joi, 25 mai 2017

Procesator autorizat de lemn


Se uită mai devreme un nene cu o oarecare poziţie că în faţa firmei zace în ploaie un palet. Strâmbă din nas şi, la fel ca orice alt individ care are o curiozitate şi dă cu ochii de mine, mă întreabă ce-i cu el, de parcă ar fi venit pe el mobila lu` mama.

Sătul fiind să dau explicaţii pentru chestii de care nu sunt plătit să mă ocup i-o trântesc în scârbă:

Avem un procesator autorizat de lemn, Bisti Vomănescu. El ştie ce are de făcut cu paletul. Nu se bagă nimeni peste el.

Astfel de situaţii nu merită niciun cuvânt în plus. Şi cred că aş fi abandonat exprimarea civilizată dacă omul ar fi insistat. În definitiv, după ce că am făcut treaba altuia (cred că e drăguţ să-ţi facă altul o parte din muncă şi tu să-ţi iei liniştit salariul pe munca lui), să mai dau şi explicaţii estetice? Păi n-am făcut şcoală de artă măi onorabililor, stimabililor!

duminică, 21 mai 2017

Cheile Vârghişului, 13 mai 2017




Pe 25 martie 2017 Daniel pleca în Buila Vânturariţa cu nişte unii care organizau o excursie acolo. Era mulţumit când s-a întors din tură aşa că a analizat ofertele viitoare ale Hss în ideea de a se înscrie şi în alte excursii, în caz că e ceva tentant. Apare rapid ideea de înscriere la tura din Cheile Vârghişului din 13 mai 2017. Mă uit şi eu pe descrierea evenimentului, mă declar destul de încântat aşa că rezervăm două locuri. Face Daniel şi plata la momentul potrivit deci ne rămâne doar să aşteptăm tura şi să sperăm la vreme bună.

12 mai 2017, verific înainte de a pleca de la birou, a nu ştiu câta oară în ultimele zile, prognoza. Suna destul de sinistru. Ploaie, ploaie, ploaie urmată mai pe seară de ploaie torenţială. Avantajul relativ era că drumeţia presupunea şi vizitarea unor peşteri, timp în care am fi scăpat de urgia de afară. Totusi, eram mai degrabă pesimist gândindu-mă la cât de chinuitoare se poate dovedi plimbarea... Dacă nu ar fi fost vorba de nişte bănuţi pe care i-aş fi pierdut dacă nu plecam, cred că aş fi ales să stau acasă.

Ajung vineri seară acasă destul de târziu. Daniel se oferă să facă el micile cumpărături aşa că mă pot apuca să îndes în rucsac. Cu toată bunăvoinţa, reuşesc să mă bag în pat abia pe la 00:30, la 3:15 urmând să cobor din pat. Doar trei ore de somn înainte de plecarea în tură este oarecum o obişnuinţă pentru mine dar asta nu înseamnă că mă împac extraordinar cu oboseala care rezultă de aici. Consider totuşi somnul insuficient un preţ corect pe care-l plătesc pentru diversele forme de plăcere pe care le trăiesc în micile fugi în munţi.

Pe la 3:15, la câteva minute după a treia alarmă, cobor din pat. Apuc să mă igienizez cât de cât. Termină şi Daniel cu pregătirile aşa că, aproape de ora 5:00, ieşim din casă. Pe la 5:45 cred că eram deja instalaţi în autocar. Ţin minte că, văzând din faţa autocarului o parte a grupului cu care urma să mergem, am cam strâmbat din nas. Intuiam un grup lent, neobişnuit cu muntele. Prima impresie... Câteva minute mai târziu urcau în autocar cea mai tânără participantă şi mămica ei. Nu-mi imaginasem la început că, până la finalul zilei, aveam s-o consider pe cea mică vedeta turei. :)


În autocar s-au întâmplat câteva lucruri legate de organizare. Prezenţa, semnarea actelor, încasarea banilor pentru elementele neincluse în preţul plătit (în cazul nostru fiind vorba de tractor şi de taxa de rezervaţie), prezentarea traseului, prezentarea organizatorului. Organizatorul mi-a inspirat de la primele cuvinte o doză suficientă de încredere datorită felului în care s-a exprimat, atrăgându-mi atenţia recunoaşterea limitelor (legate de cunoaşterea teoretică), luarea în considerare a posibilelor mici accidente, orientarea spre soluţii, crearea de aşteptări realiste pentru cei pe care urma să-i conducă, precizările legate de procesarea deşeurilor pe care urma să le producem, grija faţă de lilieci.

Undeva dincolo de Predeal aud ceva de Casa cu cerbi (nu auzisem de ea deşi mai fusesem în zonă), o casă înconjurată de o curte populată de cerbi. Unii, la întoarcere, aveau să vadă şi cerbii. Eu nu am fost suficient de atent. La Braşov am avut impresia că şoferul nu cunoştea suficient de bine traseul când (din necunoaştere sau obligat de regulile de circulaţie, nu mi-e clar nici acum) m-am trezit că ne întoarcem pe o bucată de traseu deja parcursă (ştiu asta pentru că mă străduiesc să-mi iau repere). Odată trecuţi de Braşov, destul de mult timp am avut vedere spre creasta Făgăraşului, spre Postăvarul, poate şi spre Piatra Craiului. Nu mi-am imaginat că se vede atât de frumos spre sud, în timp ce traversezi depresiunea Braşov. Pe sectorul Rotbav- Augustin am privit cu plăcere rama estică a Perşanilor Centrali. În Măieruş, nu mi-e prea clar de ce, ne-am trezit din nou în situaţia de a ne întoarce din drum pentru că, dincolo de gară, urma un pod peste Olt pe care nu mergea trecut cu autocarul. Superstiţioşii au putut vedea aici un semn rău: la trecerea peste calea ferată de la întoarcere a trebuit să aşteptăm la barieră. Eu, probabil pentru că nu am plecat de acasă cu aşteptări surpraealiste, n-am resimţit cine ştie ce disconfort pe tema asta. 


La trecerea prin Aita Mare am observat un marcaj cruce albastră despre care am încercat să aflu detalii odată întors acasă. Nu am aflat decât că, cel mai probabil, este vorba de un traseu în Munţii Bodoc (o ţintă posibilă pentru drumeţii care se mulţumesc cu munţi puţin înalţi şi, dacă e corect ce am citit prin jurnale, destul de păşunoşi).

Odată ajunşi în Vârghiş, m-a luat de nas un triunghi roşu despre care vechea hartă inclusă în Munţii Noştri Perşani sugerează că ar fi suprapus peste actuala şosea, în bună măsură asfaltată (dar destul de îngustă, prevăzută din loc în loc cu alveole pe care să te poţi refugia când vin maşini din sens opus). Curând, vedem pe stânga indicatorul spre Peştera Mare de la Mereşti, exact aşa cum îl observasem pe Google Street View. Facem dreapta şi, în poiana din zona ultimelor case, observăm tractorul cu două remorci care ne aştepta. Cam pe aici am observat că, undeva în stânga, ar porni marcajul cruce albastră care, dacă am înţeles corect, merge cumva în paralel cu şoseaua, urmând să coboare după vreo 12 km către Cheile Vârghişului.



La urcarea în tractor, s-au cam despărţit oamenii care se înscriseseră împreună în tură. Iniţial au încercat să-şi ţină locuri unii lângă alţii dar, în lipsa unui culoar de trecere, locurile “rezervate” erau rând pe rând ocupate de cei care se nimereau să urce în remorcă în acel moment, pe principiul că trebuie să te aşezi pe cel mai în faţă loc posibil, astfel încât să se aşeze mai repede fiecare proaspăt urcat. Eu, urcând imediat înainte (sau după, cine mai ştie?) Daniel am prins loc destul de aproape de el dar nu am putut vorbi pe drum din cauza zgomotului. Chiar nu ştiam cum e să auzi în continuu zgomotul unui tractor timp de aproape o oră. Acum ştiu. E destul de neplăcut... La zgomot s-a adăugat fumul iar cu timpul s-au adăugat şi coborârile “în dinţi” pe care mă temeam să nu sar din remorcă şi balansul stânga- dreapta din zona neasfaltată care s-a dovedit un adevărat chin. Unii erau destul de relaxaţi, eu eram cu mâna strânsă pe o bară situată la un om mai în dreapta. Totuşi, în fotografii sau observându-mă reflectat în geamul de la cabina tractorului, se pare că am cam zâmbit în timpul incomodei tractoreli.


Mersul cu tractorul a avut totuşi şi o parte (mai) bună (decât mă aşteptam). Discutam cu Daniel că e posibil să mergem în remorcă aşezaţi pe jos, motiv pentru care aveam la îndemână nişte saci de gunoi pe care să ne putem aşeza. N-a fost nevoie de saci pentru că, în remorci, fuseseră aşezate bănci de lemn peste care puseseră câte o pătură, astfel încât suspensiile nu tocmai eficiente să fie cumva compensate cu nişte bănci nu foarte tari. Prin urmare, deşi destul de crispat, am putut privi în jurul meu, având ocazia să observ locuri frumoase, ireal de verzi, potrivite pentru nopţi frumoase petrecute în cort. La terminarea tracto-cursei, parcă pentru a compensa chinul din ultimele minute, cineva s-a oferit să-mi dea jos rucsacul din remorcă pentru a-mi fi mai uşoară debarcarea. Îi mulţumesc şi cu această ocazie! :) Cam de aici, încet- încet, au început interacţiunile între oameni care, până la coborârea din tractor, s-au cam ignorat reciproc.


 


După un timp în care fiecare s-a putut uşura mai mult sau mai puţin departe de privirile celorlalţi (fetele, după cum era de bănuit, s-au străduit să meargă cât mai departe deşi li se sugera că pot să se ascundă şi după un fir de iarbă, dacă nu găsesc ceva mai bun) ne-am pus rucsacii în spate şi, cu Bogdan şi cu ghidul de la Lumea Pierdută în frunte, am avansat câţiva paşi către chei. 


Puţin înainte de primul pod ghidul ne-a dat o mică lecţie de geologie pe care nu prea a ascultat-o nimeni. Eu m-am simţit un pic ca în zilele de practică geografică în care Sârbu, Nedelea, Săvulescu, Ene sau Mutihac ne povesteau lucruri pe care nu aveam să le reţinem niciodată deşi, cinstiţi fiind, ar fi fost logic măcar să ne străduim să reţinem câte ceva.

 
 

 


Aveam să văd în sfârşit podurile cu grijă montate pentru vizitarea cheilor, poduri pe care de vreo doi ani le-am tot admirat în fotografiile norocoşilor care găsiseră mijloacele necesare pentru a ajunge acolo, asta implicând şi găsirea unei soluţii pentru parcurgerea celor 25 de km care despart cea mai apropiată gară (cea din Augustin) de intrarea în chei.





Recunosc că, pe unele poduri, cele cu balans destul de mare, m-am simţit nesigur. Am mai simţit un oarecare pericol pe podurile pe care simţeam că ne-am adunat mai mulţi oameni decât pot ele duce. Din fericire, până la finalul vizitei, niciunui pod nu i-a fost depăşită rezistenţa. Le mulţumesc celor de la Lumea Pierdută pentru că au luat în calcul şi posibilitatea ca un grup de 50 de oameni să viziteze cheile, provocând înghesuială pe poduri.

Am trecut oarecum disciplinaţi, în grupuri de câte trei, doar pe podul la baza căruia un indicator asemănător cu cele rutiere sugera că podul nu suportă mai mult decât greutatea unei familii tată+ mamă+ plod (adică 200 kg). La întoarcere, eu cel puţin, am încercat să las spaţiu suficient între mine şi cei care treceau podurile în faţă sau în spate. Nu făcusem baie în râul tulbure la dus deci mă străduiam să nu fac nici la întors.

Puţin după primul pod am dat de un sector mai stâncos, în traversarea unei mici cocoaşe. La urcare erau prize suficiente, la coborâre ne puteam folosi de un cablu montat acolo mai mult sau mai puţin strategic. Ghidul de la Lumea Pierdută ajuta persoanele care erau incomodate de acel sector dar au existat şi oameni (printre care am bucuria să mă număr) care au trecut ignorând mâna de ajutor oferită cu generozitate de ghid, oameni cât de cât obişnuiţi cu stânca.








A venit şi momentul în care vedem un grup pe partea cealaltă a râului şi ne întrebăm cum au ajuns acolo, având în vedere că râul e larg, probabil adânc, tulbure şi aparent netraversabil. Aveam să aflăm câteva minute mai târziu că au traversat pe un pod după care s-au întors din drum, pe malul celălalt. În ce scop? Pentru că peşteră...

Între timp o fată se convinsese că are dreptate Bogdan când vorbeşte de Cheile Vârghişului ca despre o zonă de plimbare romantică. Fata a venit cu argumentul că este tare romantic să vezi în faţă atâtea funduri. Ironia a făcut că, în timp ce o auzeam, la câţiva metri în faţă am remarcat un fund dolofan de fată. :) Dacă vreo stimabilă doamnă sau domnişoară s-a excitat privindu-mi posteriorul, să dea un semn. Putem planifica şi alte momente în care să mi-l privească. Să şi pună mâna, eventual! :))

Ajungem sub Peştera Şura Cailor, trecem podul şi ne îndreptăm şi noi spre Peştera Mare de la Mereşti. Marcajul se schimbase, din cruce albastră în bandă galbenă. 


Urcăm întâi nişte trepte de pământ tasat, solidarizat cumva cu nişte folii, continuăm pe nişte scări metalice sănătoase pe care, tot din cauza grupului mare, nu prea am avut ocazia să le savurez. În gura peşterii ghidul ne-a povestit despre invaziile tătarilor şi despre modul în care se descurcau localnicii cu acele ocazii. Aşa am aflat de unde îşi trage numele turnul de peste drum de Peştera Mare de la Mereşti. 



 

În dreapta intrării mi-a atras atenţia o cruce. Nu ştiu de ce, m-am jenat să o fotografiez. Acasă, am regretat că nu ştiu ce nume era trecut pe cruce, fiind curios dacă este vorba de crucea celui care a murit în peşteră, acum câteva zeci de ani, conform celor menţionate pe speologie.org.

La câţiva metri de intrare, într-o boltă aparent fără continuitate, am văzut un liliac zburând. L-am trezit din somn, săracul... Aveam să mai văd unul, în aceiaşi peşteră, câteva minute mai târziu, aproape de sfârşitul zonei pe care am vizitat-o (adică aproape de scara metalică pe care a urcat fotograful oficial pentru a face minunăţia de fotografie pe care o puteţi vedea aici). Înainte de a se anunţa retragerea, organizatorii au propus un exerciţiu de adaptare: beznă şi linişte pentru câteva clipe. Emoţiile claustrofobice au dispărut după ce momentul poetic a fost întrerupt brutal de o băşină. :)

Dat fiind că poteca era de cele mai multe ori îngustă şi că grupul era mare, era dificil să găseşti locuri din care să fotografiezi fără să blochezi circulaţia. Asta m-a făcut să-mi propun revenirea în zonă, singur sau măcar în grup (mult) mai mic. Am remarcat totuşi că majoritatea oamenilor din grup îmi permiteau să mă reintegrez rapid în coloană, după micile evadări.

După ce am părăsit prima peşteră din program (unde îmi făcusem mici griji pentru cei rămaşi mai în urmă, cu lumină puţină, motiv pentru care am simţit că e bine să întorc frontala către ei), ne-am întors o vreme pe bandă galbenă, în dreptul podului ni s-a alăturat crucea albastră după care, un pic mai târziu, banda galbenă a fugit de lângă noi brusc, urcând abrupt către dreapta. Cândva, sper să ajung să urc şi eu pe acolo. De fapt, sper să ajung pe toate potecile marcate menţionate pe harta administratorului rezervaţiei.





 


Am mai mers o vreme pe râu în sus dar, relativ curând, s-a anunţat întoarcerea. Dacă aş fi fost de capul meu, cred că mergeam până în Mereşti, chiar dacă, din spusele lui Bogdan, rezulta că mai departe peisajul este monoton. Dar cum poate să fie natura monotonă? Sunt sigur că aş găsi imagini plăcute şi dincolo de teritoriul extrem de turistic al Văii Vârghişului.

Cultul din mine s-a trezit într-un loc în care am ajuns din urmă ghidul care discuta nu ştiu ce cu Daniel. Apucă să spună ceva de apa care dispare în punctul x urmând să reapară în punctul y (nu mai ştiu cum se cheamă elementele de relief carstic implicate) iar eu sar cu întrebarea:
Aţi folosit markeri ca să aflaţi unde revine apa la suprafaţă?
Ghidul lasă pentru o secundă impresia că l-am pus în încurcătură dar se prinde imediat ce vreau să spun şi anunţă triumfător:
Da. Am înroşit apa.
Uite cum îşi aduce omul aminte chestii citite cu mulţi ani în urmă în cursuri universitare sau în cărţi adresate publicului (ceva mai) larg... Mi-e ciudă că n-am reuşit să-mi amintesc cum sunt denumite în română chestiile astea care se folosesc pentru determinarea direcţiei în care curg apele subterane. Indicatori, parcă... Se vede că nu am mai pus mâna de secole pe cursul de hidrologie... M-ar renega Sârbu dacă ar afla! :D
Mergând de data asta pe râu în jos, aveam să ne oprim în gura Peşterii Şura Cailor unde s-a declarat pauză de masă. 


Eu cu Daniel am pornit aproape imediat spre adâncul peşterii, Daniel mergând până la capătul sectorului vizitabil în picioare, eu oprindu-mă înaintea unui sector îngust. Fac o poză când mă întorc din drum şi constat că mi-a apărut o fată în cadru. :) Nu băgasem de seamă până atunci că e cu noi în grup. De fapt, cred că e aproape imposibil să ţii minte câte ceva despre fiecare membru al imensului grup de 50 de oameni. Schimbăm câteva vorbe în drum spre gura peşterii. Mi s-a părut interesant că nu am fost singurii tentaţi să descopere imediat ce se ascunde în întuneric.


Rumegăm câte ceva (mă mir într-o oarecare măsură când observ că cineva îşi cărase primusul pentru a încălzi nu ştiu ce conservă) apoi vizităm şi oficial Peştera Şura Cailor. 


 

 


La a doua încercare am mers şi eu până la capăt. Luându-mă după Bogdan, îmi las şi eu pe jos rucsacul înaintea sectorului îngust, urmând să îl recuperez la întoarcere. Acolo unde galeria pierdea atât de mult în înălţime încât nu puteai înainta decât târâş ne-am oprit. N-a îndrăznit nimeni să treacă târâş mai departe. La întoarcere mă dezorientasem aşa că am întrebat pe cineva pe unde continuăm. Fără îndrumare, probabil m-aş fi învârtit o vreme pe marginea sălii până să regăsesc ieşirea... Ca să zic aşa, nu prea am faţă de speolog!

 


Ieşiţi din nou la lumină observăm că a început să plouă destul de tare. Deşi ieşirea din chei era la vreo 15 minute de mers, nimeni nu s-a grăbit spre tractor. De fapt, ce sens ar fi avut să se grăbească cineva spre tractor? Oricum nu ar fi încăput toată lumea în cabină, la acoperiş. :) În gura peşterii în schimb ne puteam adăposti toţi. Dar tentaţia descoperirii a învins şi de data asta. Bogdan a mers alături de ceilalţi oameni suficient de curioşi spre Gaura Tătarilor. 



Ieşind din Peştera Şura Cailor spre dreapta se merge pe poteca marcată până în dreptul unui copac cu bandă roşie forestieră după care, pe o potecă destul de abruptă, începi să urci. Ceva mai sus observi o altă potecă venind de jos, potecă aparent mai uşor abordabilă. Ceva mai sus poteca spre Gaura Tătarilor pare să se piardă în frunzişul căzut pe jos. Bogdan, deşi mai fusese de câteva ori acolo, a trebuit să cerceteze un pic până să ne transmită să-l urmăm în continuare. Pe aici am schimbat câteva vorbe cu un alt membru al grupului pe care nu îl remarcasem până atunci. Acest omuleţ, cu iniţiativă, a observat o urmă vagă de potecă înspre stânga, opusă celei pe care se străduia Bogdan să o ţină. 


Aveam să aflu mai târziu că poteca din stânga ar ajunge la un punct belvedere pe care, probabil, l-am văzut zilele următoare într-o filmare postată pe FB. Victorioşi până la urmă, ajungem şi în ochii tătăreşti. Cât căscam ochii pe acolo, mă trezesc stresat de o nevoie lichidă. Ocolesc prin dreapta ochii în ideea de a mă ascunde după stâncă dar... dau de o a treia arcadă pe care nu o văzusem în fotografiile nimănui. Pentru că se vedea perfect din partea cealaltă (unde, nu mi-e clar cum, ajunseseră câţiva oameni) am amânat nevoia şi l-am chemat pe Daniel să vadă şi el minunea. Între cele două arcade din pozele tuturor şi cea de a treia arcadă observ linia unui traseu de căţărare la care Daniel aprecia faptul că puteai ajunge uşor la primul piton, astfel încât să fii destul de bine asigurat.

Odată coborâţi de la Gaura Tătarilor ne întoarcem la Peştera Şura Cailor, recuperăm membrii grupului care nu au urcat cu noi şi ne întoarcem, de data asta de tot, spre ieşirea din chei. În câteva minute, plouaţi, ajungem la tractor. Aici, organizatorii au îndepărtat prelatele cu care protejaseră băncile cât am fost plecaţi, au scurs cantităţile destul de mari de apă care se adunaseră în ele apoi ne-au invitat să urcăm. De data asta m-am nimerit pe ultimul rând din remorca din faţă, cu rucsacul în spate. De teamă să nu mă trezesc în timpul mersului picând între remorci, mă ţineam strâns de o bară din spate. Pentru că afară ploua infernal (şi noi nu ne iubeam prin mansarde, deşi pe multe mândre purtătoare de sâni le-aş fi iubit pânâ la adânci bătrâneţi, dacă ar fi fost atracţie reciprocă) prelata a fost întinsă peste noi astfel încât peisajul la întoarcere mai mult l-am ghicit, asta deşi o fată cu iniţiativă din faţă- stânga a avut grijă să ţină mult timp “fereastra” deschisă, ridicând prelata în dreptul ei.

Reajunşi la marginea localităţii, ne-au urcat repede în autocar şi, după câteva minute, am pornit spre casă. Bogdan ne-a consultat cu privire la părţile care pot fi îmbunătăţite din punct de vedere organizatoric (mi-am amintit cu ocazia asta de insistenţa cu care Răzvan Ilie îmi cerea să critic ceva la tura pe care o organizase) eu trăgând concluzia că, din elementele pe care Bogdan le poate controla, i-aş reproşa într-o oarecare măsură doar mica ezitare pe urcarea spre Gaura Tătarilor; dintre elementele care nu puteau fi controlate (total) de el m-am “plâns” de ploaie şi de destul de stresanta plimbare cu tractorul. Un alt element negativ pe care nu prea îl putea controla el, de care mi-am amintit în timp ce scriam, este faptul că, dacă am observat corect, unele fete au rupt câteva flori din cele întâlnite pe traseu prea puţin conştiente de faptul că am putea vorbi de specii endemice, monumente ale naturii ameninţate cu dispariţia, sursă de hrană pentru cine ştie ce gâză rară.

Totuşi, bazându-mă pe faptul că în cea mai mare parte a timpului petrecut alături de Hss m-am simţit bine, cred că o să îi mai fiu client şi cu alte ocazii. Ca să zic aşa, o tură pe Ciucaş, în Ţara Luanei sau în Cheile Tişiţei mă atrag destul de mult.

Pe la 21:30 debarcam din autocar în Piaţa Unirii şi puţin după 22:00 ajungeam acasă.

În tura asta mi-am băgat picioarele pentru prima dată în bocancii aceştia. Mi-au lăsat impresie bună, fiind confortabili şi stând suficient de bine la capitolul aderenţă. Dacă se vor dovedi şi rezistenţi în timp voi începe să acord încredere bocancilor vânduţi de Decathlon. Deocamdată, am vrut să încerc altceva cu preţ relativ mic, diferit de bocancii Grisport cu care mă obişnuisem în ultimii ani să merg iarna prin oraş şi vara în drumeţii relativ simple.


sâmbătă, 14 ianuarie 2017

2016 pentru mine




Câteva vorbe despre 2015, aici.

2016 a fost un an destul de complicat de descris. Atât de complicat încât nu garantez că voi reuşi să socotesc tot ce a fost memorabil în el...

1) EVENIMENTE INTENS MEDIATIZATE

-Un număr destul de mare de atentate teroriste

-Circul făcut pentru alegerea prim- ministrului noului guvern PSD

-Cutremurele din ultimele 4 luni ale anului


2) EVENIMENT CARE AR FI MERITAT MEDIATIZAT DACĂ NU NE-AR FI TRĂDAT ÎNCREDEREA TOVARĂŞUL CIOLOŞ

-Dosarul pentru includerea Roşiei Montane pe lista UNESCO ar fi fost semnat de primul ministru apoi trimis mai departe. Pe Cioloş l-a durut în pix de acest dosar... 

 EDIT: Până la urmă dosarul a plecat spre UNESCO. Detalii, aici.

3) PE PLAN PERSONAL

De ziua mea a murit Gutuie. Pe termen scurt, treaba asta a reprezentat un motiv în plus să urăsc ziua mea. Cu timpul, am revenit la sentimentele obişnuite de indiferenţă şi uşoară ură datorată mulţimii de neîmpliniri personale. Sunt prea împovărat ca să îmi mai aplec urechea şi la tristeţile altora... Prin urmare, nu am mai avut timp să mă gândesc la acest pisicesc deces, oprindu-mă probabil la timp pentru a nu pica în extrema cealaltă, a glumelor având ca subiect “tragismul” derivat din moartea partupedului (pentru cunoscători, vezi cazul Seven).

3A) ALERGARE

-2 curse oficiale de semimaraton terminate. Detalii despre a doua cursă, aici

Diploma de la prima cursă, aici.

-o cursă oficială de 15 km terminată. Diploma, aici.

-o cursă oficială de 10 km terminată. Detalii, aici.

-o cursă umanitară de 5 km terminată. Detalii despre ea, aici.

-câteva alergări reuşite de antrenament, în special înainte de primul semimaraton oficial

După un calcul rapid rezultă că am alergat în 2016 aproximativ 264 km, în 24 curse

3B) DRUMEŢIE

Am petrecut pe munte sau în zona subcarpatică 9 zile, în 9 ture (am avut anul acesta doar ture de o zi):

-Plimbare de vreo 18 km pe traseul Gara Posada- Schit Lespezi- Vf. Pleşuva- deviere scurtă (dus- întors) spre nord- Comarnic. Detalii, aici.

-Încă vreo 18 km de plimbare, de data asta în zona subcarpatică, între Slănic Prahova- Muntele Verde- Plaiul Bughei- Vălenii de Munte. Detalii, aici.

-Timişu de Jos- Valea Dragă- Vf. Postăvarul- Spinarea Calului- Poiana Secuilor- Cabana Cotul Donului- Monument Săulescu- Gara Predeal. Detalii, aici.

-Sinaia- Valea Rea- un vâlcel dificil- Vf. Baiul Mare- Vf. Câinelui- fosta cabană Piscul Câinelui- Sinaia. Detalii, aici.

-Staţia superioară a telegondolei de la Azuga- Şaua Cazacu- Culmea Petru- Orjogoaia- Plaiul Orjogoaia- Trăisteni. Detalii, aici.

-Crasna- Lacul Vulturilor şi înapoi. Detalii, aici.

-Azuga- Valea Azugii- Valea Unghia Mică- sub Vf. Rusu şi înapoi. Detalii, aici.

-Azuga- Valea Azugii- Valea Unghia Mare şi înapoi. Detalii, aici.

-Azuga- Captare apă- Vf. Clăbucetul Taurului- Cabana Gârbova- Clăbucet Plecare- Predeal, plimbare făcută cu Daniel pe 4 decembrie 2016, pe zăpadă proaspătă. Nu am apucat să descriu tura în detaliu...

3C) ALTE CĂLĂTORII

În plus faţă de drumeţiile amintite nu am avut nicio altă călătorie. Nici mare, nici vizite de oraş, nici turism sportiv (adică în scopul de a participa sau de a asista la o cursă de alergare) nici nimic... Destul de jalnic!

3D) FEMEI

Nu m-a mai marcat nimeni în mod special. Totuşi, am cunoscut o femeie interesantă cu care, cred, am reuşit să opresc relaţia (amicală) fără să ne certăm. E plăcută fiinţa dar trăim în lumi paralele care doar printr-o minune s-au intersectat vreo 4 luni...

Oricum, 2016 cred că e anul în care m-am lămurit că o să rămân definitiv singur şi că, atunci când voi deveni neputincios (din cauza bătrâneţii sau a bolii) o să mă chinui singur, pentru că nimeni nu o să-mi stea aproape..

3E) FINANŢE

Sunt în continuare sărac dar am avut parte de unele sume neaşteptate în plus, comparativ cu anii trecuţi. M-am mai cârpit cât de cât, mi-am permis să-mi cumpăr câteva lucruri utile pentru exercitarea pasiunilor mele, cred că am reuşit performanţa să nu mai rămân doar cu bani de merdenele (îţi mulţumesc, mami că m-ai învăţat să mănânc sănătos!) în buzunar înainte de ziua de salariu.

Faptul că, după tura din decembrie, am observat că s-a defectat GPS-ul, m-a făcut să mă bucur în mică măsură de situaţia financiară vag îmbunătăţită şi să gândesc cam aşa:

Dacă, prin absurd, aş primi acum cheile unui apartament dotat cu cele necesare şi cu cheltuielile (utilităţi, chirie, impozit şamd) plătite pe următorii 30 de ani, dacă în apartament ar începe să mă aştepte, seară de seară, goală, cea mai frumoasă dintre femeile pe care le-am dorit, aş considera că toate acestea se întâmplă PREA TÂRZIU şi ar fi extrem de puţin probabil să mă bucur de ele...

Sunet: Mătuşa Tamara, Ovidiu Mihăilescu


3F) SĂNĂTATE

Aparent, nimic notabil. Totuşi, în alergare, în drumeţii sau, câteodată, fără ocazii deosebite, m-a stresat destul de des senzaţia de vomă. Sistemul meu digestiv dă unele semne de slăbiciune...

În decembrie, m-am panicat un pic când am auzit că sunt cam aproape de hipertensiune... 13,5 cu 7 mi s-a părut cam mult, dat fiind că, de câteva luni, m-am străduit să îmi intoxic mai puţin inima cu cofeină. La 14 deja eşti suspect de HTA (vezi aici). Asta în condiţiile în care, cu nişte ani în urmă, în condiţii de real abuz de cofeină, mă menţineam în zona lui 12 cu 6...

În rest, mici răceli, stare de oboseală, depresie, furie, anxietate socială cât cuprinde.

Probabil 2017 o să fie catastrofal din punctul acesta de vedere... Simt că am luat-o în jos atât cu starea generală cât şi cu forma fizică...

3G) ALTE DISTRACŢII

Câteva cărţi citite, 21 de zile în care am ieşit la plajă (din câte week-enduri fierbinţi?), unele plimbări pe jos prin oraş, un pahar de vin fiert şi cam atât. A fost un an trist în care de la finalul lui mai, mi s-a complicat destul de rău existenţa

3H) JOB

Fidel principiului reţinut de la mama, cum că cel mai important e să mergi la muncă pentru a câştiga bani de crăpelniţă, aproape toată energia mea s-a consumat anul acesta la serVICIU. Perioada proastă cauzată de problemele destul de mari de acasă s-a suprapus peste o perioadă aglomerată şi la serVICIU. Aproape mă mir că am rezistat anul acesta luându-mi doar o zi de concediu, în condiţiile în care, din diverse motive (mai exact, din cauza timpului liber obţinut de alte persoane), echipa din biroul meu a fost despărţită mult timp, rezultând că în 105 zile a fost nevoie să mă străduiesc pentru a munci cât pentru două persoane. La o medie de 21 zile lucrătoare pe lună ar rezulta că 5 luni am muncit singur.

3I) PE ACASĂ

-Dezordinea de zi cu zi s-a agravat începând cu finalul lunii mai datorită modificărilor necesare în urma schimbărilor dramatice pe care trebuie să le suporte mama (fracturi, spitalizare, operaţie, recuperare, mobilitate redusă, dependenţă de ceilalţi şi pentru lucrurile pe care, chiar dacă cu greu, înainte reuşea să le facă singură). Toată povestea a pornit, zic eu, de la un şir nesfârşit de abuzuri (sedentarism, Coca Cola şi alte băuturi carbogazoase, alcool, cafea), teren perfect pentru instalarea fragilităţii osoase. Probabil aşa păţesc toţi cei care îşi bat joc de sănătatea lor, crezându-se veşnici.

Diferenţa e că unii au nişte proşti care, într-o oarecare măsură, să le poarte de grijă în timp ce pentru mine, când o veni vremea, n-o să se găsească niciun prost. Asta în condiţiile în care, culmea corectitudinii sociale, nici nu am distrus viaţa nimănui.

-Am mâncat din ce în ce mai rar, mai puţin şi mai prost pe acasă tot din motivul mai sus menţionat care a adus la pachet printre altele, un drăgălaş miros de rahat care umple casa din când în când. Din cauza problemelor de sănătate, mama nu a mai putut să-mi ofere nici aproape săptămânala porţie de carne prăjită, hrana mea rămânând astfel mult mai sărăcăcioasă decât în ultimii ani.

-Accidentarea lui Daniel din toamna 2015, recuperarea lui apoi pur şi simplu obişnuirea aparentă cu situaţia a făcut ca în mai bine de 90 % dintre nopţile lui 2016 să dorm în patul de la etaj, asta ajungând cu timpul să-mi provoace un serios discomfort, dat fiind că accesul sus este relativ dificil iar eu nu am vocaţie de căţărător. De aici a rezultat o totală lipsă de elan la culcare şi la trezire.

-Din cauza patului folosit dar şi din cauza bombănelilor care însoţesc în camera de alături hrănirea, îmbrăcatul şi dezbrăcatul, schimbarea scutecului, pregătirea pentru somn şi restul acţiunilor necesare pentru a gestiona mobilitatea redusă a mamei, somnul meu are din ce în ce mai serios de suferit.

3J) SIMŢ CIVIC

-La finalul anului îl încurajez pe Cioloş să semneze pentru Roşia Montană în UNESCO, încurajându-i şi pe alţii să îl tragă de mânecă pe primul ministru.

-Pe la mijlocul anului, observând că lucrările din jurul unei clădiri au vătămat un copac, am solicitat Gărzii de Mediu să verifice dacă e legal ce văzusem. Sesizarea mea a fost redirecţionată către departamentul din Poliţia Locală potrivit după care am fost anunţat că acel constructor a fost amendat. Câteva luni mai târziu, în jurul aceluiaşi copac, au fost trase nişte sârme, nu mi-e clar în ce scop. De data asta, în locul în care sârma ia contact cu coaja copacului, am observat că au fost aşezate nişte tuburi de plastic, astfel încât sârma să nu taie din coaja copacului, impactul asupra copacului fiind minimizat. Presupun că grija de acum se datorează şi amintirii amenzii primite. Aş spune că a avut succes reclamaţia mea.

REZUMAT

Pe scurt, s-a cam ales praful de aproape tot ce era cât de cât funcţional în viaţa mea...

PLANURI PENTRU 2017?

Ce sens are să le fac? Doar pentru că sugera un deştept că 7 e numărul lu` Dumnezeu? Să fim serioşi...

Îmi trece prin cap să încerc să cumpăr nişte obiecte de care, în alte împrejurări, poate că m-aş bucura mult dar, în contextul actual, ar putea însemna mai degrabă bani aruncaţi pe fereastră (asta admiţând că aş reuşi să rezerv sumele necesare).

Îmi trece prin cap să-mi evaluez starea de sănătate dar ştiu că nu o să fiu niciodată suficient de relaxat încât să intru şi să mă menţin în bucla adeverinţă- medic de familie- trimitere- programare la specialist- concluzii- modificarea condiţiilor de viaţă astfel încât să-mi ameliorez mai micile sau mai marile probleme detectate.

Îmi trece prin cap să încerc să economisesc. Ştiu totuşi că niciodată nu voi avea suficienţi bani în buzunar încât să-mi permit să fac un depozit sau să păstrez pur şi simplu la saltea o sumă rezonabil de mare de bani (3* salariul mediu pe economie, să zicem).

Îmi trece prin cap să planific câteva drumeţii şi un concediu la mare dar, la cum au mers planificările făcute de la proiectul Nemira încoace, e clar că voi visa la cai verzi pe pereţi...

Îmi trece prin cap să fiu mai atent cu mediul, colectând selectiv şi reciclând mai multe materiale decât cele sortate de obicei acasă. Dar ştiu că asta mi-ar consuma mie mult mai mult timp şi nu cred să găsesc resursele necesare pentru asta. Iar a spera la ajutor din partea familiei pe partea de reciclare ar fi absurd. N-aş putea niciodată să-i motivez cognitiv şi financiar suficient de mult încât să mă ajute. De fapt, observând că în 2016 am obţinut o sumă extrem de mică reciclând (circa 50 kg de material reciclat aducându-mi un câştig de doar 26 lei), aproape că-mi vine şi mie să las baltă convingerile ecologiste.

EDIT: 2017 a început promiţător. Daniel a dus primul transport de PET-uri la centrul de colectare.

Îmi trece prin cap să caut în continuare o parteneră potrivită dar, decât să mai dau de una care s-ar vedea cu mine doar pentru că nu observă la mine porniri de violator (asta în condiţiile în care, supraeul mi-e martor, niciodată nu am dorit să obţin plăcere de la o femeie într-un mod în care aceasta să se simtă agresată; mi-am dorit mereu ca împreunarea să fie plăcută pentru ambele părţi, gândindu-mă chiar să acord mai mare atenţie plăcerii ei; nu mai spun că, de-ar fi fost să se întâmple, avea şanse mari să o ating cu... pe...), mai bine o las baltă şi-mi perfecţionez asumarea singurătăţii.



joi, 8 decembrie 2016

Eşti un prost!



Azi dimineaţă, în drum spre serVICIU, mă trezesc lângă mine cu un nene care dorea să ajungă la Antena 3. Nu eram deloc în starea potrivită pentru a-l băga în seamă dar, pe jumătate de ureche, auzisem ce întreba. Furios, mă întorc spre boşorogul ăla spurcat şi sunt foarte aproape să-i lipesc o palmă. Mă mulţumesc totuşi să-i spun că e un prost apoi îmi văd de drumul meu fără să-l fi pocnit.

Parcă nu-mi ajungeau cei din jur, suficient de cretini sau de oportunişti (realist vorbind, oportunismul pare varianta corectă, aceştia nepărând retardaţi, de obicei) încât să se uite în gura celor de la Latrina 3, trebuia să-mi mai iasă în cale şi moşul ăsta...

Din întâmplarea asta rezultă totuşi ceva important pentru mine. Sunt pe zi ce trece mai dese semnele că am ajuns aproape de limita rezistenţei, limita aia în care îţi spui că ori îi tai gâtul împuţitului care-ţi crează disconfort sub o formă sau alta, ori tocmeşti un metrou să te calce...

N-am fost niciodată un individ sociabil dar de la o vreme am ajuns să urăsc oamenii mai mult decât înainte...

Şi nu am de gând să mai fac nici cel mai mic efort pentru a mă înţelege cu bipezii din jur.


miercuri, 7 decembrie 2016

Valea Unghia Mare (27 noiembrie 2016) sau Cum m-am speriat de o labă





Pregătiri, ochi aruncaţi prin hărţi, vreo 4,5 ore de somn, fuga cu al doilea metrou spre gară (nu am mai fost harnic, ca săptămâna trecută, să-l prind tot pe primul), lălăială pe tren de era să uit să cobor în Azuga, vizibilitate bună de când pun piciorul pe peron. 

Vizibilitate rezonabila spre Bucegi
Nici spre Valea Azugii nu-i tocmai intunecat
Bucegii vazuti de la intrarea pe DF Valea Azugii
Mă mişc cu puţine şi scurte pauze pe drumul de duminica trecută, până la ramificarea drumului forestier Unghia Mare


Când bag ochii înapoi văd colţuri de Bucegi, cu mici pălării de nori. Pe drum întâlnesc un cuplu în vârstă care bagă eterna întrebare cu frica de urşi. Parcă au avut gura spurcată! 😄 În dreptul păstrăvăriei mă latră de dincolo de gard un dulău şi o potaie. Potaia urma s-o revăd la întoarcere când am găsit-o la fel de zgomotoasă, dispusă să adulmece băţul telescopic pe care-l târam special pentru ea.

Ca noutăţi, am observat pe stânga două posibile intrări spre Vf. Clăbucetul Azugii. Prima potecă, mai clară, pornea din dreptul locului de popas improvizat un pic mai la est de exploatarea forestieră (hm 35, parcă) iar a doua, e cam mult spus potecă, pornea în lungul unei văi, aproape de confluenţa Unghia Mare/ Azuga.

Poteca spre Clabucetul Azugii
În plus, după ce observasem pe hartă poteca în lungul culmii Ceauşoaia (cea care ajunge dinspre nord la stâna Ceauşoaia, situată în apropierea marcajului cruce roşie de pe Petru- Orjogoaia), îmi propusesem să caut o posibilitate de a trece râul şi un cât de firav început de potecă. Ei bine, intrat pe nişte urme de maşină spre dreapta, am surpriza să văd un pod peste Azuga continuat pe partea cealaltă cu o potecă lată, înclinată la vreo 45 de grade. Podul este relativ fragil, din doi copaci solidarizaţi cu scânduri transversale. Trece la aproximativ 1 m deasupra luciului apei, nu are balustrade şi, probabil, este alunecos dacă e puţină zăpadă pe el (cum s-a întâmplat acum) sau dacă e fleoşcăială afară. Prin urmare, nu am fost suficient de curios încât să-l încerc şi să aflu pe propria-mi piele dacă te aruncă sau nu în râu dacă vrei să-l treci. L-a încercat în schimb unul dintre cei doi căţei care s-au apucat să mă latre aici, când mă întorceam. Cât am avut eu tendinţa să-l urmăresc ajunsese cu bine cam la jumătatea podului. Dat fiind că nu a lătrat insistent pe urmele mele, nici un fleoşc în Azuga n-am auzit, presupun că s-a întors în pădurea lui în siguranţă.

Pod peste Azuga si presupusa poteca spre Ceausoaia

O aruncătură de băţ mai încolo de podul peste Azuga se ramifică drumul forestier Unghia Mare, blocat cu barieră, dotat cu un pod peste Azuga lat şi sigur inclusiv pentru trafic auto, la nevoie (sau cel puţin aşa cred). La intrarea pe DF Unghia Mare găsesc o maşină parcată. Observând că nu e nimeni la volan, îmi imaginez că aparţine unor drumeţi care au intenţia de a explora în stilul meu.


 Intrarea pe DF Unghia Mare
DF Valea Azugii vazut dinspre DF Unghia Mare
Nu fac bine doi paşi că observ pe stânga un soi de observator de vânătoare părăginit. Ceva mai sus văd o căsuţă drăguţă, cocoţată pe piloni, cu acces dinspre versant, pe nişte scări. 

Observator paraginit la intrarea pe DF Unghia Mare
Casuta suspendata pe DF Unghia Mare
Pe dreapta, peste râu, se zăreşte cantonul silvic pe care-l observasem pe ROAD. Teoretic, este posibil accesul auto până în faţa cantonului dar, pentru cei care ar reuşi să treacă de barieră, s-a montat un indicator de acces interzis la câţiva metri de canton. Cât am căscat eu ochii pe acolo, nu am observat nicio mişcare. Dată fiind panta rezonabilă de dincolo de râu (privit spre vest) aproape că aş fi luat în calcul urcarea pe culmea Ceauşoaia după trecerea răului Unghia Mare pe pod.

Mai merg ce mai merg, observând urme de oameni, până dau de un copac prăbuşit peste drum. Ceva mai încolo, încă un copac prăbuşit. Cel mai complicat de depăşit a fost un conifer prăbuşit din versant aproape până în râu. Pentru că nu doream să risc o baie la picioare (că au şi bocancii mei o vechime şi nu garantez că mai ţin la apă ca în tura aia prin Şaua Grecului) m-am băgat de-a dreptul printre crengi. Alt pom l-am depăşit pe dedesubt, parcă. Oricum, m-a intrigat faptul că toţi aceşti copaci sunt lăsaţi să blocheze liniştiţi drumul, de parcă absolut nimeni nu ar merge pe el.





 Pare sa fie o poteca pe aici
Între timp, lângă un micuţ curs de apă, am senzaţia că observ o potecă. Fac popas pentru a mă uşura de una- alta, mai beau puţin ceiuţ (este prima tură în care merg cu termos şi am constatat deja nişte chestii: la o temperatură medie de circa 10 grade, ceaiul mi-a rămas cel puţin cald aproape 20 de ore; nu sunt tocmai mulţumit de faptul că, după ce bei ceai cu cana din dotarea termosului, urmele de lichid din aceasta se preling pe peretele exterior, ajungând să-l mânjească; 0,75 l de ceai reprezintă o cantitate enormă pentru o zi, dacă este băută doar de un om -aproape am ajuns să regret că nu am căutat un termos de 0,5l-). Dorind să-mi dau seama dacă pe aici îmi propusesem de acasă să atac urcarea către stâna şi vârful Unghia Mare, bag ochiul în GPS. Nu ăsta era locul... mai aveam de mers cam 500 m pe drum. Merită amintit şi că, datorită temperaturilor nocturne extrem de negative, erau porţiuni mari de drum pe care patinai, uneori fiind şi destul de greu să găseşti rute alternative, cu pământ sau zăpadă pe care să poţi merge liniştit.

După popas mai merg puţin, ajungând la hm 15 de pe DF Unghia Mare. Aici mă pune naiba să privesc urmele de pe jos şi să constat că cele de om se opresc (de ce oare?), în continuare, pe banda dinspre râu a drumului, făcându-şi apariţia urme de urs. Casc ochii mai bine, fără cine ştie ce sentimente. Îmi dau seama rapid că urmele sunt de două dimensiuni, unele mai mari şi lungi, altele mai mici şi pătrăţoase. Mi-am dat seama că am dat de urme de ursoaică însoţită de pui. Bazându-mă pe prognozele citite, conform cărora pe la 8 dimineaţa a nins un pic în zonă, am tras concluzia că urmele sunt proaspete. Şi după concluzia asta aproape m-am topit… Am făcut totuşi nişte poze pentru a arăta posterităţii de ce labe m-am speriat. În secundele următoare am încercat să-mi dau seama încotro a continuat familia de urşi şi, nereuşind să capăt o informaţie certă (să se fi întors pe drum nu părea, să-l fi traversat nu părea pentru că nu am identificat urmele spre versant, să fi continuat spre râu nu credeam pentru că ar fi trebuit să sară un parapet de un metru şi ceva), am decis să mă întorc pentru că spre înapoi nu erau urme de urs, eu eram singur şi deloc tentat să caut stâna trecând printr-o pădure prin care patrula mama- urs. Deci, cu puţin înaintea potecii pe care o intuisem pe hărţi, m-am întors din drum, pentru a doua oară învins de zona asta.











Dacă până aici am fost relativ sigur pe mine, chiar crezând că eventualul urs din zonă m-ar simţi şi s-ar îndepărta fără să apuc eu să-l văd, din acest moment am început să visez numai ursoaice brune prin păduri, având impresia că de pe versantul orientat spre vest mă pândesc ochi negri, ochi de ursoaică. Mă opream din când în când, ciulind urechile după un mic zgomot potenţial suspect, priveam atent versantul dar, din fericire, se pare că ursoaica rămăsese pe acolo doar în imaginaţia mea.

Puţin după ce revin în DF Valea Azugii, mă trezesc lătrat din stânga. Arunc un ochi peste râu şi dau de doi căţei imenşi (intrau lejer într-un rucsac de 40 l, păreau mai mari doar după ce i-am tras în poză cu zoom). 



Nu mă simţeam nicicum în pericol dinspre partea lor. Chiar nu-i vedeam dispuşi să facă o băiţă în apa pe care o bănuiam extrem de rece. Totuşi, ajunsese să mă irite insistenţa lor, demnă de o cauză mai bună. O clipă m-am gândit chiar că în realitate nici nu mă latră pe mine, moment în care am căscat ochii spre nord căutând din nou cu privirea ursul. Nu l-am văzut. Deci la mine lătrau până la urmă. În dreptul podului de scândură, după cum notasem mai sus, unul dintre căţei a găsit de cuviinţă să se gândească la traversarea râului, moment în care m-am gândit şi eu că i-ar sta bine cu un băţ peste bot, în caz că se apropie. Până să mă înfurii pe el, căţeluşul cred că a făcut cale întoarsă.

De aici, plimbarea nu prea mai are istoric. Am mers repejor până în dreptul păstrăvăriei, aici m-am conversat cu potaia aia care trecuse pe sub gard, am intenţionat să pozez preţurile la păstrăv şi programul de lucru cu publicul dar tovarăşul căţelescu mi-a tăiat elanul. Prin urmare, am ratat ocazia de a oferi o informaţie sedentarilor care îşi duc maşinile până-n păstrăvărie ca să mănânce şi gura lor un peşte proaspăt. Legat de maşini, am avut şi de data asta parte de conversaţie cu un şofer. Mă întreba omul dacă e bun drumul până la păstrăvărie. N-am fost inspirat aşa că i-am spus că poate merge liniştit cu maşina până acolo. Era mai interesant dacă-i sugeram să lase maşina la ieşirea din oraş pentru că drumul forestier ar fi de-a dreptul impracticabil. :)

Relief degradat pe stanga (sens geografic) Azugii
Faţă de duminica trecută, de data asta nu prea se circula pe Valea Azugii. Am întâlnit puţine maşini, puţini pietoni ieşiţi la plimbare, maşina jandarmeriei a absentat şi ea. Se pare că jandarmeria patrulează pe acolo doar când sunt şmecheri la Ştevia sau Trifoiul, cu planuri de vânătoare probabil.

Era cam devreme să mă întorc la gară dar cam târziu pentru a intra pe cine ştie ce traseu. Prin urmare, mă opresc la indicatorul cu punct albastru, urc până la captarea de apă pe drumul clar apoi apuc intuitiv spre pădure. 

Linia telegondolei si partia Sorica vazute de deasupra indicatorului cu punct albastru
Dacă tot s-a marcat, poate că nu stricau doi stâlpi de marcaj care să-ţi arate abordarea cea mai comodă. Ajung la pădure, văd pe un copac un marcaj oribil, făcut de cineva care, după ce a trasat o imitaţie de cerc alb, a aruncat în interiorul acestuia cu o găleată de vopsea albastră. Frate, dacă tot te apuci să faci marcaje turistice, fă-le cu şablonul, să se potrivească cu cele oficiale... Cândva, într-o revistă România Pitorească, fusese publicată o pagină în care erau descrise marcajele oficiale, cu formă, culori şi dimensiuni. Oare câţi marcatori din ziua de azi ştiu că există un model de marcaj??? Oare câţi drumeţi din prezent ştiu cum arată şi cum se numesc marcajele? Oare câţi îşi mai planifică drumeţia căscând ochii pe hărţi? Oare câţi au o cât de vagă idee despre puncte cardinale, busolă, coordonate geografice, curbe de nivel sau alte noţiuni pe care unii, stupizi de felul lor, le-au studiat cu ceva atenţie?

Mi-e greaţă de cei mulţi, pseudodrumeţi, care aleg să meargă cu ghid pe trasee banale pe care, cu puţină documentare prealabilă, le-ar face şi singuri. Mi-e greaţă de abonaţii şcolilor de munte care merg cu hoarda pe poteci. Mi-e greaţă de cei care cer şosele până-n vârful munţilor (o să vă miraţi dacă vă spun că şi printre membrii carpaţi.org sunt şoselişti?). De prea multă greaţă am început să caut poteci puţin frecventate de oameni, de prea multă greaţă am ajuns să merg singur pe munte...

Ajung deci la paleaşca aia albastră, văd că în pădure este potecă largă, mă declar mulţumit de mica recunoaştere şi pun traseul pe lista celor pe care le voi face, cândva. Mă întorc pe pajiştea mult prea noroioasă de la marginea pădurii, îmi găsesc cu greu un loc curăţel şi uscat, dau jos rucsacul şi mă aşez. Atmosfera era plăcută, niciun om nu trecea prin imediata apropiere, era călduţ (spun asta ţinând cont că era final de noiembrie), termometrul arătând vreo 7 grade. 


Stau cât stau, bag câte ceva în gură, mă las pradă lipsei de inspiraţie şi mă pregătesc apoi de plecare. Nu mă tenta să tai iar Azuga în două aşa că am încercat s-o iau mai pe la margine. Intru pe strada de sub captarea de apă, mă trezesc că se înfundă. Intru pe altă stradă, mai jos, constat că se blochează într-o curte. În sfârşit, la a treia încercare, prind o stradă cu continuitate care mă scoate aproape de fabrica de apă. De aici, pe drumul cunoscut, ajung la gară. 



Ochesc un tren al CFR-ului, îmi iau bilet de la tonomat, soseşte trenul, prind loc într-o zonă care s-a dovedit tare aiurea (aproape de WC-urile care emanau un miros drăgălaş de fiecare dată când un nefericit deschidea uşa care dă spre ele). Dormitez până la Bucureşti, obosit şi înghesuit.

Când ajung acasă constat că Daniel e plecat cu curca la dentist. Când soseşte îi povestesc despre urmele de urs iar el începe să facă mişto. Printre glume se strecoară şi o sugestie serioasă: să car după mine, când circul în zone potenţial frecventate de urşi, un ceva care să cânte constant, cât sunt pe drum. Pare de luat în seamă ideea (cu atât mai mult cu cât el i-a testat deja eficienţa umblând noaptea, singur, pe potecile Bucegilor) dar eu mă împac greu cu gândul de a face gălăgie mai multă decât ar fi musai necesar. Totuşi, fricos fiind, e posibil să aplic cândva sugestia lui. Parcă e mai bine să generez un pic de zgomot decât să văd (urme de) labă de urs.

TRASEUL

 

DISTANŢĂ PARCURSĂ: APROXIMATIV 21 Km

CRONOLOGIE


9:16- am traversat DN 1

9:50- am depăşit ramificaţia punctului albastru de Gârbova

10:00- ramificaţie Limbăşel (banda albastră de Clăbucetul Azugii)

10:18- confluenţă Cazacu/ Azuga

10:34- ramificaţie DF Frumoasa

10:51- pod de lemn peste Azuga

10:55- intru pe DF Unghia Mare

11:35- 11:40- pauză la urmele de ursuleţ cu ursoaică

12:12- am ajuns înapoi pe DF Valea Azugii

12:15- pod de lemn peste Azuga

12:31- ramificaţie DF Frumoasa

13:12- ramificaţie Limbăşel

13:18- pod DF Cazacu

13:30- intru pe punct albastru spre Gârbova

13:41- captare apă

13:44- paleaşcă pe post de punct albastru

13:48- 14:23- popas

14:33- după ceva bâjbâială pornesc pe o stradă care coboară spre str. Ritivoiu

14:44- revin pe directa de păstrăvărie

15:07- traversez DN 1

15:12- ajung la gară

15:36- pornesc spre Bucureşti cu R3008