Baba arde şi ţara se piaptănă...

Pe 1 ianuarie 2017, acum fix un an, aud pe cineva exprimându-şi bucuria:

Azi m-am simţit şi eu bine. Am băut vin, am băut şi bere...

Aceiaşi persoană, cu puţin peste 6 luni în urmă, ajunsese la spital cu fractură de bazin şi fisură de umăr. Orice om normal începea după un astfel de incident să caute soluţii care să amelioreze fragilitatea osoasă instalată serios la cei 73 de ani ai ei. Orice om normal dar nu şi ea...

Ea părea să fi uitat de tot că, imediat după internare, cei apropiaţi au început să-i spună că alcoolul, cafeaua, băuturile carbogazoase sunt duşmanii ei pentru că sunt principalii factori care au contribuit la instalarea osteoporozei respectiv la fractura şi fisura care au imobilizat-o mai mult de 30 de zile, nici la momentul 1 ianuarie 2017 lucrurile nestând tocmai promiţător cu mobilitatea ei.

Părea să fi uitat (asta dacă conştientizase cumva vreodată) că vreo 7 apropiaţi au făcut eforturi inimaginabile pentru a-i ameliora boala şi dispoziţia psihică, consumând timp, efort, bani, renunţând la puţinele plăceri din propriile vieţi doar pentru a-i da ei o nouă şansă la viaţă.

Nici nu-şi imagina că, poftind în continuare la alcool, le dădea o palmă dureroasă celor care se temuseră în câteva rânduri pentru viaţa ei (nu cred că îşi dă seama cât de speriat am fost înainte de operaţia ei, atât de speriat încât, deşi asta îmi provoca emoţii negative puternice, am vizitat-o la spital fiindu-mi teamă că este ultima ocazie de a o vedea în viaţă).

Este neplăcut s-o spun dar, cu ocazia asta, mama a demonstrat cu vârf şi îndesat că este iraţională, că nu este nimic decent de învăţat din reacţiile ei, că a trăit degeaba, că tot chinul apropiaţilor ei e inutil.

Nu ştiu ce se va mai întâmpla din momentul în care scriu rândurile acestea până în momentul în care am planificat publicarea dar nu mă mai aştept la nimic bun din partea ei.

Sub o formă sau alta, urmează o lungă perioadă de chin. În viaţă ne chinuie, când s-o întâmpla să treacă dincolo o să ne chinuie. Pentru că, după cum sugera cineva, cândva, deşi ştii că are o vârstă la care moartea se apropie cu paşi mai mult sau mai puţin mari, te-ai obişnuit s-o ştii în viaţă şi vei suferi crâncen când nu va mai fi.

Te ucide trăind, te ucide murind...

Din nou singur, la Gârbova (26 noiembrie 2017)

După ce mă puse dracu` să-mi iau iar Card Tren Plus (cu care, deocamdată, făcusem doar călătoria spre Brăila pentru tura în Măcin povestită în câteva episoade acum câteva săptămâni), după ce mă puse alt îngeraş gri bălţat să-mi iau un nou rucsăcel de o zi (după standardele mele, că după alţii rucsacul de o zi e mult mai mic) a trebuit să plănuiesc o nouă ieşire bătrânească prin munţi. Mă cam enervau pe mine poveştile cu trenuri pline de studenţi care călătoresc moca datorită distrugătorilor naţiei (guvernul Dragnea) şi cu călătoria într-un picior dar am găsit soluţie. Mi-am luat cu o zi înainte bilet cu loc, la IR, atât pentru dus cât şi pentru întors, luând probabil faţa hoardelor de studenţi care, cel puţin la întoarcere (că de plecat ce fraier mai pleacă duminică dimineaţă?) sperau să ocupe locul cumpărat de mine.

Am devenit leneş în ultimul timp aşa că am vrut să mai prind nişte minute de somn dimineaţă. Prin urmare, am plecat cu IR 1631 (Bucureşti Nord 07:00, Azuga 08:47) şi am călătorit singur pe pătrăţica de 4 locuri (după cum spuneam, puţini sunt fraierii care pleacă la munte duminică dimineaţă) auzind din când în când discuţia unor alergăreţi montani care plănuiau ceva cu Mălăieşti... Linişte şi pace, ceaţa se ridica, soarele apărea (ba chiar devenea deranjant pentru că-mi tot intra în ochi), mă apropiam de Azuga cu o vagă senzaţie că voi parcurge a nu ştiu câta oară un traseu deja clasic pentru turele mele solitare. 

Cobor din tren în urma alergăreţilor dar pornesc pe partea cealaltă faţă de ei. Bucegii se vedeau frumos, 

vremea era bună deşi un pic cam rece, cu un oarecare misefâlfâism mă îndrept spre DN 1 apoi mă deplasez un pic spre nord până la intrarea în triunghiul albastru. Între timp, GPS-ul se chinuia să prindă semnal, debusolat din cauza distanţei mari dintre Măcin şi Azuga. 

Nu mai fusesem de un milion de ani toamna pe aici... Începutul potecii era serios marcat cu gunoaie, cel mai probabil aduse de vânt după ce erau aruncate de civilizaţii şoferi. După ce am luat ceva distanţă faţă de DN îmi sare în ochi ceva în dreapta potecii. Deloc grăbit, deviez câţiva metri ca să constat că acolo era un gard. Revin în potecă. Mai deviez un pic în locul în care găsesc nişte pseudopuncte albastre care m-au dus cu gândul la celălalt traseu spre Gârbova, cel dinspre captarea de apă. De la punctele alea fugea în dreapta o potecă largă.

Un pic mai sus, o altă potecă largă fuge în dreapta. Pe aici îmi imaginez că intenţionau să traseze varianta de triunghi albastru spre parcul din Azuga (sunt hărţi care mint arătând varianta asta de marcaj). Bine, dacă ai chef să cobori pe acolo, nici nu cred că ai nevoie de marcaj...

Şi mai sus parcă mai fuge o potecă. În mijlocul ei, o ciudăţenie de recipient de plastic, albastru. Iarna n-aveam cum să văd bidonul ăsta, fiind acoperit de zăpadă.

Un pic mai încolo încep să scot pe gură mici rime pentru copii mai mult sau mai puţin mari (vedeta a fost Miaunel cotcodăcel/ Călare pe un căţel), în speranţa că după mai mult sau mai puţin tinerele conifere nu se va ivi niciun cap de ursuleţ drăgălaş. La popasul amenajat cândva de drumetu71 (parcă el scrisese pe carpaţi.org de ispravă) am stat puţin, cât să văd o măgăoaie de care nu ştiam şi să observ o vagă urmă de veche potecă şi un la fel de vechi triunghi albastru din vremea în care aici nu ajungea ditamai drumul pe care o maşină mai vioaie probabil a adus puieţii de conifere.

Deja se cam observa panta aia nasoală pe care mi-o aminteam din turele de iarnă. Am zis pantă nasoală? Ei bine, de data asta am simţit-o ca foarte nasoală. Luuuuungă, destul de abruptă, constantă, m-a obligat la câteva scurte popasuri până în vârful ei. Bine, presupun că am gâfâit mai mult de data asta pentru că m-am încăpăţânat să las beţele telescopice pe rucsac. Iarna urcam la beţe de cum intram pe marcaj.

Un nou element îmi stârneşte curiozitatea, copacul cu cruce. De data asta nu mai trec indiferent. Mă apropii, citesc mica plăcuţă şi rămân mirat. Cum să mori la nici 50 de ani în drum spre Gârbova? O fi fost ger teribil? O fi fost deja bolnav drumeţul? L-o fi atacat vreo fiară? Nu mai am nici eu prea mult până la vârsta aia... Să fie o anticipare sumbră că tot mă fâţâi singur pe aici?

După panta aia obositoare mi-am pus în gând să nu mai urc prea curând pe aici, preferând punctul albastru, eventual cu intrare pe drumul forestier care pleacă dinspre Str. Brânduşelor, după cum îmi spunea recent dl. Negulescu pe carpaţi.org. Altă opţiune, mai lungă totuşi, e chestia aia care pleacă din Limbăşel...

Nu ştiu prin ce fenomen, începusem să miros vârful. Începuse să apară zăpada, mi se părea că deja câştigasem suficientă altitudine, începeam să văd semne precum văd fanaticii semnele apropierii Apucă Lipsei. Nu-mi imaginez prea mult apropierea vârfului că ies în poiana de sub el. Aici casc ochii, cu gândul la postarea aceluiaşi domn Negulescu. Observ punctul albastru care aici se oprea. Lângă primul punct văd urme de urs pe jos. Îmi fac curaj sperând să nu fie tocmai proaspete. Mai bag nişte rime cu bebeluşi drăgălaşi ca nişte iepuraşi, ca să m-audă jivina în caz că... 

Privesc poteca marcată de aici doar cu triunghi albastru. Deci harta postată de dl. Draghici nu prea seamănă cu prezenţa reală a punctului albastru. Pentru că e banal pe sub vârf, încerc să-mi amintesc cum am abordat în decembrie anul trecut continuarea. Acum nu erau urme făcute în stratul subţire (dar relativ tare) de zăpadă aşa că am deschis eu poteca, intuind trecerea printre copaci şi ajungând la acea sârmă ghimpată tăvălită pe jos. Ceva mai sus observ în dreapta o potecă lată. Deci despre asta întreba neco... Ce-ar fi să pornesc pe ea? Mai bine nu! Să nu dau cumva de ursuleţ... Plus că, în grabă, uitasem să verific dacă trenul de întoarcere chiar opreşte şi în Azuga (aveam să aflu seara că opreşte) aşa că părea mult mai sănătos să continui spre Predeal de unde aveam rezervat locul. Pe partea cealaltă, îmi părea rău că nu reuşesc să-i satisfac omului curiozitatea şi că, pe zăpadă mare, nu cred că voi mai putea observa poteca. Oricum, ideea e că acea potecă largă trece pe acolo pe unde simţi nevoia să schimbi direcţia, urcând spre vârf. Nu mai continui înainte (cum ar veni, spre V. Limbăşel), faci stânga şi te menţii pe culme până în vârf. Dacă ai face dreapta ai merge pe poteca neco dacă-mi este permis să o numesc aşa.

Pe aici mă intersectez cu vreo trei drumeţi în vârstă. După câteva ore de tăcere, constat că abia-mi mai ies vorbele din gură. Ne salutăm, schimbăm câteva vorbe apoi îşi vede fiecare de sensul său de mers. Pe vârf fac ca de obicei o mică pauză. Trag o filmare apoi continui spre Cab. Gârbova. Aveam impresia că de pe Vf. Clăbucetul Taurului se coboară direct la cabană dar de fapt traseul mai trece o cocoaşă, face nişte curbe subtile şi abia apoi coboară spre cabană. Pe coborârea finală aveam să-mi reamintesc că pe aici sunt de multe ori depozite serioase de zăpadă. De data asta, iarna fiind la început, observ potecile- şanţ care, în alte condiţii, îţi lasă impresia că pe toată faţa nordică a vârfului zăpada este imensă. În realitate e imensă în şanţuri şi decentă în afara lor. Dar cine mai localizează şanţurile când totul e alb pe acolo?

Apropiindu-mă de cabană, constat că sunt câţiva oameni care fac nu ştiu ce pe-afară. Îi ignor, intru în cabană şi se potrivesc lucrurile cumva de mă apucă foamea. Aflu că fac grătar aşa că cer un piept de pui şi-un ceai. Acum, prin cabane, Lipton pare mai la modă decât erau pe vremuri ceaiurile din ierburi culese din împrejurimi. Între timp mă prind că o tabără de cercetaşi reprezintă azi principala sursă de venit a cabanei. Îmi sunt cam antipatice în ultima vreme grupurile mari de copii...

Dau să întreb cât durează până fac puiul dar renunţ pentru că aveam timp suficient până la tren. La final, pentru că resursele umane ale cabanei erau mai mult decât ocupate cu grupul de cercetaşi, am constatat că am avut de aşteptat mult mai mult decât îmi imaginasem. Probabil ai parte de o aşteptare la fel de lungă în orice moment în care cabana a atins un grad mare de ocupare, indiferent că vorbim de grupuri organizate sau de turişti mai mulţi ajunşi aici fiecare de capul lui.

Mănânc până la urmă, îmi spun că a picat mai bine la stomac grătarul decât ar fi picat sandwich-ul din rucsac, unde mai pui că am stat şi la căldură cât am aşteptat. După ce termin de mâncat pornesc în căutarea timpului pierdut. 

Am în faţă nişte omuleţi pe care pare greu să-i depăşesc aşa că mă străduiesc să rămân la o oarecare distanţă în spatele lor. Uneori distanţa dintre noi se micşorează considerabil. Până la urmă scap de ei la telescaun. Eu mă strecor în dreapta, pe pârtia Cocoşul, ei nu ştiu încotro s-au dus. Rămân din nou eu şi cu mine. Cobor pe dreapta pârtiei, încă nepotrivită pentru schi, dată fiind zăpada proaspătă şi subţire care ar permite schiului să sape până la pământ. De data asta nu dau de câinii maidanezi de care mă împiedicasem cu altă ocazie. Ori s-au luat măsuri, ori au rămas căţeii fără hrană în zonă şi din cauza asta s-au deplasat către locuri cu hrană mai accesibilă.

Cobor pe pârtie şi aştept momentul în care marcajul cruce albastră fuge în dreapta. Chiar la bifurcaţie, cu spatele la pârtie, un panou cu interdicţii, antic şi de demult. Ca drumeţ, astfel de panouri mă informează că le doare-n dos pe autorităţile locale de mine. 

Intru pe poteca largă pe care mai fusesem cândva, cu vreo 6 ani în urmă, într-o tură de pe carpaţi.org. 

Merg ce merg şi bag ochiul în GPS. Observ acolo un punct, Piscul cu Brazi, care nu-mi spune nimic. Nu era mai deloc logic să mă consider rătăcit (că doar eram pe ditamai potecoaia marcată) dar m-am îngrijorat un pic, ştiind că zona Susai este atât de plină de poteci, potecuţe, drumuri şi drumuleţe încât pare destul de simplu să te debusolezi. Fac o socoteală şi-mi spun că activez butonul de panică dacă nu ajung în marcajul care coboară de la Susai până la ora x. Între timp, mă uit cum, din marcaj, fug în jos drumuri şi drumuleţe. Poteca mea e în continuare largă. Uneori e noroioasă, câteodată e înzăpezită iar din loc în loc apare câte-o baltă pe care trebuie s-o ocoleşti cu oarecare grijă. Fiind prima dată singur pe ea, am analizat-o şi din perspectiva asta şi am tras concluzia că poate fi plăcută o plimbare solitară pe aici, vara (îmi şi imaginez traseul: Azuga- Păstrăvărie- Clăbucetul Azugii- Susai- Pârtia Cocoşul- Predeal).

Intersectarea potecii dinspre Susai am făcut-o la ora potrivită pentru a elimina doza de îngrijorare. M-am uitat urât la nişte maşinuţe care mişunau pe acolo, am luat-o repede la vale când am observat un grup care cobora din Susai pe potecă, m-am încăpăţânat în continuare să nu scot beţele telescopice spunându-mi că, în cel mai rău caz, pot aluneca pe o porţiune noroioasă sau îngheţată şi să dau cu fundul de pământ. 

Reuşesc să ajung la asfalt cu mândria neşifonată, încântat că am mers strict pe picioare toată tura.

La intrarea în Predeal remarc imensitatea aia de panou nou care dă detalii despre extraordinara expediţie pe care o poţi face până la Susai. 

Oraşul e aproape pustiu. Inexplicabil, stomacul se supără pe mine şi m-apucă vomitatul. Trece repede senzaţia aia naşpa şi-mi văd de drum. Abia la gară dau de ceva aglomeraţie. Până să-mi vină trenul (am avut destul timp să mă plictisesc în apropierea gării) constat că au coborât şi cercetaşii. 

Mă uit cu oarecare nostalgie spre locul fostei cofetării pe care, când eram mic, o frecventam la finalul plimbărilor. Acum cofetăria e transformată în cârciumă şi sală de jocuri. Cu cât mai des văd astfel de săli cu atât mi se întăreşte senzaţia că, în România, unii câştigă (dar şi pierd) banii foarte uşor.

Tot aşteptând pe lângă gară, decid să pierd şi eu câţiva lei cumpărând nişte magneţi de frigider. Aş mai fi cheltuit şi pe o cană de vin fiert dar n-am reuşit să identific un loc nefiţos care să vândă aşa ceva.

Pe tren, la întoarcere, constat că dincolo de Sinaia deja se călătorea în picioare. Deci a fost bună ideea de a-mi asigura loc din timp.

Peste câteva zile, încercând să descarc GPS-ul, constat că acesta s-a supărat din nou pe mine şi refuză să comunice cu PC-ul. Cu greu, am reuşit să dau jos punctele. Dar trackul poate să fie definitiv pierdut (asta dacă GPS-ul insistă să nu comunice şi dacă voi fi nevoit să îl resetez).

TRASEU

Gara Azuga- DN1- Cabana Gârbova- Ruine Clăbucet Plecare- Staţia de sus a telescaunului- Pârtia Cocoşul- Piscu cu Brazi- potecă Susai- Predeal

CRONOLOGIE

09:01- intru pe potecă triunghi albastru

09:08- bifurcaţie cu fals punct albastru

09:39- loc de popas lângă pepinieră

10:15- dau de zăpadă în zona curbei de nivel de 1320m

10:34- se bifurcă punctul albastru spre capătul estic al Azugii

10:58- Vf. Clăbucetul Taurului

11:32- 13:12- pauză la Cabana Gârbova

13:55- crucea albastră părăseşte pârtia Cocoşul spre dreapta

14:49- intru pe bandă roşie spre Predeal

15:15- bifurcaţie punct albastru spre Piatra Mare

15:21- asfalt la intrarea în Predeal

15:31- indicatoare noi

17:00- sunt deja la gară

Singur în Baiul sudic, 7 decembrie 2017

Joi 7 decembrie 2017, în a doua zi a miniconcediului luat în special din greaţă faţă de moş Nici O Laie, cobor din pat pe la 3:30, după aproximativ 4 ore de somn. Târziu, foarte târziu (la 05:07) pornesc spre gară dar, spre norocul meu, ajung mai repede decât credeam (în vreo 50 de minute ajungeam la gară, trenul meu, la care aveam deja bilet luat, urma să plece la 6:23). Nu eram tocmai optimist din două motive: urma să mă plimb printr-o zonă necunoscută pe o prognoză relativ pesimistă de vânt puternic (fusese, poate încă era în vigoare, atenţionare de vânt până la 100 km/h în munţii din Prahova, la peste 1700 m altitudine).

Pornesc deci cu trenul, singur în nişa mea de 4 locuri. În apropiere, un grup de liceeni care mergeau cu şcoala la Buşteni. Nici gălăgioşi, nici prea cuminţi, copii păreau destul de normali. Pe la Breaza Nord am senzaţia că sunt deja la Comarnic deci casc bine ochii pentru că urmau, teoretic, Posada şi Valea Largă. În realitate, am mai avut ceva de aşteptat până la Comarnic. Pe tren am timp să mănânc, să studiez descrieri de trasee de pe munţii noştri şi carpaţi.org, să-mi întind beţele telescopice, să casc ochii pe geam la o chestie (rachetă?) care se înălţa în văzduh prelungind în sus culorile răsăritului.

Când dau să-mi pun parazăpezile (nişte vechituri pe care nu ne-am îndurat să le aruncăm, deşi avem parazăpezi noi în casă) constat că uneia îi lipseşte chinga care trece pe sub bocanc. Îmi spun că o pun aşa, mai mult de formă dar îmi amintesc imediat că am sfoară la mine. Din două table care erau la îndemână în tren cu una am reuşit să tai sfoara. Am improvizat o legătură care, mai târziu, avea să-şi demonstreze un singur punct slab: se lipea zăpada de sfoara aia ceva de speriat! Din când în când trebuia să dau din picior încercând s-o dezlipesc.

În sfârşit, la ora 08:46 cobor în Valea Largă pe ultima uşă a ultimului vagon, motiv pentru care am ratat peronul, sărind pe pietrişul ăla neplăcut. Câţiva metri mai încolo mă caţăr pe peron, trec pe lângă clădirea gării, sunt atent la cei trei căţeluşi care mişunau pe acolo nu ştiu cu ce intenţii (nu păreau duşmănoşi dar nici eu nu păream lipsit de apărare cu beţele întinse), între timp, pe o clădire de peste şine, remarc triunghiul roşu care pleacă de aici spre Cota 1000 (şoseaua Sinaia- Târgovişte).

Pe lungul pod peste Prahova, pe la mijloc, simt un balans ciudat şi-mi cam tremură inima de emoţie. Mă uit mai atent şi constat că podul este cumva atârnat de cabluri, nefiind tocmai stabil din cauza asta. E clar că nu aş vrea să-l traversez pe vânt puternic... Nu mai fusem pe podul ăsta de vreo 25 de ani, de când fusesem cu Daniel şi cu tata campat la Izvorul Rece. Tot de atunci aveam şi vagi amintiri despre drumul forestier care pleca din spatele motelului şi şerpuia prin pădurea tânără de conifere.

Gâfâi pe scările care mă scot aproape de şosea. Sunt cam la pământ cu antrenamentul anul acesta... Ies sus şi caut DN-ul. Ia-l de unde nu-i! Prind la ghici direcţia spre o staţie de electricitate (de aici se pare că pleacă linia electrică în lungul căreia evoluează mai încolo triunghiul roşu, în Bucegii sudici), observ o potecuţă exact când decisesem să mă întorc pentru a încerca prin altă parte. Merg paralel cu gardul staţiei de electricitate şi, în sfârşit, ies în DN 1, peste drum de Izvorul Rece. Căţeii de dincolo de gard au stat cuminţi.

În următorii 200 m trebuia să traversez şoseaua într-o zonă pe unde, în condiţii normale, nu traversează nici dracul, motiv pentru care nu există nici cea mai vagă urmă de trecere de pietoni. O iau deci spre sud, pe dreapta drumului, căutând momentul potrivit pentru traversare. Exact la ramificaţia drumului forestier (vechi, zice documentaţia) Valea lui Bogdan am noroc să pot traversa după ce urmăresc un minut tablele pe roţi care aveau prioritate. Nici nu trec bine şoseaua că observ în faţa curţii amplasate strategic exact la ramificaţia forestierului un dulău măricel, liber. Mă pregătesc să trec, cu grijă la mişcările uriaşului lătrător. Din fericire, nu se apropie prea mult, mulţumit probabil că am ocolit cât de pe departe se putea curtea pe care o păzea. Mai era pe acolo o pocitanie mică lătrătoare dar pe aia aproape că nu am băgat-o în seamă.

Pe culmea (Culmea Gagul Mare, conform hărţilor) care începea să se ridice în stânga forestierului observ o potecă. Îmi spun că aş putea merge şi eu pe poteca aia dar, după ce citisem despre Valea lui Bogdan, eram totuşi mai tentat de drumul larg, cu atât mai mult cu cât mă aflam la prima vizită în zonă. Intru deci pe drum, depăşind pe stânga bariera care-l închide circulaţiei auto. Puţin mai sus, nişte afişe cu interdicţii anunţă o amenajare hidrotehnică. O depăşesc mulţumit că nu se mai agită câinii de jos. Curând drumul începe să urce mai abrupt, reduc ritmul (şi aşa lejer), casc ochii la pragurile construite în lungul Văii lui Bogdan, mă uit întrebător la urmele pe care le observ pe jos, vorbesc singur din când în când pentru a alunga astfel posibilele fiare ale pădurii care ar fi dorit să mă aibă pe post de masă de prânz, îmi amintesc un cântec şi... tot mai rece şi singur cărarea mă suie. Bine, nu era tocmai rece, poate puţin sub 0 grade. Mâinile nu simţeau nevoia de mănuşi şi eram tare mulţumit din cauza asta, având posibilitatea să consult GPS-ul (care, din nou, refuză să mai comunice complet cu calculatorul; boala asta pare pentru el la fel de obişnuită ca o răceală în cazul oamenilor, cauza fiind posibil comună: temperatură scăzută şi umiditate mare). Bine că am putut să-l încarc cu harta şi unele puncte mai mult sau mai puţin aproximate de diverse surse (de exemplu, preluate de pe opentopomap).

Urc, observ bornele de distanţă, îmi dau seama că cei vreo 5 km de drum nu sunt tocmai o exagerare. La borna de 2 km (cu 2-ul înscris într-un pătrat- dreptunghi) încep să mă gândesc că în cerc sunt înscrise cifrele legate de sute de metri iar în pătrat sunt cele legate de kilometri, fiind simplu să-ţi dai seama cam cât ai mers cu condiţia să remarci cifrele înscrise în patrulater.

Vine şi momentul în care observ pe jos şi urme de om. Părea să fie un drumeţ singur care cobora nu ştiu de unde. Undeva pe la jumătatea drumului urmele de om m-au părăsit făcând stânga şi nu au mai revenit. Poate aş fi luat-o şi eu după urme (că or fi ducând undeva) dar insist totuşi să mă ţin de drum ca beţivul de gard. Tot sperând la poienile din descriere, mă trezesc ieşit în singura poiană de până aici, cea în mijlocul căreia tronează o construcţie care are în dreapta (cum o priveşti venind de jos) o terasă de lemn izolată de exterior cu folie de LDPE. Nu observ nicio mişcare în zonă aşa că-mi imaginez că nu-s acasă silvicii. Poate m-aş fi adăpostit un pic pe terasa aia (nu că aş fi avut reală nevoie, bine îmbrăcat şi pe o temperatură plăcută, alăturată unui fantastic cer senin) dar, aflându-mă în dreptul ei, aud lătrat mai jos. Mă întorc şi observ doi dulăi care lătrau în direcţia din care venisem eu. Mi-am imaginat că latră după cine ştie ce lighioană şi aproape că le eram recunoscător că o alungă. Îi întreb dacă au văzut ursul de parcă m-ar înţelege. Unul dintre câini vine spre mine aparent prietenos (dădea din coadă) dar totuşi lătrând. Am grijă să pun un băţ între mine şi el. Un pic enervat de senzaţia de oarecare ameninţare, încep să-i vorbesc iar: Mai bine mi-ai spune în ce direcţie continuă drumul!

Relativ liniştit, continui uşor prin dreapta clădirii (între ea şi plantaţia tânără de conifere), cânii mă lasă în pace, mai sus dau din nou în ditamai drumul, văd un tractor cu lanţuri pe roţi (probabil el făcuse urmele pe care le remarcasem mai jos), îmi dau cu presupusul că sunt pe noul drum din stânga (geografic) Văii lui Bogdan, un pic debusolat îmi pun problema să cobor în dreapta pe acesta dar în acelaşi timp observ nişte urme care fug undeva în stânga drumului. După ce casc un pic gura pe acolo o iau pe acele urme, urc un pic relativ abrupt şi, puţin mai încolo, intersectez un nou drum, lat, frumos, uşor de urmărit. Îmi pun pentru o clipă problema că am scurtat o serpentină a drumului de jos şi că, la o posibilă întoarcere pe aici, aş putea să fiu debusolat de serpentinele astea, urmand să-mi fie greu să prind direcţia corectă pe noul drum forestier de pe Valea lui Bogdan. Aveam totuşi soluţia întoarcerii pe propriile urme (fizice, lăsate în zăpada în strat subţire pe care am călcat aproape de la începutul urcării pe drum dar şi electronice, lăsate de trackul GPS pe care e posibil să nu reuşesc niciodată să-l descarc în calculator) aşa că nu eram cu adevărat îngrijorat.

În noul drum descoperit fac stânga şi, ceva mai încolo, în dreptul unei platforme mai largi pe care îmi imaginez că întorc utilajele, mă blochez câteva clipe neintuind o posibilă continuare. Un pic mai jos, tot pe acest drum nou, mă intersectez cu un nene care conducea doi cai. Undeva între acest nene şi platformă observ, despărţite de maxim 50 m, două lucruri interesante: un indicator rutier pentru succesiune de curbe din care prima la stânga şi o potecă relativ abruptă pe care continuau urmele de potcoave, undeva în dreapta, pornind în unghi de 30 de grade din drum. Ora 10:30.

Imediat după indicator drumul trece spre stânga, pe un pod.

În jos, pe direcţia din care veneam, drumul arăta aşa:

Spiritul de aventură părea să mi se atrofiat. Puteam să continui pe poteca aia dar am preferat din nou drumul. Care până la urmă m-a trădat lăsându-mă pradă unei poteci largi, plăcute, mergând cam pe curbă de nivel. Pentru că era încă devreme nu-mi făceam griji pentru direcţia în care merge această largă potecă. Bag totuşi ochiul în GPS şi constat că merge oarecum spre Vf. Gagul Mare. Nu-mi făceam griji pentru direcţie dar vântul puternic care se auzea deasupra copacilor începea să mă neliniştească. Nu ştiam dacă s-a prelungit avertizarea de vânt puternic, ştiam că meteoblue dă vânt spre 60 km/h pe Baiului aşa că se impunea ceva atenţie acordată acestui aspect. Presat de o necesitate, marchez teritoriul îngălbenind zăpada. Profit de pauză şi iau o pătrăţică de glucoză. Mă nemulţumeşte felul în care se aude vântul dar merg înainte. Las totuşi, pe acest traseu pe curbă de nivel, o indicaţie de direcţie. Trag cu bocancul o săgeată în dreptul căreia scriu VL în ideea de a mă orienta după ea în caz că mă întorc pe aici. 

Din poteca asta lată se vedea uneori interesant.

Puţin mai încolo, pădurea pare să se termine. Aproape de ieşire, zăpada cuminte de până aici se transformă în valuri troienite, piciorul afundându-se mai mult pe aceşti ultimi metri. Trag şi aici o săgeată utilă pentru întoarcere (dacă nu o acoperă zăpada transportată de vânt între timp) apoi ies într-o pajişte pe care bate vântul destul de turbat. Cât stau să fac poze şi să consult GPS-ul (se părea că nu sunt tocmai pe Gagul Mare dar în acelaşi timp în dreapta părea să se vadă culmea principală a Baiului) îmi cam îngheaţă mâinile aşa că scot nişte mănuşi puse încă din tren în buzunar, la îndemână. Căciula o pusesem mai jos, observând că adierea vântului se simte neplăcut la urechi. Aş fi pus cagula (ca să protejez mai bine gâtul) dar mi se părea că e destul de penibil să port cagulă în condiţii meteo totuşi prietenoase. Ora 11:25. 

Pe tren, la întoarcere, încercând să mă prind pe unde mă aflam când am ieşit din pădure, am tras concluzia (nu ştiu cât de corectă) că ajunsesem în punctul cu 1492 m altitudine marcat pe harta Munţii Noştri undeva la sud de Vf. Gagul Mare. Deci ceea ce consideram eu în teren ca fiind culmea principală a Baiului era de fapt doar zona Vf. Gagul Mare iar stâna pe care o observam era cel mai probabil stâna de la vest de Vf. Gagul Mare, pe Piciorul Gagului. 

Revin în punctul în care am ieşit din pădure. După pauză îmi spun că nu aş lua-o în dreapta, în sus, la vântul care se anunţa. Nu părea musai nici să mă întorc pe unde venisem. Mai exista a treia cale, în stânga, în jos, pe marginea pădurii. Printre urme de animale, pe direcţia asta păreau să se vadă uneori şi urme de om, încurajatoare. Decid pentru stânga-jos. Zăpada arăta diferit pe sectorul acesta. Oscilau acumulările în care bocancul intra aproape tot cu porţiunile cu zăpadă tare, tasată de vânt, pe care aproape că erau necesari colţarii. M-am descurcat călcând cu grijă şi ajutându-mă de beţe. Am mers cu spor, împins şi de vânt, până când culmea pe care coboram (vă spuneam mai devreme de Culmea Gagul Mare? ei bine, pe ea ajunsesem) a intrat în pădure. 

Se intuia o oarecare potecă dar tot mai era din când în când necesar câte un slalom pentru a ocoli porţiunile cu vegetaţie mai deasă. Încă mă deplasam repede. Uneori te întâmpina o poartă (ora 11:47).

Totuşi, ceva mai jos începea micul coşmar. Vegetaţia era din ce în ce mai deasă, variante de ocolire nu se vedeau, singura şansă era imitaţia de potecă care, uneori, trecea de-a dreptul printr-o tufă de măceş (sau ce-or fi fost chestiile alea cu ghimpi care mi-au pus la încercare atât îmbrăcămintea cât şi rucsacul, fiind chiar la un pas să-mi fure căciula care mi-a rămas atârnată într-un spin) sau la limită printre crengi de conifere care abia aşteptau să-mi intre în ochi. Panta creştea, terenul devenea alunecos (resturi de zăpadă peste noroi) aşa că au fost inevitabile vreo trei căzături în urma cărora, din fericire, nu m-am ales decât cu orgoliul vag şifonat. Nu ştiu de ce, în desişurile alea eram mai atent la potecă şi la distanţa pe care o mai aveam de parcurs până în drumul forestier decât la faptul că aş fi putut întâlni vreun urs. Prin urmare, am coborât destul de tăcut, pomenind totuşi foarte rar elefantul roz care se dă cu ruj. Deşi părea că nu a mai trecut nimeni de secole pe aici, din loc în loc mai întâlneam câte-un gunoi, semn că cineva, cu un nivel înalt de educaţie, trecuse totuşi pe aici cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Un loc mai plat şi mai larg apărut până la urmă pe această înghesuită potecă a fost tocmai bun pentru un mic popas de golit şi umplut. Era cam rece pentru unele părţi ale corpului aşa că am rezolvat cât se putea de repede.

Repornit la drum, dau în câteva minute de drumul forestier marcat aici cu borna 8 de distanţă. Ora 13:07. 

Înseamnă că puteau fi reale vocile de oameni pe care le auzeam în timpul popasului... Bine că nu i-a trecut nimănui prin cap să intre pe potecuţă şi să mă surprindă cu pantalonii off.

După boschetăreala asta am tras concluzia că nu orice potecă trasată pe o hartă chiar este o rută practicabilă în condiţii decente.

Dacă tot era devreme şi ajunsesem la drumul ăsta care, după ştiinţa mea, dacă era urmat la dreapta, îţi lăsa cel puţin o posibilitate de coborâre în Sinaia, l-am urmat la dreapta. Dacă vedeai cu câtă pasiune observam fiecare intrând de potecă spre dreapta, fiecare marcaj de distanţă, fiecare culme secundară marcată cu benzi roşii silvice ai fi putut crede că nu am mai văzut în viaţa mea munte, păduri sau drumuri forestiere. Am mai văzut, să ştii! Dar acum, băgat un pic în ceaţă de bibliografie, încercam să văd cu ochii mei cum stau lucrurile pentru a plănui şi alte plimbări. Şi am văzut câteva variante pe care, teoretic, s-ar putea urca spre Culmea Gagul Mare sau Piciorul Gagului, am văzut şi o variantă posibilă de coborâre spre Sinaia (citisem că ar fi două), situată în continuarea uneia dintre potecile de pe Piciorul Gagului (ora 14:40), am văzut că drumul forestier merge fără întrerupere până în Valea Câinelui şi că, după traversarea văii, o ia în susul ei, după cum citisem.

Prima potecă interesantă care pleacă spre dreapta din drum am observat-o la 13:35. Am urcat un pic pe ea cumva temându-mă că ea doar taie o serpentină a drumului. Este promiţătoare.

La 13:43 traversez pârâul Gagu. Drumul trece aici de-a dreptul prin apă. Din fericire nu am luat apă la bocanci.

Posibilă urcare în dreapta:

 
Bucegii şi oraşul Sinaia se văd uneori interesant de pe drum.

Pe drum, în afară de zonele noroioase sau cu pojghiţă de gheaţă (am alunecat de vreo două ori dar m-am redresat în beţe) nu m-au mai deranjat decât cele câteva maşini şi utilaje cărora le făceam loc să treacă staţionând cât mai în afara drumului. De câteva ori am observat afişe despre zonele de exploatare a lemnului, cu J, RO, nume firmă, tipul şi durata exploatării. Aşa transparente or fi peste tot exploatările? Dintr-o maşină, un nene m-a ţinut de vorbă câteva minute. Nefiind presat de timp, nu m-a deranjat (cu atât mai mult cu cât omul părea să cunoască locurile pentru că administrează un funicular undeva în Valea Câinelui). Am aflat de la omul ăsta că în pădurea dintre Valea lui Bogdan şi Valea Câinelui mişună un grup de 4 câini care obişnuieşte să alerge căprioarele. Nu-mi dau seama în ce măsură ar reprezenta un risc pentru mine dacă aş întâlni aceşti “vânători” de căprioare dar mă simt mai liniştit dacă nu-i întâlnesc.

Spre surprinderea mea, am observat într-un loc de pe dreapta drumului un izvor cu debit puternic care curgea printr-un lemn scobit. Nu eram însetat, nu am avut motiv să-mi pun problema potabilităţii apei, nu am gustat-o. Ora 14:16.

Cinci minute mai devreme observasem o culme cu marcaj forestier care părea urcabilă. Şi pe firicelul de apă de la izvor părea urcabil.

  
Legat de temperaturi, am dedus că nopţile sunt acum teribil de friguroase în Sinaia după faptul că, în şanţul de pe marginea forestierului, apa îngheţase. Am dat cu băţul în gheaţă, am spart-o şi am constatat că avea minim 1 cm grosime.

Ultima intersecţie de dinaintea traversării Văii Câinelui a fost asta:

După traversarea Văii Câinelui (pe care, cândva, era amenajat un izvor cu apă minerală) la ora 14:51 mi se face un pic greaţă văzând cât de noroioasă este varianta spre Sinaia. 

Teoretic, aveam timp să mă întorc pe drum până în Valea Largă până la RE 3010 la care aveam bilet dar am ales să înfrunt noroiul şi să continui spre Sinaia. Puţin mai încolo, intersectez un tractor care târa o bucată de copac. Mă plasez în stânga pentru a-i face loc dar tractoristul mă claxonează şi-mi face semn să mă urc în dreapta. Fac cum spune apoi urmăresc cum evoluează lucrurile. A ştiut omul ceva… Buşteanul avea tendinţa să se rostogolească în direcţia în care mă aşezasem eu iniţial, existând riscul să fiu călcat, lovit, strivit, agăţat. Continui prin noroi... 

Chiar la intrarea în oraş apare o problemă destul de mare. Traseul drumului, mai vag conturat aici, trece exact pe lângă o casă neîmprejmuită cu gard. Observasem din timp un câine liber dar, din stânga, apare alt câine în lanţ şi încă unul liber. Se apropie doi dulăi ameninţători, lătrând. Păreau decişi să muşte din beţe. Mă opresc să-i ţin de vorbă, încercând să nu mă surprindă cu beţele îndreptate în altă parte decât spre ei. Din casă, o tanti pare să încerce să-i potolească dar n-are prea mult spor. Cu paşi mici, reuşesc să trec de cei doi uriaşi, salut femeia şi aproape că-mi văd de drum ignorând o piticanie lătrătoare care mă luase în primire spre finalul incidentului. Mă văd pe aleea pietruită de la marginea oraşului. Mai trec oameni. Deci nu e chiar junglă aici... Totuşi, să treci cu drumul prin ceea ce ar putea fi curtea omului nu mi se pare deloc o idee inspirată. Oare era o variantă de ocolire pe care să nu o fi observat eu? Alta decât poteca spre Piscul Câinelui care ar da în culme în dreptul unei curbe la dreapta pe care o face punctul albastru în coborâre...

Continui pe aleea îngustă, trec două poduri (peste Prahova şi peste calea ferată), trec un mic pasaj subteran (nu m-am prins pe sub ce e făcut) apoi, printre două garduri, ajung în DN 1, la intersecţia acestuia cu ceea ce oficialii din Sinaia numesc Str. Clăbucet. Mie numai a stradă nu-mi seamănă chestia aia cu scări, poduri şi pasaje întortocheat plasate. Vestea bună e că, de acum ştiu să prind drumul de pe Valea Câinelui. Vestea proastă e că nu prea mai am curaj să trec pe lângă dulăii ăia. S-ar putea să caut totuşi cândva o variantă prin care din drumul forestier pe care am venit să mă conectez cu marcajul de pe Piscul Câinelui. O exista o zonă în care urcarea spre culme să fie rezonabil de abruptă...

De aici, pentru o vreme, eram pe teren cunoscut. Ştiam că mă aflu undeva la sud de gara Sinaia Sud aşa că, ieşit din Str. Clăbucet, fac dreapta. Acum gândindu-mă un pic mai mult, aş spune că eram mai inspirat dacă aş fi făcut stânga spre Izvorul Rece. Aş fi avut şanse să observ pe unde coboară poteca aia dinspre Picorul Gagului...

Merg pe partea dinspre râu a şoselei până la Sinaia Sud. Aici traversez pasarela şi mă mut pe partea stângă. Continui pe ea până la ramificaţia de gară unde ezit o clipă. Mă uit la ceas şi decid că am timp suficient pentru a ocoli prin centrul oraşului. Prin urmare, tot pe stânga, fac stânga. Pe la 15:30 fac ultima fotografie, lângă o biserică din Sinaia.

În apropierea Primăriei traversez spre dreapta sperând că voi găsi o patiserie care să vândă ceva care să mă atragă. Nu că aş fi fost flămând şi cu hrana din rucsac terminată (al patrulea sandwich oricum urma să-l mănânc acasă, a doua zi), doar aşa, de poftă. Totuşi, nu am găsit nimic interesant aşa că am trecut prin Sinaia fără să cheltui un leu. De fapt, de când am plecat de acasă şi până m-am întors nici nu am pus mâna pe bani. Chiar a fost o tură economică, cu Regio şi fără chestii care să stârnească pofta pe drum.

Cobor în gară, curăţ beţele telescopice de noroi, mănânc un sandwich, beau nişte zeamă de la Isostar, trag de timp cum pot şi, după vreo 2 ore, îmi vine personalul la care luasem bilet.

Pe tren cam dorm pe mine, acasă abia reuşesc să-mi desfac oarecum bagajul apoi trag un somn sănătos până a doua zi, tot liberă, cu somn pe săturate.

Cam asta a fost povestea învârtitului meu în jurul cozii în apropierea Vârfului Gagul Mare (1594 m altitudine).

CRONOLOGIE (conform GPS; orele din text sunt conform aparat foto)

09:04- sunt pe varianta veche a DF Valea lui Bogdan

10:11- ies din DF preţ de o posibilă serpentină

10:24- indicatorul rutier cu succesiune de curbe

10:40- sunt pe poteca lată pe curbă de nivel şi constat că e vânt puternic sus

10:55- pauză de îngălbenit zăpada

11:13- ies din pădure

11:27- bornă silvică 87

11:35- reintru în pădure

12:35- 12:53- popas deasupra DF

12:58- DF borna 8

13:26- bifurcaţie la dreapta la borna 18

13:35- traversez pârâul Gagu

13:41- bifurcaţie culme cu bandă roşie forestieră

13:43- borna 23

13:46- posibilă potecă spre dreapta

13:52- bifurcaţie spre dreapta

14:04- bandă roşie forestieră spre dreapta; teoretic aici ar trebui să continue poteca şi către stânga

14:08- izvor

14:32- potecă destul de clară atât în sus cât şi în jos

14:38- borna 45

15:09- DN 1

15:19- Gara Sinaia Sud

15:55- Gara Sinaia

Acum, la vreo 2 săptămâni înainte de Crăciun, simt că postarea asta s-ar fi putut numi şi altfel:

Cucurigu Gagu, suge p*** magu`!