joi, 8 decembrie 2016

Eşti un prost!



Azi dimineaţă, în drum spre serVICIU, mă trezesc lângă mine cu un nene care dorea să ajungă la Antena 3. Nu eram deloc în starea potrivită pentru a-l băga în seamă dar, pe jumătate de ureche, auzisem ce întreba. Furios, mă întorc spre boşorogul ăla spurcat şi sunt foarte aproape să-i lipesc o palmă. Mă mulţumesc totuşi să-i spun că e un prost apoi îmi văd de drumul meu fără să-l fi pocnit.

Parcă nu-mi ajungeau cei din jur, suficient de cretini sau de oportunişti (realist vorbind, oportunismul pare varianta corectă, aceştia nepărând retardaţi, de obicei) încât să se uite în gura celor de la Latrina 3, trebuia să-mi mai iasă în cale şi moşul ăsta...

Din întâmplarea asta rezultă totuşi ceva important pentru mine. Sunt pe zi ce trece mai dese semnele că am ajuns aproape de limita rezistenţei, limita aia în care îţi spui că ori îi tai gâtul împuţitului care-ţi crează disconfort sub o formă sau alta, ori tocmeşti un metrou să te calce...

N-am fost niciodată un individ sociabil dar de la o vreme am ajuns să urăsc oamenii mai mult decât înainte...

Şi nu am de gând să mai fac nici cel mai mic efort pentru a mă înţelege cu bipezii din jur.


miercuri, 7 decembrie 2016

Valea Unghia Mare (27 noiembrie 2016) sau Cum m-am speriat de o labă





Pregătiri, ochi aruncaţi prin hărţi, vreo 4,5 ore de somn, fuga cu al doilea metrou spre gară (nu am mai fost harnic, ca săptămâna trecută, să-l prind tot pe primul), lălăială pe tren de era să uit să cobor în Azuga, vizibilitate bună de când pun piciorul pe peron. 

Vizibilitate rezonabila spre Bucegi
Nici spre Valea Azugii nu-i tocmai intunecat
Bucegii vazuti de la intrarea pe DF Valea Azugii
Mă mişc cu puţine şi scurte pauze pe drumul de duminica trecută, până la ramificarea drumului forestier Unghia Mare


Când bag ochii înapoi văd colţuri de Bucegi, cu mici pălării de nori. Pe drum întâlnesc un cuplu în vârstă care bagă eterna întrebare cu frica de urşi. Parcă au avut gura spurcată! 😄 În dreptul păstrăvăriei mă latră de dincolo de gard un dulău şi o potaie. Potaia urma s-o revăd la întoarcere când am găsit-o la fel de zgomotoasă, dispusă să adulmece băţul telescopic pe care-l târam special pentru ea.

Ca noutăţi, am observat pe stânga două posibile intrări spre Vf. Clăbucetul Azugii. Prima potecă, mai clară, pornea din dreptul locului de popas improvizat un pic mai la est de exploatarea forestieră (hm 35, parcă) iar a doua, e cam mult spus potecă, pornea în lungul unei văi, aproape de confluenţa Unghia Mare/ Azuga.

Poteca spre Clabucetul Azugii
În plus, după ce observasem pe hartă poteca în lungul culmii Ceauşoaia (cea care ajunge dinspre nord la stâna Ceauşoaia, situată în apropierea marcajului cruce roşie de pe Petru- Orjogoaia), îmi propusesem să caut o posibilitate de a trece râul şi un cât de firav început de potecă. Ei bine, intrat pe nişte urme de maşină spre dreapta, am surpriza să văd un pod peste Azuga continuat pe partea cealaltă cu o potecă lată, înclinată la vreo 45 de grade. Podul este relativ fragil, din doi copaci solidarizaţi cu scânduri transversale. Trece la aproximativ 1 m deasupra luciului apei, nu are balustrade şi, probabil, este alunecos dacă e puţină zăpadă pe el (cum s-a întâmplat acum) sau dacă e fleoşcăială afară. Prin urmare, nu am fost suficient de curios încât să-l încerc şi să aflu pe propria-mi piele dacă te aruncă sau nu în râu dacă vrei să-l treci. L-a încercat în schimb unul dintre cei doi căţei care s-au apucat să mă latre aici, când mă întorceam. Cât am avut eu tendinţa să-l urmăresc ajunsese cu bine cam la jumătatea podului. Dat fiind că nu a lătrat insistent pe urmele mele, nici un fleoşc în Azuga n-am auzit, presupun că s-a întors în pădurea lui în siguranţă.

Pod peste Azuga si presupusa poteca spre Ceausoaia

O aruncătură de băţ mai încolo de podul peste Azuga se ramifică drumul forestier Unghia Mare, blocat cu barieră, dotat cu un pod peste Azuga lat şi sigur inclusiv pentru trafic auto, la nevoie (sau cel puţin aşa cred). La intrarea pe DF Unghia Mare găsesc o maşină parcată. Observând că nu e nimeni la volan, îmi imaginez că aparţine unor drumeţi care au intenţia de a explora în stilul meu.


 Intrarea pe DF Unghia Mare
DF Valea Azugii vazut dinspre DF Unghia Mare
Nu fac bine doi paşi că observ pe stânga un soi de observator de vânătoare părăginit. Ceva mai sus văd o căsuţă drăguţă, cocoţată pe piloni, cu acces dinspre versant, pe nişte scări. 

Observator paraginit la intrarea pe DF Unghia Mare
Casuta suspendata pe DF Unghia Mare
Pe dreapta, peste râu, se zăreşte cantonul silvic pe care-l observasem pe ROAD. Teoretic, este posibil accesul auto până în faţa cantonului dar, pentru cei care ar reuşi să treacă de barieră, s-a montat un indicator de acces interzis la câţiva metri de canton. Cât am căscat eu ochii pe acolo, nu am observat nicio mişcare. Dată fiind panta rezonabilă de dincolo de râu (privit spre vest) aproape că aş fi luat în calcul urcarea pe culmea Ceauşoaia după trecerea răului Unghia Mare pe pod.

Mai merg ce mai merg, observând urme de oameni, până dau de un copac prăbuşit peste drum. Ceva mai încolo, încă un copac prăbuşit. Cel mai complicat de depăşit a fost un conifer prăbuşit din versant aproape până în râu. Pentru că nu doream să risc o baie la picioare (că au şi bocancii mei o vechime şi nu garantez că mai ţin la apă ca în tura aia prin Şaua Grecului) m-am băgat de-a dreptul printre crengi. Alt pom l-am depăşit pe dedesubt, parcă. Oricum, m-a intrigat faptul că toţi aceşti copaci sunt lăsaţi să blocheze liniştiţi drumul, de parcă absolut nimeni nu ar merge pe el.





 Pare sa fie o poteca pe aici
Între timp, lângă un micuţ curs de apă, am senzaţia că observ o potecă. Fac popas pentru a mă uşura de una- alta, mai beau puţin ceiuţ (este prima tură în care merg cu termos şi am constatat deja nişte chestii: la o temperatură medie de circa 10 grade, ceaiul mi-a rămas cel puţin cald aproape 20 de ore; nu sunt tocmai mulţumit de faptul că, după ce bei ceai cu cana din dotarea termosului, urmele de lichid din aceasta se preling pe peretele exterior, ajungând să-l mânjească; 0,75 l de ceai reprezintă o cantitate enormă pentru o zi, dacă este băută doar de un om -aproape am ajuns să regret că nu am căutat un termos de 0,5l-). Dorind să-mi dau seama dacă pe aici îmi propusesem de acasă să atac urcarea către stâna şi vârful Unghia Mare, bag ochiul în GPS. Nu ăsta era locul... mai aveam de mers cam 500 m pe drum. Merită amintit şi că, datorită temperaturilor nocturne extrem de negative, erau porţiuni mari de drum pe care patinai, uneori fiind şi destul de greu să găseşti rute alternative, cu pământ sau zăpadă pe care să poţi merge liniştit.

După popas mai merg puţin, ajungând la hm 15 de pe DF Unghia Mare. Aici mă pune naiba să privesc urmele de pe jos şi să constat că cele de om se opresc (de ce oare?), în continuare, pe banda dinspre râu a drumului, făcându-şi apariţia urme de urs. Casc ochii mai bine, fără cine ştie ce sentimente. Îmi dau seama rapid că urmele sunt de două dimensiuni, unele mai mari şi lungi, altele mai mici şi pătrăţoase. Mi-am dat seama că am dat de urme de ursoaică însoţită de pui. Bazându-mă pe prognozele citite, conform cărora pe la 8 dimineaţa a nins un pic în zonă, am tras concluzia că urmele sunt proaspete. Şi după concluzia asta aproape m-am topit… Am făcut totuşi nişte poze pentru a arăta posterităţii de ce labe m-am speriat. În secundele următoare am încercat să-mi dau seama încotro a continuat familia de urşi şi, nereuşind să capăt o informaţie certă (să se fi întors pe drum nu părea, să-l fi traversat nu părea pentru că nu am identificat urmele spre versant, să fi continuat spre râu nu credeam pentru că ar fi trebuit să sară un parapet de un metru şi ceva), am decis să mă întorc pentru că spre înapoi nu erau urme de urs, eu eram singur şi deloc tentat să caut stâna trecând printr-o pădure prin care patrula mama- urs. Deci, cu puţin înaintea potecii pe care o intuisem pe hărţi, m-am întors din drum, pentru a doua oară învins de zona asta.











Dacă până aici am fost relativ sigur pe mine, chiar crezând că eventualul urs din zonă m-ar simţi şi s-ar îndepărta fără să apuc eu să-l văd, din acest moment am început să visez numai ursoaice brune prin păduri, având impresia că de pe versantul orientat spre vest mă pândesc ochi negri, ochi de ursoaică. Mă opream din când în când, ciulind urechile după un mic zgomot potenţial suspect, priveam atent versantul dar, din fericire, se pare că ursoaica rămăsese pe acolo doar în imaginaţia mea.

Puţin după ce revin în DF Valea Azugii, mă trezesc lătrat din stânga. Arunc un ochi peste râu şi dau de doi căţei imenşi (intrau lejer într-un rucsac de 40 l, păreau mai mari doar după ce i-am tras în poză cu zoom). 



Nu mă simţeam nicicum în pericol dinspre partea lor. Chiar nu-i vedeam dispuşi să facă o băiţă în apa pe care o bănuiam extrem de rece. Totuşi, ajunsese să mă irite insistenţa lor, demnă de o cauză mai bună. O clipă m-am gândit chiar că în realitate nici nu mă latră pe mine, moment în care am căscat ochii spre nord căutând din nou cu privirea ursul. Nu l-am văzut. Deci la mine lătrau până la urmă. În dreptul podului de scândură, după cum notasem mai sus, unul dintre căţei a găsit de cuviinţă să se gândească la traversarea râului, moment în care m-am gândit şi eu că i-ar sta bine cu un băţ peste bot, în caz că se apropie. Până să mă înfurii pe el, căţeluşul cred că a făcut cale întoarsă.

De aici, plimbarea nu prea mai are istoric. Am mers repejor până în dreptul păstrăvăriei, aici m-am conversat cu potaia aia care trecuse pe sub gard, am intenţionat să pozez preţurile la păstrăv şi programul de lucru cu publicul dar tovarăşul căţelescu mi-a tăiat elanul. Prin urmare, am ratat ocazia de a oferi o informaţie sedentarilor care îşi duc maşinile până-n păstrăvărie ca să mănânce şi gura lor un peşte proaspăt. Legat de maşini, am avut şi de data asta parte de conversaţie cu un şofer. Mă întreba omul dacă e bun drumul până la păstrăvărie. N-am fost inspirat aşa că i-am spus că poate merge liniştit cu maşina până acolo. Era mai interesant dacă-i sugeram să lase maşina la ieşirea din oraş pentru că drumul forestier ar fi de-a dreptul impracticabil. :)

Relief degradat pe stanga (sens geografic) Azugii
Faţă de duminica trecută, de data asta nu prea se circula pe Valea Azugii. Am întâlnit puţine maşini, puţini pietoni ieşiţi la plimbare, maşina jandarmeriei a absentat şi ea. Se pare că jandarmeria patrulează pe acolo doar când sunt şmecheri la Ştevia sau Trifoiul, cu planuri de vânătoare probabil.

Era cam devreme să mă întorc la gară dar cam târziu pentru a intra pe cine ştie ce traseu. Prin urmare, mă opresc la indicatorul cu punct albastru, urc până la captarea de apă pe drumul clar apoi apuc intuitiv spre pădure. 

Linia telegondolei si partia Sorica vazute de deasupra indicatorului cu punct albastru
Dacă tot s-a marcat, poate că nu stricau doi stâlpi de marcaj care să-ţi arate abordarea cea mai comodă. Ajung la pădure, văd pe un copac un marcaj oribil, făcut de cineva care, după ce a trasat o imitaţie de cerc alb, a aruncat în interiorul acestuia cu o găleată de vopsea albastră. Frate, dacă tot te apuci să faci marcaje turistice, fă-le cu şablonul, să se potrivească cu cele oficiale... Cândva, într-o revistă România Pitorească, fusese publicată o pagină în care erau descrise marcajele oficiale, cu formă, culori şi dimensiuni. Oare câţi marcatori din ziua de azi ştiu că există un model de marcaj??? Oare câţi drumeţi din prezent ştiu cum arată şi cum se numesc marcajele? Oare câţi îşi mai planifică drumeţia căscând ochii pe hărţi? Oare câţi au o cât de vagă idee despre puncte cardinale, busolă, coordonate geografice, curbe de nivel sau alte noţiuni pe care unii, stupizi de felul lor, le-au studiat cu ceva atenţie?

Mi-e greaţă de cei mulţi, pseudodrumeţi, care aleg să meargă cu ghid pe trasee banale pe care, cu puţină documentare prealabilă, le-ar face şi singuri. Mi-e greaţă de abonaţii şcolilor de munte care merg cu hoarda pe poteci. Mi-e greaţă de cei care cer şosele până-n vârful munţilor (o să vă miraţi dacă vă spun că şi printre membrii carpaţi.org sunt şoselişti?). De prea multă greaţă am început să caut poteci puţin frecventate de oameni, de prea multă greaţă am ajuns să merg singur pe munte...

Ajung deci la paleaşca aia albastră, văd că în pădure este potecă largă, mă declar mulţumit de mica recunoaştere şi pun traseul pe lista celor pe care le voi face, cândva. Mă întorc pe pajiştea mult prea noroioasă de la marginea pădurii, îmi găsesc cu greu un loc curăţel şi uscat, dau jos rucsacul şi mă aşez. Atmosfera era plăcută, niciun om nu trecea prin imediata apropiere, era călduţ (spun asta ţinând cont că era final de noiembrie), termometrul arătând vreo 7 grade. 


Stau cât stau, bag câte ceva în gură, mă las pradă lipsei de inspiraţie şi mă pregătesc apoi de plecare. Nu mă tenta să tai iar Azuga în două aşa că am încercat s-o iau mai pe la margine. Intru pe strada de sub captarea de apă, mă trezesc că se înfundă. Intru pe altă stradă, mai jos, constat că se blochează într-o curte. În sfârşit, la a treia încercare, prind o stradă cu continuitate care mă scoate aproape de fabrica de apă. De aici, pe drumul cunoscut, ajung la gară. 



Ochesc un tren al CFR-ului, îmi iau bilet de la tonomat, soseşte trenul, prind loc într-o zonă care s-a dovedit tare aiurea (aproape de WC-urile care emanau un miros drăgălaş de fiecare dată când un nefericit deschidea uşa care dă spre ele). Dormitez până la Bucureşti, obosit şi înghesuit.

Când ajung acasă constat că Daniel e plecat cu curca la dentist. Când soseşte îi povestesc despre urmele de urs iar el începe să facă mişto. Printre glume se strecoară şi o sugestie serioasă: să car după mine, când circul în zone potenţial frecventate de urşi, un ceva care să cânte constant, cât sunt pe drum. Pare de luat în seamă ideea (cu atât mai mult cu cât el i-a testat deja eficienţa umblând noaptea, singur, pe potecile Bucegilor) dar eu mă împac greu cu gândul de a face gălăgie mai multă decât ar fi musai necesar. Totuşi, fricos fiind, e posibil să aplic cândva sugestia lui. Parcă e mai bine să generez un pic de zgomot decât să văd (urme de) labă de urs.

TRASEUL

 

DISTANŢĂ PARCURSĂ: APROXIMATIV 21 Km

CRONOLOGIE


9:16- am traversat DN 1

9:50- am depăşit ramificaţia punctului albastru de Gârbova

10:00- ramificaţie Limbăşel (banda albastră de Clăbucetul Azugii)

10:18- confluenţă Cazacu/ Azuga

10:34- ramificaţie DF Frumoasa

10:51- pod de lemn peste Azuga

10:55- intru pe DF Unghia Mare

11:35- 11:40- pauză la urmele de ursuleţ cu ursoaică

12:12- am ajuns înapoi pe DF Valea Azugii

12:15- pod de lemn peste Azuga

12:31- ramificaţie DF Frumoasa

13:12- ramificaţie Limbăşel

13:18- pod DF Cazacu

13:30- intru pe punct albastru spre Gârbova

13:41- captare apă

13:44- paleaşcă pe post de punct albastru

13:48- 14:23- popas

14:33- după ceva bâjbâială pornesc pe o stradă care coboară spre str. Ritivoiu

14:44- revin pe directa de păstrăvărie

15:07- traversez DN 1

15:12- ajung la gară

15:36- pornesc spre Bucureşti cu R3008



vineri, 4 noiembrie 2016

Lacul Vulturilor, sâmbătă 29 octombrie 2016





-Tu nu simţi niciodată nevoia să păcătuieşti?

-Nu. Vreau să ajung în rai.

-Aici e raiul. Să înţeleg că nu te întorci cu noi acasă?

:) :) :)

Vineri seară, nici nu plec bine de la birou când îmi sună telefonul. În secunda următoare mă gândesc că e ceva legat de o tură la munte şi că, probabil, mă sună Raluca. Sunt pe jumătate dezamăgit când constat că e Daniel care-mi propune o tură în Siriu, la Lacul Vulturilor. Se aranjează lucrurile până ajung acasă. Mergem la cumpărături cu viteza luminii stinse, după asta mă apuc de bagaj apoi încep să adun date GPS pentru zonă. Uite aşa m-a prins ora 2 noaptea treaz! :) Dar pentru cea mai spontană tură la care am participat aş zice că a meritat efortul.

Dorm mai puţin de două ore, mă trezesc nu tocmai plin de elan (ştiind să că prognoza promite ceva vânt şi ger, cu resimţita pe la -6 grade) dar treptat capăt un oarecare entuziasm (asta deşi, tocmai la ora aia, în casă se petrecea o chestie la care nu trebuia să asist) şi reuşim să plecăm la timp pentru a ajunge la 6:00 la Obor, unde aveam stabilită întâlnirea cu şoferul, amic al lui Daniel. Odată cu îmbarcarea noastră echipa s-a întregit: Horia, Dana, Radu, Daniel şi, prin voia sorţii (alt invitat în tură nu a putut merge), eu.

Peste vreo 4 ore în care Radu a condus pe traseul Bucureşti- Ploieşti- Vălenii de Munte- Pătârlagele- Siriu- Crasna, ajungem la km 5 al drumului forestier, punctul limită la care, pe traseul nostru (marcat cu triunghi albastru) puteai urca cu maşina.

Între timp, luasem câteva pauze, vreo două în Vălenii de Munte pentru aprovizionare (de prima am fost surprins pentru că şoferul a întors puţin după gară, cam în momentul în care văzusem şi eu că am depăşit gara, urmărind decorul şi harta de pe tabletă, senzaţia iniţială fiind că a întors special ca să văd eu gara :) ) şi câteva de-a lungul Lacului Siriu, pentru obişnuit cu temperatura şi vântul (bătea atât de tare că-mi tremura tableta în mână) şi pentru admirat culorile toamnei.

Toamna in Siriu (vedere din zona Lacului Siriu)
Horia, un copil de 6- 7 ani isteţ şi frumos educat, a fost până la urmă plictisit de lungimea drumului şi a tot sperat că următoarea oprire va fi cea după care vom porni în sfârşit drumeţia. Mai existau nişte variante de traseu spre Lacul Vulturilor care ne-ar fi scutit de drumul până în Crasna dar documentarea rapidă de seară nu ne-a lăsat timp suficient pentru a imagina alt traseu. Prin urmare, am abordat tura aşa cum e descris aici. Mulţumesc pentru desriere, Ioana! :)

O hartă a Siriului, nu extraordinară dar în regulă pentru familiarizarea cu zona, o găsiţi aici. N-aş fi căutat harta pe site-ul jandarmeriei dacă nu aş fi văzut panourile informative de la ieşirea din pădure, pe care se menţiona că Jandarmeria Buzău poate fi consultată pentru informaţii despre turismul în munţii din judeţ.

 Intrarea in traseu (varianta mi-e lene sau nu am timp sa merg 5 km pe forestier)
Ajungem deci în jurul orei 10:00 la confluenţa Crasnei cu Urlătoarea. Coborâm din maşinuţa vitează care ne dusese până acolo şi, destul de curând, pornim pe jos pe drumul forestier din lungul Urlătorii. Încet dar sigur mi-am dat seama că fiecare merge în legea lui deci la rândul meu pot să-mi aleg ritmul, având ca singură grijă să nu rămân prea departe de ceilalţi. Valea din stânga, cu repezişuri drăguţe, oferea imagini faine. Rar mi-a fost dat până acum să admir un curs de apă... A existat un moment în care, râmânând în apropierea Danei, aflu că Radu merge în legea lui deci nu e cazul să mă îngrijorez că a rămas în urmă. Mai încolo, absolut surprinzător, mă trezesc cu Radu în faţa noastră pe drum. Cum ajunsese în faţă, dacă eu îl ştiam în spate? Se teleportase! :) Urma să ne mai facă supriza asta de câteva ori... Dat fiind că nu cred în teleportare, sunt de părere că Radu are nas fin şi miroase scurtăturile.


Horia s-a menţinut în faţă o mare parte a traseului, până dincolo de locul în care drumul forestier se transformă în drum de tractor şi părăseşte valea în dreapta. Nu numai că s-a menţinut în faţă dar s-a şi orientat frumos. Când a părăsit drumul forestier s-a întors către noi şi ne-a arătat triunghiul albastru şi săgeata de orientare. Eu văzând că Horia e mult în faţă, m-am străduit o vreme să îl am relativ constant în câmpul vizual. Radu nu părea să-şi facă probleme atâta timp cât traseul nu are ramificaţii. La ramificaţii îmi spunea că uneori Horia alege varianta nepotrivită şi e obligat să alerge după el ca să-l readucă pe traseul planificat.

O bucată de drum reuşesc să merg în paralel cu Horia, semn că nu sunt chiar atât de bătrân deşi am trecut de jumătatea vieţii. A fost plăcut să observ stilul independent, curajos dar în acelaşi timp sigur în care evoluează. Pe bucata asta îmi face o mică demonstraţie de urcat în copaci, după ce mă asigură că are grijă să nu se lovească. Îmi povesteşte câte ceva, timpul trece, facem echipă bună, mă simt de parcă l-aş fi cunoscut de o veşnicie.

Tot în echipa Horia şi cu mine mă las ghidat de el la traversarea unui drum larg. Deşi părea logic să facem dreapta pe drum, el a ales să îl traversăm şi să ne înscriem pe o potecă. S-a dovedit că marcajul nu era pe acolo dar poteca ne-a readus în drum după o mică buclă. Simţeam nevoia să-i fac un mic reproş pentru ocol dar am considerat până la urmă că nu e o eroare fatală deci pot accepta devierea.

Ceva mai sus, când poteca părea să continue vag spre stânga, nasul lui Horia i-a dictat să facem dreapta. La o mică răspântie, 50 de m mai încolo, dăm de Radu care mai mirosise o scurtătură (care, de data asta, consider că s-a transformat în ocolire, având în vedere că, pentru mult timp, nu i-am mai ajuns din urmă pe Dana şi pe Daniel). Deşi marcajul nu mai apărea iar ceilalţi apucaseră să ne strige că la ei este marcaj, Horia continuă pe poteca intuită de Radu. Rămân cu ei în ideea de a nu rămâne singur într-o zonă pe care o parcurg prima dată, străduindu-mă să îi păstrez în câmpul vizual pe Radu şi Horia, deja atent şi la ceaţa care ne cuprinsese. Horia reduce viteza după ce i-a sugerat Radu că, pe ceaţă, e bine să rămână mai aproape de noi. Şi eu intenţionam să-i spun asta dar nu prinsesem momentul. Mergem pe o potecă plină de bălării pe care se vedea că nu s-a mai circulat de mult. Surprinzător totuşi, observ pe copaci câteva triunghiuri roşii vechi despre care observasem pe o hartă că ar defini la rândul lor un traseu. Dar noi mergeam pe triunghiul albastru deci eram încă în eroare. Reuşim până la urmă să închidem bucla şi ajungem înapoi pe albastru.

Deja eram vag îngrijorat. Acum mă stresa ideea că nu sunt sigur dacă Dana cu Daniel sunt înaintea sau în urma noastră. Până la urmă, după un schimb de strigăte (nu-mi place că am ajuns să zbierăm prin pădure dar odată rupt grupul nu prea mai aveam încotro), devine destul de clar că ceilalţi sunt mai sus.

Horia începe să dea mici semne de slăbiciune pentru că “nu ne-am oprit deloc până acum (şi avea dreptate) aşa că Radu decide să luăm o pauză. Se ocupă să alimenteze copilul (mă îmbie şi pe mine cu nu mai ştiu ce dar îl anunţ că sunt foarte mofturos; nu am găsit o variantă mai scurtă prin care să-i spun cam care e relaţia mea cu mâncarea), timp în care mă duc şi eu trei pomi mai încolo ca să elimin nişte lichid. Destul de repede, se pune de acord cu Horia că e momentul să continuăm traseul aşa că pornim în urmărirea echipei D+ D.

Pe măsură ce câştigam altitudine, pământul de sub noi îngheţa, ţinând captive conuri de brad, pietre, alte elemente de mici dimensiuni. Micile bălţi formate în şleaurile de pe drum le găsim îngheţate. Horia se joacă spărgând gheaţa de la suprafaţa lor. Şi unele erau îngheţate serios, semn că noaptea fusese ger teribil pe acolo. Îşi face timp să-mi mai povestească câte ceva despre cele 10 case ale lui, despre ziua în care a urcat Piatra Craiului (cred că la Piatra Craiului se referea când spunea Piatra Craniului :) ), despre prietenul lui, Dragoş, cu care a aruncat într-un lac de munte un bolovan mare pe care abia l-au ridicat de jos.

Relativ aproape de ieşirea din pădure trecem pe lângă o armată de cai. Horia îşi găseşte o nouă distracţie, să mărească viteza pentru a nu fi ajuns din urmă de cai. Dar de ce vin caii după noi?”. După lupte seculare ajungem din urmă echipa D+ D. Daniel îmi spune că nu-şi făcea griji că m-aş fi putut rătăci pentru că aveam GPS-ul la mine (ăsta s-a dovedit până la urmă doar un argument parţial corect, dat fiind că GPS-ul a binevoit să se oprească într-un moment oarecare iar bateriile de rezervă erau la el) şi pentru că mă bănuia rămas în grup cu Radu şi Horia. Cu argumentul apartenenţei la grup mi-am stăpânit şi eu îngrijorarea legată de Dana, imaginându-mi că e cu Daniel (şi aşa a fost). Practic, mă îngrijoram pentru copil (elementul mai puţin experimentat, datorită vârstei) şi pentru Dana care, după echipament, nu părea tocmai familiarizată cu mersul pe munte deşi ritmul de mers o recomandă ca fiind potrivită pentru drumeţii.

Ne regrupăm toţi 5 în zona ieşirii din pădure dar curând D+ D ne depăşesc din nou. O vreme îi observăm în faţă, evoluând pe marcajul transformat în bandă roşie. La trecerea prin Poarta Vânturilor (marcată cu o cruce imensă, de neam prost, ridicată de jandarmerie; cândva am înţeles că era acolo o troiţă modestă) speram să se deschidă perspectiva şi să vedem deja Lacul Vulturilor. Nu mai spun că, în prima fază, am crezut că Poarta Vânturilor este acea poiană recunoscută oficial ca loc de campare, imediat după ieşirea din pădure, în apropierea celor două panouri care conţin, printre alte informaţii, o hartă pe care sunt notate locurile de campare şi porţiunile în care există semnal GSM.

 
Tot la panourile astea mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre regimul de protecţie aplicat zonei. Am reţinut ceva cu importanţă comunitară dar nu am reţinut toată expresia aşa că sunt în continuare în ceaţă. Acum, săpând un pic cu Google, aflu că există o rezervaţie naturală de interes judeţean numită Culmile Siriului (85 ha de pe teritoriul comunei Siriu) şi site-ul de importanţă comunitară Siriu, cu suprafaţă de 5747,3 ha, care protejează Habitate de pădure, stâncării, pajişti boreale, vegetaţie din lungul râurilor, specii de plante, animale, peşti, reptile, amfibieni din Directivele europene”. Există şi un site dedicat rezervaţiei Siriu. E interesant că a trebuit să ajung acolo pentru a afla lucrurile astea. :)

În sfârşit, ajungem la crucea aia imensă (gândită ca loc de întâlnire de jandarmi) după care ne trezim că mai e ceva de mers… Horia se gândeşte să rămână acolo, eu îi spun că nu e bine să rămână singur, fiind mai bine să meargă în continuare cu noi până la Lacul Vulturilor, obiectivul principal al zilei. Până la urmă merge, suntem ajutaţi şi de vânt din spate, sosim în sfârşit şi la Lacul Sec. Aici D+ D o iau în dreapta (pentru poze, bănuiam eu cu Radu)

Ocolirea Lacului Sec pe malul nordic (marcaj punct rosu)
în timp ce noi 3 o luăm înainte, ocolind lacul pe stânga. 

 Nu recomand ocolirea Lacului Sec pe malul estic (desi pe unde se vad oameni in poza am mers si eu)
De pe malul nordic al Lacului Sec vedere spre SSE
Se va dovedi o alegere proastă pentru că dăm de o baltă imensă pe drum pe care trebuie s-o ocolim printr-o zonă mlăştinoasă în care părea cel mai bine să calci pe partea de sus a smocurilor de iarbă. Radu îl ia în braţe pe Horia şi calcă relativ pe urmele mele. În câteva minute de neatenţie îi pierd din vedere dar intuiesc că au luat-o cumva în dreapta, pentru a intercepta traseul ales de D+ D. Dau să traversez drumul dar intuiesc bălţi sub straturi mai mult sau mai puţin rezistente de gheaţă. Îmi imaginez că nu e plăcut să calc în baltă la minus nu ştiu câte grade, cu bocancii Grisport şi încep să regret că nu mi-am luat bocancii tehnici. Mai merg 50 de metri şi dau de un sector cu drumul vag îngustat, presărat cu perne destul de proeminente de iarbă. Mă străduiesc să mă fac uşor, distribuindu-mi greutatea pe picioare şi beţe, cât mai uniform. Trec de zona pricinoasă şi ajung pe teren cât de cât uscat. Fac dreapta apoi urmează câteva minute de haos în orientare. Presupun că lacul e undeva mai spre stânga aşa că o iau aiurea pe pajişte până simt că drumul meu trebuie să fie în dreapta. Fac dreapta, încercând să observ unde sunt ceilalţi. Cred că îi identific dar de fapt erau oameni din grupul venit în urma noastră. Odată ajuns la acest grup, constat că se vede Lacul Vulturilor 


şi ai mei sunt deja pe malul lui. Deci am pierdut ceva timp cu “dansul” meu pe pajişte... Le fac o poză celor întâlniţi, aceştia se oferă să-mi facă şi mie o poză pe care să mi-o trimită pe e-mail dar, când să îmi noteze adresa se termină bateria. Pe frigul ăla cred şi eu că a cedat bateria, cât era el de iPhone... Oricum, după tura asta mă pot lăuda că am folosit şi eu odată în viaţă un iPhone! :)

Cobor spre lac pe o pantă cam “în dinţi dar sunt bucuros că ajung la ceilalţi. 

Asa ajung la Lacul Vulturilor cei care prind drumul bun

Lacul Vulturilor (in stanga este cabana de vanatoare)

De pe motul din dreapta am coborat eu la lac pe sleaurile care se vad in imagine
 







Nu avusesem timp să mă panichez dar, analizând mai târziu situaţia, mi-am dat seama că putea să iasă rău dacă apucam din greşeală prea mult spre est şi ratam cu desăvârşire revenirea în traseu. Oricum, de aici lecţia ar fi, ţinând seama şi că, mai târziu, am observat că se oprise GPS-ul, să nu mai plec în ture pe trasee necunoscute cu baterii deja parţial consumate în GPS (pentru că o întrerupere în înregistrarea track-ului poate fi importantă) şi să păstrez la mine în rucsac bateriile de rezervă, să le pot folosi în caz de dezorientare serioasă. Acum aveam în GPS baterii deja folosite de Daniel în Slovenia, timp de câteva zile probabil. Vorbesc de baterii cu litiu care, în condiţii de vreme decentă, am înţeles că i-au permis să înregistreze traseul pentru vreo 4 zile.

Aici, la Lacul Vulturilor, se anunţase pauză mare. Aflasem că Radu cară inclusiv în ture de o zi primusul cu el, în ideea de a face ceva cald în pauza principală a zilei. Prin urmare, după vreo 3 ore şi jumătate de mers, eram la rândul meu pregătit pentru o pauză. Dar unde să stai, pe vremea aia? Era frig, era ceva ceaţă, era vânt... Radu se interesează dacă putem intra la casa de vânătoare şi aflăm că nu se poate. Prin urmare, caută un loc cât de cât ferit de vânt şi îl găseşte după o perdea de conifere paralelă cu o latură a curţii casei de vânătoare. Când să ne dăm jos rucsacii trece pe lângă noi pădurarul şi ne spune că, lângă cabană, este un mic refugiu în care putem intra. Identificăm uşa refugiului (în dreapta intrării cabanei) şi intrăm. Horia zice că nu intră în refugiu: “Eu nu intru acolo. L-am văzut pe Chiţ”. :)

Până la urmă Radu îl convinge să intre. Se urcă pe nişte pietre aflate acolo pe post de vatră sperând că acolo nu ajunge Chiţ să-l muşte de picioare. A durat ceva până să dau şi eu rucsacul jos şi să mă bag mai spre interiorul refugiului. Cu mişcări de melc, iau exemplu de la ceilalţi şi mă echipez mai bine pentru vijelia care se auzea afară. Mai exact, trag pe mine suprapantalonii şi constat că mă jenează stomacul când mă aplec să-mi scot apoi să îmi pun bocancii. Datorită bunului obicei al lui Radu şi prin inspiraţia lui Daniel care pitise în rucsac o cană pentru mine, am parte de ceai cald care m-a încălzit pe dinăuntru şi mi-a calmat oarecum stomacul. Slavă ţie, Radu! Slavă ţie! :) Radu ne îmbie şi cu nişte ţuică (tare faină, după miros) dar nu îndrăznesc să o gust ştiind că mă mai aşteaptă câteva ore de traseu, observând că pofta de mâncare îmi lipseşte şi că m-am hidratat extrem de puţin, doar cu ceaiul.

 In refugiul de langa casa de vanatoare
Vine şi momentul trist al plecării. Nu ştiu de ce, parcă n-aş mai fi ieşit afară. Interiorul refugiului arăta cam ca o stână îngrijită în care, la nevoie, aş fi rămas peste noapte încercând să convieţuiesc paşnic cu Chiţ. Cred că aş reveni cândva pe aici cu cortul şi sacul de dormit, urmând să mă bag în refugiu în caz de condiţii meteo vitrege. Înainte de plecare constat că GPS-ul e oprit. Nu mai cer baterii pentru el pentru că evit să-mi folosesc pentru chestii mai de precizie mâinile, afectate oarecum de temperatura de afară, parcă în ciuda mănuşilor pe care le purtam de ceva timp.

Pornim deci. Eu, debusolat după problemele cu ajungerea la lac, nu îndrăznesc să plec pe traseu de capul meu. Mă iau după ceilalţi şi constat că prindem punctul roşu care trece la nord de Lacul Sec. Chiar îmi place fragmentul acesta de potecă… 

Varianta buna de ocolire a Lacului Sec venind dinspre Lacul Vulturilor (dupa iesirea din poza se face stanga putin mai incolo catre Poarta Vanturilor)
Stomacul se revoltă din ce în ce mai tare. Daniel observă şi-mi dă o pastilă (pe care o cerusem din refugiu dar luat cu alte treburi uitase să mi-o dea), sugerând că rămâne cu mine mai în urmă dacă mă simt rău. Am supravieţuit, totuşi, grupul fiind la întoarcere mult mai sudat decât la urcare. Am vomitat până la urmă ceva mai jos dar mi-am revenit destul de bine, ritmul de mers având doar în mică măsură de suferit. În câteva rânduri am recunoscut repere reţinute de la urcare. Orientarea a mers ca unsă. Am timp chiar să observ un pic relieful şi să-mi dau seama că evoluăm pe o culme.

Odată reveniţi în drumul forestier de pe Urlătoarea, Horia a început să se plimbe pe buştenii stivuiţi pe margine de exploatatori. Chiar se mişca dezinvolt pe copaci, l-am admirat pentru asta. Totuşi, într-un mic moment de neatenţie, a alunecat de pe un buştean şi s-a trezit cu faţa în covorul de frunze. Radu i-a sugerat să pună mâinile în faţă când cade altă dată, pentru a-şi proteja capul, explicându-i că acum s-ar fi lovit rău dacă ar fi nimerit cu faţa într-o piatră. Sper ca lecţia să fie învăţată, astfel încât Horia să poată merge pe munte pe zi ce trece mai în siguranţă.

Ceva mai jos, rămânând aproximativ la mijloc, între D+ D şi R+ H, sesizez la 10 metri în faţă că a căzut ceva de pe versant. Curios, ajung în dreptul acelui ceva, constat că e o piatră cam cât palma apoi privesc în sus, încercând să-mi dau seama ce a stârnit-o. Surprinzător de calm, constat că pe versantul înclinat la peste 50 de grade se deplasa un ursuleţ. Acesta s-a retras rapid în pădure, dispărând din câmpul meu vizual în mai puţin de 1 minut. Mă întorc spre Radu şi Horia şi, în şoaptă, încerc să-i anunţ că e ursul sus. Când ajung lângă mine, ursul era de mult dispărut în pădure. Pentru că un pic de teamă mă stăpânea totuşi, am urmărit o vreme coama de deasupra drumului pentru a verifica dacă reapare ursul. N-a mai apărut. Mai târziu, gândindu-mă la motivul pentru care ursul era acolo, am presupus că venea spre drum pentru a se adăpa în râul din dreapta (în sens de coborâre) acestuia. Am mai presupus că bietul de el s-a speriat când ne-a observat, motiv pentru care, în fugă, a stârnit piatra aia. Eram teribil de încântat că, după atâtea întâlniri cu ursul în care am resimţit o teamă imensă, acum am tratat situaţia cu calm, aproape bucurându-mă de privilegiul de a vedea ursul doar eu, din grupul de 5. N-am mai strigat, n-am mai încercat să dispar repede din zonă, nu am mai intrat în panică. Poate că abia acum încep să fiu pregătit pentru drumuri în păduri mai puţin umblate, de unul singur. Poate că abia acum sunt pregătit să pun cortul pe culmile Nemirei, în poieni vizitate când şi când de urşi, fără să stau cu o teamă imensă că mă va ataca animalul. Aveam mare nevoie de experienţa asta şi mă bucur că natura mi-a oferit o astfel de ocazie.

Ceva mai jos, Radu intuieşte din nou o scurtătură. Mergem pe ea şi ajungem înapoi în drum în faţa echipei D+ D. Când îl văd pe Daniel îi povestesc că am văzut ursul şi acesta aproape că nu mă crede, dat fiind că nu am mai ţipat ca istericul, speriat de moarte.

Ne depăşesc doi biciclişti. Unii îi admirăm şi salivăm în urma lor... Totuşi, realist vorbind, dacă aş apuca să-mi cumpăr bicicletă (puţin probabil raportându-mă la bugetul disponibil şi la pretenţiile pe care le-aş avea), nu m-aş vedea coborând pe acolo. Drumul e cam prea accidentat şi noroios pentru gustul meu şi aş risca o accidentare serioasă dacă nu m-aş deplasa cu viteza melcului turbat. Iar cu viteza asta merg şi pe jos aşa că nu văd sensul pedalatului... Deşi credeam că pe biciclişti îi aşteaptă maşina în zona în care ne aştepta şi pe noi, avem surpriza să-i revedem înainte de viaductul Teherău. Probabil urmau să pedaleze până acasă...

Încă puţin şi ajungem la maşină. Cronometrul meu arăta puţin peste 7 ore de la plecare. Ne adaptăm echipamentul apoi Radu trece din nou la volan şi ne plimbă încă vreo 4 ore. La întoarcere, Horia nu a mai rezistat oboselii aşa că a adormit cu capul pe Dana şi cu picioarele pe mine. Îl priveam din când în când şi mă bucuram că doarme liniştit. Undeva între DN 10 şi DN 1A ratăm un viraj la stânga şi ne trezim ceva mai târziu aiurea, pe o uliţă din Bâsca Chiojdului. Radu cu Daniel îşi dau seama până la urmă că nu-i OK unde ne aflăm şi organizează întoarcerea. Eu constatam toate astea ca prin vis, fiind aproape constant adormit. Mă ajunsese şi pe mine oboseala, după 7 ore de mers şi doar două ore dormite în noaptea precedentă…

Cineva îl sună pe Radu şi-l întreabă dacă am văzut vulturi. Radu răspunde printr-o glumă: “Am văzut vulturi dar doar la sol. Era cod galben de vânt deci nu li s-a permis să zboare.

Ajungem la Bucureşti, Radu ne lasă la o gură de metrou, când cobor din maşină mă trezesc cumva ameţit, fiindu-mi mai greu în primele secunde să mă ţin pe picioare, ne luăm bagajele şi ne despărţim. La plecare, fără să regizez sau să exprim ceva ce aş fi crezut că vor ceilalţi să audă, anunţ că mă bucur tare mult de tura asta. Şi chiar mă bucur că mi s-a oferit nesperata ocazie de a explora o zonă pe care o visez de ceva timp dar pentru care e cam complicat să organizezi transportul.

Le mulţumesc lui Radu care a avut inspiraţia să propună tura, lui Daniel care m-a propus pe lista participanţilor şi celorlalţi pentru felul plăcut în care am interacţionat. Deşi, în unele momente, mă năpădeau emoţiile şi-mi găseam greu cuvintele, păstrez amintiri plăcute din excursia asta.

CRONOLOGIE

7:40- Vălenii de Munte (gară)

8:56- Baraj Siriu

9:18- Ultimul popas în zona lacului Siriu

10:06- plecăm de la maşina, din Valea Crasna confluenţă cu Urlatoarea; Daniel face poză cu marcajele de pe pod

10:10- pornesc cronometrul

10:56- poteca părăseşte în dreapta drumul forestier

11:40- 11:50 (aproximativ)- popas R+H+e

12:13- întâlnim caii

12:20- ieşim pe păşune

12:43- Daniel depăşeşte panourile de la locul de campare situat la nord de Poarta Vânturilor

13:05- am depăşit Poarta Vânturilor

13:08- mi se închide GPS-ul la 100 m de Lacul Sec

13:10- D+ D încep ocolirea Lacului Sec

13:30- ceilalţi ajung pe malul Lacului Vulturilor

13:32- ne retragem spre refugiu

14:25- suntem încă în refugiu

14:45- suntem deja pe drumul de întoarcere

14:50- începem parcurgerea laturii nordice a Lacului Sec

17:22- ajungem înapoi la maşină

PROFIL TRASEU


 SCHIŢĂ TRASEU
 

LUNGIME TRASEU