Nesomn

Ei bine, după câteva zile criminale săptămâna trecută, după un final de săptămână în care nu am făcut ce-mi propusesem, după o zi de luni pe care-am început-o cu ceva zvonuri neliniştitoare auzite pe la birou (dacă lucrurile care par acum gri chiar se transformă în chestii negre o să am o perioadă dificilă spre finalul anului), după toate aceste motive de pesimism a mai dat peste mine şi o insomnie...

Deşi mă băgasem în pat devreme, deşi am senzaţia că adormisem repede, m-am trezit curând, am căutat ceva pe internet, m-am băgat apoi la loc în pat şi... să fi fost 11 noaptea... am încercat să-mi găsesc o poziţie confortabilă pentru somn... Totuşi, uitându-mă mai târziu la ceas, am constatat că venise miezul nopţii iar eu tot nu adormisem. Mai târziu, tot nedormit, constatam că s-a făcut 1... Abia după 1 am adormit şi, firesc, m-am trezit greu de dimineaţă deşi îmi propusesem să mă trezesc devreme astfel încât să mai rezolv nişte mărunţişuri înainte de a ajunge la muncă.

Aiurea perioadă... Deşi seamănă cu o perioadă din septembrie, acum există şi o diferenţă în sensul că un eveniment nu a mai fost factorul declanşator, a fost mai degrabă inserat undeva în mijlocul perioadei proaste. Şi nu ştiu dacă în condiţiile astea ar mai fi realist să gândesc ca atunci şi să sper că mica perioadă proastă e firească şi va aduce momente mai bune.

Nesomn...

Noaptea tocmai trecută am dormit tare prost... Dar am senzaţia că nu trebuie să mă alarmez din cauza asta. Într-un fel e firesc să dorm prost date fiind unele demersuri care, în timp, ar putea rezolva unele probleme dar care, acum, mă pun destul de tare pe gânduri. Schimbările lente ar putea reuşi să modifice starea care m-a caracterizat în ultimii ani. Şi, cine ştie?, ar putea chiar să aducă nişte mari plusuri în viaţa mea...

Nesomn...

Uite că e aproape miezul nopţii şi, fără a avea o stare deplorabilă, mă trezesc că nu am somn... Aşa că intru pe blog şi scriu câte ceva...

Constat că e mai bine când reuşesc să scap de pre şi postprocesări. Mica problemă e că nu reuşesc prea des. Dacă stăteam să preprocesez ratam concertul de ieri din Iron City... Şi nu era bine.

Constat că nu este bine să eviţi un loc doar pentru că e posibil să întâlneşti acolo un om cu care, din motive mai mult sau mai puţin copilăreşti, nu vrei să te vezi. Ducându-te s-ar putea să ai surpriza ca perceputa (bold deloc întâmplător) drept posibilă neplăcută întâlnire să nu aibă loc. Şi atunci? Şi dacă întâlnirea are loc? Sunt totuşi oameni pe care, nici cu mari eforturi ale imaginaţiei, nu-i poţi vedea rănindu-te... Măcar cu ei întâlneşte-te de câte ori se iveşte ocazia!

Mi se atrage atenţia că n-ar fi deloc stupid ca, după o grămadă de vreme, să spun unei persoane care ocupă un loc oarecum important în gândurile mele nişte cuvinte care ar putea să placă, să supere sau să lase loc indiferenţei. Şi atunci, admiţând că îmi propun la modul cel mai serios să vorbesc, e preferabil să aştept momentul potrivit pentru o discuţie faţă în faţă sau să scriu imediat un e-mail? În ciuda micilor schimbări care apar în viaţa mea, totuşi o discuţie faţă în faţă mi se pare dificil de provocat şi al dracu de tulburătoare. Ascunde-ţi pe cât posibil emoţiile! O fi bine? Atunci să stric mare parte din posibilul efect scriind încă un e-mail? Şi chiar e raţional să anticipez un nou eşec? Later edit (23 octombrie 2009 23:12): eu chiar cred în acele cuvinte care se cer spuse? Este şi asta o întrebare importantă...

Sunt momente în care mă simt ca un copil nevoit să înveţe să trăiască. Sunt atât de multe emoţii, gesturi, cuvinte pe care le-am exprimat ori foarte rar, ori niciodată încât jumătatea de viaţă deja trăită mi se pare aproape în totalitate golită de sensuri... Dar, pentru un copil mare (roluri, roluri, roluri... natural sau cu mască? unde se termină viaţa şi de unde începe teatrul?), a învăţa unele lucruri pare dificil rău... O fi chiar imposibil?

Este oare cazul să îmi cer scuze pentru nişte reacţii inofensive dar totuşi regretabile? Sau e mai bine să merg mai departe pe principiul acelui fost şef care-mi spunea: "Lasă bă scuzele! Am deja podul plin de scuze!"?

Dileme...

Noapte bună!