Semimaraton București 11 mai 2025 sau cursa cu buton de panică

 

Se făcea că era decembrie 2024 și plănuiam să îmi refac antrenamentul cât să pot alerga din nou semi. Mă înscriu totuși cumva la noroc, dat fiind că nu mai alergasem de foarte mult timp o cursă atât de lungă. 

Sezonul de curse 2025 îl începusem cu stângul, cu curse amânate, mai mici sau mai mari probleme cu picioarele, semimaratonul din 27 aprilie când eram pregătit sufletește pentru cursă de 10 km dar mă înscrisesem la altceva. 

Sâmbăta dinaintea cursei m-am trezit la fix cât să văd pe net startul de la cursa de 10 km. După asta mi-am conservat energia, m-am alimentat, am dat o tură de cumpărături apoi somn... N-am apucat decât vreo 6 ore de somn, că mi-a sunat ceasul. M-am trezit cumva bine dispus, pe lângă pregătirile obișnuite am simțit nevoia să și mănânc un pic, cam singurul aspect deranjant era vremea care se anunța rece și cu vânt. 

Pe la 8:10 coboram din metrou la Izvor, cumva invidios pe cei care suportau vremea rece și veneau spre start in tricou. Eu, știindu-mă friguros, am plecat cu o geacă pe mine. Normal că nu m-am orientat prea bine până să ajung în zona Sport Expo dar am profitat de ocol ca să fac niște pași săltăreți, de încălzire. Ajuns în Sport Expo cu apa luată de acasă terminată, mi-am luat un bidon de Isostar de portocale pe care l-am dat gata până la start. De aici, depindeam de punctele de hidratare. 

Nu îmi era mie prea clară treaba cu sectoarele de start dar, luând în calcul timpul pe care îl făcusem cu două săptămâni în urmă, am îndrăznit să plec din sectorul pentru 2:00:00 – 2:14:59. În apropiere erau pacerii de 2h10 după care intenționam să mă țin. Aud pe cineva că va porni un pic din fața pacerilor și decid să fac la fel, având în vedere că speram la 2h08. 

Vine momentul startului dat mult mai puțin gălăgios decât eram obișnuit, mă uit cât mai spre în față ca să mă conving că e pornită cursa, îmi pornesc și eu Strava și o iau ușor la fugă. M-a debusolat un pic faptul că, odată ajunși în cheiul gârlei, am făcut stânga (în condițiile în care, din câte îmi amintesc, toate cursele de până acum mi-au continuat în dreapta) dar totul era clar marcat așa că m-am dus și m-am tot dus. Față de în urmă cu două săptămâni acum am alergat în sens invers către Arcul de Triumf prin Buzești. Deși nu mă asteptam, m-am trezit cu o zonă de urcare, dar cum era abia la început cursa, n-am simțit-o în mod deosebit. La trecerea prin Piața Victoriei, o curbă la stânga se făcea fix pe lângă un colt de bordură iar organizatorii ne strigau să fim atenți la ea, să nu ne trezim pe jos. Un pic mai sus văd primii alergători care erau pe la km 6 în timp ce eu eram pe la km 3. Pe la km 4 îl observ pe sensul celălalt pe Marius Bercea, un ultramaratonist pe care îl urmăresc de ceva vreme. La distanțele pe care le aleargă el în mod obișnuit, normal că la semi era destul de mult în fața mea. 

După întoarcerea din zona Arcului de Triumf am ajuns curând la primul punct de hidratare. Cât m-am oprit să beau au apărut lângă mine pacerii de 2h10 în fața cărora mă menținusem până aici dar scăzând treptat viteza, dacă mă orientez după cei de 2h00 care s-au tot îndepărtat de mine. Când i-am văzut pe cei de 2h10, parcă mi s-a apăsat butonul de panică așa că am luat-o la goană cu intenția să mă mențin în continuare în fața lor. Vreo 4 km am mai reușit asta dar pe la km 9 am observat cu coada ochiului că sunt foarte aproape de mine așa că mi-am continuat alergarea mai în lateral, sa poată ei să depășească. Între timp, pe Calea Victoriei, trecusem fără oprire pe lângă un punct de hidratare atipic, cu Coca Cola. Nu îmi e extrem de clar de ce, eu mă feresc de cofeină în curse. Totuși, la maratonul de la Atena, citeam că sunt mai multe puncte de hidratare în care găsești și Coca Cola. 

De nevoie, pentru că nu mă simțeam chiar în cea mai bună formă, potrivită pentru un nou record personal, mi-am adaptat din mers obiectivul de la sub 2h10 la sub 2h20. Am trecut pe lângă poarta de finish cam pe la 1h05, puțin înainte să sosească cei mai tari din cursă. Se făceau pregătiri pentru întâmpinarea lor, în timp ce eu eram abia la jumătatea cursei. Bine, de când mi-am cronometrat prima data alergările, mulți ani în urmă, terminam o distanță sau alta în timp aproximativ dublu față de cei mai buni. 

În drum spre Piața Muncii mai zăream în față pacerii de 2h10 și o vreme am sperat că voi putea să îi ajung, poate să îi și depășesc. Pe la km 13, intersectez alergători aflați la aproximativ 5 km în fața mea. La punctele de hidratare deja stăteam mai mult pentru că nu mai simțeam că e suficient să beau doar un pahar. Începusem să iau un pahar de apă, unul de izotonic, încă unul de apă și abia apoi să repornesc alergarea. Fix în Piața Muncii observ o toaletă liberă așa că mă opresc iar. Plec de acolo un pic mai ușor așa că zburd o vreme, cu intenția să mai recuperez din timpul pierdut. A mers și nu prea… Deja oboseala se făcea simțită și începeam să regret că am la mine doar un magneziu pe care l-aș fi luat deja dar am preferat să amân momentul, pentru că mă mai aștepta cursă lungă încă. Înainte de km 16 trecusem pe modul “nu mai contează timpul, important e doar să termin” așa că fix la km 16 mi-am permis luxul de a mă opri să îmi fac o poză și să o urc live pe Facebook. Un pic mai încolo m-am oprit să iau și magneziul. Pe la km 18 văd o alergătoare așezată pe bordură, cu un motociclist de la SMURD lângă ea. Fiind deja asistată medical am fost convins că o să fie în regulă dar tot am simțit ceva negativ, greu de definit, ca un nod în gât care apare când un om care împărtășește aceiași pasiune cu tine are probleme. La ultimul punct de hidratare am luat iar mesele la rând, apă, izo, apă. Probabil păream o cămilă însetată, proaspăt sosită din deșert, dacă omul de la ultima masa îmi propunea să mai iau un pahar. 

Tot sperând să recuperez din timp, pornesc câteva zeci de metri de alergare cât pot eu de rapidă. Pentru că viteza mea de atunci probabil era neobișnuită pentru km 19, cineva îmi strigă de pe margine să o iau ușurel, că mai e puțin. După un minut alergam din nou ușurel, nu că aș fi neapărat ascultător dar nu mă mai țineau balamalele pentru viteză. Aproape de finish observ activitate într-o ambulanță pe sensul celălalt. Sigur, la cât efort depui în cursă, se poate întâmpla să pici dar, pe margine, destul de des, am văzut ambulanțe, SMURD sau oameni de la Crucea Roșie gata să intervină la nevoie. 

Trec linia de sosire nici mulțumit dar nici nemulțumit de mine, opresc Strava, continui leneș spre cei cu medalii, o voluntară toată numai zâmbet îmi atârnă talanga la gât, observ în urma mea pacerii de 2h20, aud de un alergător care tocmai își termina primul semimaraton, iau apă, iau isotonic, la fructe nu mă opresc pentru că, pentru mine, sunt câh. Pe când se pornea premierea la ștafetă (unde printre câștigători era, ca de obicei, trupa lui Fane) eu luam un cremvuști pentru că foame, am trecut să îmi iau și un magneziu, am mai ronțăit și al doilea salt bar pe care îl aveam la mine apoi am mers să asist la finish-ul ultimilor semimaratoniști. MC-ul anunțase că o să fie spectacol când o să sosească ultimul, timpul regulamentar fusese deja depășit dar nu mai conta, important era acum doar să sosească cu bine și ultimii alergători. Se apropie de linia de finish două alergătoare, una pica în genunchi, publicul îi strigă celeilalte să o ridice, echipa de prim ajutor fuge imediat spre cea căzută, aceasta reușește să se ridice, trece linia de sosire pe picioare dar imediat este așezată pe scaun și asistată medical. Am înteles că nu a existat niciun eveniment medical grav dar pentru unii cursa a fost cumva la limita puterilor. Un pic mai târziu ajunge la finish un vârstnic de 72 sau 73 de ani, este primit cu toate onorurile dedicate ultimului concurent, momentul e chiar spectaculos. Totuși, a fost alarmă falsă că ar fi ultimul pentru că, în curând, a mai sosit cineva. Cronometrul arăta cam 3h20 dar mi se pare un gest frumos din partea organizatorilor să le permită terminarea cursei și puținilor alergători care au depășit nu cu foarte mult timpul regulamentar. 

După o nouă cursă, care mi-a stârnit un sac de emoții, pornesc spre casă puțin după 12:30. Îmi iau o cafea pe drum dar oricum, odată ajuns acasă, am picat lat pentru vreo 2 ore, până când a ajuns acasă Daniel și a zis că se pregătește să fugă în piață. Nu că aș mai fi dat pe dinafară de energie dar decid să merg și eu așa că la 18:00 fix ajungeam în Piața Victoriei unde își organizase Nicușor Dan un miting electoral. În cele vreo 3 ore și ceva cât am stat pe acolo am revăzut vreo 4 cunoștințe vechi, am ascultat câteva discursuri, unele de tip prosteală pe față dar și câteva emanând o speranță moderată, să zicem că m-am bucurat de atmosfera calmă emanată de cele câteva zeci de mii de oameni, am ascultat Oda bucuriei, am avut ocazia să o văd pe viitoarea primă doamnă a României. 

A mai urmat o porție de mers pe jos așa că, pe la 11 noaptea, am reajuns acasă rupt de picioare. Curând, tânțarii îmi cântau “nani, nani, puișor / să te iau de un picior / și să te arunc în gârlă”. :)) 

Luni, la muncă, mă întreabă o colegă dacă am alergat ieri, că văzuse alergători la Unirii. Îmi place că încep oamenii să se intereseze de cursele astea, poate cu timpul scăpăm de comentarii răutăcioase despre blocarea orașului și disconfortul unora parcă născuți cu dosul în mașină. 

Date tehnice

Număr concurs: 2808

Loc la general: 1751 (din 2217)

Loc la masculin: 1385 (din 1629)

Loc pe categorie vârstă (45 - 54): 328 (din 385)

Timp net la 4.6 km: 00:27:04

Timp net la 6.5 km: 00:37:41

Timp net la 10 km: 01:02:12

Timp net la 13 km: 01:21:57

Timp net la 15.5 km: 01:39:53

Timp net la 21 km: 02:18:52

Timp net la finish: 02:19:25

Timp brut (oficial) la finish: 02:21:37 

Deci, ca timp net (adică timpul trecut între trecerea liniei de start și a liniei de sosire), rezultatele mele la semimaraton sunt, de la cel mai bun la cel ma slab, urmatoarele:

27 aprilie 2025 – 02:08:38

11 mai 2025 – 02:19:25

XX mai 2016 – 02:24:15

9 octombrie 2016 – 02:43:44

Semimaraton 27 aprilie 2025

 

Decembrie 2024 mă prinde cu gândul că, peste iarnă, voi face cumva să mă antrenez astfel încât să fiu pregătit din nou de semimaraton în 2025. Prin urmare, mă înscriu la proba lungă a evenimentului organizat de ACS Constantina Diță. Peste câteva luni, nici antrenat nici cu condiția fizică praf, rămăsesem cu impresia că m-am înscris la 10k așa că m-am antrenat fără să forțez ca distanțe, având alergări de cel mult 15 – 16 km în ultima vreme. Nici cu viteza n-am exagerat, dat fiind că, uneori, mă antrenam în pădure.

În ultimele săptămâni înainte de cursă, mă gândeam că traseul e frumos și se potrivește perfect pentru un record personal la 10k. Nu că aș avea notate organizat rezultatele de până acum dar, de exemplu, dacă aș fi reușit sub o oră pe 10k, era clar record personal.

Pe partea cealaltă, de mai bine de o lună am emoții cu o unghie care dă semne că se va încarna din nou și asta ar putea să-mi compromită cursele. La piciorul stâng am situația asta cu unghia iar la dreptul m-am ales fix în vinerea mare cu două mușcături de câine.

Alergasem vreo 8 km prin pădurea Cernica (terenul de antrenament aflat destul de aproape de mine) după care am ieșit la limita estică a orașului Pantelimon apoi am continuat pe DN 3 spre Brănești, cu gând să reintru în pădure ceva mai încolo, unde știam din antrenamentele anterioare că pornește un drum. Alerg și în lungul șoselei, unii șoferi mă claxonează admirativ sau poate doar cu mirare, deja așteptam cu nerăbdare să intru din nou în pădure (că nu e prea confortabil să alergi pe marginea șoselei) când ajung în dreptul fostului restaurant RO & LA, observ un număr de telefon afișat, probabil în așteptarea unui parteneriat de afaceri, locul pare pustiu, nici urmă de micii și berea pe care, în alte circumstanțe, poate m-ar fi tentat să le consum acolo după antrenament. În schimb, sunt luat total pe nepregătite de niște lătrături furioase. Observ un dulău de talie medie, înțepenesc, încerc să îi vorbesc frumos, să îl calmez, se apropie și îl văd cum își înfige colții în genunchiul meu. Din bodegă iese un nene care, nu mi-e clar cum, a potolit cât de cât câinele. Îmi spune că ar vrea să scape de câinele care s-a aciuat acolo venind nu se știe de unde, că au mai fost oameni atacați de javră, face pe empaticul observând că m-a speriat într-o oarecare măsură situația. Apuc să îi sugerez să apeleze la ASPA ca să scape de câine, cât mă însoțește ca scut viu în calea colților încă dornici să înhațe. Când crede că a trecut pericolul cu câinele mă lasă să îmi continui drumul singur dar nu apuc să fac câțiva pași până să mă atenționeze că e javra încă pe urmele mele. Alungă omul din nou câinele, eu îmi văd de drum, când mă simt cât de cât în siguranță mă uit că e întreg pantalonul și mă gândesc că am scăpat nevătămat. Pentru că frică, ceva durere și un oarecare disconfort general, mai departe am alergat cu mai puțin elan. Am mai adunat totuși vreo 6 km de alergare până să mă îndrept spre Western Ranch ca să ies din pădure pe la Aventura Parc. Pe drumul ăsta de ieșire, folosit de nu știu câte ori de mine, fără probleme, mă trezesc cu încă două javre care latră cu spor. Încerc să mă deplasez pe partea cealaltă a drumului, se intercalează între noi o mașină (probabil a stăpânului câinilor), o javră vine totuși să mă miroasă dar nu bagă și colții.

Peste niște ore, acasă, simțind încă ceva disconfort la picior, mă dezbarc și analizez situația. Constat că am sângerat în spatele genunchiului (unde observasem că a mușcat javra) dar și un pic mai sus de gleznă, cumva în spate spre lateral dreapta, unde nu cred că îmi amintesc când și-a înfipt colții. Deci, deși nu simțisem sângele curgând, mă rănise destul de urât nenorocitul de câine, aparent fără stăpân. Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, nenea de la bodegă era stăpânul lui, că altfel nu avea cum să îl strunească. Sunt sigur că acel câine de “pază” (că în realitate e de atac) este ajutorul de nădejde al paznicului de bodega, paznic care cu siguranță hrănește javra, că altfel ce motiv ar avea aceasta să stea cu el?

Una peste alta, am mai adăugat o situație pe lista celor care mă fac să urăsc din tot sufletul unele animale. Ca persoană fizică nu ai ce le face nici câinilor nici urșilor, că au animalele mai multe drepturi ca omul, dar ar trebui ca statul să își ia în serios rolul de garant al siguranței oamenilor și să ne scape de orice urmă de câine și urs agresiv.

Întâmplător aveam acasă ceva apă oxigenată și betadină așa că, deși cu niște ore întârziere și posibil fără efect, am stropit zonele mușcate cu ceva dezinfectant.

Cam așa stăteau lucrurile când am citit programul de ridicare a kit-urilor de start. Îmi doream cursa dar îmi era și o oarecare frică de ea, dat fiind că dreptul mai are mult până să se vindece. M-a nemulțumit că vineri era doar până la 18:00 programul de ridicat kit-uri dar aveam sâmbăta liberă deci timp totuși suficient să îl iau. Pe partea cealaltă, chiar nu aveam de gând să pierd sămbătă vremea pe drum până în Herăstrău. Așa că, de data asta, când a zis șeful că pot pleca pe la 17:00, deși de obicei mă și enerva și nici nu profitam de mărinimoasa ofertă, m-am apucat să îmi strâng lucrurile, am scos mâțele din birou și am plecat la timp ca să ajung până în 18:00 în Herăstrău.

Mă așez eu frumos la coada de 10k dar, când ajung în față, aflu că sunt înscris la 21. Sugerez că am uitat la ce cursă m-am înscris, că am antrenament suficient ca s-o scot la capăt cu bine cu semimaratonul, îmi iau pachetul și îmi văd de drum. Ceva din abordarea voluntarei de la stand m-a făcut să cred că puteam fi cumva trecut la cursa de 10 dacă aș fi vrut (probabil e o portiță în regulament pentru asta), dar am preferat să îmi asum cursa la care m-am înscris (m-am convins de asta după ce am verificat corespondența) gândindu-mă că oricum e un antrenament bun pentru 11 mai și că, în cel mai rău caz, dacă nu pot duce acum 21 km în maxim 3 ore, abandonez când nu mai pot sau când consideră organizatorii.

Sâmbătă am încercat să mă hrănesc bine și să îmi conserv energia, am ieșit doar la o plimbare de vreo 5 km, în pas lejer. M-am culcat târziu dar mă simțeam cât de cât pregătit. Duminică pe la 6 dimineața eram în picioare iar pe la 7 și un pic porneam spre Herăstrău. Mă enervase un pic că m-am chinuit să îmi pun brățara de acces la cursă (consider că a fost o idee teribil de idioată din partea organizatorilor această brățară, având în vedere că, de obicei, accesul la cursă îl faci doar pe baza numărului), nici nu apucasem să îmi pregătesc obișnuitul rucsăcel cu care merg la curse, nu apucasem să mă hidratez cum trebuie, mă uitam cruciș și la buletinul meteo, cu temperaturi scăzute, vânt și posibile precipitații. Suna destul de rău totul.

Decid spontan să plec fără rucsac de data asta, să nu trag iar 21 km cu ceva în spate, plec în pantalon lung (și de frig și pentru că nu doream să se vadă mușcăturile, plus că îmi prindea bine și un pic de compresie de la colanți), tricou și o jachetă impermeabilă de alergare, relativ proaspăt achiziționată din Decathlon. Plănuiam să alerg cu jacheta, dacă era mult prea frig, sau în tricou dacă vremea părea cât de cât OK. Am pus prin buzunarele jachetei niște batoane energizante, magneziu lichid și șervețele, în borsetă aveam hârțogăria cu care umblu de obicei plus telefonul cu Strava dornică să înregistreze, încep un bidon de Isostar pe care îl termin până să intru în sectorul de start la cursă. Plecând fără proviziile mele era clar că, indiferent ce s-ar întâmpla, mă bazez pe punctele de hidratare ale organizatorilor.

La ora startului nu eram eu tocmai încrezător că duc cursa la capăt dar merita să încerc măcar. Plec în stomac cu două batoane energizante, o fiolă de magneziu și juma de litru de Isostar. Până mă bag în sectorul de start, până mă încălzesc un pic, până îmi leg jacheta la brâu (asta s-a dovedit o alegere destul de proastă pentru că am transpirat mult pe fund, de îmi dădea senzația că am făcut pe mine), până fac niște poze s-a dat deja startul. Pornesc Strava în grabă apoi încep cursa. Cam ca de obicei, am luat startul printre ultimii. Nu prea conta în economia cursei un minut, dat fiind că mă așteptam oricum să termin cam în 02:50:00

La început am avut o stare ciudată, asemănătoare cu atacul de panică, dacă nu cumva chiar a fost atac de panică. Alergam, depășeam ce puteam, respiram greu, îmi simțeam plămânii în gât... Totuși, după vreo 3 km s-a reglat corpul și am rămas doar cu un oarecare disconform la picioare. Era destul de rece, mai venea și câte o rafală de vânt, stomacul și-a făcut o vreme porția de bolboroseală, eu alergam fără să forțez dar în același timp cu teamă că nu voi termina la timp. În apropierea mea, îmi iau repere câțiva alergători și încerc să țin pasul cu ei. Nu prea reușesc, cel mai probabil pentru că ceilalți alergau mai tare ca mine. Primul punct de hidratare parcă a fost în Piața Victoriei, după ce depășisem zona gheretelor care urmau să se deschidă pe seară, în cadrul food fest. Mi-am făcut o idee, așa, în alergare, despre ce se poate găsi de băgat în gură pe acolo. Aveam să revin seara acolo, pentru concertul OCS. Mi s-au părut un pic enervante canalele care protejau cablurile care traversau strada dar, ca să zic așa, pot spune că aia a fost partea de trail runing a semimaratonului de șosea.

Anul trecut pe vremea asta, din Piața Victoriei am continuat pe Calea Victoriei, la 10k. De data asta am făcut dreapta pe Buzești, am traversat un cartier care arată destul de dubios, am ajuns pe la Eroilor apoi pe traseul pe care am tot alergat în alte curse. Km 10 a fost undeva după Piața Unirii. Pe aici parcă am alergat pe lângă un porumbel măcelărit. Cum naiba ajunsese în halul ăla nu știu, dar cadavrul arăta horror. La puțin după borna de 10 km m-am oprit o vreme pentru că îmi stătea stomacul în gât. Resturi de la ultimul baton energizant, consumat poate mult prea aproape de ora startului, au ales să se elimine pe gură, bine că nu pe partea cealaltă. Păstrez un moment de calm, cât să aud pe cineva că nu vrea să tragă cât să își verse ficații. După câțiva pași de mers am reluat alergarea. Parcă nu îmi mai păsa că depășesc, că sunt depășit, că pe sensul celălalt deja apar alergătorii puternici care îmi sunt cu 3 – 4 km mai în față. După ce s-a rezolvat stomacul, distanța până în Piața Muncii aproape că nici nu am mai simțit-o. Pe aici admiram polițiștii care se străduiau să ne mențină cât mai liber culoarul de alergare și pietonii care de cele mai multe ori erau înțelegători. Întorc la Piața Muncii cu o curbă largă, de parcă eram atât de în formă încât era perfect să prelungesc cu 5 m cursa. Pe la km 13 mă opresc să iau un magneziu apoi continui cursa parcă mai cu spor. Chiar era penibil, la pofta de alergare care s-a dovedit că o aveam, să mă opresc după 10 km... Aproape de Piața Unirii observ că mai sunt încă destui alergători pe sensul celălalt, semn că nu sunt atât de în întârziere. Am totuși un nod în gât când văd închiderea de coloană, cu poliție și salvare apoi văd că se pregătește redeschiderea circulației pe sensul celălalt. Pe stânga las un alergător care părea să își relaxeze mușchii după vreun cârcel sau ce o fi fost. Un polițist îl întreabă dacă e în regulă, gata să cheme echipa medicală la nevoie.

Ciudat în cursa asta a fost că, pe unele sectoare, păream lăsați de izbeliște. Marcajul traseului era mai rar, organizatori nu păreau să fie, abia de mai apărea câte un arbitru din loc în loc. Singurii prezenți constant pe traseu erau polițiștii care aveau de dus muncă de lămurire cu cei care aveau de mers cu mașina prin zona concursului.

Altă treabă ciudată au fost zonele în care simțeam un puternic miros de canalizare, de ajunsesem să mă tem că m-am împuțit.

Traversând a doua oară Piața Unirii, mi-am amintit că urmează urcarea pe Calea Victoriei. După vreo 15 km deja alergați, parcă nu aveam chef de urcare... Totuși, fără să reduc prea mult viteza, am urcat. Pe aici, o vreme, am avut în față o fată care cel mai probabil filma în timp ce alerga. Parcă mi-am luat ceva energie de la ea, pentru că am rezistat și eu. La punctul de întoarcere al cursei de 10k deja simțeam că e aproape terminat semimaratonul meu. Pe la km 18 m-am oprit să mai iau un magneziu iar puțin după km 19 am scos un pic telefonul și am văzut că aveam timpul puțin sub 2 ore. Cred că aici aș fi putut să îmi dau seama că voi avea record personal dar nu mi-am bătut pe moment capul cu asta. La km 19 o văd pe Hiroko Ogawa ridicând panoul cu distanța, dărâmat probabil de vânt. Aveam să citesc mai târziu că doamna asta din Japonia nu numai că alergase în cursa de 10k dar și coordonase un punct de hidratare. De unde o avea atâta energie la vârsta ei, nu știu. Fapt e că am văzut-o la multe curse și mi s-a părut mereu o prezență interesantă.

Cu cât mă apropiam de sosire, cu atât mai mulți spectatori ne încurajau, unii probabil dintre alergătorii care terminaseră deja cursa de 10 sau 21. După curba de la Arcul de Triumf cursa era ca și gata. Mă uit în față și în spate, să îmi dau seama dacă merită să forțez viteza pe ultima sută de metri dar nimeni nu părea să amenințe să mă depășească iar persoana din față era mult prea departe ca să o ajung. Mi-am păstrat ritmul, am trecut linia de sosire într-o stare incredibil de bună, am continuat alergarea până la linia celor care distribuiau medaliile apoi m-am oprit și, treptat, mușchii au început să protesteze. Dar de acum aveau voie să facă figuri, că era gata cursa.

Am asistat la o parte din festivitățile de premiere, m-am aprovizionat cu cate ceva de la Gold Nutrition să îmi ajungă măcar până la cursa de 10k din cadrul Maratonului Nisipului, m-am uitat cum sosesc probabil ultimii semimaratoniști, observ că ambulanța e trimisă pe traseu și sper că nu a fost vreun eveniment grav, observ o alergătoare învelită în folia de supraviețuire pe care probabil i-o oferise cineva, văzând-o înfrigurată. Mă retrag ușor spre casă teribil de surprins și de mulțumit de rezultat.

Cam asta a fost! Luni normal că am mers precum cățelușul șchiop, marți încă dor mușchii dar miercuri probabil nu voi mai simți niciun pic de febră musculară.

Date tehnice

Număr concurs 200

Loc 547 din 644

Loc la categorie (45 – 49): 58 din 75

Viteză medie 9,78 km/h

Pace 06:08 min/km

Timp oficial 2:09:19

Timp net 2:08:38

Pentru comparație, am căutat rezultatele de la primele și până pe 27 aprilie 2025 singurele semimaratoane alergate de mine in mai și octombrie 2016:

Mai 2016 timp net 2:24:15

9 octombrie 2016 timp net 2:43:44 (jurnal aici)

BFR (Băneasa Forest Run) de primăvară, 13 aprilie 2025

 

Pentru că orice lucru mișto trebuie făcut cel puțin de trei ori, m-am apropiat de acest obiectiv participând pentru a doua oară la Băneasa Forest Run, adunând astfel a treia cursă de pădure din intermitenta mea carieră de alergător. Ca să fie bine și să nu fie rău, ar trebui să mă înscriu și la ediția din 2 noiembrie a BFR. Cuget, mă gândesc, iau în calcul că în noiembrie poate să fie vremea horror dar probabil, până să se termine luna aprilie, o să mă înscriu.

Ediția asta din 13 aprilie a fost și ea interesantă din unele puncte de vedere. Traseul îl știam, mai alergasem pe el și ca antrenament și în concurs (3 noiembrie 2024) în toamna trecută, singura emoție era legată de starea potecilor după precipitațiile abundente din ultima vreme. În primăvara asta mă antrenasem doar la Cernica dar îmi făcusem cât de cât o idee despre bălțile și noroaiele pe care le puteam întâlni.

Ca și în noiembrie anul trecut, profitând de startul dat la ora prânzului, cu o zi în urmă am avut program. Dacă în noiembrie sâmbătă seară am fost la un concert (Scarlet Aura, parcă), de data asta sâmbătă am mers vreo 15 km pe jos la plimbare prin Pitești.

Pe la 8:00 mă trezesc din somnul bun dar scurt, având în vedere că seara precedentă întârziase ceva domnul CFR. În două ore, fără pic de grabă, m-am pregătit de plecare pentru că mă aștepta drum lung, de vreo 2 ore, până la start. M-am spălat, m-am pieptănat, tricou verde mi-am pus (că funda roșie e rezervată pentru mâțe 😄), am mâncat un pic, m-am îmbătat cu niște izotonic, m-am îmbrăcat ca pentru polul nord și am fugit. În aproximativ 1 oră și 45 minute am ajuns la start. Mai aveam vreo 45 minute până la începerea cursei așa că am avut timp de căscat ochii la semimaratoniști, la gagici, la frunza verde...

Am luat startul la 11k, în valul 2, zona de start 2 (din 4 posibile), fix la 12:30. Rezultatele nu tocmai catastrofale din trecut mi-au dat dreptul să pornesc înaintea a 25 % dintre alergătorii din cursa mea. Am pornit cât am putut de tare, am depășit pe aleea largă asfaltată tot ce puteam depăși, m-am menținut cu depășiri și pe prima porțiune de pădure, cu drum larg apoi, odată intrat pe prima bucată de potecă, am mai depășit doar când era evident că alergătorul din față e mult mai lent decât mine. Atmosfera era plăcută, o grămadă de alergătoare tinere și frumoase asigurau satisfacția estetică, pe câte una o depășeam cu un vag regret până când, fix în fața mea, pe post de “iepure”, a apărut o alergătoare în fustă alba. Era evident mai tânără dar ca experiență de alergare nu știam cum stă (deși în puținele mele curse de trail am căpătat impresia că alergătorii de trail sunt vizibil mai experimentați decât începătorii de șosea) așa că m-am gândit să rămân în apropierea ei, observând că are viteza asemănătoare cu a mea. O vreme a mers treaba dar, la al doilea punct de hidratare, m-am oprit un pic. Fata în fustă alba a continuat fără oprire, a dispărut undeva mult în față și așa mi-am pierdut reperul după care să îmi setez viteza. De aici încolo, am fost frunză în vânt. Aveam s-o revăd la finish.

În timpul cursei mi-a mai reținut atenția o fată care își prinsese numarul pe spate așa că am putut citi că o cheamă Daniela. Și ea tânără și vioaie, o vreme ne-am depășit reciproc de câteva ori. Altă figură interesantă a fost o fată care folosea elasticul de la colanți pe post de centură de hidratare, alergând cu un bidon de 0,5 înfipt în spate. Legat de femeile din cursă am rămas cu senzația că erau bine reprezentate cele tinere și foarte tinere (de la 40 de ani în jos, să zicem), categoria 40 – 60 părea să lipsească apoi erau câteva doamne cu vârsta pe la 60 de ani, probabil, dar în formă fizică admirabilă pentru vârsta respectivă. Mie unul mi-ar plăcea să alerg, în curse și la antrenamente, alături de o doamnă în jurul vârstei de 50 de ani dar nu foarte antrenată, cât să mă depășească extrem de vizibil. Nu m-aș supăra deloc dacă ar termina cursele oficiale în fața mea dar să nu mă depășească chiar cu 100 de locuri.

Legat de etica depășirilor, lucrurile au fost ok în 99.99% dintre depășirile pe care le-am făcut sau observat. Înainte de a mă angaja eu în depășire încercam să nu blochez drumul unui alergător mai rapid. Depășeam doar când cealaltă persoană mergea, stătea sau alerga vizibil mai încet ca mine, nefiind pasionat de ideea de a depăși pe cineva cu orice preț doar pentru ca persoana respectivă să mă depășească la loc după, să zicem, 1 – 2 minute. Mă străduiam să las suficientă distanță laterală față de omul depășit dar, de câteva ori, probabil am ajuns aproape cot în cot cu celălalt. Odată, un om depășit a avut senzația că mi-a încurcat alergarea și și-a cerut scuze. Am apucat să-I strig că nu e nicio problemă apoi m-am dus… Treaba e că îmi plac depășirile din concursuri atunci când atât cel mai rapid cât și cel mai lent încearcă să nu răpească celuilalt din plăcerea cursei. Dintre oamenii care mă depășeau pe mine mi-au atras atenția, la o curbă, vreo două fete care au trecut pe lângă mine ca vântul și ca gândul, luând virajul într-un mod eficient.

A existat și o situație în care, zic eu, ar fi de criticat modul în care a depășit cineva. Fix în fața mea era un alergător cu un pic mai rapid decât mine. În fața lui, pe o porțiune în care fâșia alergabilă era suficient de îngustă încât să nu poți lua distanță lateral, un domn lent. Eu îmi calculam ca, imediat ce se lărgește drumul, cel din fața mea va depăși apoi voi depăși și eu. Pentru că cel din față era nerăbdător, sau pentru că zona cu laterale noroioase se prelungea, l-am văzut pe acesta depășind alergătorul lent trecând la milmetru umăr lângă umăr. Având acum la rândul meu posibilitatea să depășesc am ales o abordare care mi s-a părut mai corectă, am făcut câțiva pași prin zona noroioasă depășind în așa fel încât să îl incomodez cât mai puțin posibil pe cel lent. Mi-am asumat câteva grame de noroi pe șoșoni dar, cred eu, așa a fost bine pentru toată lumea.

Legat de punctele de hidratare și alimentare, îmi place mult că organizatorii anunță pe site în ce ordine se vor afla produsele pe mese. Eu, de obicei, simt nevoia de isotonic așa că de primul punct am trecut în alergare observând că e aglomerație la isotonic și considerând că nu are sens să pierd acolo un minut, având în vedere că băusem destul înainte de start. La al doilea și al treilea în schimb, m-am oprit. O chestie probabil specific alergării în pădure e că, indiferent cât de atenți ar fi fost voluntarii, în pahare mai scăpa și câte o “scamă”. Dar se putea bea, fără să ai senzația evidentă că e ceva ciudat în pahar. Cred că la al doilea punct de hidratare m-a lăsat de tot în urmă alergătoarea în fustă alba.

Marcajul traseului mi s-a părut aproape perfect, având o singură porțiune de potecă în care, observând că marcajul următor întârzie să apară, m-am uitat în urmă ca să-l văd pe cel anterior și să mă asigur, pe cât posibil, că nu era prin altă parte traseul cursei. Puțin după ce m-am uitat în urmă marcajul a reapărut. Alergătorii din apropierea mea erau și ei pe aceiași potecă cu mine așa că a scăzut spre zero teama că aș fi putut rata traseul. În plus, la schimbările evidente de direcție, fie era extrem de des marcajul fie existau voluntari care își strigau încotro să o apuci. Ca o concluzie, era extrem de mic riscul să ratezi involuntar traseul.

Cu gradul de mocirlozitate al terenului lucrurile au stat destul de bine. Unde era evident nealergabil din cauza vreunei bălți care bloca tot drumul, organizatorii au pus bandă care să te atenționeze că pe acolo nu și au marcat pe o potecă ușor ocolitoare dar în mod evident mai uscată. Să ne frecăm cu ocazia asta de câteva crăci a fost inevitabil dar nu a fost mare deranj. Pe altă porțiune unde jumătate din lățimea drumului era noroioasă iar jumătatea cealaltă era cât de cât uscată voluntarii ne strigau să fim atenți așa că nu cred să își fi murdărit vreun alergător șoșonii mai mult decât era neapărat necesar. Mie nu prea îmi păsa de un pic de noroi, având în vedere că alergasem prin Cernica pe un teren mult mai vitreg. Chiar aș putea glumi sugerând că, dacă eram în Noua Zeelandă, autoritățile m-ar fi certat că am dus în Pădurea Băneasa noroi din Pădurea Cernica.

Obișnuitul discomfort gastric care îmi apare la un moment dat cam în orice cursă l-am tratat de data asta ronțăind un dicarbocalm. În majoritatea curselor nu îl tratam cu nimic, doar reduceam viteza, chiar mergeam până îmi reveneam cât de cât. În câteva curse, parcă în perioada semimaratoanelor, se întâmpla să și vomit dar după îmi continuam alergarea și o scoteam la capăt onorabil.

Anul trecut, am avut pe traseu un singur copac căzut, țopăind și eu cu talent peste el, ca majoritatea celorlalți. De data asta au existat mai mulți copaci căzuți pe lângă care se formaseră poteci pe care le-am folosit, pentru că de data asta n-am avut starea de jump.

La finish, terminând nici leșinat dar nici în forță (nu puteam da mai mult drumul la picioare, cu toate încurajările venite din public), observ cronometrul arătând ceva gen 1:20:15 și m-am ofticat un pic că nu am putut sosi cu vreo 20 de secunde mai devreme. A trecut în bună măsură supărarea când mi-am dat seama că timpul meu real e de aproximativ o oră și un sfert, având în vedere că am pornit în valul doi. Primul voluntar cu medalii m-a atras ca un magnet așa că m-am ales cu talanga de gât foarte repede. Opresc aplicațiile de cronolocalizare, îmi fac poză la sosire ca să pot demonstra lumii că încă eram viu, mă las dus de flux spre locurile cu de-ale gurii, mănânc, beau, mă tolănesc pe iarbă o vreme apoi mă duc să văd ce fac cei de la Family Run. Înregistrarea Strava mi-a adus niște like-uri, unul chiar de la un alergător cu media de viteză identică cu a mea care, dacă înțeleg eu suficient, a și trecut linia de sosire odată cu mine. Ei bine, acolo, pe teren, nu l-am observat. Oricum, e interesant că Strava pare un fel de Facebook al alergătorilor.

Am asistat la startul de la Family Run și la sosirea multor participanți la cursa asta de 3 km. Ca și anul trecut, la Crosul Arenelor, mi-a dat o stare ciudată, amestec de duioșie cu tristețe, să văd familii alergând. Eu unul am destul de puține amintiri sportive cu ai mei, de fapt mai mult cu tata. Când eram mic, mama prefera să mă ia acasă de la orele de sport, probabil având în cap să nu se lovească împiedicatul (și eram împiedicat, având de multe ori genunchii juliți), tata avea prea puțin timp ca să se agite cu noi, plus că fumatul nu îi dădea o formă fizică tocmai bună. Cu toate astea, mai ieșeam cu tata la un tenis în jurul stadionului 23 August (eram prea săraci ca să închiriem teren așa că ne mulțumeam cu asfaltul), parcă ieșea cu noi și la mici alergări, ne mai urcam pe munți, mai ajungeam la un meci (e memorabilă finala de Cupa României la fotbal la care ne-a dus chiar dacă s-a ținut tocmai la Brașov), exista o cât de mică picătură de pasiune pentru sport.

Cumva, peste ani, tata cred că s-a bucurat observând că am început să merg la curse de alergare. Probabil s-ar bucura și acum, că m-am apucat de trail. Să fie vreo 10 ani de când, aproape de finalul unei curse, mi-am intersectat privirea cu unchiul meu care asista de pe margine după ce, în anii din urmă, avusesem o perioadă în care alerga cu noi în parc. Până la urmă din asta se menține pasiunea pentru alergare, din mici bucurii, din mici confirmări că e bine ce faci, din nevoia de a găsi ceva care să te facă să îmbătrânești frumos.

Înainte de cursă cu aproximativ o lună crezusem că mi-am compromis sezonul de alergare, observând că iar e încarnată unghia mare de la piciorul stâng, care îmi mai făcuse și în trecut necazuri. Am reușit totuși să mă antrenez, ținând cât de cât sub control încarnarea astfel încât să doară cât mai puțin fuga. Probabil va trebui până la urmă să ajung din nou la meșterul unghiolog (un doctor care m-a scăpat de necaz inclusiv când am ajuns la el prima dată, cu unghia rău infectată) dar deocamdată nu pare să ardă situația. Vine vara, mă dau la sandale, pun mai puțină presiune pe degetul sensibil, mai dezinfectez din când în când cu apă oxigenată și betadină, tai mai cu grijă unghia, încerc și eu să supraviețuiesc cumva.

Date tehnice

Cursa - 11 km

Timp net – 1:16:44

Timp brut (oficial) -  1:17:09

Loc 536 în clasamentul general (din 868)

Loc 126 (din 256) la categoria M4049

Viteză medie – 8.59 km/h

Pace – 6:59 minute/km

 

Via Transilvanica, o nouă industrie

Umblă oamenii pe Via Transilvanica și, uneori, din experiența lor rezultă cărți precum cea scrisă de prima româncă care a parcurs integral traseul, singură, cu cortul, dintr-o bucată (disponibilă aici) sau cea de aici.

Și dacă tot vorbesc de industrie, să recomand ceva și din industria muzicală, albumul unei trupe relativ noi dar cu muzicieni vechi, niște rockeri faini transilvăneni care își spun Îngeri și Corbi (albumul lor poate fi cumpărat de aici). Eu unul, de când i-am descoperit, cred că nu am ratat niciun concert de-al lor din București, la fel cum n-o să îl ratez nici pe cel de diseară, din Expirat, unde ei vor asigura deschiderea pentru OCS (bilete aici).

10 k 12 octombrie 2024

Câteva vorbe despre cursa de 10 km din cadrul Bucharest Marathon 2024... 

De la o vreme, m-am obișnuit să pornesc în cursă printre ultimii, pentru o ultimă poză, pentru a-mi arunca rapid în rucsac una, alta așa că pornesc cu un gun time mărișor (02:47, de data asta). În plus, găsesc traseul mai mult sau mai puțin aglomerat, în funcție de numărul de participanți la cursă. De obicei, asta nu îmi crează disconfort pentru că nu am cine știe ce viteză deci nu depășesc des. De data asta însă, chiar dacă am pornit ușor în primele sute de metri, am făcut o chestie care nu îmi era specifică, am folosit o vreme drept culoar de alergare trotuarul din stânga traseului, alături de alți alergători care trăgeau mai tare decât ceilalți și depășeau pe unde puteau. Am revenit relativ greu pe șosea acolo unde pe marginea trotuarului a apărut un gard. Pe lângă asta, m-am trezit fix la km 1 în plin dop. Câteva zeci de metri efectiv nu s-a putut alerga. Prin urmare, am trecut pe lângă cronometrul oficial de la linia de finish la peste 10 minute de la start. Chestia asta a dovedit odată în plus cât de aglomerat e traseul, pentru că aș fi putut trage ceva mai tare dar nu prea aveam pe unde. Spre km 2 am alergat din când în când pe bordură, când alergătorii mai lenți, unii chiar spre mers, aproape că au blocat traseul. Și pe aici, revenirea pe șosea era complicată, fiind greu să te inserezi în șirul destul de compact de fugari. În Piața Unirii parcă s-a mai potolit aglomerația așa că am alternat alergarea un pic sub ritmul meu cu scurte ruperi de ritm în care depășeam tot ce puteam. Eu, care mă feream de ruperi de ritm, de data asta aproape că am fost silit de împrejurări să procedez așa. Auzind din zbor discuții dintre alergători am aflat că unii au o strategie ca să apară în cât mai multe poze, să alerge pe stânga pentru că acolo știau ei că se adună fotografii. 

Spre km 3 deja veneau alergători din partea cealaltă dar cu asta sunt destul de obișnuit. Un pic înainte de km 4.5 m-am oprit pentru hidratare. De data asta, pornisem în cursă fără să fi băut în perioada de dinaintea startului. Nu îmi pusesem la îndemână nici bidonul de apă (stătea frumos în rucsac) așa că m-am bazat strict pe punctele de hidratare oferite de organizatori, vreo 3 dacă am numărat eu corect, oricum, mai multe decât erau obligatorii conform regulamentelor internaționale. De km 4.5 am trecut cu un timp brut de 33:09 iar de aici mi-am putut face cursa în ritmul meu, alergătorii mai lenți fiind deja rămași destul de în urmă. Totuși, ceva depășiri am mai făcut dar parcă având mai puțin elan la micile ruperi de ritm. 

Pe la jumatea cursei am avut mult timp în dreapta o motocicletă de pe care se filma. Probabil că m-am văzut prin live-uri cu ocazia asta. Cam jenant, că alergam încet. 

Pe la km 8.5, unde am ajuns cu timp brut 58:15, am observat cât de mulți oameni sunt în urma mea, pe partea cealaltă a Splaiului. Dacă la km 3 mă deprim văzând cât de rapizi sunt alții, de data asta a crescut inima în mine observând că sunt și destui oameni mai lenți. Pe la Izvor îmi venea să o dau naibii de cursă și să mă opresc pe la patiseriile din zonă la o cafea și un pateu. Dar fiind totuși masochist de genul meu, am dat fuga mai departe. La capătul parcului m-am uitat cu poftă la bucata de traseu pe care pornisem, blocată acum cu niște conuri dar, știind de la munte că nu sunt bune scurtăturile, am alergat înainte. Totuși, mă întrebam dacă am trecut pe lângă km 9 fără să bag de seamă sau dacă mai am de dat din picioare până acolo. S-a dovedit un pic mai târziu că mai aveam de alergat... 

Dar până la urmă, încet dar sigur, linia de finish s-a apropiat. Nu știu de ce dar de data asta n-am simțit nicio emoție legată de timpul limită. Pe ultimele zeci de metri am încercat totuși să trag de mine pentru că văzusem cronometrul cum se apropie de 01:10:00 și am vrut așa, în ultima clipă, să termin sub acel timp. N-am reușit, am băgat viteză prea târziu. Am terminat în 01:10:13 (având ca timp net 01:07:26), un timp nici bun nici prost, cu care să zicem că sunt mulțumit. 

După cursă am dat un pic cu nasul pe la standurile sponsorilor apoi am așteptat să văd cursa populară de 2.5 km care pare la rândul ei să aibă mare succes. 

Ca o concluzie, luând în calcul aglomerația de pe o bună parte a traseului și blocajul de la km 1, aș spune că alergările de 10 km organizate de Bucharest Running Club au ajuns la un maxim de popularitate și asta, în principiu, e o treabă bună. Totuși, au fost sectoare de traseu în care tare m-aș fi bucurat dacă putea fi mai larg culoarul de concurs. Dar nu putea, că atât are Bucureștiul de oferit. Probabil altă dată voi încerca să plec ceva mai din față pentru a avea mai puțin de depășit sau, ideal, mă voi orienta din nou spre cursa de semimaraton unde un ritm de alergare mai bătrânesc e tocmai bun pentru a ajunge cu bine la finish. 

Dar până la semimaratonul Bucharest Running Club din mai 2025, pentru care mi-am propus să mă antrenez (chiar dacă asta înseamnă că va trebui să reduc “golăneala” cu concertele), am pe 3 noiembrie prima mea alergare prin pădure, la Băneasa Forest Run. Nu i-aș spune chiar trail running dar oricum e ceva mai complicată cursa aia decât alergarea pe asfalt. Unde mai pui că e și un pic mai lungă, 11 km. 

Iar în primăvara 2025 s-ar putea să încerc și prima mea cursă departe de București. Tare mi-aș încerca puterile la 10 km sau semimaraton, la Maratonul Nisipului de la Constanța. Am auzit că e interesantă alergarea pe acel gen de teren. 

Nu în ultimul rând, doresc să amintesc de nefericita întâmplare de a doua zi, din timpul maratonului, când un alergător finlandez vârstnic a făcut stop cardiac foarte aproape de linia de sosire și ulterior, în ciuda eforturilor medicilor, a decedat. Probabil, de aici înainte, la fiecare cursă la care voi participa, gândul va fugi o clipă spre acest bătrân și spre Ilie Roșu care a fost ani de zile un important simbol al maratoanelor românești. 

Date tehnice

Locul 1836 la general

Locul 193 la categoria de vârstă

Locul 1242 la masculin

Timp brut la start 02:47

Timp la km 4.5 – 33:09 (brut) 30:22 (net)

Timp la km 8.5 -  58:15 (brut) 55:28 (net)

Timp la finish – 1:10:13 (brut) 1:07:26 (net)

Baneasa Forest Run 3 noiembrie 2024 cursa 11 km

Băneasa Forest Run, 3 noiembrie 2024, cursa 11 km

După ce alergasem pe 22 septembrie 2024 la Crosul Arenelor, poate cea mai mișto cursă pe asfalt la care am participat până acum, am auzit de Băneasa Forest Run, o cursă pe pământ. Fiind aceiași organizatori, am zis să încerc și cursa din Băneasa, că prea se pricep oamenii să facă alergarea plăcută. Dar erau două probleme, lipsa de experiență în alergarea pe pământ (că alergasem doar pe asfalt sau pistă) și concertul din 2 noiembrie la care aveam bilet luat. A doua problemă am considerat-o rezolvată după ce am citit că startul la 11k se dă la 12:30, asta oferindu-mi timp suficient să dorm după concert, cel puțin teoretic. Pentru partea cu experiența pământului am descărcat track-ul cu traseul cursei și am mers în Pădurea Băneasa cu două săptămâni înainte de concurs, făcând atunci prima mea alergare de acest gen, cu viteză mică și dese întreruperi, pentru orientare. Ba parcă mi-a fost și un pic rău pe la km 4... 

Nu mai fusesem în pădurea Băneasa de zeci de ani, cel mai probabil de când ne-a dus tata la zoo în copilărie. 

A doua zi după alergarea din Băneasa am făcut cunoștință și cu traseul celeilalte curse de trail la care aveam să mă înscriu și anume cea de Cernica, din 10 noiembrie. La Cernica nu am mai reușit să alerg din cauza oboselii acumulate în Băneasa și din cauza traseului ceva mai tehnic. Dar mi-a plăcut și traseul de la Cernica așa că m-am mai înscris la o cursă, ca să îmi umplu toamna. Iar în ultimul week-end din octombrie am și alergat pe partea mai dificilă din Cernica, relativul succes dându-mi ceva curaj și pentru concurs. 

Prin Cernica nu mai fusesem de mulți ani, de când pedalam în familie pe acolo... 

Pe 1 noiembrie, mergând pe beznă pe o parte din Barbu Văcărescu, m-am dus seara la Kaufland să îmi iau kitul de start. Pe 2 am plecat destul de târziu spre concert (pierdusem vremea cu niște cumpărături) așa că nu am mai prins decât jumătate de cântec de la prima trupă. Având în vedere că urma să se termine târziu în noapte, nici până la finalul concertului n-am stat, deși închidea seara fix trupa care mă convinsese să îmi iau bilet. Dar, de dragul alergării, am plecat din Quantic suficient de devreme încât să prind metrou spre casă. 

Odată ajuns acasă după concert am halit în miezul nopții un iaurt proteic apoi am fugit la somn pe la 1 noaptea. Iar duminică, pe la 6 și un pic, deja eram în picioare ca să am timp să mă igienizez, să mănânc și să pot merge fără grabă spre locul de start până unde am făcut cam 90 de minute combinând metroul cu 301. Am ajuns suficient de devreme încât să văd câțiva concurenți de la semimaraton sosind apoi să urmăresc festivitatea de premiere. 

Mai departe, pentru prima dată în viață, am făcut o parte din încălzire după exemplul celor de la World Class, pe care de obicei îi ignoram cu succes. N-am dus încălzirea oficială până la capăt pentru că, până la urmă, n-am mai putut să mă sincronizez cu ei. Am continuat cu un pic de încălzire în stil propriu așa că am pornit în cursă cât de cât pregătit. 

După încălzire a urmat o scurtă ședință tehnică. M-a cam speriat omul care ne atenționa că potecile sunt pline de frunze, că alunecă frunzele pe pământ, că te poți ușor împiedica de ceva ascuns de covorul de frunze, că riscul de accidentare e destul de mare... Începusem să mă tem că o să îmi rup picioarele pe acolo. 

Până la start m-a reperat în mulțime Andrei, un cunoscut de pe Facebook cu care mi-a făcut plăcere să schimb câteva vorbe. Mi-ar prinde probabil bine să încep să socializez un pic și pe la curse, să nu mai stau în cochilia mea. Am tot citit de prietenii frumoase între alergători dar eu nu prea mă pricep la “sportul” ăsta cu socializarea. 

Fapt e că vorbind cu Andrei a trecut repede timpul până la start. Chiar am plecat printre ultimii, că ne întinsesem la taifas. Zona de asfalt și o parte din prima linie dreaptă de pădure am alergat împreună sporovăind, prima data când am conversat alergând. Comenta cineva pe lângă noi că doar profesioniștii pot vorbi când aleargă. Eu am sugerat că poți vorbi și atunci când nu alergi neapărat pentru rezultat. Până să ajungem la prima curbă la stânga din pădure, Andrei îmi sugerează să o iau înainte. Probabil că, obosit după cursa mult mai grea pe care o făcuse sâmbătă, nu putea acum ține pasul cu mine. Totuși, dacă ar fi fost ca mine, nealergat de o săptămână, sunt convins că ar fi alergat el mult mai bine ca mine. Oricum, important e că ne-am văzut și ne-am bucurat fiecare de cursă. 

Înainte de intrarea pe potecuța din stânga am avut ceva emoții. Mă gândeam că va fi balamuc, toată lumea va încerca să depășească pe toată lumea, făcând în ciudă potecii înguste. Ei bine, n-a fost așa. Ne-am înșirat frumos pe potecă, cine a avut de depășit a așteptat cu răbdare să se lărgească un pic locul cât să poți trece în siguranță pe lângă alergătorul mai lent. 

Orientarea a fost simplă pentru că erau alții în față, erau și marcaje dese, la schimbările de direcție sau intersecții erau voluntari care ghidau alergătorii, prin urmare am putut alerga ca și cum aș fi știut traseul cu ochii închiși. 

Chiar dacă mă așteptam să fie o mare problemă aglomerația, până la urmă și-a găsit cam fiecare ritmul și locul său în coloana de alergători. Spre finalul cursei devenise deja obicei să ne depășim reciproc câțiva alergători cu viteză medie asemănătoare. Se observa o oarecare eleganță a celor care se opreau sau doar reduceau viteza în sensul că fiecare se străduia să lase loc pentru depășire. 

Oamenii din punctele de hidratare și alimentare se străduiau să ofere cât mai repede lichid, cel puțin la primul punct un pahar cu izotonic ieșindu-mi pur și simplu în cale, doar să îl apuc. Peste un punct de hidratare parcă am sărit. Nu era deloc cald deci nu transpirasem cât să mă simt uscat pe dinăuntru, punctul s-a nimerit să fie pe partea cealaltă față de linia pe care alergam eu așa că am câștigat câteva secunde în clasament nefăcând oprirea. 

Știam de la recunoaștere că sunt câțiva copaci prăbușiți peste traseul de concurs dar, cu o excepție, s-au putut ocoli pe poteci deja formate. Ultimul a trebuit sărit și am încercat să o fac cât mai relaxat. 

Chiar dacă în poze par destul de crispat, m-am simțit relaxat pe mare parte din traseu. N-a fost deloc un traseu lung. Corpul a lucrat frumos, am avut doar scurte momente de mers, în rest am fugit bătrânește și am ajuns la finish cu vreo 25 de minute înainte de terminarea timpului oficial. Nu mult după mine avea să sosească și Andrei. 

La finish atmosfera s-a menținut plăcută, am băgat în maț câte ceva, am privit startul la cursa familiilor, am observat că ultimii alergători la cursa scurtă au ajuns abia după vreo 45 minute la finish, probabil pentru că au ținut ritmul copiilor din dotare. Drumul spre casă a fost banal iar odată ajuns acasă simțeam nevoia să povestesc dar am fost întâmpinat cu un val de bombăneli. Și așa s-a dus dracului feng shui-ul. 

Ca efect neplăcut (să zicem) al cursei, am avut vreo 3 zile dureri interesante în cvadricepși. Până să încep să alerg așa, mai cu talent, nici nu conștientizam că există mușchii ăia. Dar durerile au trecut, acum sunt gata de o nouă experiență de concurs la Cernica Running Trails.

Date tehnice

 Timp brut 1:20:31

Timp net 1:19:33

Loc 780 în clasamentul general

Loc 139 din 295 în clasamentul pe categoria M 40 - 49

Fotografii am urcat pe pagina de FaceBook.

Sunteți agitat?

 

-Sunteți agitat?

-Da, sunt un pic nervos. De ce? E pulsul crescut?

-?!?

-?!?

-Tensiunea 12 cu 7...

Ce mă scot pe mine din sărite demersurile astea absolut inutile... Ce mă irită că se prefac unii că le pasă de mine când de fapt nu îi doare nici în dos de mine...

Ce sens avea să îi spun că, de vreo două luni, mi-au apărut în viață niște dureri noi care probabil nu sunt de la anxietate cum mi-am imaginat eu, anunțând probabil o situație mai gravă... 

Le-am simțit pentru câteva zile în urmă cu câteva săptămâni, mă trezesc că le simt din nou azi... Ceva gen durere surdă în piept. Care înseamnă naiba știe ce dar sigur nu e de bine.

Se pare că sunt din ce în ce mai șubred și pe ducă...

Mi-or fi ajuns și mie toate cele întâmplate din toamna 2019 încoace, pe plan sentimental, în familie și la serviciu... 

Praful se alege...

15 decembrie 2022, programată pentru un an mai târziu când probabil nu o să mai fiu

Cursa de 10 km in cadrul Bucharest Marathon 2023 (15 octombrie 2023)

 

Clasament general: locul 1394 (din 2788)

Clasament masculin: locul 966 (din 1556)

Clasament masculin grupa de vârstă 45 – 54: locul 151 (din 230)

Am lăsat în urmă din categoria de vârstă dar născuți în 1977 sau după (mai tineri ca mine): 29 concurenți

M-au lăsat în urmă din categoria de vârstă dar născuți în 1975 sau înainte (mai în vârstă ca mine): 80 concurenți

 

Numar concurs: 5125

 

Timp brut la start:      00:01:13

Timp brut la 4.5 km:      00:29:52

Timp brut la 8.5 km:       00:55:36

Timp brut la finish:      01:07:48

 

Timp net la start:      00:00:00

Timp net la 4.5 km:      00:28:39

Timp net la 8.5 km:       00:54:24

Timp net la finish:      01:06:35

 

 

Prin aprilie, nu știu ce m-a apucat să mă uit pe site-urile concursurilor de alergare. M-a tentat să mă înscriu la ceva dar nu am ales o cursă din cadrul semimaratonului din mai, probabil pentru că era data prea apropiată (și nu aveam timp să mă antrenez) sau pentru că prețul înscrierii în acel moment era mai mare decât eram dispus să plătesc.

 

Dacă îmi motivasem prin data prea apropiată, până la urmă tot am îngrășat porcul în ajun, începând antrenamentul pentru cursa de 10 km din 15 octombrie 2023 abia pe 3 octombrie, având fix 3 antrenamente înainte de concurs:

 

3 octombrie, 2 km alergați în 15 minute

7 octombrie, 6 km alergați în 45 minute

11 octombrie, 4 km alergați în 30 minute

 

Distanțele antrenamentelor le-am socotit pornind de la idea (probabil greșită) că o tură pe noua pistă de alergare din parcul Morarilor are 1 km

 

Ultimul antrenament s-a petrecut pe o vreme destul de rece (simțeam la mâini disconfortul termic) dar l-am făcut tot în tricou și pantaloni scurți. Până în parc și înapoi spre casă aveam totuși o bluză de polar pe mine, pe care am legat-o la brâu cât am alergat. Ca pantofi am folosit la antrenamente și în cursă pe cei mai ieftini de trail running din Decathlon (așa s-a nimerit, să nu am acum unii de alergare pe asfalt în care să am încredere). Nici în antrenamente, nici în cursă nu am mai purtat centură de hidratare. De asemenea, am alergat fără compresii pe lăbuțe (fără jambiere sau colanți), fără cârpe care să absoarbă transpirația (bentiță și manșete). Ca să zic așa, m-am adaptat situației în care nu știam unde mai sunt diverse lucruri și am alergat într-un stil minimalist. După mai bine de 3 ani fără alergare...

 

Sâmbătă seară, înaintea cursei, nu mai știu cum m-a iritat mama de îmi venea să DNS a doua zi. Încerc să mă concentrez, mănânc cât să sper să mă țină până după cursă dar fără să îmi dea senzație de vomă în timpul alergării. Mă culc totuși destul de târziu, aproape de miezul nopții iar pe la 5 și un pic dimineață sunt în picioare, fac un duș, mă echipez și pornesc spre Casa Poporului.

 

Pe scara blocului calc într-o baltă. Se pare că era o dovadă lichidă a hidratării unui câine tâmpit din bloc, câine care m-a și mușcat cândva.

 

În metrou, atmosfera sportivă începe deja. Până la Izvor unde am ales să cobor am observat deja vreo 10 alergători.

 

În perioada de dinaintea startului am resimțit un oarecare disconfort cu care eram obișnuit din cursele de acum niste mulți ani. Nu mă împac deloc cu încălzirea condusă de omuleții de la World Class, preferând în continuare să mă încălzesc așa cum m-am obișnuit, folosind puține mișcări / posturi. Anul acesta au venit și cu ședința de stretching după cursă (pe care eu o sar, având în vedere că sunt cam terminat fizic după alergare).

 

În sfârșit, ne adunăm la start, pe strada de la est de parcul Izvor (noutatea fiind că nu am mai avut decât sosirea în fața Casei Poporului, startul s-a dat un pic mai încolo) unde constat că nu sunt delimitate sectoare de start organizate după numere și timpii estimați pentru terminarea cursei. Vag debusolat, cred că ajung undeva pe la mijlocul coloanei de alergători în minutele de dinaintea startului. Când am sesizat că începe să se înghesuie lumea, m-am oprit. Oricum nu aveam cum să plec în viteză așa că am plecat bătrânește la un minut după ce s-a dat oficial startul.

 

Primul km, cu înghesuială, l-am petrecut impărțit între emoții (aproape că mă apucase plânsul, nevenindu-mi să cred că sunt din nou la startul unei curse oficiale, la fel cum făceam prin 2016) și admirat fundurile alergătoarelor din față. Când mă plictiseam de admirat căutam spațiul și momentul potrivite pentru depășire. Dintre cei care mă depășeau, toți o făceau cu eleganță, cu o excepție. A existat un alergător care m-a agățat un pic când m-a depășit. Mi-am cerut scuze că îi stau în drum. :)

 

Aproape de finalul primului km trecem pe lângă poarta de sosire unde văd un timp cam de 9 minute. Asta sugera că există riscul să nu termin în 90 de minute cei 10 km. Am intrat un pic în panică…

 

Ceva mai încolo sesizez o alergătoare care tot cerea margine. Nu m-am prins dacă astfel anunța că depășește pe margine sau dacă îi trimitea pe cei mai lenți pe margine. Eu încercam să alerg cât mai drept, cumva pe culoarul meu, astfel încât să îmi poată anticipa mișcările cei care își căutau culoar de depășire.

 

Pe la km 3, în zona bibliotecii, din sens opus încep să sesizez primii alergători. Erau cu 3 km înaintea mea. M-au umilit! :)

 

Aproape de întoarcerea de la Piața Alba Iulia mă trezesc că mă felicită un alergător. Îmi pune un zâmbet pe față chestia asta. Nu apuc să îi răspund, eram prea preocupat să gâfâi. Până să apară fotografii de la cotitură deja fugise zâmbetul. Redevenisem crispat și războinic, așa cum îi șade bine unui alergător dispus să termine și ultimul, numai să termine. Cred că v-am mai spus că eu nu știu să zâmbesc. A fost suficient de de rahat viața cu mine încât să nu mă amuz prea des în ea.

 

Băusem de când mă trezisem cam 0.75 l Gatorade. Prin urmare, punctul de hidratare aflat la mică distanță de întoarcere a prins tocmai bine. Am înhățat un pahar cu ceva verde (putea să fie vomă de dinozaur, de exemplu :D ) m-am tras într-o parte să nu încurc pe cei grăbiți, l-am băut cât am putut de repede, am aruncat paharul la tomberon și apoi dus am fost... Ideea e că habar nu am ce am băut. În situații asemănătoare, cred că aș fi căutat un pahar cu apă. Acum, nu știu sub ce ciudat impuls, am riscat. Oricum, mă așteptam să fie o băutură izotonică dar nu știam cu ce aromă. Și cum sunt eu mofturos... Nu mi s-a întors stomacul pe dos așa că la următorul punct de hidratare am mai luat un pahar. Aveam să deduc mai târziu, analizând oferta celor care au sponsorizat pe felia asta, că am băut un izotonic cu aromă de lămâie și lime. Eu ăla obișnuit de la cursele vechi cu Isostar de portocale sau lămâie m-am trezit acum și cu alt producător și cu altă aromă.

 

Odată reajuns la Piața Unirii, nu știu de ce, eram convins că mai am puțin până la final. Dau colțul la Izvor și aia e! Realitatea m-a contrazis, nu memorasem corect harta cursei. Am mai avut de scos limba de-un cot până pe la Eroilor și abia apoi să mă întorc în lungul laturii nordice a parcului Izvor. De la un balcon ne trezim că ne fac galerie câțiva oameni. A fost interesant să observ oameni normali în ruinele alea...

 

În sfârșit, calc din nou hotărât pe al treilea covor de cronometrare al cursei și încep ultimii 1500 m până la leșinul final. :D Pe aici mai era un punct de hidratare pe care l-am ignorat, hotârât să nu mă fac de tot de rușine cu timpul de la final. Mă mai felicită cineva (nu știu de ce dar, până la cursa asta, nu îmi amintesc să mai fi primit felicitări de la concurenți), îi mulțumesc și apuc să îi spun în fugă că nu mai alergasem de mult 10k. Din nou aproape că mă apucă plânsul, mirat că reușesc să termin cursa. Încă nu știam timpul dar nici nu mă mai gândeam că am peste 90 minute de la start. Mă simțeam în clasament.

 

Pe Bd. Națiunile Unite o motocicletă trece prin lateralul alergătorilor filmând. Cel mai probabil, ce se filma se vedea pe ecranul din fața Casei Poporului. Ajuns sub lumina reflectoarelor, încerc să trag tare, să dau bine în filmare. Noroc că s-a depărtat destul de repede motocicleta și am apucat să mă odihnesc mergând un pic. Reiau alergarea la timp cât să nu mă fac de rușine în fața celor care încurajau fugarii aproape de finish. Trec linia de sosire, se agață de mine o medalie (nu știu cum au răbdare cei de la finish să aștepte câteva ore alergătorii, să dea fiecăruia fierătania). După ce admir un pic medalia, cu plămânii în gât și inima bătând până în vârful creierilor, ies în zona de alimentare și mă agăț de o apă. Nu mă încântă pe mine prea tare că apa oficială e Izvorul Minunilor dar până la urmă nu am tușit după ce m-am adăpat cu ea.

 

Odată ieșit din aglomerație, mă laud repede pe Facebook că am terminat cursa (că tot “amenințasem” pe acolo că risc DNF grație antrenamentului mai mult lipsă) apoi îmi îndrept atenția asupra celor din urma mea care se apropiau la rândul lor de finish. Între timp, mă întreabă o fată dacă știu unde se schimbă ștafeta la 10 km sau la 20, nu mai țin minte. Eram la colțul cu Națiunile Unite și nu aveam nici cea mai vagă idee cum s-o îndrum. Caut organizatori cu privirea dar nu observ niciun oficial. Fata întreabă în continuare om după om. Sper până la urmă să fi aflat la timp unde trebuie să ajungă…

 

Acum, privind harta, constat că era aproape de schimbul de 20 km. Cum mergea ea contra curentului, mergea bine. Dacă trebuia să ajungă la cel de 10, trebuia să ajungă tocmai la Herăstrău.

 

Mă învârt între zona de cursă și zona de finish / premiere / expoziție, încercând să prind ce e mai interesant în fiecare. Văd primii sosiți atât la semimaraton cât și la maraton.

 

O vreme admir viteziștii puși la încercare de felina celor de la Playtika. Să mai alergi 20 m în 4 secunde după ce ai tras de tine 10 km nu părea tocmai rezonabil dar s-au găsit mulți care să mai ducă o alergare scurtă.

 

M-am uitat o vreme și la turnul de cățărare. Probabil aș fi corespuns și eu condițiilor de utilizare dar nu mi-am bătut capul cu asta după cursă. Oricum, am remarcat că au făcut o afacere din distracția asta, taxând cu 15 lei urcarea.

 

Între timp, la startul maratoniștilor, remarc un om pe care parcă îl recunoșteam de undeva, cel mai probabil de pe la protestele din 2013. Mi s-a părut interesant să aflu că aleargă maraton.

 

Câteodată, publicul se animă de parcă ar urma să sosească din nou un alergător rapid, de podium. Îmi dau seama că este vorba doar de cunoștințele unui alergător oarecare, venite să îl încurajeze și felicite. Pe mine e cam greu să vină cineva să mă susțină și asta e o chestie care mi-a lipsit și în trecut la curse. Una e să te susțină niște spectatori oarecare și altceva e să fie cumva vorba de oamenii tăi.

 

Una dintre cele mai frumoase faze de la sosire a fost când un alergător a încetinit înainte de intrarea pe culoarul final, și-a luat copilul în brațe și a terminat cursa trecând linia de sosire așa. Ca unul pe care mami nu îl lăsa la orele de sport (de frică să nu mă accidentez sau, mai degrabă, să nu îmi câștig o oarecare autonomie), admir familiile în care, părinți și copii, fac sport împreună.

 

Rămân în zona de finish cam până a ajuns maratonul la 4 ore de la start. Am văzut o bună parte dintre festivitățile de premiere. După festivitatea de la maraton masculin (câștigătorul a fost un marocan, nu un kenyan, cum mă așteptam) mă întreabă o alergătoare dacă s-a făcut la fete. Mă prind că de premiere e vorba și îi spun că urmează. Greu să te înțelegi cu gălăgia care se auzea de pe scenă... Spre marea mea surpriză, nu mult mai târziu, văd alergătoarea respectivă pe scenă. Terminase maratonul pe locul 4 sau 5. Asta da, chiar e memorabil, să mi se adreseze o alergătoare din top 5.

 

Cât m-am mai învârtit, mi-am crescut glicemia cu niște dulciuri promovate pe acolo. Mi se pare interesant că cei cu rom-ul tricolor au scos și un baton proteic. Acum, căutând informații despre batoanele astea proteice, constat că am ronțăit și niște soia. A doua experiență alimentară a zilei... Pentru curioși, se pare că sunt deja în magazine batoanele astea, chiar dacă eu nu le-am remarcat: https://www.mega-image.ro/Dulciuri-si-snacks/Ciocolata/Batoane/Baton-Proteic-ciocolata-rom-arahide-41g/p/33206#productInfo

 

Înainte să ajung la metrou să plec spre casă (unde puteam ajunge oricând, nefiind o zi în care să fie nevoie să fug de unq) mai filmez câțiva maratoniști. Unul pare să aibă probleme musculare la nici un km de finish. Sper că a reușit să termine, că altfel e păcat de efortul de până atunci.

 

Era demult trecut de ora prânzului iar eu nu mâncasem decât ceva dulce așa că un drum pe la rapid haleală în Cora se impunea. Pe aici, un nene care se băga așa, ca dubiosul, în seamă mă întreabă dacă lucrez la Raiffeisen. Văzuse el ceva pe numărul de concurs și a ținut neapărat să se laude că știe să citească. Nu s-au potrivit lucrurile să mănânc ceva așa că am mers acasă cu mațul gol.

 

Acasă...

 

-Ai fost cu bicicleta?

-Nu. Am fost să alerg.

-Și ți-au dat ei bicicletă?

 

Ce să mai zic... Pentru o minte foarte puțin creață, atletismul și ciclismul par să fie exact același lucru...

 

La câteva zile după cursă m-am înscris deja la alte 3 curse de 10 km în 2024. Una în cadrul evenimentului Constantinei Diță, una în cadrul semimaratonului celor de la Bucharest Running Club și una, tot organizată de BRC, strict de 10 km în fapt de seară. Cu titlu de vis, pot spune că aș vrea să îmi îmbunătățesc timpul personal față de cursa din 15 octombrie 2023 și să mă simt după asta suficient de pregătit încât, pentru toamna 2024, să mă înscriu din nou la semimaraton. Ducând visul și mai departe, cum ar suna un rezultat brut de 5:59:59 în cursa de maraton din toamna 2025? Dacă anul acesta maratonistul care a terminat ultimul este o legendă, Ilie Roșu, poate în 2025 o să devin eu legendă. Dacă mai trăiesc până atunci...

 

Luni m-am deplasat mai greu, cu dureri în cvadricepși, marți coborâseră durerile sub genunchi iar miercuri eram oarecum ca nou. În prezent, la 9 zile după cursă, nu am apucat să mai alerg. Sper totuși ca pe 28 sau 29 să mai trag o alergare și să capăt obiceiul de a alerga măcar 10 – 12 km într-un antrenament săptămânal. Că dacă ajung la semimaraton la antrenamente până în primăvara 2024 mi-e că o să mă oftic pentru înscrierile la 10 k.

 

Ideea e că ar fi bine să reușesc să mă țin de alergare. Sunt puține lucruri plăcute pe care le mai pot face în condițiile din prezent, fără prea multe complicații logistice și chiar am nevoie să fie și o pată de roz din când în când în viața mea. O pată, nu o crăpătură. :D