mai departe s-au prezentat situații în care nivelul motivației este diferit. Țin minte că am notat un nivel scăzut de motivație în situațiile în care trebuie să port de grijă oamenilor care nu mă inspiră. Motivație mai serioasă, optimă probabil, am notat că aș avea când merg pe munte, când alerg, când mă cațăr.

S-a prezentat apoi un model, SEMIARC, care a fost descompus în elemente și explicat pe scurt (cu promisiunea apariției unui material mai vast cu care să putem lucra ulterior).

S ar reprezenta Scopul. Scop pe care ni s-a sugerat să ni-l definim dacă nu am făcut-o deja. Ei bine, în prima fază am considerat că viața mea nu are nici un scop dar, ulterior, m-am gândit că păstrarea și îmbunătățirea relației cu Cristina ar putea fi scopul vieții mele. Pentru că, zicea omul ală, scopul nu are sens decât în relație, într-o situație în care scopul influențează ceva mai mult decât strict viața ta (exagerând, unii și-au formulat ca scop să găsească resurse de hrană cu care să sature milioanele de oameni subnutriți).

M-am trezit subit cu un scop al vieții. Nu știu dacă, pe termen lung, asta o să folosească la ceva dar atunci, în scop pedagogic, a fost în regulă să îl definesc.

E ar reprezenta Economul, partea aia a psihicului care te invită să faci economie de efort în situațiile în care te-ai programat să gândești că nu vei avea succes (gânduri gen niciodată nu o să fiu academician). Se pare că acest econom trebuie concediat, dat fiind că nu-ți permite să pornești pe drumuri noi. Dar până și gândul să-l concediezi e un gând greu...

Ideea e să scapi de gânduri limitative care, după cum analizasem și în TCC, te țin pe loc. Scăpăm de niciodată, de e obligatoriu, de trebuie, de este imposibil și, brusc, avem o viață mai bună. Asta e teoria. Ca de obicei, cu practica e mai greu...

M sugerează un concept pe care recunosc că nu prea l-am priceput: mindfulness. E o chestie ciudată, în genul meditației fără subiect religios. Pare să aibă origine asiatică și să fie foarte popular în prezent în occidentul civilizat. Era acolo o imagine drăguță care sugera că, atunci când un cuplu își plimbă prin parc câinele, singurul care ajunge la mindfulness este câinele care se bucură de tot ce-l înconjoară în timp ce oamenii se lasă conduși și atunci de griji.

I nu mai rețin ce dorea să definească.

A era Alegerea. Se sugera că până și cea mai nasoală sarcină care ne este cumva pusă în cap poate căpăta o aură de dezirabil dacă o prezinți în sensul alegerii. Alegi să faci treaba neplăcută acum, o amâni suportând consecințele, renunți la ea, suportând de asemenea consecințele. O tanti din public a venit cu un exemplu penibil. Sugera că e nenorocire pentru ea să calce rufe și că ar avea o soluție, nu neapărat de dorit dar posibilă: externalizarea. Deci ar fi ales să externalizeze. Eu aș fi ales să nu calc dacă aș fi avut un atât de mare disconfort pornind de aici. De fapt, o mare parte din viață, chiar am ales să nu calc. A trebuit să-mi bată subtil obrazul o femeie drăguță ca să cumpăr un fier de călcat și să încep să-l folosesc, cu stângăcie, înainte de momentele în care urmează s-o revăd.

Deci unor astfel de cucoane mofturoase li se adresa seminarul? Trist!

R era Reconectarea sau ceva în genul ăsta. Dacă am reținut exact se referă la recăpătarea tendinței spre acțiuni altă dată plăcute dar în prezent abandonate din cine știe ce motive. M-am reconectat cu cățărarea (pentru care nu aș zice că am avut vreodată talent), intenționez să mă reconectez cu alergarea, m-am reconectat oarecum cu muzica folk ascultată prin cluburi.

C se referă la Competență. Și se pornea în teoria competenței de la ideea că perfecționismul este o boală, el silindu-te mereu să te consideri insuficient pregătit pentru a face un pas sau altul în viață. Aici am cam fost lovit în soartă. Sunt atât de multe situații în care mă feresc să acționez pentru că nu mă simt suficient de pregătit...

Cum să aspiri la un job mai bine plătit dacă nu ești blindat cu licențe, certificări, diplome și medalii?

Cum să ceri o femeie de soție dacă nu simți că i-ai putea asigura o calitate a vieții satisfăcătoare?

Cum să sari pe o femeie dacă simți că nu-i vei putea oferi un orgasm?

Cum să scapi pe altcineva de depresie dacă tu parcă te-ai afunda pe zi ce trece mai mult în ea?

Cum să te antrenezi pentru a obține un corp decent când tu nu te simți capabil să schimbi tot ce trebuie schimbat pentru ca antrenamentul să nu se întoarcă cumva împotriva ta?

Cam cu asta am rămas din povestea cu motivația. N-aș zice că mă așteptam la minuni dar nici la apariția unor neliniști nu mă așteptam. Ca în multe alte situații de viață, mă întreb dacă a fost o alegere bună să merg la acest seminar.

Text măzgălit pe la începutul săptămânii și publicat sâmbătă, după o minimă revizuire.

 


joi, 10 octombrie 2019

Nevoia de a admira (2)


Un munte oarecare, multe pietre neprietenoase, eu și ea. Într-o scurtă clipă de neatenție, piciorul ei scapă între două pietre. Când observ, mă îngrozesc o clipă imaginându-mi posibilele consecințe (de exemplu, o posibilă fractură care ar fi dus la o situație teribil de tensionată, pe care probabil mi-ar fi fost imposibil s-o gestionez eficient). Ea, calmă, scoate piciorul, se examinează rapid, constată că nu e nimic grav nici la picior, nici la mâna care la rândul ei fusese forțată în micul incident. Își dezinfectează micile răni cu gesturi de profesionistă, se bandajează singură pe unde era ceva de bandajat iar eu asist aproape mut. Îmi imaginez că ar fi acționat la fel de eficient și dacă s-ar fi întâmplat să mă lovesc eu. Mă gândesc că, alături de ea, sunt în siguranță.


Întâmplarea asta face din ea un om mai puternic și mai eficient ca mine și mă face să mă bucur că mi-a intrat în viață și să-i admir capacitatea de a se descurca în situații mai puțin comode.


duminică, 29 septembrie 2019

Nevoia de a admira (1)



O gară în miez de noapte, o femeie nevăzătoare, un tren. Nevăzătoarea urcă întâmplător în tren înaintea noastră. Ea, poate pentru că e obișnuită de la muncă să ajute oameni aflați în dificultate sau pentru că e obișnuită să fie om înainte de toate (prefer să cred în a doua variantă) ghidează nevăzătoarea și o ajută să-și ocupe locul.

Eu, în urma ei, mă întreb ce simțuri trebuie să ai pentru a interacționa eficient cu omul aflat în nevoie. Dacă eram în locul ei, fie nu observam nevăzătoarea, fie o ignoram total neinteresat de subiect, fie, puțin probabil, aș fi intenționat să ajut dar nu aș fi știut cum.

Întâmplarea asta face din ea un om mai bun ca mine și mă face să mă bucur că mi-a intrat în viață și să-i admir capacitatea de a se descurca în situații mai puțin comode.


vineri, 27 septembrie 2019

Încruntat...



-Ce ești mă așa încruntat?
-Nu mi-e bine.
-Te uiți la noi de parcă ai vrea să ne sari la beregată.
-Am probleme... Eu n-am voie să am probleme?
-Toți avem probleme...


M-am gândit un pic la discuția asta pornind de la ideea că cineva, eu sau ea (o oarecare colegă de serviciu), nu detectează corect emoțiile mele. Eu mă percepeam ca trist, deprimat, descurajat în timp ce ea mă percepea ca furios. Normal, m-am întrebat cine are dreptate și mi-am amintit cum, cu vreo 10 ani în urmă, am avut o discuție despre felul în care, uneori, confund emoțiile pe care le trăiesc. Învățasem atunci să-mi recunosc, observ, teoretizez și ameliorez furia care, cumva, părea să se mascheze în alt sentiment. Învățasem atunci să-mi dau voie să fiu furios în unele situații mai tensionate din viață. Învățasem atunci să-mi exprim și eliberez furia după care, aproape ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să îmi văd mai departe de viață.


Ei bine, acum ceva nu pare să se lege. Dacă ar fi vorba într-adevăr de furie, aceasta ar fi îndreptată către o persoană care nu a făcut nimic atât de toxic încât să-mi stârnească furia. Sigur, unele lucruri nu au mers tocmai bine (și mă întristează asta) dar, de aici până la furie, ar trebui să fie cale lungă. Cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, am încercat să mă educ în spiritul ideii că nimeni nu are obligația să mă protejeze, să-mi poarte de grijă sau să-și abandoneze valorile de dragul meu deci sunt în mai mică măsură tentat să dau vina pe ceilalți când ceva nu merge.


Și dacă, totuși, aproape 6 săptămâni trăite altfel au ajuns într-un mod misterios să mă întoarcă cu 10- 15 ani în urmă, anulând tot ce reușisem să ameliorez în câțiva ani de introspecție și chin? Dacă este de-a dreptul imposibil să modific pe termen lung comportamente și gânduri atât de adânc înrădăcinate în subconștient și atât de toxice încât să mă facă să mă învârtesc veșnic într-una dintre cele două bucle (eu cu mine sau eu implicat într-o relație care nu merge) care par să mă caracterizeze?


Dacă........


Probabil a venit momentul să revizitez cărți care, cu ani în urmă, m-au ajutat într-o oarecare măsură să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Problema e că, în prezent, nu mai am încredere nici în cărți, nici în psihologi, nu mai sunt dispus să cheltui pe psihoterapii, nu mai sunt dispus să experimentez decât dacă am o oarecare garanție că evoluțiile viitoare îmi vor fi în special mie de folos. Data trecută am ajuns la concluzia că le-a fost doar celorlalți viața mai ușoară în urma evoluției mele, mie toată treaba fiindu-mi doar în foarte mică măsură de folos. Și atunci? Mai merită efortul? Mai merită să cheltui timp, bani, emoții?


Cred că deja am făcut cam tot ce era omenește posibil să mă reinventez. Dacă nu am reușit poate e cazul să renunț la idee. Poate e cazul să accept că viața mea se va deteriora pe zi ce trece. Poate că e cazul să încetez să visez cu ochii deschiși.


Aș vrea să mi se întâmple minuni dar... minunile sunt imposibile pentru un individ cât de cât rațional, nu-i așa?

joi, 26 septembrie 2019

Despre bună credință și bune practici la manageri


De-a lungul anilor, în special pentru că salariul mi-a fost mereu extrem de mic (dacă ar citi cineva că, în ziua de azi, salariul meu este mai mic de 2000 lei -cifra exactă nu contează-, ar fugi cu siguranță de mine mâncând pământul și zău că aș înțelege dat fiind că persoana va ajunge curând, am convingerea, la peste 3000 lei) și pentru că statul acasă mi se părea la fel de stresant ca mersul la muncă (cu diferența că la muncă mai sunt și zile calme), n-am prea avut motive să-mi iau concediu de odihnă. În plus, au fost ani în care oameni cu funcția cumva conectată cu a mea au stat cu lunile în concedii medicale, perioade în care era complicat să plec și eu.

Așa s-au adunat ani de concedii de odihnă neefectuate din care am început să recuperez oarecum de când m-am îndrăgostit de Dobrogea. Am recuperat dar nu suficient. Cu o lună în urmă, din două vorbe, mi s-au șters cu buretele 4 luni de concediu. 4 luni în care, cred că e logic să calculez așa, am pierdut 4 salarii. M-am înfuriat o vreme dar am încercat să uit spunându-mi că pierderea respectivă se compensează oarecum cu o evoluție relativ fericită pe alt plan al vieții. Și aș fi uitat poate dacă, zilele trecute și azi, n-ar fi apărut două noi episoade pe tema asta.

Întâi mi s-a spus că nu interesează pe nimeni dacă eu îmi iau sau nu concediul. Serios mă? Păi voi știți cum procedează o firmă condusă cu bună credință în cazul fraierilor ca mine? Îi bagă pe oameni în concediu cu forța. Nicio firmă serioasă nu se bucură de zilele de concediu neefectuate de un angajat cu mentalitate de sclav. Dar bine, știu de mult timp că lucrez la o firmă în care reaua credință este ridicată la rang de artă...

Mai târziu mi s-a sugerat că nu pierd nimic dacă, în loc să îmi iau cuvenita perioadă de concediu, vin la muncă. Argumentul șefului meu, cel mai oribil individ pe care l-am avut vreodată ca superior, a fost zdrobitor: oricum nu primești bani în plus pentru concediu.

Băi șefule, e adevărat că nu aș primi bani în plus (ba poate chiar aș primi bani în minus, cum s-a întâmplat în ultima lună când, fără vreo justificare, am primit cu vreo 200 de lei mai puțin) dar chiar nu vezi nicio diferență între a primi bani pentru că-ți spargi creierii rezolvând diverse probleme pentru firmă și a primi bani în contul unor zile în care aș sta acasă?

Dacă eram genul ăla de individ care își apără drepturile până în pânzele albe, deschideam cu orice risc conflict de muncă. Dar, vulnerabil fiind, superiorii își permit să profite de mine pentru că, nu-i așa? sunt cam singurul din firmă care mănâncă din salariul propriu.

Dar nu-i nimic până la urmă... Sunt atât de obișnuit să pierd...

sâmbătă, 29 decembrie 2018

Ce citesc acum? (1)



Recent, am reînceput să cumpăr şi să citesc cărţi. Din cauza asta mi-am propus ca, în măsura în care cărţile achiziţionate şi citite (sau în curs de citire) îmi plac şi sunt disponibile online, să vă ofer link pentru a le putea cumpăra la rândul vostru.

În prezent am ajuns cam la jumătatea unei cărţi groase: John Grisham- Omul care aduce ploaia. O puteţi cumpăra dând click pe numele cărţii.

Cum am ales-o? Destul de simplu. În timp ce treceam printre rafturile cu cărţi ale unui magazin oarecare (din care am cumpărat cartea puţin mai scump decât pe Libris.ro) am remarcat numele autorului, mi-am amintit că în urmă cu mulţi ani am văzut un film inspirat dintr-un roman de Grisham şi că acel film mi-a cam plăcut. Prin urmare, am acordat încredere autorului.

Alte cărţi scrise de John Grisham sunt disponibile aici.

Spor la cumpărături şi lectură plăcută! :)




miercuri, 26 decembrie 2018

Măcin 2018, rezumatul turei



Ziua 1, miercuri 17 octombrie 2018

Traseu: plimbare prin oraşul Măcin

Distanţă înregistrată de GPS: 13.2 km

Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-1.html

Harta:


Profil:


Ziua 2, joi 18 octombrie 2018

Traseu: Măcin- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac- sub Vf. Caramalău- Vf. Cheia- Jijila- Măcin

Marcaj: cruce albastră

Distanţă înregistrată de GPS: 20.2 km

Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-2.html

Harta:


Profil:


Ziua 3, vineri 19 octombrie 2018

Traseu: Măcin- Pietrele lui Teo- Vf. Sulucu Mare- Vf. Piatra Râioasă- Şaua Şerparu- Sub Vf. Vraju- Sub Vf. Caramalău- Fântâna de Leac- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Măcin

Marcaj: bandă albastră

Distanţă înregistrată de GPS: 20.9 km

Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-3.html

Harta:

 Profil:


Ziua 4, sâmbătă 20 octombrie 2018

Traseu: Greci- Păşunea Crucele- Canton Cozluk- Valea Adâncă- Pietrele Mariei- Greci

Marcaj: punct roşu

Distanţă înregistrată de GPS: 25.9 km (include primul microbuz luat la întoarcere din Greci)

Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-4.html

Harta:


 Profil:


 Ziua 5, duminică 21 octombrie 2018

Traseu: DN 22D, intersecţie Turcoaia- ruine Troesmis- Dunăre- DJ 222H- Lacul Iacobdeal- Cariera Cerna- DN 22D- înşeuare între Vf. Chervant şi Priopcea- Valea Puturoasa- Cerna

Marcaj: bandă galbenă

Distanţă înregistrată pe GPS: 25.8 km


Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-5.html


Harta:


Profil:


Ziua 6, luni 22 octombrie 2018

Traseu: Greci- Valea Morsu- Vf. Ţuţuiatu- traseu Dealul cu Drum- traseu tematic Poveştile Măcinului- Greci

Marcaje: triunghi albastru, cruce roşie, triunghi roşu, punct albastru

Distanţă înregistrată pe GPS: 19,5 km


Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-6.html


Harta:


Profil:


Ziua 7, marţi 23 octombrie 2018

Traseu: plimbare prin Brăila 

Distanţă înregistrată pe GPS: 6,3 km


Jurnal: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com/2018/12/macin-2018-ziua-7.html


Harta:


Profil: