Pa, iubi!

O postare romantică, desigur... Doar se ştie că viaţă sentimentală împlinită ca a mea nu au prea mulţi. Glumesc, desigur... Nu este singurul domeniu în care aş mai avea de învăţat (dacă aş mai avea 18 ani, acum sunt un mic boşorog în formare pentru care cred că este prea târziu să se mai gândească la dragoste) dar este printre domeniile încă sensibile.

-Pa, iubi! îmi spune mama cam în fiecare dimineaţă în care se trezeşte din somn înainte să plec eu spre serviciu (mai des vara, mai rar iarna)...

De cele mai multe ori o ignor şi-mi văd de ale mele, obişnuit fiind cu nivelul ei redus de înţelegere a lumii. Azi a fost altfel. Cu un volum potrivit mai degrabă doar pentru urechile mele, nu şi pentru ale ei, am izbucnit furios:

-Du-te-n morţii mă-tii de javră!

Ce sens avea să dezvolt subiectul? N-ar înţelege niciodată că m-ar bucura cuvintele ei doar dacă ar face parte dintr-o familie ceva mai civilizată (alta decât a mea, ca să fim corect înţeleşi!) şi dacă ar avea vreo 30 de ani mai puţin.

Ce sens ar avea să-i explic că iubit îi e beţivul cu care m-a conceput?

Ce sens ar avea???

E plăcută viaţa alături de indivizi cu IQ apropiat de 70...

Psihozâmbet :)

Am ezitat ceva timp până să scriu acest text. Totuşi, dat fiind că rar mi se întâmplă să fiu cu adevărat bucuros după ce aud câteva cuvinte (chestia asta mi se mai întâmplase şi luni seară, motiv pentru care profit de ocazie şi-i mulţumesc celei care a avut reacţii plăcute la o grămadă de vorbe care ar fi putut să stârnească în ea spiritul critic) voi reproduce aici un scurt dialog care m-a făcut, după multă vreme, să plec zâmbind de la şedinţa de psihoterapie. S-a întâmplat în seara asta, cu nici 3 ore în urmă... Citez din memorie:

T: Când ne mai vedem?
Eu: Probabil în timpul săptămânii. Cred că e ocupată clinica sâmbătă.
T: Se poate sâmbăta următoare?
TP: Nu. Vineri dimineaţă se poate.
T: Nu e bine.
Eu: Dimineaţă nu prea pot. Dacă găsim liber în orice seară, după 7, e perfect.
TP: De ce-i luaţi apărarea?
Eu: Nu iau apărarea nimănui. Doar că cel mai bine pentru mine e seara, altfel e mai complicat.
TP: Ia uite! Aproape că e mai puternic clientul decât terapeutul. Mai este puţin şi se inversează rolurile.
Eu: Dacă întâmplarea face să fie avantajos pentru amândoi să ne întâlnim seara înseamnă că ne aflăm într-o situaţie fericită în care e bine pentru toată lumea.
T: Şi unde-s doi puterea creşte, nu?
Eu: Cam aşa ceva...

Nu ştiu ce gândeau ceilalţi implicaţi în dialog. Ştiu doar că, după părerea mea, în seara asta a fost vizibil faptul că alianţa terapeutică funcţionează bine şi, mai mult decât atât, relaxarea cu care mi-am susţinut punctul de vedere este un semn bun. După ce ne-am salutat şi m-am îndreptat spre uşa clinicii cred că mi-a apărut pe chip un zâmbet larg, rămas pe chipul meu pentru câteva zeci de secunde. Cred că se întâmplă destul de rar ca doi oameni care mănâncă psihologie pe pâine să-ţi provoace intenţionat sau din pură întâmplare una dintre cele mai de dorit reacţii.

Pentru mine au contat foarte mult vorbele terapeutului principal, motiv pentru care am simţit nevoia să povestesc episodul. Cred că, pentru câteva secunde, am fost fericit.

După ce aseară eram descurajat şi mă gândeam să beau nişte ţuică în încercarea de a uita starea deplorabilă în care mă aflam, uite cum reuşesc câteva vorbe bine plasate să modifice în bine starea mea psihică.

Nu e deloc simplu să trăieşti în situaţia mea dar, din când în când, se întâmplă lucruri care te fac din nou să speri că vor urma şi zile mai bune cândva...

Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...

Apăsător... Presant... Stringent...

Aseară, am încercat să-mi dau seama ce consider că ar vedea ceilalţi pe chipul meu. Cred că ceilalţi, dacă m-ar fi privit cu puţină atenţie, ar fi sesizat un om trist şi puţin speriat.

Nu vreau să anticipez un octombrie trist dar nu exclud posibilitatea de a avea în faţă o astfel de lună. Am început-o cu cedări... Vineri, ascunzându-mă după o aniversare, am băut ceva alcool. Aseară, fiind prea tensionat, am fost tentat să mă arunc într-o baie de cofeină. Totuşi, în faţa automatului de la metrou, am ales un Pepsi în locul unui Red Bull, Pepsi pe care l-am băut doar pe jumătate. La aşa tentaţie sunt totuşi mulţumit că am putut alege răul mai puţin rău. Oricum, două luni, august şi septembrie, am putut sta fără cofeină şi alcool, treabă care la rândul ei mă bucură măcar un pic.

Odată ajuns acasă mi-am modificat statusul la evenimentul care tocmai se derula, mi-am verificat mesajele (puţine, niciunul pe care să-l consider important), am deschis şi messengerul pentru câteva minute, am constatat că nu mă pot bucura de evenimentul fericit care urmează să se petreacă curând în viaţa unor oameni cu care, cândva, interacţionam destul de des.

N-am avut poftă de mâncare aşa că m-am culcat oarecum devreme. Dimineaţă m-am trezit oarecum târziu şi fără pic de chef de viaţă. Mă aştepta şi la birou o situaţie un pic complicată aşa că... era greu de presupus că voi avea o zi frumoasă.

Seara, la fel de lipsit de chef şi deja plictisit de preludiul petrecut lângă mine, am renunţat să particip la ieşirea la cârciumă a colegilor de muncă. Uneori am senzaţia că e prea de ajuns că împart cu ei 8 ore pe zi. Rar consider că aş avea ceva interesant de făcut cu ei în afara programului.

Adevărul este că în prezent am nişte nevoi pe care este greu de presupus că mi le-ar putea satisface cineva de la serviciu (ei da, acum ştiu că trebuie scris serviciu, nu servici; scri.ro să trăiască!). De fapt sunt de părere că nu există încă în viaţa mea nicio persoană care să-mi poată satisface cele mai presante nevoi...

Totuşi, mergem înainte, ce dracu să facem?

Durere de cap...

Pentru o destul de lungă perioadă scăpasem de problema asta. Dar azi, în drum spre serVICIU, gândurile au început s-o ia razna şi au lăsat în urmă o persistentă durere de cap.

Se pare că reuşesc din ce în ce mai bine să mă detaşez de problemele de la birou după ce plec din firmă. Prin urmare, nu m-au deranjat gânduri legate de facturi sau cine ştie ce alt aspect legat de job deşi azi dimineaţă am început munca cu o treabă pe care nu-mi face deloc plăcere s-o rezolv.

Care a fost conţinutul gândurilor? A fost un amestec de amintiri, trăiri, vise moarte, speranţe...

Eram, aparent inexplicabil, trist... Apoi mi-am dat seama că vara, indiferente la dorinţa mea de a ascunde amintiri sub preş, gândurile fug către vara 2004 (când viaţa părea frumoasă), către vara 2005 (când visele agonizau, urmând să moară curând), către verile 2008- 2009 (amintiri despre Tatiana Stepa, despre Folk You, despre Iron City), către ultima zi în care am vorbit cu ea şi către ultima zi în care am văzut-o, către faptul că, timp de 6 ani, am fost convins că nu-i place la mare, crezând copilăreşte în poveştile spuse de ea, către bănuiala că, de data asta, a plecat definitiv depărtându-se de mine atât în mediul real cât şi în mediul virtual, către dorinţa mea de a face suportabilă această depărtare şi către dificultatea cu care uneori îmi pun în practică dorinţa... Recunosc, uneori mi-e greu să nu mă gândesc la ea, să nu vorbesc sau scriu despre ea, să nu-i confund profilul sau chipul cu al unei trecătoare oarecare... Într-o oarecare măsură e firesc să se întâmple aşa pentru că perioada aceea a scrijelit urme adânci în mine... Dar zău că am nevoie să mă gândesc mai degrabă la ziua de mâine şi la felul în care aş putea să mi-o fac mai frumoasă...

La Victoriei mă gândeam să mă opresc la automat să iau un RedBull dar o combinaţie de factori (e-mail-ul de la Victor, incompatibilitatea dintre ameliorarea TAG şi consumul de cofeină, convingerea căpătată în ultimele luni cum că RedBull este o falsă soluţie pentru starea de tensiune, faptul că mi-am mai destabilizat cândva bugetul exagerând cu consumul de RedBull, faptul că metroul s-a grăbit să intre în staţie nemailăsându-mi timp de gândire) m-a făcut să-mi "uit" gândul şi să bifez cu succes a zecea zi în care, cu excepţia micilor porţii de alcool din dulciuri, am ocolit atât cofeina cât şi alcoolul...
Ştiu, anticipez, ziua încă nu este terminată... dar nu cred să mă răzgândesc până la miezul nopţii şi nici mâine seară când am de gând să revin în Iron City şi să văd cum mă simt pe acolo consumând doar suc. :))

Nu pot spune că este extrem de supărător dar durerea de cap persistă...

Fără bere...

Ieri am întrerupt şirul zilelor fără bere. Din 1 iulie nu mai pusesem botul pe bere. A fost pură întâmplare după care mă gândesc, la fel ca în cazul cofeinei, că este preferabil să încep prin a consuma mai rar şi în cantităţi mai mici şi mai târziu să reuşesc, dacă asta nu va reprezenta un disconfort major şi dacă voi ajunge la concluzia că e într-adevăr o idee bună, să renunţ definitiv.

Oricum, vinerea trecută am depăşit cu succes un episod care, în alte perioade, m-ar fi făcut să mă refugiez în bere. Faptul că vineri nu am băut mă face să cred că întâmplarea de aseară va rămâne la stadiul de întâmplare, nu se va transforma din nou în obicei.

Alcool fără voie...

Ei bine, dincolo de limitele psihologice de care se loveşte orice individ care-şi propune să abandoneze un viciu, mi-am dat seama zilele trecute că este mai dificil decât credeam să renunţi în totalitate la consumul de alcool.

Primul semnal a fost prăjitura Măgura cu rom pe care o consumam des fără să-mi pun problema că ar conţine alcool. Ieri m-am uitat pe ingredientele ei, am văzut că era menţionat extrem de clar un procent infim de alcool în compoziţie şi mi-am propus să renunţ la ea.

Azi, alt incident. Îmi iau de la un automat două croissant-uri, intenţionând să le iau pe amândouă cu cacao. Ei bine, s-a nimerit ca unul dintre ele să fie cu cacao şi rom. M-am uitat atent pe ingredientele acestuia şi l-am dat deoparte. Conţinea alcool.

O nu ştiu ce curiozitate m-a făcut să mă uit şi pe ingredientele celui strict cu cacao. Ei bine, neplăcută surpriză, şi acesta conţine alcool. Deci... m-am enervat crâncen la faza asta! Apoi le-am mâncat, cumva compulsiv, pe amândouă.

Totuşi, de acum am pe lista neagră prăjitura Măgura cu rom şi croissantul 7 Days cu orice umplutură. Sunt curios în ce chestii voi mai descoperi alcool...

Şi am rămas doar 7 sau Dacă ar fi fost Ciclopromenada Nocturnă 5

Zilele trecute primesc un e-mail în care aflu că un cunoscut ciclist urban se va plimba prin oraş în noaptea de vineri spre sâmbătă. Nu ştiu de ce, reţinusem că este vorba de noaptea de sâmbătă spre duminică (da, ar fi fost neplăcut după ploaia care cade acum peste oraş) dar, ieri, puţin înainte de a pleca de la birou, am sesizat eroarea şi mi-am spus că voi fi din nou obosit sâmbătă după o plimbare nocturnă. Mesajul primit de mine se încheia cu "eu plec de la Academia Militară pe la 00:15 pe traseul...".

Doar tu? Egoistule! :D

Ei bine, după ce am fost la un pas să am Bikewalk-ul meu personal (vezi povestea aici) mi-am spus că pot avea şi propria ciclopromenadă nocturnă. Ca mine se pare că au gândit mai mulţi pentru că vreo 4 bloguri care se ocupă şi de biciclete anunţau că posesorii lor vor merge la miezul nopţii la Academia Militară pentru a porni în plimbare indiferent dacă George o să fie acolo sau doar s-a dat mare pe net în legătură cu presupusa plimbare.

Aproape de 23:00 îmi pun Nestea în bidonul de pe bicicletă, îl întreb pe Daniel de vesta reflectorizantă pe care ştiam că o are (apropo, se mai găsesc astfel de veste prin supermarket-uri? că mi-ar trebui una mai mică ca măsură, XL-ul pică cam prost pe subponderalul de mine), pregătesc rucsacul, benzile reflectorizante (amintire de la un alt Bikewalk despre care am scris aici), frontala, pun casca pe cap, mă oftic din nou pentru faptul că mi-e aproape imposibil să port pe cap şi frontală, şi cască, la 23:05 eram în faţa blocului, aprindeam farul şi stopul, resetam ciclocomputerul şi porneam pedalând lejer către Academia Militară.

M-am simţit bine pe drum. Micile excepţii au fost lucrările de pe Bd. Carol şi dezorientarea din Piaţa Unirii când, în loc să o iau pe Splai către Eroilor, am nimerit înspre Casa Poporului rezultând o porţiune de mers pe trotuar.

Ajung în ultima intersecţie mare de dinaintea Academiei Militare la 23:55. Mă opresc să mă hidratez timp în care, pe lângă mine, trec câţiva biciclişti. Cred că era fix miezul nopţii când ajungeam pe platoul din faţa Academiei Militare şi începeam să caut cu privirea cunoscuţi. Ei bine, într-un târziu m-a reperat Mario şi am stat la poveşti până la plecarea în plimbare.

Până să apară Mario, auzind o discuţie despre o trecută ciclopromenadă, la care am avut plăcerea să particip (vezi povestea aici), am intrat în vorbă cu tip interesant iar în jurul nostru discuţia s-a lărgit curând. Firesc, Mario m-a întrebat de Dan, cel despre care scriam prima dată după Skirt Bike (povestea aici) dar, din păcate, nu discutasem nimic cu acesta despre prezenţa sau absenţa sa la plimbarea pe traseul pomenit de George. De la ceilalţi am aflat chestii interesante. Unul povestea cum, ceva ani în urmă, pe când a pus mâna pe prima cursieră, pleca cu cortul în spate, împreună cu 4 prieteni şi colindau ţara (din păcate, din 5 prieteni, doar doi mai pedalează acum, cel care povestea şi încă unul care pedalează rar). Altul povestea că este pasionat de viteză, că din cauza asta a avut şi căzături neplăcute care l-au determinat să-şi cumpere cască (una serioasă, de downhill). Un altul întreba de nu ştiu ce scor de la mondial şi, aflând că nu au noutăţi cei din jur, a admis că plimbarea care se părea că va începe curând este mai importantă decât un meci de campionat mondial de fotbal.

Revenind la Mario, am avut senzaţia că omul acesta ştie despre biciclete mai multe decât mine iar constatarea asta m-a bucurat. Povestea Mario că, după ce i s-au rupt pedalele la ciclopromenada nocturnă 4, într-o plimbare recentă i s-a mai stricat o pedală. Are un ghinion teribil cu pedalele omul acesta dar e lăudabil faptul că nu cedează, repară de fiecare dată şi revine la plimbări (se plimbă şi singur sau în familie, la plimbările în grup spunea că nu a mai mers de la Skirt Bike).

Pe când noi încă discutam cu spor am sesizat zvon de plecare. Putea să fie orice gen de plecare. Fiecare putea să meargă înapoi acasă, putea să meargă la un suc la o terasă din centru, putea să meargă în grupul de prieteni cu care era pe un traseu oarecare. Dacă ar fi fost Ciclopromenada nocturnă 5 lucrurile ar fi fost clare dar aşa... am pornit şi eu în urma celorlalţi sperând că pe traseul de care citisem vor merge măcar o parte dintre ei.

Plimbarea a început bine, cred că erau vreo 30 de ciclişti care păreau să aibă acelaşi traseu. S-a mers cursiv, elegant, lejer până în Piaţa Unirii unde acea ocolire a parcului a sugerat ideea de pericol celor care erau în apropierea mea. Prin urmare, cei mai curajoşi au trecut repede, cei mai puţin expermentaţi (printre care mă număr) au trecut mai greu şi puţin stresaţi de numărul neaşteptat de mare de maşini din zonă. În faţa magazinului Unirea cineva remarca două fete pe biciclete închiriate de la Cicloteque, fete care mergeau bine pe bicicletă în comparaţie cu altele care erau la un pas să cadă sau să se ciocnească cu ceilalţi, aşa cum întâlnise omul în altă plimbare în grup. Surprinzător, fetele afirmau că, după mulţi ani în care nu pedalaseră, era prima lor ieşire. Deci mersul pe bicicletă nu se uită! :) După traversarea Pieţei Unirii grupul s-a împărţit în două. O parte au luat-o pe trotuar (aşa a făcut o familie cu un copil haios, cu un tricou care avea pe spate o imagine legată de ziua fără maşini, cred că am mai văzut acea familie şi în alte plimbări), cealaltă a luat-o pe şosea (variantă care mie nu-mi place datorită faptului că, la ieşirea din pasaj, este recomandabil să aştepţi la semafor ca să te poţi întoarce pe partea dreaptă a şoselei).

La traversarea Pieţei Universităţii cred că era un şir destul de lung de biciclişti care mergea către Herăstrău. Aproape de Herăstrău, într-o intersecţie, cineva remarcă faptul că în faţă este chiar George şi propune un salut în cor. Era prima dată când mă aflam atât de aproape de George. Pedalăm în continuare pe lângă Herăstrău, trecem pe lângă locul de plecare în primul Bikewalk pe 2010, moment în care mă gândesc la ideea de ciclogeografie sentimentală urbană. Pe undeva pe aici s-a dovedit că toţi acei ciclişti ieşiseră în oraş de capul lor, nicidecum în ciclopromenada nocturnă 5. De ce spun asta? Pentru că George anunţase că se va plimba până-n Piaţa Presei Libere iar majoritatea celorlalţi s-au oprit ceva mai devreme, la o intrare în Herăstrău. În Piaţa Presei Libere ajunsesem vreo 10 oameni din care s-au întors câţiva către grupul majoritar. George a spus că merge înainte pe traseul lui, cineva a afirmat în glumă că aşa se poate naşte un nou dictator.

De aici am rămas doar 7. George era în faţă iar ceilalţi păreau să nu intenţioneze să-l depăşească. Pe şosea o maşină de poliţie părea să meargă mai încet ca noi. Noi mergeam cu 15 la oră şi am fost greu depăşiţi de maşină. S-a glumit pe tema asta. Pe celălalt sens se vedeau când şi când pâlcuri de biciclişti rupţi probabil din grupul care se oprise în Herăstrău.

Am mers aşa, în 7, până aproape de ieşirea Căii Victoriei în cheiul gârlei. Aici întâi s-a retras unul, rămânând doar 6 apoi, la un semafor, am fost rupţi în două grupuri de 4, respectiv de 2 oameni. În urmă, cu un tip care pedala în faţă, eram eu.

Când s-a pus verde George cu ceilalţi 3 era deja dispărut din raza mea vizuală. Am rămas în spatele omului cu care rămăsesem apoi el a făcut dreapta în timp ce eu mă retrăgeam în stânga. Aşa cum scria George, se cam terminaseră cei 17 km ai plimbării care ar fi putut fi făcute sub numele ciclopromenada nocturnă 5.

Din Piaţa Unirii am urcat pe pista de biciclete spre Piaţa Muncii. Nu mică mi-a fost mirarea când, după o bucată de mers singur, a reapărut pe şosea cel cu care rămăsesem în urma grupului de 4. Nu ştiu dacă m-a recunoscut şi el dar eu reţinusem câteva elemente datorită cărora l-am recunoscut. La o intersecţie a urcat şi el pe pistă. Am mers ba eu în faţă, el în spate, ba invers. Totuşi, nici el, nici eu nu am fost dornici de discuţii aşa că am pedalat aproape ignorându-ne. La Piaţa Alba Iulia ne-am despărţit, eu am făcut stânga, el a mers înainte.

Pe la 3 noaptea eram acasă. Pedalasem 37,57 km în 2 ore şi 33 minute cu o viteză medie de 15,17 km/oră şi o maximă de 31,3 km/oră. Dintre aceştia, 20 km i-am pedalat singur, 17 km în grup mai mare sau mai mic.

Din tura asta mi-au mai reţinut atenţia două chestii:

-un tip cu număr de la Prima evadare (numărul 142 dacă nu mă înşel); eu nu mai am numărul de vreo 3 săptămâni deşi nu intenţionam să-l dau jos

-o fată pedalând într-o rochie albă, semn că SkirtBike-ul a avut efect

-aproape de a ajunge acasă, într-o intersecţie o maşină urma să vireze dreapta. A încetinit la cedează trecerea, m-a lăsat să trec în siguranţă. Întâmplător mi-am aruncat o privire spre maşină şi... am observat că la volan era o femeie. Aţi auzit de multe ori că femeile ar conduce prost. Poate aşa e, poate majoritatea sunt mai puţin competente la volan în comparaţie cu bărbaţii dar... uite că există şi femei pe care este plăcut să le întâlneşti în trafic.

Azi m-am trezit, mi-am respectat programul dimineţii dar, întors acasă, am adormit curând. Când m-am trezit am început să mă gândesc la felul în care se conectează elementele despre care mă oprisem să scriu câteva vorbe, pe o bancă, pe la ora 11:15. Deşi, teoretic, ştiu la ce evoluţii m-aş putea aştepta în viitor, constat că sunt surprins observând că unele lucruri par a căpăta un sens. Încerc de ceva vreme să nu mă mai îmbăt cu apă rece (apropo, profit de ocazie ca să mă laud că, din 1 iulie 2010, mi-am propus să renunţ total la cofeină şi alcool; sper să nu fie o minune ca orice minune, care să dureze doar 3 zile; azi eram la un pas să nu mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o, fiind tentat să îmi calmez agitaţia cu un Red Bull) dar în acelaşi timp încerc să continui eforturile depuse în direcţii care par a avea sens.

O fi bine? N-o fi bine?

PS: De data asta am plecat la plimbare fără aparat foto aşa că nu am fotografii de la ceea ce ar fi putut să fie ciclopromenada nocturnă 5.