Semimaraton 27 aprilie 2025

 

Decembrie 2024 mă prinde cu gândul că, peste iarnă, voi face cumva să mă antrenez astfel încât să fiu pregătit din nou de semimaraton în 2025. Prin urmare, mă înscriu la proba lungă a evenimentului organizat de ACS Constantina Diță. Peste câteva luni, nici antrenat nici cu condiția fizică praf, rămăsesem cu impresia că m-am înscris la 10k așa că m-am antrenat fără să forțez ca distanțe, având alergări de cel mult 15 – 16 km în ultima vreme. Nici cu viteza n-am exagerat, dat fiind că, uneori, mă antrenam în pădure.

În ultimele săptămâni înainte de cursă, mă gândeam că traseul e frumos și se potrivește perfect pentru un record personal la 10k. Nu că aș avea notate organizat rezultatele de până acum dar, de exemplu, dacă aș fi reușit sub o oră pe 10k, era clar record personal.

Pe partea cealaltă, de mai bine de o lună am emoții cu o unghie care dă semne că se va încarna din nou și asta ar putea să-mi compromită cursele. La piciorul stâng am situația asta cu unghia iar la dreptul m-am ales fix în vinerea mare cu două mușcături de câine.

Alergasem vreo 8 km prin pădurea Cernica (terenul de antrenament aflat destul de aproape de mine) după care am ieșit la limita estică a orașului Pantelimon apoi am continuat pe DN 3 spre Brănești, cu gând să reintru în pădure ceva mai încolo, unde știam din antrenamentele anterioare că pornește un drum. Alerg și în lungul șoselei, unii șoferi mă claxonează admirativ sau poate doar cu mirare, deja așteptam cu nerăbdare să intru din nou în pădure (că nu e prea confortabil să alergi pe marginea șoselei) când ajung în dreptul fostului restaurant RO & LA, observ un număr de telefon afișat, probabil în așteptarea unui parteneriat de afaceri, locul pare pustiu, nici urmă de micii și berea pe care, în alte circumstanțe, poate m-ar fi tentat să le consum acolo după antrenament. În schimb, sunt luat total pe nepregătite de niște lătrături furioase. Observ un dulău de talie medie, înțepenesc, încerc să îi vorbesc frumos, să îl calmez, se apropie și îl văd cum își înfige colții în genunchiul meu. Din bodegă iese un nene care, nu mi-e clar cum, a potolit cât de cât câinele. Îmi spune că ar vrea să scape de câinele care s-a aciuat acolo venind nu se știe de unde, că au mai fost oameni atacați de javră, face pe empaticul observând că m-a speriat într-o oarecare măsură situația. Apuc să îi sugerez să apeleze la ASPA ca să scape de câine, cât mă însoțește ca scut viu în calea colților încă dornici să înhațe. Când crede că a trecut pericolul cu câinele mă lasă să îmi continui drumul singur dar nu apuc să fac câțiva pași până să mă atenționeze că e javra încă pe urmele mele. Alungă omul din nou câinele, eu îmi văd de drum, când mă simt cât de cât în siguranță mă uit că e întreg pantalonul și mă gândesc că am scăpat nevătămat. Pentru că frică, ceva durere și un oarecare disconfort general, mai departe am alergat cu mai puțin elan. Am mai adunat totuși vreo 6 km de alergare până să mă îndrept spre Western Ranch ca să ies din pădure pe la Aventura Parc. Pe drumul ăsta de ieșire, folosit de nu știu câte ori de mine, fără probleme, mă trezesc cu încă două javre care latră cu spor. Încerc să mă deplasez pe partea cealaltă a drumului, se intercalează între noi o mașină (probabil a stăpânului câinilor), o javră vine totuși să mă miroasă dar nu bagă și colții.

Peste niște ore, acasă, simțind încă ceva disconfort la picior, mă dezbarc și analizez situația. Constat că am sângerat în spatele genunchiului (unde observasem că a mușcat javra) dar și un pic mai sus de gleznă, cumva în spate spre lateral dreapta, unde nu cred că îmi amintesc când și-a înfipt colții. Deci, deși nu simțisem sângele curgând, mă rănise destul de urât nenorocitul de câine, aparent fără stăpân. Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, nenea de la bodegă era stăpânul lui, că altfel nu avea cum să îl strunească. Sunt sigur că acel câine de “pază” (că în realitate e de atac) este ajutorul de nădejde al paznicului de bodega, paznic care cu siguranță hrănește javra, că altfel ce motiv ar avea aceasta să stea cu el?

Una peste alta, am mai adăugat o situație pe lista celor care mă fac să urăsc din tot sufletul unele animale. Ca persoană fizică nu ai ce le face nici câinilor nici urșilor, că au animalele mai multe drepturi ca omul, dar ar trebui ca statul să își ia în serios rolul de garant al siguranței oamenilor și să ne scape de orice urmă de câine și urs agresiv.

Întâmplător aveam acasă ceva apă oxigenată și betadină așa că, deși cu niște ore întârziere și posibil fără efect, am stropit zonele mușcate cu ceva dezinfectant.

Cam așa stăteau lucrurile când am citit programul de ridicare a kit-urilor de start. Îmi doream cursa dar îmi era și o oarecare frică de ea, dat fiind că dreptul mai are mult până să se vindece. M-a nemulțumit că vineri era doar până la 18:00 programul de ridicat kit-uri dar aveam sâmbăta liberă deci timp totuși suficient să îl iau. Pe partea cealaltă, chiar nu aveam de gând să pierd sămbătă vremea pe drum până în Herăstrău. Așa că, de data asta, când a zis șeful că pot pleca pe la 17:00, deși de obicei mă și enerva și nici nu profitam de mărinimoasa ofertă, m-am apucat să îmi strâng lucrurile, am scos mâțele din birou și am plecat la timp ca să ajung până în 18:00 în Herăstrău.

Mă așez eu frumos la coada de 10k dar, când ajung în față, aflu că sunt înscris la 21. Sugerez că am uitat la ce cursă m-am înscris, că am antrenament suficient ca s-o scot la capăt cu bine cu semimaratonul, îmi iau pachetul și îmi văd de drum. Ceva din abordarea voluntarei de la stand m-a făcut să cred că puteam fi cumva trecut la cursa de 10 dacă aș fi vrut (probabil e o portiță în regulament pentru asta), dar am preferat să îmi asum cursa la care m-am înscris (m-am convins de asta după ce am verificat corespondența) gândindu-mă că oricum e un antrenament bun pentru 11 mai și că, în cel mai rău caz, dacă nu pot duce acum 21 km în maxim 3 ore, abandonez când nu mai pot sau când consideră organizatorii.

Sâmbătă am încercat să mă hrănesc bine și să îmi conserv energia, am ieșit doar la o plimbare de vreo 5 km, în pas lejer. M-am culcat târziu dar mă simțeam cât de cât pregătit. Duminică pe la 6 dimineața eram în picioare iar pe la 7 și un pic porneam spre Herăstrău. Mă enervase un pic că m-am chinuit să îmi pun brățara de acces la cursă (consider că a fost o idee teribil de idioată din partea organizatorilor această brățară, având în vedere că, de obicei, accesul la cursă îl faci doar pe baza numărului), nici nu apucasem să îmi pregătesc obișnuitul rucsăcel cu care merg la curse, nu apucasem să mă hidratez cum trebuie, mă uitam cruciș și la buletinul meteo, cu temperaturi scăzute, vânt și posibile precipitații. Suna destul de rău totul.

Decid spontan să plec fără rucsac de data asta, să nu trag iar 21 km cu ceva în spate, plec în pantalon lung (și de frig și pentru că nu doream să se vadă mușcăturile, plus că îmi prindea bine și un pic de compresie de la colanți), tricou și o jachetă impermeabilă de alergare, relativ proaspăt achiziționată din Decathlon. Plănuiam să alerg cu jacheta, dacă era mult prea frig, sau în tricou dacă vremea părea cât de cât OK. Am pus prin buzunarele jachetei niște batoane energizante, magneziu lichid și șervețele, în borsetă aveam hârțogăria cu care umblu de obicei plus telefonul cu Strava dornică să înregistreze, încep un bidon de Isostar pe care îl termin până să intru în sectorul de start la cursă. Plecând fără proviziile mele era clar că, indiferent ce s-ar întâmpla, mă bazez pe punctele de hidratare ale organizatorilor.

La ora startului nu eram eu tocmai încrezător că duc cursa la capăt dar merita să încerc măcar. Plec în stomac cu două batoane energizante, o fiolă de magneziu și juma de litru de Isostar. Până mă bag în sectorul de start, până mă încălzesc un pic, până îmi leg jacheta la brâu (asta s-a dovedit o alegere destul de proastă pentru că am transpirat mult pe fund, de îmi dădea senzația că am făcut pe mine), până fac niște poze s-a dat deja startul. Pornesc Strava în grabă apoi încep cursa. Cam ca de obicei, am luat startul printre ultimii. Nu prea conta în economia cursei un minut, dat fiind că mă așteptam oricum să termin cam în 02:50:00

La început am avut o stare ciudată, asemănătoare cu atacul de panică, dacă nu cumva chiar a fost atac de panică. Alergam, depășeam ce puteam, respiram greu, îmi simțeam plămânii în gât... Totuși, după vreo 3 km s-a reglat corpul și am rămas doar cu un oarecare disconform la picioare. Era destul de rece, mai venea și câte o rafală de vânt, stomacul și-a făcut o vreme porția de bolboroseală, eu alergam fără să forțez dar în același timp cu teamă că nu voi termina la timp. În apropierea mea, îmi iau repere câțiva alergători și încerc să țin pasul cu ei. Nu prea reușesc, cel mai probabil pentru că ceilalți alergau mai tare ca mine. Primul punct de hidratare parcă a fost în Piața Victoriei, după ce depășisem zona gheretelor care urmau să se deschidă pe seară, în cadrul food fest. Mi-am făcut o idee, așa, în alergare, despre ce se poate găsi de băgat în gură pe acolo. Aveam să revin seara acolo, pentru concertul OCS. Mi s-au părut un pic enervante canalele care protejau cablurile care traversau strada dar, ca să zic așa, pot spune că aia a fost partea de trail runing a semimaratonului de șosea.

Anul trecut pe vremea asta, din Piața Victoriei am continuat pe Calea Victoriei, la 10k. De data asta am făcut dreapta pe Buzești, am traversat un cartier care arată destul de dubios, am ajuns pe la Eroilor apoi pe traseul pe care am tot alergat în alte curse. Km 10 a fost undeva după Piața Unirii. Pe aici parcă am alergat pe lângă un porumbel măcelărit. Cum naiba ajunsese în halul ăla nu știu, dar cadavrul arăta horror. La puțin după borna de 10 km m-am oprit o vreme pentru că îmi stătea stomacul în gât. Resturi de la ultimul baton energizant, consumat poate mult prea aproape de ora startului, au ales să se elimine pe gură, bine că nu pe partea cealaltă. Păstrez un moment de calm, cât să aud pe cineva că nu vrea să tragă cât să își verse ficații. După câțiva pași de mers am reluat alergarea. Parcă nu îmi mai păsa că depășesc, că sunt depășit, că pe sensul celălalt deja apar alergătorii puternici care îmi sunt cu 3 – 4 km mai în față. După ce s-a rezolvat stomacul, distanța până în Piața Muncii aproape că nici nu am mai simțit-o. Pe aici admiram polițiștii care se străduiau să ne mențină cât mai liber culoarul de alergare și pietonii care de cele mai multe ori erau înțelegători. Întorc la Piața Muncii cu o curbă largă, de parcă eram atât de în formă încât era perfect să prelungesc cu 5 m cursa. Pe la km 13 mă opresc să iau un magneziu apoi continui cursa parcă mai cu spor. Chiar era penibil, la pofta de alergare care s-a dovedit că o aveam, să mă opresc după 10 km... Aproape de Piața Unirii observ că mai sunt încă destui alergători pe sensul celălalt, semn că nu sunt atât de în întârziere. Am totuși un nod în gât când văd închiderea de coloană, cu poliție și salvare apoi văd că se pregătește redeschiderea circulației pe sensul celălalt. Pe stânga las un alergător care părea să își relaxeze mușchii după vreun cârcel sau ce o fi fost. Un polițist îl întreabă dacă e în regulă, gata să cheme echipa medicală la nevoie.

Ciudat în cursa asta a fost că, pe unele sectoare, păream lăsați de izbeliște. Marcajul traseului era mai rar, organizatori nu păreau să fie, abia de mai apărea câte un arbitru din loc în loc. Singurii prezenți constant pe traseu erau polițiștii care aveau de dus muncă de lămurire cu cei care aveau de mers cu mașina prin zona concursului.

Altă treabă ciudată au fost zonele în care simțeam un puternic miros de canalizare, de ajunsesem să mă tem că m-am împuțit.

Traversând a doua oară Piața Unirii, mi-am amintit că urmează urcarea pe Calea Victoriei. După vreo 15 km deja alergați, parcă nu aveam chef de urcare... Totuși, fără să reduc prea mult viteza, am urcat. Pe aici, o vreme, am avut în față o fată care cel mai probabil filma în timp ce alerga. Parcă mi-am luat ceva energie de la ea, pentru că am rezistat și eu. La punctul de întoarcere al cursei de 10k deja simțeam că e aproape terminat semimaratonul meu. Pe la km 18 m-am oprit să mai iau un magneziu iar puțin după km 19 am scos un pic telefonul și am văzut că aveam timpul puțin sub 2 ore. Cred că aici aș fi putut să îmi dau seama că voi avea record personal dar nu mi-am bătut pe moment capul cu asta. La km 19 o văd pe Hiroko Ogawa ridicând panoul cu distanța, dărâmat probabil de vânt. Aveam să citesc mai târziu că doamna asta din Japonia nu numai că alergase în cursa de 10k dar și coordonase un punct de hidratare. De unde o avea atâta energie la vârsta ei, nu știu. Fapt e că am văzut-o la multe curse și mi s-a părut mereu o prezență interesantă.

Cu cât mă apropiam de sosire, cu atât mai mulți spectatori ne încurajau, unii probabil dintre alergătorii care terminaseră deja cursa de 10 sau 21. După curba de la Arcul de Triumf cursa era ca și gata. Mă uit în față și în spate, să îmi dau seama dacă merită să forțez viteza pe ultima sută de metri dar nimeni nu părea să amenințe să mă depășească iar persoana din față era mult prea departe ca să o ajung. Mi-am păstrat ritmul, am trecut linia de sosire într-o stare incredibil de bună, am continuat alergarea până la linia celor care distribuiau medaliile apoi m-am oprit și, treptat, mușchii au început să protesteze. Dar de acum aveau voie să facă figuri, că era gata cursa.

Am asistat la o parte din festivitățile de premiere, m-am aprovizionat cu cate ceva de la Gold Nutrition să îmi ajungă măcar până la cursa de 10k din cadrul Maratonului Nisipului, m-am uitat cum sosesc probabil ultimii semimaratoniști, observ că ambulanța e trimisă pe traseu și sper că nu a fost vreun eveniment grav, observ o alergătoare învelită în folia de supraviețuire pe care probabil i-o oferise cineva, văzând-o înfrigurată. Mă retrag ușor spre casă teribil de surprins și de mulțumit de rezultat.

Cam asta a fost! Luni normal că am mers precum cățelușul șchiop, marți încă dor mușchii dar miercuri probabil nu voi mai simți niciun pic de febră musculară.

Date tehnice

Număr concurs 200

Loc 547 din 644

Loc la categorie (45 – 49): 58 din 75

Viteză medie 9,78 km/h

Pace 06:08 min/km

Timp oficial 2:09:19

Timp net 2:08:38

Pentru comparație, am căutat rezultatele de la primele și până pe 27 aprilie 2025 singurele semimaratoane alergate de mine in mai și octombrie 2016:

Mai 2016 timp net 2:24:15

9 octombrie 2016 timp net 2:43:44 (jurnal aici)