URS RĂNIT LA BUŞTENI, INFORMAŢII OFICIALE

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de ştirea de pe hotnews, apărută acum vreo 3 săptămâni, cu privire la un urs rănit. Prima mea reacţie a fost să-mi pun, pe trei sferturi în serios, pe sfert în glumă, nişte întrebări (le poţi reciti aici). Mai târziu, am considerat că e necesar să aflu de la autorităţi cum stau lucrurile. Am recitit postarea de pe blog, am tăiat, modificat, adăugat pe unde am considerat necesar apoi am transmis o petiţie către următoarele instituţii:

Ministerul Mediului

Garda de Mediu Prahova

Prefectura Prahova

Primăria Buşteni

Romsilva Ploieşti

Garda Forestieră Prahova

Conţinutul petiţiei transmise pe 21 iulie 2017 este următorul:

******************

 

Bună ziua,

la începutul săptămânii am citit pe hotnews (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21906399-urs-lovit-masina-busteni-autoritatile-recomandata-evitarea-deplasarilor-padure-animalul-poate-ranit-violent.htm) că pe teritoriul localităţii Buşteni din Jud. Prahova un urs a fost rănit în urma unui accident rutier.

Dat fiind că informaţiile din presă nu mi se par suficiente va rog sa îmi transmiteţi răspunsuri la următoarele întrebări:

Mai exact unde s-a petrecut întâmplarea? (strada, coordonatele GPS)

Cum au aflat autorităţile de accident?

Câţi martori au existat?

La ce oră s-a petrecut accidentul?

A fost un accident întâmplător sau isprava unui viteaz de Valea Cerbului care şi-a spus că îi arată el ursului?

Şoferul implicat a fost identificat?

Maşina pe care o conducea s-a ales cu ceva pagube?

Ce marcă şi ce model de maşină a fost implicată?

Şoferul este suspectat de braconaj sau este înregistrat ca vânător?

Ursul lovit este adult sau pui?

A fost lovit grav sau abia atins?

Ce se ştie în prezent despre el? A fost localizat? Este rănit? Reprezintă un real pericol pentru turiştii cu care s-ar putea întâlni?

Personalul silvic are cunoştinţă despre faptul că în apropierea Buşteniului s-ar fi observat urși habituați şi urși condiționați de hrană? Face parte ursul implicat în accident dintre aceştia?

Cât de complicat este pentru autorităţi şi specialişti ca, pe baza urmelor disponibile (cred că ploaia a dat o mână de ajutor permiţând piciorului ursului să lase urme în pământul înmuiat dar a şi încurcat spălând eventualele urme de sânge), să localizeze ursul afectat de accident şi să afle dacă animalul trebuie ucis sau relocat cu derogare/ aviz de la Ministerul Mediului sau poate fi lăsat în mediul său?

Până când rămâne în vigoare descurajarea drumeţilor care ar intenţiona să se plimbe până la, să zicem, Cabana Diham?

Pe ce bază ştiinţifică a fost stabilit acest termen?

De ce nu sunt anunţate traseele de patrulare pe care oficialii ne păzesc de urs?

De ce un turist care a mers la Urlătoarea dinspre Poiana Ţapului nu a fost avertizat că există un urs posibil rănit care, de furie şi durere, ar putea să rănească oamenii cu care s-ar întâlni?

Pe ce teritoriu se aşteaptă specialiştii să se deplaseze ursul (posibil) rănit?

Cât de departe este Poiana Ţapului de locul accidentului? Dar Cascada Urlătoarea?

Localitatea şi obiectivul turistic se află sau nu în perimetrul pe care specialiştii consideră că l-ar putea patrula ursul afectat?

Întâmplător, ursul lovit are colar GPS de la INCDS?

În cazul aprobării OM pentru aprobarea nivelului de intervenție în cazul speciilor de urși și lupi, în interesul sănătății și securității populației și în scopul prevenirii unor daune importante, ar fi vizaţi şi urşi de pe teritoriul judeţului Prahova?

Dacă da, câte exemplare ar putea fi vânate în anul 2017?

Câte exemplare de urs se estimează că ar trăi în prezent în pădurile de pe teritoriul judeţului Prahova?

Pentru ca petiţia să nu fie tratată ca anonimă, ataşez datele mele de identitate.

Mulţumesc!

******************

După o firească perioadă de aşteptare (nu uit nicio clipă că autorităţile au 30- 45 zile termen pentru a răspunde la petiţii, timp în care se documentează), au început să apară răspunsurile.

RĂSPUNS 1

Ministerul Mediului, 31 iulie:

Raspuns petiție și informare redirecționare petiție – document atasat.

Cu deosebită considerație,

Serviciul Relații cu Publicul și Mass-Media

Direcția de Comunicare, Transparență și IT

Ministerul Mediului

Din documentul atasat am aflat că:

 

RĂSPUNS 2

APM Prahova, 8 august 2017:

Referitor la: Solicitare informatii privind urs ranit la Busteni

Urmare adresei dumneavoastra, înregistrata la Ministerul Mediului cu nr.
56683/DCT1T/24.07.2017 şi la APM Prahova cu nr. 10009/28.07.2017 si prin care ne adresaţi mai
multe intrebari privind accidentul rutier de pe raza orasului Busteni, in urma caruia a fost ranit un
urs, va comunicam urmatoarele:

Referitor la proiectul de Ordin pentru aprobarea nivelului de intervenţie in cazul speciilor
de ursi si lupi, in interesul sanatatii si securitatii populatiei si in scopul prevenirii unor daune
importante, care poate fi consultat la adresa, facem precizarea ca acest act normativ prevede ca:

Art. l (I) Prezentul ordin reglementeaza conditiile de implementare a derogarilor de la statutul de
specii strict protejate, stabilil prin legislatia nationala de mediu in vigoare, pentru speciile lup si
urs, cut condiţia să nu existe o alernativă acceptabilă, iar masurile derogatorii sa nu fie in
detrimentul menţinerii populaţiilor speciilor mentionate intr-o stare de conservare favorabila in
arealul lor natural, numai in urmatoarele situaţii:

a) pentru preventrea producerii unor daune importante, in special asupra culturilor agricole,
animalelor domestice, pentru prevenirea produccrii unor daune importante asupra altor bunuri:
b) in interesul sanatatăţii şi securităţii publice.

Ca urmare, ordinul nu prevede acordarea unor cote de recolta pentru fiecare gestionar de
fond cinegetic, ci este menit sa faciliteze interventia in cazurile mentionate la Art. 1, motiv pentru
care se aloca un numar de derogari la nivel national, nu pe judete.

Procedura de obtinere a derogarii este prevazuta la Art.3 si va putea fi initiata de orice
autoritate a administratiei publice locale pe al carei teritoriu administrativ au fost produse pagube de
catre urs, cu respectarea etapelor descrise in ordin. In consecinta, nu poate fi estimat numarul de
exemplare de urs ce ar urma sa fie capturate si relocate sau recoltate in judetul Prahova, acest fapt
depinzand in primal rand de nivelul pagubelor produse si de comportamentul animalelor implicate.

In conformitate cu rezultatele procesului de evaluare a populatiilor de carnivore protejate,
derulat la inceputul acestui an, s-a estimat ca in judetul Prahova exista 342 exemplare de urs.

Pentru celelalte informatii solicitate de dumneavoastra, va recomandam sa va adresati
gestionarului fondului cinegetic 25 Sinaia-AVPS Hubertus Feleacu Bucuresti, Inspectoratului de
Jandarmi Judetean şi Inspectoratului de Politie Judetean.

Cu deosebita consideratie.
DIRECTOR EXECUTIV,
Florin DIACONU

RĂSPUNS 3

Garda Forestieră Ploieşti, 8 august:

Din răspunsul acestora deduc că au fost din greşeală amintiţi în articolul hotnews, dat fiind că nu au oferit practic nicio informaţie care să mă ajute să înţeleg cum a evoluat acel caz de urs lovit sau cum este gestionată populaţia de urşi în judeţul Prahova.

RĂSPUNS 4

Primăria Buşteni, 10 august 2017

Nu ştiu cum să tratez acest răspuns. Mă aşteptam ca primăria să aibă unele informaţii despre acel accident, măcar din cauza faptului că are în subordine Poliţia Locală care, la rândul ei, mă aştept să ştie măcar că pe strada, în ziua şi ora o maşină a lovit ceva.

RĂSPUNS 5

Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova, 10 august:

CONCLUZII

Din cele 6 instituţii sesizate, Prefectura Prahova şi Romsilva Ploieşti au ales să mă ignore până acum. Totuşi, nu exclud apariţia unor răspunsuri în zilele care au rămas până la expirarea termenului de 30- 45 zile de la înregistrarea petiţiei. Dacă acestea vor apărea, voi reveni la rândul meu cu o postare pe această temă.

Mulţumită redirecţionării efectuate de Ministerul Mediului, am primit un răspuns şi din partea APM Prahova, instituţie căreia nu-mi trecuse prin cap să îi scriu dar care a oferit informaţii importante.

Din cele 5 răspunsuri primite până acum, 3 oferă informaţii care mă ajută să înţeleg ce s-a întâmplat în urma acelui accident şi modul în care este gestionată populaţia de urşi din Prahova. Două răspunsuri nu par să ofere informaţii, Primăria Buşteni având totuşi meritul de a-mi sugera să cer detalii şi Administraţiei Parcului Natural Bucegi.

Sunt şi alte instituţii care ar putea oferi informaţii pe tema accidentului în care a fost lovit acel urs şi pe tema gestionării populaţiei de urs din judeţul Prahova:

Gestionarului fondului cinegetic 25 Sinaia-AVPS Hubertus Feleacu Bucuresti

Inspectoratului de Jandarmi Judetean

Inspectoratului de Politie Judetean

Administraţia Parcului Natural Bucegi

Dacă o să am energie, voi încerca să aflu mai multe de la aceste instituţii necontactate până acum. Spun asta pentru că au rămas fără răspuns întrebări importante şi, cel mai probabil, aceste autorităţi necontactate în prima fază pot avea informaţii esenţiale.

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI, centralizare

Mai exact unde s-a petrecut întâmplarea? (strada, coordonatele GPS)

Pe DN 1, pe sensul spre Bucureşti, după intrarea spre Mânăstirea Caraiman, în prima curbă ce coboară spre Poiana Ţapului (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova)

Cum au aflat autorităţile de accident?

Evenimentul a fost anunţat la serviciul de urgenţă 112, de el ocupându-se IJP Prahova- Serviciul Poliţie Rutieră (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova)

Câţi martori au existat?

FĂRA răspuns. Presupun că au detalii cei de la IPJ Prahova

La ce oră s-a petrecut accidentul?

Imediat după miezul nopţii (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova)

A fost un accident întâmplător sau isprava unui viteaz de Valea Cerbului care şi-a spus că îi arată el ursului?

FĂRA răspuns. Nu s-a făcut nicio apreciere pe această temă. Presupun totuşi că nu a fost vorba de un şofer "viteaz" care să fi lovit intenţionat ursul, dat fiind că, din răspunsul celor de la Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova rezultă că a avut de suferit şi şoferul care a fost scos din maşină cu ajutorul echipajului de descarcerare.

Şoferul implicat a fost identificat? Maşina pe care o conducea s-a ales cu ceva pagube? 

Înţeleg că Poliţia Rutieră şi echipajul de descarcerare au identificat şoferul, având în vedere că s-au ocupat de acest accident. Maşina a avut şi ea de suferit, altfel nu se explică nevoia de descarcerare.

Ce marcă şi ce model de maşină a fost implicată?

FĂRA răspuns. Presupun că au detalii cei de la IPJ Prahova.

Şoferul este suspectat de braconaj sau este înregistrat ca vânător? 

FĂRA răspuns. Presupun că nu a fost vorba de braconaj, vătămarea intenţionată a ursului sau altceva de genul acesta. Prin urmare, probabil este nerelevant în context dacă şoferul este sau nu vânător.

Ursul lovit este adult sau pui? 

Un urs adult care, după accident, a fugit în pădure (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova)

A fost lovit grav sau abia atins?

Din surse neoficiale, după câteva zile a apărut un urs cu piciorul rănit în zona Cabanei Gura Diham. (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova)

Ce se ştie în prezent despre el? A fost localizat? Este rănit? Reprezintă un real pericol pentru turiştii cu care s-ar putea întâlni?

Neoficial, la câteva zile după accident a fost localizat în zona Cabanei Gura Diham. Se pare că este rănit la picior. Nu e clar dacă ursul implicat în accident este acum un real pericol pentru turiştii cu care s-ar putea întâlni. (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova).

Personalul silvic are cunoştinţă despre faptul că în apropierea Buşteniului s-ar fi observat urși habituați şi urși condiționați de hrană? Face parte ursul implicat în accident dintre aceştia?

 

FĂRA răspuns. Sunt de părere că ar fi fost un răspuns important pe care ar fi putut să-l dea cei de la Garda Forestieră Prahova.

Cât de complicat este pentru autorităţi şi specialişti ca, pe baza urmelor disponibile (cred că ploaia a dat o mână de ajutor permiţând piciorului ursului să lase urme în pământul înmuiat dar a şi încurcat spălând eventualele urme de sânge), să localizeze ursul afectat de accident şi să afle dacă animalul trebuie ucis sau relocat cu derogare/ aviz de la Ministerul Mediului sau poate fi lăsat în mediul său?

FĂRA răspuns.

Până când rămâne în vigoare descurajarea drumeţilor care ar intenţiona să se plimbe până la, să zicem, Cabana Diham? 

FĂRA răspuns.

Pe ce bază ştiinţifică a fost stabilit acest termen?  



FĂRA răspuns.

De ce nu sunt anunţate traseele de patrulare pe care oficialii ne păzesc de urs?
 
FĂRA răspuns.

De ce un turist care a mers la Urlătoarea dinspre Poiana Ţapului nu a fost avertizat că există un urs posibil rănit care, de furie şi durere, ar putea să rănească oamenii cu care s-ar întâlni?
 
Imediat după accident, personalul Direcţiei Silvice Prahova şi ai Jandarmeriei Prahova au monitorizat permanent zona, au amplasat panouri informative şi au informat permanent populaţia din zonă despre pericolul reprezentat de urs. (Garda Naţională de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova)

Înţeleg de aici fie că a fost informată doar populaţia cu domiciliul în Buşteni- Poiana Ţapului (caz în care, ca turist, sunt teribil de tentat să ocolesc Buşteniul pe viitor, dacă umila mea contribuţie la prosperitatea zonei nu este importantă), fie că a minţit comentatorul tirolez de pe hotnews,  fie că traseul punct albastru dinspre Poiana Ţapului către Cascada Urlătoarea a fost considerat suficient de îndepărtat de locul accidentului încât să nu fie necesară avertizarea turiştilor.

Îmi pare rău s-o spun dar este total neclar în ce mod s-a ocupat DS Prahova şi Jandarmeria Prahova de siguranţa oamenilor care se aflau în zona pe care o putea patrula ursul rănit.

Pe ce teritoriu se aşteaptă specialiştii să se deplaseze ursul (posibil) rănit?  

FĂRA răspuns.

Cât de departe este Poiana Ţapului de locul accidentului? Dar Cascada Urlătoarea? 

Putem calcula singuri, ţinând cont de precizarea GNM legată de locul accidentului: Pe DN 1, pe sensul spre Bucureşti, după intrarea spre Mânăstirea Caraiman, în prima curbă ce coboară spre Poiana Ţapului. Dacă am înţeles eu corect, coordonatele locului accidentului sunt acestea: N 45,406618 E 25,534851, la circa 2 km de gara din Poiana Ţapului (calculat pe şosea) şi la circa 1,5 km de Cascada Urlătoarea (calculat în linie dreaptă)

Localitatea şi obiectivul turistic se află sau nu în perimetrul pe care specialiştii consideră că l-ar putea patrula ursul afectat? 

FĂRA răspuns.

Întâmplător, ursul lovit are colar GPS de la INCDS?  

FĂRA răspuns.

În cazul aprobării OM pentru aprobarea nivelului de intervenție în cazul speciilor de urși și lupi, în interesul sănătății și securității populației și în scopul prevenirii unor daune importante, ar fi vizaţi şi urşi de pe teritoriul judeţului Prahova?

Cota de intervenţie se referă la populaţia de urşi de pe întreg teritoriul naţional, inclusiv de pe raza  Judeţului Prahova. (Ministerul Mediului)

Referitor la proiectul de Ordin pentru aprobarea nivelului de intervenţie in cazul speciilor
de ursi si lupi, in interesul sanatatii si securitatii populatiei si in scopul prevenirii unor daune
importante, care poate fi consultat la adresa, facem precizarea ca acest act normativ prevede ca:

Art. l (I) Prezentul ordin reglementeaza conditiile de implementare a derogarilor de la statutul de
specii strict protejate, stabilil prin legislatia nationala de mediu in vigoare, pentru speciile lup si
urs, cut condiţia să nu existe o alernativă acceptabilă, iar masurile derogatorii sa nu fie in
detrimentul menţinerii populaţiilor speciilor mentionate intr-o stare de conservare favorabila in
arealul lor natural, numai in urmatoarele situaţii:

a) pentru preventrea producerii unor daune importante, in special asupra culturilor agricole,
animalelor domestice, pentru prevenirea produccrii unor daune importante asupra altor bunuri:
b) in interesul sanatatăţii şi securităţii publice.

Ca urmare, ordinul nu prevede acordarea unor cote de recolta pentru fiecare gestionar de
fond cinegetic, ci este menit sa faciliteze interventia in cazurile mentionate la Art. 1, motiv pentru
care se aloca un numar de derogari la nivel national, nu pe judete. (APM Prahova)

Dacă da, câte exemplare ar putea fi vânate în anul 2017?

Fiind vorba de o cotă de intervenţie, aceasta nu se referă la vânarea urşilor, ci la numărul maxim de urşi care pot fi relocaţi sau recoltaţi într-un mod rapid în cazul în care este pusă în pericol viaţa omului. (Ministerul Mediului) 

In consecinta, nu poate fi estimat numarul de exemplare de urs ce ar urma sa fie capturate si relocate sau recoltate in judetul Prahova, acest fapt depinzand in primal rand de nivelul pagubelor produse si de comportamentul animalelor implicate. (APM Prahova)

Câte exemplare de urs se estimează că ar trăi în prezent în pădurile de pe teritoriul judeţului Prahova?

In conformitate cu rezultatele procesului de evaluare a populatiilor de carnivore protejate,
derulat la inceputul acestui an, s-a estimat ca in judetul Prahova exista 342 exemplare de urs. (APM Prahova)

EPILOG

Deşi e clar că am acum mai multe informaţii decât cele din articolul hotnews, încă nu ştiu cât de sigur e să fac o drumeţie care să includă pădurile din jurul localităţii Buşteni. Prin urmare, momentan nu voi planifica nicio tură în Bucegi sau Baiului. Mi-o fi mie drag ursul dar nu vreau să mor din cauza durerii lui.

Mulţumesc instituţiilor care s-au străduit să mă lămurească cum stau lucrurile şi mă bucur că am îndrăznit să pun întrebări.

RISC MAXIM! NU umbla prin pădure la BUŞTENI!

Pornind de aici, am citit aici despre ursul lovit de maşină la Buşteni, cu două nopţi în urmă.

Deci animalul a fost lovit noaptea, pe raza oraşului Buşteni. Foarte precisă informaţia...

N-ar fi interesant să aflăm exact unde s-a petrecut întâmplarea? Nu ar fi şi mai interesant să aflăm dacă a fost un accident întâmplător sau isprava unui viteaz de Valea Cerbului care şi-a spus că îi arată el ursului? Oare şoferul implicat a fost identificat? Maşina pe care o conducea s-a ales cu ceva pagube? Ce marcă şi ce model de maşină a fost implicată?

Conform legilor româneşti, este ursul obligat să poarte vestă reflectorizantă când circulă pe drumurile publice? Dacă da, din ce magazin poate s-o cumpere? Preţul e exprimat în cmc de miere sau în ciuperci? Că de leul de ursărie n-am auzit încă...


Ursul era adult sau pui? A fost lovit rău sau abia atins? Şoferul era braconier cumva?

Cât de complicat este pentru autorităţi ca, pe baza urmelor disponibile (cred că ploaia a dat o mână de ajutor permiţând labei să lase urme în pământul înmuiat dar a şi încurcat spălând eventualele urme de sânge ursesc), să localizeze ursul şi să se prindă dacă animalul trebuie ucis cu derogare de la Graţiela sau poate fi lăsat în plata Domnului?

Până când rămâne în vigoare descurajarea drumeţilor care ar intenţiona să se plimbe până la, să zicem, Diham? Pe ce bază ştiinţifică a fost stabilit acest termen?

Se intenţionează cumva transformarea jandarmilor şi a personalului silvic în ghizi?

De ce nu sunt anunţate traseele de patrulare pe care vajnicii oficiali ne păzesc de urs?

De ce un turist care a mers la Urlătoarea dinspre Poiana Ţapului nu a fost avertizat că există un urs posibil rănit care, de furie şi durere, ar putea să nu mai răspundă pentru faptele sale?

Pe ce teritoriu se aşteaptă specialiştii să se plimbe ursul (posibil) rănit? Cât de departe este Poiana Ţapului de locul accidentului? Dar Cascada Urlătoarea? Localitatea şi obiectivul turistic se află sau nu în perimetrul pe care specialiştii consideră că l-ar putea patrula ursul afectat?

Întâmplător, ursul lovit are colar GPS de la INCDS?

Rar mi-a stârnit atâtea întrebări o ştire...

Oare îmi va răspunde cineva?

Tâmpiţeii de serviciu

Recent, într-o dimineaţă în care nu fu nevoie să plec la muncă (cu voia lu` Guvernoiu, că concediile ştiţi deja că sunt rare la mine), mă trezesc, ies din cameră şi dau cu nasul de un puternic miros de... bătrân. N-am eu nas sensibil (ca dovadă faptul că, probabil, mai put şi eu din când în când) dar de data asta chiar mă dădea afară din casă duhoarea...

Prin urmare, mi-am pus body-ul în mişcare, am dat fuga la prima fornetărie (bine că, recent, a apărut una destul de aproape de casă) unde am luat de-ale gurii (hrană sănătoasă, ca 99,99 % din ce obişnuiesc să bag în gură :D ) apoi m-am dus cu un metrou două staţii mai încolo. Cu ocazia asta am exersat chestia cu banda magnetică în stânga, cu faţa în sus, specifică noilor validatoare care nu mi se par nici complicate dar nici geniale, fiind parcă mai lente decât cele vechi.

Debarc lângă aproape singura felie mare de verde din subordinea tovarăşului primar care-mi poartă numele (cealaltă felie mai mare de verde din S3 fiind aia în care obişnuiam cândva să alerg) şi pornesc la pas în jurul gârlei. Fac vreo trei ture jumate (adică 10,5 km) în pasul leneşului (că doar nu era cazul să mă grăbesc acasă, mirosul aşteptându-mă să persiste câteva ore), timp în care îşi fac apariţia tâmpiţeii de serviciu.

Tâmpiţel 1

Un nene îşi plimbă nepotul (sau fiul) prin parc în timp ce un alergător (destul de bine antrenat, ce-i drept) "zboară" pe lângă ei. Bătrânul îşi exprimă nemulţumirea:

Aici e parc, deci se merge încet, ca în parc. Să alerge pe şosea aşa...

Dacă eram în momentul meu războinic i-aş fi explicat că parcul ăla este cam singurul loc din sector în care te poţi antrena în condiţii rezonabile pentru marile curse de alergare de şosea despre care, nu mi-e clar cum, aflase şi boşorogia sa.

Tâmpiţel 2

Un cetăţean se apropie de nişte boboci de raţă ca să-i fotografieze. Alt cetăţean, cu un simţ tehnic puternic, comentează:

Nu a auzit de zoom la telefon?

Păi bine măi, mare iubitor de răţuşte, tu îţi dai seama ce sugerai? Sugerai persoanei care s-a apropiat de răţuşte să le fotografieze cu ZOOM DIGITAL ca să obţină o poză tocmai bună de aruncat la coş? Că zoom-ul ăla nu e din cel care se bazează pe optică, pe mişcarea unor lentile în urma căreia obiectele mai îndepărtate să apară, mari şi clare, în fotografie. Zoom-ul telefonului (şi nu numai al lui, mă refer aici la zoom-ul digital în general) este, după părerea mea, cea mai proastă chestie pe care o putea inventa electronica.

Dacă vrei un zoom mare, optic 65x, uite ce ai putea cumpăra. Costă dar... îţi dai seama de la ce distanţă vei putea fotografia bobocii de raţă?

În schimb, dacă te mulţumeşti cu un zoom optic (5x) aproape egal cu cel digital (4x), atunci ia de aici ieftinătură!

Insişti să foloseşti camera telefonului? În cazul acesta pot doar să-ţi sugerez telefonul ăsta cu cameră de 12 MP.

Tâmpiţel 3

Un cetăţean stă pe o alee de pe cea mai intens antropizată (pen)insulă din IOR. Pe aleea de peste apă, alt cetăţean îndreaptă camera unui telefon spre insular.

Acum stau şi mă întreb, era musai să fie modelul pe o parte a gârlei şi fotograful pe cealaltă? Oare ce efect superartistic se urmărea? Nu era exact tot aia dacă făceau fotografia stând de aceiaşi parte a gârlei, la o distanţă care să permită eventuala conversaţie care să îmbunătăţească poziţia modelului?

Procesator autorizat de lemn

Se uită mai devreme un nene cu o oarecare poziţie că în faţa firmei zace în ploaie un palet. Strâmbă din nas şi, la fel ca orice alt individ care are o curiozitate şi dă cu ochii de mine, mă întreabă ce-i cu el, de parcă ar fi venit pe el mobila lu` mama.

Sătul fiind să dau explicaţii pentru chestii de care nu sunt plătit să mă ocup i-o trântesc în scârbă:

Avem un procesator autorizat de lemn, Bisti Vomănescu. El ştie ce are de făcut cu paletul. Nu se bagă nimeni peste el.

Astfel de situaţii nu merită niciun cuvânt în plus. Şi cred că aş fi abandonat exprimarea civilizată dacă omul ar fi insistat. În definitiv, după ce că am făcut treaba altuia (cred că e drăguţ să-ţi facă altul o parte din muncă şi tu să-ţi iei liniştit salariul pe munca lui), să mai dau şi explicaţii estetice? Păi n-am făcut şcoală de artă măi onorabililor, stimabililor!

Cheile Vârghişului, 13 mai 2017

Pe 25 martie 2017 Daniel pleca în Buila Vânturariţa cu nişte unii care organizau o excursie acolo. Era mulţumit când s-a întors din tură aşa că a analizat ofertele viitoare ale Hss în ideea de a se înscrie şi în alte excursii, în caz că e ceva tentant. Apare rapid ideea de înscriere la tura din Cheile Vârghişului din 13 mai 2017. Mă uit şi eu pe descrierea evenimentului, mă declar destul de încântat aşa că rezervăm două locuri. Face Daniel şi plata la momentul potrivit deci ne rămâne doar să aşteptăm tura şi să sperăm la vreme bună.

12 mai 2017, verific înainte de a pleca de la birou, a nu ştiu câta oară în ultimele zile, prognoza. Suna destul de sinistru. Ploaie, ploaie, ploaie urmată mai pe seară de ploaie torenţială. Avantajul relativ era că drumeţia presupunea şi vizitarea unor peşteri, timp în care am fi scăpat de urgia de afară. Totusi, eram mai degrabă pesimist gândindu-mă la cât de chinuitoare se poate dovedi plimbarea... Dacă nu ar fi fost vorba de nişte bănuţi pe care i-aş fi pierdut dacă nu plecam, cred că aş fi ales să stau acasă.

Ajung vineri seară acasă destul de târziu. Daniel se oferă să facă el micile cumpărături aşa că mă pot apuca să îndes în rucsac. Cu toată bunăvoinţa, reuşesc să mă bag în pat abia pe la 00:30, la 3:15 urmând să cobor din pat. Doar trei ore de somn înainte de plecarea în tură este oarecum o obişnuinţă pentru mine dar asta nu înseamnă că mă împac extraordinar cu oboseala care rezultă de aici. Consider totuşi somnul insuficient un preţ corect pe care-l plătesc pentru diversele forme de plăcere pe care le trăiesc în micile fugi în munţi.

Pe la 3:15, la câteva minute după a treia alarmă, cobor din pat. Apuc să mă igienizez cât de cât. Termină şi Daniel cu pregătirile aşa că, aproape de ora 5:00, ieşim din casă. Pe la 5:45 cred că eram deja instalaţi în autocar. Ţin minte că, văzând din faţa autocarului o parte a grupului cu care urma să mergem, am cam strâmbat din nas. Intuiam un grup lent, neobişnuit cu muntele. Prima impresie... Câteva minute mai târziu urcau în autocar cea mai tânără participantă şi mămica ei. Nu-mi imaginasem la început că, până la finalul zilei, aveam s-o consider pe cea mică vedeta turei. :)

În autocar s-au întâmplat câteva lucruri legate de organizare. Prezenţa, semnarea actelor, încasarea banilor pentru elementele neincluse în preţul plătit (în cazul nostru fiind vorba de tractor şi de taxa de rezervaţie), prezentarea traseului, prezentarea organizatorului. Organizatorul mi-a inspirat de la primele cuvinte o doză suficientă de încredere datorită felului în care s-a exprimat, atrăgându-mi atenţia recunoaşterea limitelor (legate de cunoaşterea teoretică), luarea în considerare a posibilelor mici accidente, orientarea spre soluţii, crearea de aşteptări realiste pentru cei pe care urma să-i conducă, precizările legate de procesarea deşeurilor pe care urma să le producem, grija faţă de lilieci.

Undeva dincolo de Predeal aud ceva de Casa cu cerbi (nu auzisem de ea deşi mai fusesem în zonă), o casă înconjurată de o curte populată de cerbi. Unii, la întoarcere, aveau să vadă şi cerbii. Eu nu am fost suficient de atent. La Braşov am avut impresia că şoferul nu cunoştea suficient de bine traseul când (din necunoaştere sau obligat de regulile de circulaţie, nu mi-e clar nici acum) m-am trezit că ne întoarcem pe o bucată de traseu deja parcursă (ştiu asta pentru că mă străduiesc să-mi iau repere). Odată trecuţi de Braşov, destul de mult timp am avut vedere spre creasta Făgăraşului, spre Postăvarul, poate şi spre Piatra Craiului. Nu mi-am imaginat că se vede atât de frumos spre sud, în timp ce traversezi depresiunea Braşov. Pe sectorul Rotbav- Augustin am privit cu plăcere rama estică a Perşanilor Centrali. În Măieruş, nu mi-e prea clar de ce, ne-am trezit din nou în situaţia de a ne întoarce din drum pentru că, dincolo de gară, urma un pod peste Olt pe care nu mergea trecut cu autocarul. Superstiţioşii au putut vedea aici un semn rău: la trecerea peste calea ferată de la întoarcere a trebuit să aşteptăm la barieră. Eu, probabil pentru că nu am plecat de acasă cu aşteptări surpraealiste, n-am resimţit cine ştie ce disconfort pe tema asta. 

La trecerea prin Aita Mare am observat un marcaj cruce albastră despre care am încercat să aflu detalii odată întors acasă. Nu am aflat decât că, cel mai probabil, este vorba de un traseu în Munţii Bodoc (o ţintă posibilă pentru drumeţii care se mulţumesc cu munţi puţin înalţi şi, dacă e corect ce am citit prin jurnale, destul de păşunoşi).

Odată ajunşi în Vârghiş, m-a luat de nas un triunghi roşu despre care vechea hartă inclusă în Munţii Noştri Perşani sugerează că ar fi suprapus peste actuala şosea, în bună măsură asfaltată (dar destul de îngustă, prevăzută din loc în loc cu alveole pe care să te poţi refugia când vin maşini din sens opus). Curând, vedem pe stânga indicatorul spre Peştera Mare de la Mereşti, exact aşa cum îl observasem pe Google Street View. Facem dreapta şi, în poiana din zona ultimelor case, observăm tractorul cu două remorci care ne aştepta. Cam pe aici am observat că, undeva în stânga, ar porni marcajul cruce albastră care, dacă am înţeles corect, merge cumva în paralel cu şoseaua, urmând să coboare după vreo 12 km către Cheile Vârghişului.

La urcarea în tractor, s-au cam despărţit oamenii care se înscriseseră împreună în tură. Iniţial au încercat să-şi ţină locuri unii lângă alţii dar, în lipsa unui culoar de trecere, locurile “rezervate” erau rând pe rând ocupate de cei care se nimereau să urce în remorcă în acel moment, pe principiul că trebuie să te aşezi pe cel mai în faţă loc posibil, astfel încât să se aşeze mai repede fiecare proaspăt urcat. Eu, urcând imediat înainte (sau după, cine mai ştie?) Daniel am prins loc destul de aproape de el dar nu am putut vorbi pe drum din cauza zgomotului. Chiar nu ştiam cum e să auzi în continuu zgomotul unui tractor timp de aproape o oră. Acum ştiu. E destul de neplăcut... La zgomot s-a adăugat fumul iar cu timpul s-au adăugat şi coborârile “în dinţi” pe care mă temeam să nu sar din remorcă şi balansul stânga- dreapta din zona neasfaltată care s-a dovedit un adevărat chin. Unii erau destul de relaxaţi, eu eram cu mâna strânsă pe o bară situată la un om mai în dreapta. Totuşi, în fotografii sau observându-mă reflectat în geamul de la cabina tractorului, se pare că am cam zâmbit în timpul incomodei tractoreli.

Mersul cu tractorul a avut totuşi şi o parte (mai) bună (decât mă aşteptam). Discutam cu Daniel că e posibil să mergem în remorcă aşezaţi pe jos, motiv pentru care aveam la îndemână nişte saci de gunoi pe care să ne putem aşeza. N-a fost nevoie de saci pentru că, în remorci, fuseseră aşezate bănci de lemn peste care puseseră câte o pătură, astfel încât suspensiile nu tocmai eficiente să fie cumva compensate cu nişte bănci nu foarte tari. Prin urmare, deşi destul de crispat, am putut privi în jurul meu, având ocazia să observ locuri frumoase, ireal de verzi, potrivite pentru nopţi frumoase petrecute în cort. La terminarea tracto-cursei, parcă pentru a compensa chinul din ultimele minute, cineva s-a oferit să-mi dea jos rucsacul din remorcă pentru a-mi fi mai uşoară debarcarea. Îi mulţumesc şi cu această ocazie! :) Cam de aici, încet- încet, au început interacţiunile între oameni care, până la coborârea din tractor, s-au cam ignorat reciproc.

 

După un timp în care fiecare s-a putut uşura mai mult sau mai puţin departe de privirile celorlalţi (fetele, după cum era de bănuit, s-au străduit să meargă cât mai departe deşi li se sugera că pot să se ascundă şi după un fir de iarbă, dacă nu găsesc ceva mai bun) ne-am pus rucsacii în spate şi, cu Bogdan şi cu ghidul de la Lumea Pierdută în frunte, am avansat câţiva paşi către chei. 

Puţin înainte de primul pod ghidul ne-a dat o mică lecţie de geologie pe care nu prea a ascultat-o nimeni. Eu m-am simţit un pic ca în zilele de practică geografică în care Sârbu, Nedelea, Săvulescu, Ene sau Mutihac ne povesteau lucruri pe care nu aveam să le reţinem niciodată deşi, cinstiţi fiind, ar fi fost logic măcar să ne străduim să reţinem câte ceva.

 

 

 

Aveam să văd în sfârşit podurile cu grijă montate pentru vizitarea cheilor, poduri pe care de vreo doi ani le-am tot admirat în fotografiile norocoşilor care găsiseră mijloacele necesare pentru a ajunge acolo, asta implicând şi găsirea unei soluţii pentru parcurgerea celor 25 de km care despart cea mai apropiată gară (cea din Augustin) de intrarea în chei.

Recunosc că, pe unele poduri, cele cu balans destul de mare, m-am simţit nesigur. Am mai simţit un oarecare pericol pe podurile pe care simţeam că ne-am adunat mai mulţi oameni decât pot ele duce. Din fericire, până la finalul vizitei, niciunui pod nu i-a fost depăşită rezistenţa. Le mulţumesc celor de la Lumea Pierdută pentru că au luat în calcul şi posibilitatea ca un grup de 50 de oameni să viziteze cheile, provocând înghesuială pe poduri.

Am trecut oarecum disciplinaţi, în grupuri de câte trei, doar pe podul la baza căruia un indicator asemănător cu cele rutiere sugera că podul nu suportă mai mult decât greutatea unei familii tată+ mamă+ plod (adică 200 kg). La întoarcere, eu cel puţin, am încercat să las spaţiu suficient între mine şi cei care treceau podurile în faţă sau în spate. Nu făcusem baie în râul tulbure la dus deci mă străduiam să nu fac nici la întors.

Puţin după primul pod am dat de un sector mai stâncos, în traversarea unei mici cocoaşe. La urcare erau prize suficiente, la coborâre ne puteam folosi de un cablu montat acolo mai mult sau mai puţin strategic. Ghidul de la Lumea Pierdută ajuta persoanele care erau incomodate de acel sector dar au existat şi oameni (printre care am bucuria să mă număr) care au trecut ignorând mâna de ajutor oferită cu generozitate de ghid, oameni cât de cât obişnuiţi cu stânca.

A venit şi momentul în care vedem un grup pe partea cealaltă a râului şi ne întrebăm cum au ajuns acolo, având în vedere că râul e larg, probabil adânc, tulbure şi aparent netraversabil. Aveam să aflăm câteva minute mai târziu că au traversat pe un pod după care s-au întors din drum, pe malul celălalt. În ce scop? Pentru că peşteră...

Între timp o fată se convinsese că are dreptate Bogdan când vorbeşte de Cheile Vârghişului ca despre o zonă de plimbare romantică. Fata a venit cu argumentul că este tare romantic să vezi în faţă atâtea funduri. Ironia a făcut că, în timp ce o auzeam, la câţiva metri în faţă am remarcat un fund dolofan de fată. :) Dacă vreo stimabilă doamnă sau domnişoară s-a excitat privindu-mi posteriorul, să dea un semn. Putem planifica şi alte momente în care să mi-l privească. Să şi pună mâna, eventual! :))

Ajungem sub Peştera Şura Cailor, trecem podul şi ne îndreptăm şi noi spre Peştera Mare de la Mereşti. Marcajul se schimbase, din cruce albastră în bandă galbenă. 

Urcăm întâi nişte trepte de pământ tasat, solidarizat cumva cu nişte folii, continuăm pe nişte scări metalice sănătoase pe care, tot din cauza grupului mare, nu prea am avut ocazia să le savurez. În gura peşterii ghidul ne-a povestit despre invaziile tătarilor şi despre modul în care se descurcau localnicii cu acele ocazii. Aşa am aflat de unde îşi trage numele turnul de peste drum de Peştera Mare de la Mereşti. 

 

În dreapta intrării mi-a atras atenţia o cruce. Nu ştiu de ce, m-am jenat să o fotografiez. Acasă, am regretat că nu ştiu ce nume era trecut pe cruce, fiind curios dacă este vorba de crucea celui care a murit în peşteră, acum câteva zeci de ani, conform celor menţionate pe speologie.org.

La câţiva metri de intrare, într-o boltă aparent fără continuitate, am văzut un liliac zburând. L-am trezit din somn, săracul... Aveam să mai văd unul, în aceiaşi peşteră, câteva minute mai târziu, aproape de sfârşitul zonei pe care am vizitat-o (adică aproape de scara metalică pe care a urcat fotograful oficial pentru a face minunăţia de fotografie pe care o puteţi vedea aici). Înainte de a se anunţa retragerea, organizatorii au propus un exerciţiu de adaptare: beznă şi linişte pentru câteva clipe. Emoţiile claustrofobice au dispărut după ce momentul poetic a fost întrerupt brutal de o băşină. :)

Dat fiind că poteca era de cele mai multe ori îngustă şi că grupul era mare, era dificil să găseşti locuri din care să fotografiezi fără să blochezi circulaţia. Asta m-a făcut să-mi propun revenirea în zonă, singur sau măcar în grup (mult) mai mic. Am remarcat totuşi că majoritatea oamenilor din grup îmi permiteau să mă reintegrez rapid în coloană, după micile evadări.

După ce am părăsit prima peşteră din program (unde îmi făcusem mici griji pentru cei rămaşi mai în urmă, cu lumină puţină, motiv pentru care am simţit că e bine să întorc frontala către ei), ne-am întors o vreme pe bandă galbenă, în dreptul podului ni s-a alăturat crucea albastră după care, un pic mai târziu, banda galbenă a fugit de lângă noi brusc, urcând abrupt către dreapta. Cândva, sper să ajung să urc şi eu pe acolo. De fapt, sper să ajung pe toate potecile marcate menţionate pe harta administratorului rezervaţiei.

 

Am mai mers o vreme pe râu în sus dar, relativ curând, s-a anunţat întoarcerea. Dacă aş fi fost de capul meu, cred că mergeam până în Mereşti, chiar dacă, din spusele lui Bogdan, rezulta că mai departe peisajul este monoton. Dar cum poate să fie natura monotonă? Sunt sigur că aş găsi imagini plăcute şi dincolo de teritoriul extrem de turistic al Văii Vârghişului.

Cultul din mine s-a trezit într-un loc în care am ajuns din urmă ghidul care discuta nu ştiu ce cu Daniel. Apucă să spună ceva de apa care dispare în punctul x urmând să reapară în punctul y (nu mai ştiu cum se cheamă elementele de relief carstic implicate) iar eu sar cu întrebarea:

Aţi folosit markeri ca să aflaţi unde revine apa la suprafaţă?

Ghidul lasă pentru o secundă impresia că l-am pus în încurcătură dar se prinde imediat ce vreau să spun şi anunţă triumfător:

Da. Am înroşit apa.

Uite cum îşi aduce omul aminte chestii citite cu mulţi ani în urmă în cursuri universitare sau în cărţi adresate publicului (ceva mai) larg... Mi-e ciudă că n-am reuşit să-mi amintesc cum sunt denumite în română chestiile astea care se folosesc pentru determinarea direcţiei în care curg apele subterane. Indicatori, parcă... Se vede că nu am mai pus mâna de secole pe cursul de hidrologie... M-ar renega Sârbu dacă ar afla! :D

Mergând de data asta pe râu în jos, aveam să ne oprim în gura Peşterii Şura Cailor unde s-a declarat pauză de masă. 

Eu cu Daniel am pornit aproape imediat spre adâncul peşterii, Daniel mergând până la capătul sectorului vizitabil în picioare, eu oprindu-mă înaintea unui sector îngust. Fac o poză când mă întorc din drum şi constat că mi-a apărut o fată în cadru. :) Nu băgasem de seamă până atunci că e cu noi în grup. De fapt, cred că e aproape imposibil să ţii minte câte ceva despre fiecare membru al imensului grup de 50 de oameni. Schimbăm câteva vorbe în drum spre gura peşterii. Mi s-a părut interesant că nu am fost singurii tentaţi să descopere imediat ce se ascunde în întuneric.

Rumegăm câte ceva (mă mir într-o oarecare măsură când observ că cineva îşi cărase primusul pentru a încălzi nu ştiu ce conservă) apoi vizităm şi oficial Peştera Şura Cailor. 

 

 

La a doua încercare am mers şi eu până la capăt. Luându-mă după Bogdan, îmi las şi eu pe jos rucsacul înaintea sectorului îngust, urmând să îl recuperez la întoarcere. Acolo unde galeria pierdea atât de mult în înălţime încât nu puteai înainta decât târâş ne-am oprit. N-a îndrăznit nimeni să treacă târâş mai departe. La întoarcere mă dezorientasem aşa că am întrebat pe cineva pe unde continuăm. Fără îndrumare, probabil m-aş fi învârtit o vreme pe marginea sălii până să regăsesc ieşirea... Ca să zic aşa, nu prea am faţă de speolog!

 

Ieşiţi din nou la lumină observăm că a început să plouă destul de tare. Deşi ieşirea din chei era la vreo 15 minute de mers, nimeni nu s-a grăbit spre tractor. De fapt, ce sens ar fi avut să se grăbească cineva spre tractor? Oricum nu ar fi încăput toată lumea în cabină, la acoperiş. :) În gura peşterii în schimb ne puteam adăposti toţi. Dar tentaţia descoperirii a învins şi de data asta. Bogdan a mers alături de ceilalţi oameni suficient de curioşi spre Gaura Tătarilor. 

Ieşind din Peştera Şura Cailor spre dreapta se merge pe poteca marcată până în dreptul unui copac cu bandă roşie forestieră după care, pe o potecă destul de abruptă, începi să urci. Ceva mai sus observi o altă potecă venind de jos, potecă aparent mai uşor abordabilă. Ceva mai sus poteca spre Gaura Tătarilor pare să se piardă în frunzişul căzut pe jos. Bogdan, deşi mai fusese de câteva ori acolo, a trebuit să cerceteze un pic până să ne transmită să-l urmăm în continuare. Pe aici am schimbat câteva vorbe cu un alt membru al grupului pe care nu îl remarcasem până atunci. Acest omuleţ, cu iniţiativă, a observat o urmă vagă de potecă înspre stânga, opusă celei pe care se străduia Bogdan să o ţină. 

Aveam să aflu mai târziu că poteca din stânga ar ajunge la un punct belvedere pe care, probabil, l-am văzut zilele următoare într-o filmare postată pe FB. Victorioşi până la urmă, ajungem şi în ochii tătăreşti. Cât căscam ochii pe acolo, mă trezesc stresat de o nevoie lichidă. Ocolesc prin dreapta ochii în ideea de a mă ascunde după stâncă dar... dau de o a treia arcadă pe care nu o văzusem în fotografiile nimănui. Pentru că se vedea perfect din partea cealaltă (unde, nu mi-e clar cum, ajunseseră câţiva oameni) am amânat nevoia şi l-am chemat pe Daniel să vadă şi el minunea. Între cele două arcade din pozele tuturor şi cea de a treia arcadă observ linia unui traseu de căţărare la care Daniel aprecia faptul că puteai ajunge uşor la primul piton, astfel încât să fii destul de bine asigurat.

Odată coborâţi de la Gaura Tătarilor ne întoarcem la Peştera Şura Cailor, recuperăm membrii grupului care nu au urcat cu noi şi ne întoarcem, de data asta de tot, spre ieşirea din chei. În câteva minute, plouaţi, ajungem la tractor. Aici, organizatorii au îndepărtat prelatele cu care protejaseră băncile cât am fost plecaţi, au scurs cantităţile destul de mari de apă care se adunaseră în ele apoi ne-au invitat să urcăm. De data asta m-am nimerit pe ultimul rând din remorca din faţă, cu rucsacul în spate. De teamă să nu mă trezesc în timpul mersului picând între remorci, mă ţineam strâns de o bară din spate. Pentru că afară ploua infernal (şi noi nu ne iubeam prin mansarde, deşi pe multe mândre purtătoare de sâni le-aş fi iubit pânâ la adânci bătrâneţi, dacă ar fi fost atracţie reciprocă) prelata a fost întinsă peste noi astfel încât peisajul la întoarcere mai mult l-am ghicit, asta deşi o fată cu iniţiativă din faţă- stânga a avut grijă să ţină mult timp “fereastra” deschisă, ridicând prelata în dreptul ei.

Reajunşi la marginea localităţii, ne-au urcat repede în autocar şi, după câteva minute, am pornit spre casă. Bogdan ne-a consultat cu privire la părţile care pot fi îmbunătăţite din punct de vedere organizatoric (mi-am amintit cu ocazia asta de insistenţa cu care Răzvan Ilie îmi cerea să critic ceva la tura pe care o organizase) eu trăgând concluzia că, din elementele pe care Bogdan le poate controla, i-aş reproşa într-o oarecare măsură doar mica ezitare pe urcarea spre Gaura Tătarilor; dintre elementele care nu puteau fi controlate (total) de el m-am “plâns” de ploaie şi de destul de stresanta plimbare cu tractorul. Un alt element negativ pe care nu prea îl putea controla el, de care mi-am amintit în timp ce scriam, este faptul că, dacă am observat corect, unele fete au rupt câteva flori din cele întâlnite pe traseu prea puţin conştiente de faptul că am putea vorbi de specii endemice, monumente ale naturii ameninţate cu dispariţia, sursă de hrană pentru cine ştie ce gâză rară.

Totuşi, bazându-mă pe faptul că în cea mai mare parte a timpului petrecut alături de Hss m-am simţit bine, cred că o să îi mai fiu client şi cu alte ocazii. Ca să zic aşa, o tură pe Ciucaş, în Ţara Luanei sau în Cheile Tişiţei mă atrag destul de mult.

Pe la 21:30 debarcam din autocar în Piaţa Unirii şi puţin după 22:00 ajungeam acasă.

În tura asta mi-am băgat picioarele pentru prima dată în bocancii aceştia. Mi-au lăsat impresie bună, fiind confortabili şi stând suficient de bine la capitolul aderenţă. Dacă se vor dovedi şi rezistenţi în timp voi începe să acord încredere bocancilor vânduţi de Decathlon. Deocamdată, am vrut să încerc altceva cu preţ relativ mic, diferit de bocancii Grisport cu care mă obişnuisem în ultimii ani să merg iarna prin oraş şi vara în drumeţii relativ simple.