Eşti un prost!

Azi dimineaţă, în drum spre serVICIU, mă trezesc lângă mine cu un nene care dorea să ajungă la Antena 3. Nu eram deloc în starea potrivită pentru a-l băga în seamă dar, pe jumătate de ureche, auzisem ce întreba. Furios, mă întorc spre boşorogul ăla spurcat şi sunt foarte aproape să-i lipesc o palmă. Mă mulţumesc totuşi să-i spun că e un prost apoi îmi văd de drumul meu fără să-l fi pocnit.

Parcă nu-mi ajungeau cei din jur, suficient de cretini sau de oportunişti (realist vorbind, oportunismul pare varianta corectă, aceştia nepărând retardaţi, de obicei) încât să se uite în gura celor de la Latrina 3, trebuia să-mi mai iasă în cale şi moşul ăsta...

Din întâmplarea asta rezultă totuşi ceva important pentru mine. Sunt pe zi ce trece mai dese semnele că am ajuns aproape de limita rezistenţei, limita aia în care îţi spui că ori îi tai gâtul împuţitului care-ţi crează disconfort sub o formă sau alta, ori tocmeşti un metrou să te calce...

N-am fost niciodată un individ sociabil dar de la o vreme am ajuns să urăsc oamenii mai mult decât înainte...

Şi nu am de gând să mai fac nici cel mai mic efort pentru a mă înţelege cu bipezii din jur.

Furie 100% (1)

Dacă aseară mă prindea cu un cuţit în mână cred că îl ciopârţeam...

Aşa, s-a ales doar cu un pahar de bere azvârlit de la doi metri. Nu cred că l-am udat cine ştie ce, în schimb au căzut victime nevinovate unele lucruri, haine, echipamente care, presupun, nu erau pasionate de bere... Dacă nu-i convine, să-mi facă nota de plată... Îl bag în mă-sa!

Nu a simţit, din tonul şi limbajul meu, că sunt extrem de furios. M-a întărâtat şi, pentru o clipă, mi-am pierdut total controlul... Eu, când observ la ceilalţi semnele furiei, tac.

Firesc, în spiritul războinic care-l caracterizează, a supralicitat:

-Păcat că nu ai nimerit în priză, să ştim o treabă.

Meritai să mori electrocutat, boule! am gândit...

Deja era prea mult. Dacă mai stăteam în casă cine ştie la ce nivel ar fi urcat conflictul... M-am îmbrăcat rapid şi am plecat furios, aproape trântind uşa. Iau liftul şi, înăuntru, lansez câteva picioare într-o oglindă. Ies din bloc cu paşi grei. Apucasem să mănânc înainte să apară el aşa că jinduiam după încă o porţie de bere. În zona în care eram obişnuit cu un şir de chioşcuri deschise noaptea mă trezesc că acestea dispăruseră, ca efect al "modernizării" străzii.

De unde pula mea îmi mai iau bere???

Era trecut de 10 noaptea. Căutam un loc în care să mă aşez. Prin parcul de lângă casă nu puteam să trec, era ora la care paznicii cei jalnici te alungă, de frică să nu-i penalizeze şefii. Parc cu program, să mă fut în ea de ţară! Ţinteam o intersecţie cu ceva spaţiu verde şi cu bănci. Până să ajung la ea, dau de un dozator de cafea. Ce conta că e 11 noaptea? Îmi iau o cafea şi-mi văd de drum. Ajung în zona cu bănci, mă aşez, aproape adorm de vreo două ori, intru vag în panică auzind paşi în apropiere, mă cuprinde frigul (deşi sunt convins că a fost o noapte caldă), observ că nu se mai aud tramvaie în drum spre depou.

S-or fi culcat javrele de acasă? Or fi lăsat cheia în uşă? Nu prea contează, oricum nu merge s-o arzi dubios pe stradă în mijlocul nopţii. Mai dau o tură pe la dozator, mai iau o cafea, primesc o cafea pe jumătate răsturnată, o beau, "admir" ultimele etape ale organizării de şantier din care, peste câteva zile, va rezulta un nou mall în oraşul ăsta de căcat, o iau cu paşi aproape târşâiţi spre casă.

Caut în întuneric bidonul de bere, dau peste cel de apă minerală, mai beau puţin apoi mă arunc în pat şi încerc să dorm.

Mă trezesc, plec de acasă fără să schimb o vorbă cu nimeni. Sunt furios pe toţi cei cu care mă văd, prin natura "meseriei" aproape zilnic. Mă situez, zi de zi, între două celule pe care le urăsc.

Urăsc viaţa asta! Urăsc oamenii din jur! Urăsc!!!



Mă piş pe ţara în care, ca muiere, trebuie să-ţi iei concediu atunci când masculul îşi ia concediu la rândul său.

Trebuie? Sau e moft de femeie răsfăţată???

Căcat!

Mai jalnic de atât?

Cu greu îmi pot imagina o situație mai jalnică decât cea în care ești nevoit, ca adult, să locuiești zi de zi sub același acoperiș cu mama ta retardată. Constat asta de fiecare dată când zilele libere se suprapun peste zile incomode din punct de vedere meteorologic. Am constatat-o si azi, in a patra zi libera, după patru zile in care am stat cam tot timpul în casă. Mama este extrem de dificil de suportat... Prin urmare, a reușit până la urmă să mă înfurie suficient de tare încât să plec de acasă având ca unic scop nevoia de a scăpa pentru câteva ore de prezența ei toxică.

Sunt "fericit"...

Pa, iubi!

O postare romantică, desigur... Doar se ştie că viaţă sentimentală împlinită ca a mea nu au prea mulţi. Glumesc, desigur... Nu este singurul domeniu în care aş mai avea de învăţat (dacă aş mai avea 18 ani, acum sunt un mic boşorog în formare pentru care cred că este prea târziu să se mai gândească la dragoste) dar este printre domeniile încă sensibile.

-Pa, iubi! îmi spune mama cam în fiecare dimineaţă în care se trezeşte din somn înainte să plec eu spre serviciu (mai des vara, mai rar iarna)...

De cele mai multe ori o ignor şi-mi văd de ale mele, obişnuit fiind cu nivelul ei redus de înţelegere a lumii. Azi a fost altfel. Cu un volum potrivit mai degrabă doar pentru urechile mele, nu şi pentru ale ei, am izbucnit furios:

-Du-te-n morţii mă-tii de javră!

Ce sens avea să dezvolt subiectul? N-ar înţelege niciodată că m-ar bucura cuvintele ei doar dacă ar face parte dintr-o familie ceva mai civilizată (alta decât a mea, ca să fim corect înţeleşi!) şi dacă ar avea vreo 30 de ani mai puţin.

Ce sens ar avea să-i explic că iubit îi e beţivul cu care m-a conceput?

Ce sens ar avea???

E plăcută viaţa alături de indivizi cu IQ apropiat de 70...

Coincidenţe suspecte

12 noiembrie 2014, seara, părea firesc să mă bucur că am luat în sfârşit o decizie din seria "rişti dar, aproape sigur, nu câştigi nimic din asta" procurând un obiect pe care mi-l doream de mult. Totuşi, bucuria era serios umbrită de anticiparea eforturilor necesare pentru a resimţi cât mai puţin investiţia.

Pe fondul acestui amestec de bucurie cu anxietate mă trezesc, la 19:21, cu ea, undeva în dreapta. Dacă m-ai fi întrebat acum o lună aş fi spus cu convingere că, de data asta, ea chiar a dispărut din drumul meu. Pe 22 octombrie, geaca Mammut de culoare light blue îmi reamintise de ea dar o uitasem din nou destul de repede. Acum mi-a revenit oarecum insistent în minte şi m-am trezit observând că ne despart multe lucruri pe care eu le consider extrem de importante:

ea este iubită, eu nu;

ea are un salariu decent, eu nu;

ea a terminat o facultate bună, eu nu am reuşit să termin o facultate de căcat;

ea are casă, eu sunt tolerat în casa părinţilor în care, de multe ori, mă simt de-a dreptul mizerabil;

ea îşi face concediul pe unde pofteşte, eu abia reuşesc să ies din oraş câteva zile pe an (anul acesta am ieşit pe munte fix 5 zile: tura cu copii pe Clăbucetul Taurului, tura cu Daniel pe Valea Albă, tura cu Bogdan prin Baiului, turele solitare pe Take Ionescu şi pe Clăbucetul Azugii);

ea îşi vede cu calm de viaţă, eu mă împiedic de anxietate în multe momente, mai mult sau mai puţin dificile.

Există şi o mică asemănare... Amândoi, în toamna trecută, am protestat la adresa criminalului proiect prin care Victor Ponta dorea să distrugă definitiv şi iremediabil o bucată din Apuseni. Amândoi dar nu împreună...

Da, mi-e teribil de ciudă că, pe lângă diferenţa diferenţelor, există multe alte deosebiri între mine şi cea care aproape mi-a golit rezerva de sentimente de toate tipurile.

Da, am recunoscut-o corect pe tipa în geaca light blue despre care scriam pe 23 octombrie, chiar este prietenă cu ea.

Revenind la seara de 12 noiembrie, pot spune că, vreo două ore înainte de întâlnirea cu ea (dacă se poate numi întâlnire momentul în care privirile ni s-au intersectat fără ca vreunul să schiţeze vreun salut), am avut un client care avea laptopul pus într-o geantă pe care, la o privire rapidă, citisem Unicredit România. În realitate scria altceva dar... se pare că obsesiile îşi fac simţită prezenţa inclusiv alterând simţurile. Cât de ciudat e să trăiesc viaţa mea de rahat în acelaşi timp în care ea, femeia cu care am comunicat o vreme, trăieşte o viaţă fără griji.

13 noiembrie, dimineaţă, văd în drumul meu un număr mare de afişe electorale cu Ponta. Furios, trag o flegmă pe chipul primului ministru. Sper să nu-l votaţi duminică! Mai bine un preşedinte analfabet decât unul hoţ...

Ceva mai devreme mai trăisem o porţie de sentimente de descurajare şi furie dându-mi seama că, din motive pe care nu le înţeleg şi nu le pot controla pe de-a-ntregul, este foarte probabil să se fi terminat înainte de a începe excursia mea plănuită, în destule detalii, încă din septembrie. Când e să se aleagă praful... praful se alege!

14 noiembrie, dimineaţă. Ca să-mi fie odată în plus ciudă că am ratat o experienţă interesantă şi că voi sta în cele 8 zile de concediu care urmează acasă, mă trezesc că îmi iese în cale un tip cu rucsac. Nu garantez că intenţiona să iasă pe munte zilele astea dar e sigur că, în mintea mea, omul mi-a ieşit în cale doar ca să mă enerveze pe mine.

Ce ciudat e când istoria neplăcută se repetă iar tu te trezeşti în egală măsură de nepregătit să reacţionezi într-un mod constructiv...

Sunt furios, nu mă simt bine...

Greaţă

M (îngrijorată): Ce-o fi cu D de nu a ajuns deloc acasă până la ora asta?
Eu (nervos): De ce mă întrebi pe mine? Ai telefon. Sună-l! Întreabă-l!

E clar, sunt din ce în ce mai puţin dispus să ţin seama de sensibilităţile celorlalţi. Nu mă mai interesează că aceste nelinişti sunt semne de anxietate, nu mă mai interesează că fiinţa este suficient de incompetentă tehnic încât să am serioase îndoieli că ar putea folosi un telefon, nu mă mai interesează că, în urma unei iniţiative doar parţial logice, nu putea să sune către mobil, nu mă interesează că nu avea nicăieri notat numărul, cu nişte litere imense, cât să-l vadă.

Sunt situaţii în care sunt suficient de întors pe dos încât să nu mai reuşesc să ţin seama nici de nevoile mele, asta admiţând că satisfacerea respectivelor nevoi mi-ar fi accesibilă. Pentru că uneori lucrurile penibil de simple sunt imposibil de dus la capăt.

Oricum, după cuvintele de mai sus mi-am amintit o fază în care eu am ajuns târziu acasă şi, ca sublim semn de dragoste, am fost aşteptat cu uşa încuiată şi cheia în broască. Mi s-a părut nepotrivit atunci să-i trezesc pe ceilalţi la 3 noaptea aşa că am adormit ca aurolacul, în faţa uşii. Odată în plus, mi s-a demonstrat atunci că sunt iubit.

Şi eu vă iubesc!

Planificare nerealistă

Cam aşa s-ar numi ce fac eu de o lună încoace...

Nici nu mai ştiu cu ce a început. Poate cu ideea de a merge la Dârste pe 26 iulie. Tot căutând impresii despre Dârste am aflat că... în vara 2014 campingul e închis. O fi închis sau nu, nu mi-e nici acum clar. Asta pentru că informaţiile de pe internet se bat cap în cap iar adresa de e-mail de pe site-ul campingului se pare că nu mai funcţionează. Îmi era comod să stabilesc o întâlnire acolo dar... n-a fost să fie!

Câteva zile mai târziu urma să-mi iau cort. Bugetul mai mult decât minimalist mă făcuse să acord încredere unui cort vândut de Decathlon cu 100 de lei. Punând cap la cap cheltuielile care ar fi urmat rezulta că trebuie să reduc cantitatea de nutreţ în următoarea perioadă pentru că banii nu ajungeau şi de cort, şi de Dârste, şi de cheltuielile de zi cu zi.

Propun un alt loc de întâlnire, un camping din Bran despre care citisem chestii rezonabile (între timp am citit şi păreri critice la adresa lui). Aici apărea o problemă cu transportul pentru că depindeam de autobuzul din Braşov. De aici a rezultat un refuz (dacă trebuie să merg noaptea nu e bine) şi o propunere venită din partea cealaltă de data asta.

Accept cu entuziasm dar... pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că nu îmi permit acea ieşire la 400 km distanţă. Odată cu constatarea asta începeam să regret achiziţionarea Cardului Tren Plus pe care speram să-l amortizez în mare parte prin acea călătorie.

Îmi socotesc banii iar rezultatul insistă să nu se potrivească cu ce aveam nevoie. Încep să-mi socotesc şi timpul şi constat că nu am cum să ajung în Gara de Nord pe la 9 seara, vineri, cu bagajul făcut. În plus, după o săptămână de muncă, nici cu odihna nu stăteam prea bine aşa că o noapte petrecută pe tren era cât se poate de nepotrivită. Combinată cu o zi de sâmbătă în care plănuiam un traseu pe munte de vreo 7 ore, cu o duminică cu program incert şi cu o retragere spre casă care să presupună o altă noapte pe tren urmată de sosirea în Bucureşti la puţin timp înainte de începerea programului la serviciu, toată treaba începea să sune a dezastru total. Adăugând neliniştile legate de aşteptările pe care le aveam fiecare de la acea întâlnire şi nelămuririle cu privire la ce era bine să-mi pun în bagaj, panica a pus stăpânire pe mine aşa că am renunţat la călătorie.

Compensez disconfortul, într-o oarecare măsură, prin cele două ieşiri la munte din iulie. Plănuiesc să încep şi luna august tot cu sâmbete pe munte dar din nou calculele s-au opus planurilor. Din ce în ce mai stresat caut o cale prin care să-mi fac din nou o plăcere. Deşi se răriseră până aproape de dispariţie ieşirile la alergare, am trecut prin Decathlon pentru a-mi cumpăra unele chestii care să mă reapropie de ideea de fugă. E adevărat că mi-am luat aproape tot ce-mi propusesem dar... astfel m-am trezit din nou în faliment. Şi mă gândesc că planific într-un mod tare stupid lucrurile dacă ajung să am batoane proteice în frigider, echipament rezonabil pentru alergare, poftă de sport mai degrabă lipsă, bani aproape deloc şi chef de munte cât casa, într-un moment în care, în următoarele 3 săptămâni, e puţin probabil să fac loc în buget şi pentru bilete de tren.

Cu toate astea îmi propun să-mi iau concediu între 21- 27 iulie. Ca să ce? Ca să stau acasă, bronzându-mă la bec şi ascultând aberaţiile şi gemetele bătrânilor bolnavi (închipuiţi?) ai familiei.

Curând aflu că concediul meu s-ar suprapune cu ocazia cuiva de a merge prin Cazanele Dunării sau prin cazanele de ţuică, nu am înţeles exact. Încă nu eram suficient de furios. Dar au trecut zilele şi s-a rediscutat treaba cu concediile. A rămas că pleacă până pe 20 ca să plec eu după. Imediat îmi sună telefonul. Un client cu care, în ultimul timp, apar diverse probleme. Deja senzaţia de prea plin îşi face apariţia.

Furie 100 %. Ies la aer, pocnesc o scrumieră cu o lovitură de karate pe care nu ştiam c-o ştiu, lovesc astfel simbolic şi inconştient toţi fumătorii care, într-un fel sau altul, îmi afectează viaţa (începând cu tata şi teminând cu retardaţii care fumează în parc, obligându-mă să inspir fumul lor în timp ce alerg). Trec câteva minute până să se dilueze furia. Lasă în urmă o tristeţe supradimensionată, o ură faţă de oameni, o senzaţie puternică de pierdere. Sună iar telefonul, tratez cu suficient calm şi înţelegere problema clientului dar rămân adâncit în dilema concediului.

Să-l iau? Să nu-l iau? Dacă-l iau nu mă aleg cu nicio plăcere, dacă nu-l iau pleacă pe Cazane. Şi totuşi, a trecut un an de când nu mi-am mai luat concediu, am rămas cu zile de concediu neluate din 2011, cealaltă parte are oricum periodic planuri sau probleme deci... din punct de vedere al zilelor de concediu am tot pierdut aşteptând să-i cadă în cap definitivul drob de sare sau, mai puţin simbolic, să moară mă-sa.

Îmi vine să-i transmit să stea dracu` în concediu până pleacă cealaltă dar asta i-ar întări impresia că face ce vrea cu mine. E rău să-mi reafişez vulnerabilitatea, e rău şi să stau în concediu aproape fără un ban în buzunar, e rău indiferent cum pun problema. E genul ăla de dilemă pe care numai rataţii o au...

Şi totuşi, în ciuda calculelor care nu se vor potrivi niciodată, insist să visez să merg cu cortul în Piatra Neamţ, Bicaz, Ceahlău, Călimani, Călimăneşti, să caut microbuze, autobuze, trenuri care să mă ducă în zone pe care îmi doresc să le vizitez... Asta deşi cu un cort ieftin nu prea ai ce căuta pe munte (iar eu nici pe ăla nu-l am) iar unul bun nu găseşti decât printr-un mare noroc mai jos de 500 de lei. Şi o să am eu 500 de lei de dat pe cort când o zbura porcul, o învia mortul şi o face plopul bere... Unde mai pui că sezonul în care sunt campingurile deschise se apropie de sfârşit.

Dar de ce vă povestesc vouă toate astea? În definitiv, sunt convins de multă vreme că nu doare pe nimeni în p*** dacă mă doare pe mine-n p***.

Chiar nu mi-ar părea rău dacă aş muri azi...

Sărbători de iarnă la Pungeşti- judeţul Vaslui

ACTUALIZARE 14 ianuarie 2014 ora 21:35: Alexandru Popescu, român din Pungeşti, a ieşit din greva foamei. Sper ca sănătatea lui să nu fie grav afectată de această formă extremă de protest. Tot RESPECTUL pentru acest OM!

----------------------

Undeva, în România, oamenii nu au avut motiv să se bucure de sărbători.

În sprijinul lor acţionează şi tânăra pe care am văzut-o pe 31 decembrie 2013, venind spre serviciu, tânără care avea atârnată pe rucsac o insignă Jos sonda! M-am gândit să o salut dar eram grăbit pentru că aveam ceva treburi urgente la birou. Sunt perfect conştient că, în spatele acestei scuze parţiale cu graba, se află şi o încă perfecţionabilă abilitate de a socializa.

Tot în sprijinul pungeştenilor, pe 1 ianuarie 2014, câţiva oameni făceau greva foamei în faţa Teatrului Naţional Bucureşti.

Am ajuns să-i văd într-o plimbare făcută sub influenţa furiei acumulate acasă. În această plimbare am văzut întâi pe zidul Universităţii, în dreptul Facultăţii de Istorie, o inscripţie neagră: Pungeşti. Mai departe, pe Calea Victoriei, pe lângă Magazinul Muzica, am văzut un sticker care suna cam aşa: Pentru o viaţă sănătoasă consumaţi informaţii necenzurate. http://stopfracturare.ro/.

Ajungând în zona fântânii de la Arhitectură, văd o maşină a Jandarmeriei. Era 1 ianuarie 2014, ora 14:30. Nu se vedea niciun protestatar în zonă iar prezenţa jandarmeriei mi s-a părut exagerată. În gând, am transmis înjurături guvernului Ponta care a susţinut activităţile distrugătoare ale Chevron. Îmi arunc privirea şi spre Teatrul Naţional şi văd o posibilă sămânţă de protest. Trec pasajul şi... mă apucă tristeţea văzând că împotriva gazelor de şist oamenii au intrat în greva foamei. Pe lângă ei nimeni din presă, nicio ambulanţă, niciun trecător interesat de subiect. 100 % dramă, nimic mai mult...

Ajung acasă la fel de trist precum plecasem doar că acum apăruse un motiv în plus.

Câteva zile mai târziu, sâmbătă 4 ianuarie 2014, văd la ştiri că greva foamei de la Pungeşti s-a încheiat.

Duminică 5 ianuarie 2014 aveam să văd că greva foamei continuă la Bucureşti. N-am mai avut curaj să mă apropii de grevişti, încă eram suficient de trist încât să mă tem că voi fi destabilizat emoţional dacă îi văd din nou. Oricum, este regretabil că televiziunile mint în continuare dacă nu din reavoinţă sau din incompetenţă, cel puţin din cauza insuficientei documentări din teren. Din nou 100 % dramă...

Câteva articole despre greva foamei la care au apelat pungeştenii în articolele de mai jos:

HotNews

EuropaFM

Replica

Cotidianul

Realitatea.Net

În articolul de pe Realitatea este amintită şi stupida plângere făcută de Asociaţia Crescătorilor de Animale. Oamenii din această asociaţie par să nu îşi dea seama că, dacă operaţiunile Chevron continuă în zonă, ei nu vor mai avea de ce animale să se ocupe pentru că pe un sol otrăvit NU O SĂ MAI POATĂ CREŞTE NICI MĂCAR O GĂINĂ.

Vă doresc ca 2014 să fie anul în care scăpăm de Ponta, cel mai răuvoitor politician pe care l-a avut România după momentul decembrie 1989!

Zâmbet 3

13 februarie 2013, aproape de 8:00 PM, o staţie de metrou

Târziu, oboseală, după o zi îngrozitoare din punct de vedere psihic (singura zi din ultimele 30 în care am fost cu adevărat furios, extrem de furios), pe traseul mai rar frecventat, cu starea de relativ echilibru recăpătată în mod surprinzător.

Sunt în metrou, în drum spre casă îmi mănânc porţia de înfuriate, metroul este aproape oprit în staţie când... apare pe peron ea... Privesc spre ea cu 60 % interes, aşteptându-mă să nu fiu văzut/ băgat în seamă. Surprinzător, de data asta pare să mă vadă şi ea. Ezită o clipă apoi flutură scurt mâna a salut. Nu urcă (fiecare are drumul său...) dar reuşeşte să-mi creeze impresia că o bună parte din forţa de respingere care se făcea simţită între noi de nu mai ştiu câţi ani (vreo patru, probabil) a dispărut, lăsând încrâncenarea la o parte şi permiţând reapariţia unor sentimente oarecum amicale, sentimente care dispăruseră pentru o lungă perioadă de timp din motive destul de complicate.

Fiind ea o persoană de care, cumva împotriva voinţei mele şi, probabil, a ei, încă sunt interesat, m-aş bucura ca viitorul să demonstreze că nu sunt inutile momentele în care se mai întâmplă să o întâlnesc. M-aş bucura să constat că am reuşit să înţelegem diferenţele dintre noi şi să permitem în continuare o relaţie în care, deşi nu ne putem iubi, cel puţin să nu ne urâm. M-aş bucura să constat că mai pot schimba din când în când câteva cuvinte cu ea, cuvinte care să lase în urmă lucrurile nu tocmai plăcute dintr-o perioadă critică şi care să permită măcar un schimb de informaţii, dacă nu şi unul de emoţii plăcute.

Mica întâmplare de aseară nu este motiv de extraordinare speranţe dar cel puţin poate redeschide o poveste despre care am crezut o vreme că este inevitabil să aibă un final urât. Continuarea acestei poveşti poate recăpăta nuanţe de civilizaţie şi de inteligenţă, aşa cum avea cu vreo 10 ani în urmă.

Sper să se cureţe cât de cât petele adunate în acei groaznic de deprimanţi ani.

N-am zâmbit din tot sufletul aseară dar, în context, a fost cel mai important zâmbet pe care l-am emis în întreaga mea viaţă. A fost unul dintre puţinele momente în care, chiar dacă doar pentru o clipă, mi-am imaginat că lucrurile care nu-mi plac din viaţa mea se pot schimba în lucruri cât de cât plăcute. Un rar moment în care am sperat...

Vreau doar să dorm...

Pentru o parte a populaţiei noaptea asta e pretext pentru distracţie. Pentru mine, nu este decât o noapte în care nu reuşesc să adorm deşi aş vrea.

Mă ţine treaz un destul de puternic sentiment de furie la adresa:

-tatălui meu (nemernica asta de birocraţie m-a adus din nou la mâna lui iar el probabil nici nu-şi imaginează câte încurcături îmi provoacă pasivitatea lui)

-şefilor mei (şi asta nu numai pentru salariul de rahat pe care mi-l dau, salariu pe care, oricum l-aş împărţi, tot îmi dă cu minus)

-a două gagici care au grijă să reapară în viaţa mea exact atunci când cred că au dispărut definitiv, cu bunele şi relele lor...

M-am tot gândit cum să transmit Alinei şi Nicoletei să nu mai insiste cu semnele de viaţă. Nu reuşesc să produc un mesaj care să spună într-un mod decent asta. Nu-mi trec prin minte decât varianta Lasă-mă în durerea mea! şi Acum nu mă mai interesează decât banii, haleala şi sexul. Subiectele pe care le discutam cu tine nu mă mai interesează DELOC!

Singurul meu noroc este că majoritatea oamenilor îşi aduc aminte de tine doar de Paşte şi de Crăciun. Aşa că, în curând, voi avea din nou linişte...

URĂSC...

Azi mi-am dat din nou seama că am mai multe motive decât mi-am imaginat pentru a-mi urî familia. O supradoză de ură la adresa apropiaţilor (fraţi, părinţi) şi ceva mai puţină pentru restul rubedeniilor cu care interacţionam cândva mai des.

Să vă mulţumesc pentru că mă ajutaţi să-mi urăsc viaţa?

Sau să vă întreb dacă ştiţi cu ce v-am greşit?

Sau să întreb dacă voi, în relaţia cu mine, sunteţi întrutotul curaţi?

Eventual să îndrăznesc să vă cer ajutorul?

Mi-e groaznic de silă că am ajuns să împart cu voi doar un spaţiu şi nişte legături de rudenie. Eu mă aşteptam ca o familie să însemne altceva... Dar familia mea nu face decât să-mi provoace greaţă, din ce în ce mai multă pe zi ce trece...

Sunt al dracu` de furios pe voi azi!

Plâng melodios doamnele cu voal...

Nu, nu este vorba de o nouă cronică de concert Adrian Ivaniţchi (la cât sunt de deconectat acum de folk era puţin probabil să aflu dacă Ivaniţchi s-ar fi întors în Bucureşti pentru un concert), este doar o postare trist- furioasă...

Aseară, într-o dispoziţie neutră (apropo! a avut cineva vreodată senzaţia că sunt bine dispus?) mă-ntorc acasă. Firesc, nu mă aşteptam să se întâmple nimic deosebit (de bun).

Am mai fost şi cu alte ocazii silit de împrejurări să mă bărbieresc pe semiîntuneric. De fiecare dată am adăugat luminii venite din altă cameră lumina farului de bicicletă (ce far am fost şi ce lanternă prăpădită am ajuns, ar putea gândi acesta) şi într-o oarecare măsură m-am descurcat (sau s-au ferit ceilalţi să-mi spună cât de neglijent eram bărbierit; puţin probabil totuşi, cine dracu-şi pierde vremea uitându-se la mine?). Acum, observând o zonă rămasă nebărbierită deşi mă privisem foarte atent, m-am înfuriat. Îmi venea să arunc, să sparg, să strivesc obiectele din jur. Mi-am spus: Nu o să mă mai bărbieresc NICIODATĂ!

Mă întind pe pat absent. O aud pe mama spunând că mi-ar fi luat tata parizer. Mai târziu, spunea că mi-ar fi luat şi ceai. Gândesc: Îmi vine să O STRÂNG DE GÂT!

Îmi înghit gândurile şi vorbele. Tac...

Câteva minute mai târziu eram total doborât. Tremur şi plâng câteva minute. Mă calmez cât de cât şi, într-un târziu, mai degrabă din inerţie, mă aşez să mănânc.

Adorm, am senzaţia că am dormit destul de bine dar dimineaţă mă trezesc greu, fără poftă de viaţă, ca după o noapte după care regret că m-am trezit.

Plec spre birou, în metrou încerc să citesc, după câteva rânduri renunţ pentru că textul citit mă înfurie. Interesant e că acelaşi text îl citeam în Vama Veche în 2009 şi nu-mi amintesc să mă fi înfuriat şi atunci. Doar că acum vedeam textul din altă perspectivă şi din nou îmi venea să strâng de gât pe cineva...

Într-o oarecare măsură îmi recapăt calmul până să ajung la serviciu.

NEPUTINŢĂ dusă la extrem...

Telefonul tratat cu (pseudo)isterie...

Sâmbătă, aproape de prânz, m-am înfuriat din nou pe telefon. Cea mai rea reacţie posibilă ar fi fost să distrug telefonul trântindu-l de pământ, călcându-l sau lovindu-l cu ciocanul. Poate chiar aş fi făcut asta dacă, conform teoriei despre isterie găsită într-o carte a lui Dmitri Avdeev, aş fi avut spectatori şi aş fi avut vreun avantaj (vezi exemplul cu copilul mic care insistă cu urletele doar pentru că îi are pe părinţi ca spectatori şi ştie că astfel va primi bomboane din partea acestora).

Deşi sunase absolut inofensiv, nefiind nevoie, cred, decât să fiu un minut atent pentru a stabili o modificare în programul de sâmbăta viitoare, m-am lăsat condus de furia apărută din senin şi am respins apelul după care am închis pentru câteva ore telefonul.

Câteva ore mai târziu mi-am dat seama că datorez scuze persoanei care mă sunase dar nu am reuşit să mă pun de acord eu cu mine cu privire la forma în care urma să explic ce se întâmplase.

Din fericire, deşi în alte ocazii asemănătoare senzaţiile care urmau erau paralizante, de data asta senzaţia de ruşine s-a strecurat în viaţa mea într-o formă diluată şi aproape inofensivă.

Problema asta cu furia la adresa ideii de a fi sunat observ că persistă. Totul a început prin 2005 când, respingând apel după apel, explicam uneori că fac asta deoarece mă sună oricine altcineva numai persoana cu care aş fi dorit să mă aud nu mă sună.

Mai târziu preferam să îmi exprim supărările (într-un mod destul de puţin coerent, cred) fără să las şi celuilalt ocazia de a răspunde.

Şi mai târziu mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai puţine persoanele cu care simt că aş putea discuta unele lucruri care mi se par mie extrem de complicate, situaţie în care am ales să nu mai vorbesc decât pur accidental.

Dat fiind acest război al meu cu telefoanele, aproape că mă mir de faptul că la birou sunt mult mai relaxat decât în urmă cu câţiva ani atunci când telefonul sună...

În condiţiile astea, uitându-mă uneori în oglindă, sunt tentat să spun ca acel coleg de şcoală:

Ciudată specie! :(

Pe zi ce trece mai scârbit...

...mai furios...
...mai lipsit de poftă de viaţă...

Spune-mi ce dobitoci ai în preajmă şi o să-ţi spun dacă iubeşti sau nu oamenii. După teoria asta am ajuns să-mi răspund într-o oarecare măsură de ce mi-a dispărut aproape de tot cheful de conversaţie, de scris (e-mail, blog, sms), de întâlnit oameni.

Duminică dimineaţă, în timp ce mă căcam, aud telefonul sunând. Îmi spun că mă pot uita când ies să văd cine m-a căutat. Ţeapă! Şterge-te la cur cu gândul! Telefonul sună din nou. Luuuuung. Şi din nou... Şi din nou... Deja nervos, ies exact când telefonul suna a cincea oară. Până să-l iau în mână se opreşte din sunat. Furios, verific cine era (aveam şi multe variante din care să ghicesc, Daniel, Daniel sau... Daniel) îl închid! Şi atunci... MINUNE! Sună fixul iar mama, cu eternul ei comportament de sclav PROST, mă cheamă: Dănuţ! Cristinel! Adi, vino la telefon. Căcat, oare cum naiba mă cheamă? Dacă mama nu ştie cum mă cheamă încep să am şi eu îndoieli. Data viitoare când o să fie nevoie să mă prezint o să scot buletinul să verific.

Îi strig că nu vin dar ea insistă. Merg la telefon şi închid. Mama protestează şi mă ceartă că nu vreau să vorbesc cu fraţii mei. Deci sunt rău. Deci să-mi fie ruşine. Deci de ce dracu` mă mai primeşte în casă? Să-mi cer scuze că exist? Totuşi, la cât a "plantat" bătrânul în alte "cuiburi", e chiar imposibil ca ei să-i fi fost băgat pe gât vreun copil născut de alta? E serioasă treaba dar chiar m-am gândit ieri la asta. Şi nu obişnuiesc să mă uit nici la desene animate, nici la filme...

Deci da, cu cel mare nu am ce să vorbesc pentru că singurul subiect care m-ar interesa pe moment nu cred că îl poate susţine suficient de convingător încât să-mi fie de folos. Amănunte aici şi aici. Şi paguba în situaţia asta, cel puţin pe moment, este a mea pentru că în primul rând eu am de suferit.

Iar cel mic s-a obişnuit să mă sune de fiecare dată când are nevoie de vreo informaţie, el fiind plecat pe munte. Ei bine, m-am săturat! De cele mai multe ori i-am răspuns şi am încercat să-l ajut. Acum... am simţit nevoia să pun ordine în lucruri aşa că l-am cadorisit cu un sms:

"Aş prefera să nu mă mai suni de pe munte. Găseşte-ţi pe altcineva care să-ţi ofere informaţii când eşti plecat!"

Probabil a contat foarte mult faptul că, în ultima mea tură, nu mi-a răspuns la sms-ul în care ceream o prognoză. Nu am nimic împotrivă să dau o mână de ajutor în diverse situaţii dar tare mi-ar plăcea să mi se răspundă la fel când la rândul meu am nevoie de ajutor.

Atmosfera acasă era tensionată. Deşi aveam de gând să mănânc înainte de a pleca am ales să plec nemâncat pentru că aş fi suportat greu încă câteva minute lângă cea care s-a grăbit să mă critice fără să argumenteze chestia asta.

Mă opresc la o patiserie, mănânc ceva, îmi iau de la un chioşc bidonul de suc şi, culmea contradicţiei, după ce-mi găsesc cu greu loc pe iarbă (ori era prea aglomerat, ori era mizerie, ori umbră, ori aveam o nedefinită senzaţie neplăcută), la o temperatură care urca către 40 de grade, continui să citesc cartea despre K2 la terminarea căreia sper să pun şi de-o recenzie.

Citesc cu noduri, nu-mi găsesc liniştea, mă gândesc că Daniel a fost la rândul lui enervat de reacţia mea (deşi, dată fiind insistenţa lui, consider că aveam şi eu ceva dreptate, la fel cum aveam şi anul trecut când m-a tocat cu telefoane când avea nevoie de numărul unui salvamontist din Herculane, număr care, fireşte, nu l-am găsit în telefonul pe care mi-l indicase, găsindu-l mai greu, printr-un inspirat googlesearch) şi, ştiindu-l că cedează nervos destul de uşor, mă întreb dacă era într-un loc sigur sau, sub influenţa furiei, îşi riscă viaţa neglijând cine ştie ce aspect banal, pe o vale sau creastă nemarcată. Furie şi îngrijorare. Seara, când a ajuns acasă, rămăsese doar scârba.

Ajung acasă...

-Ce-i asta, femeie?
-E sacul mic.
-Şi nu puteai să spui că ţi s-au terminat sacii de gunoi? Îmi reproşezi mie că nu vorbesc...

Cu o seară în urmă, aud în somn o chestie: Dacă întreabă de ce n-am răspuns îi spunem că am fost plecaţi. De aici apare o teorie: dacă se aşteptau să fie luaţi la întrebări înseamnă că le sunase telefonul iar ei nu răspunseseră.

Se pare că am avut de la cine învăţa evitarea comunicării. Părinţii, deşi nu conştientizasem asta până ieri, sunt experţi în evitarea comunicării.

Pentru că era musai ca viaţa să se continue cu mizerii, pentru a nu ştiu câta oară, neanunţat, m-am trezit singur în birou. Probabil a fătat din nou scroafa iar acum îşi alăptează purceii. Nu ştiu nimic, nimeni nu m-a anunţat, nici măcar în treacăt, că iubita mea colegă de birou a lipsit azi din cauza x sau y. Continuare la textul de aici...

Dacă adaug şi că sâmbătă mi-am dat seama că măseaua reparată provizoriu anul trecut este acum numai bună de scos, dat fiind că s-a fisurat, o parte din ea mişcându-se, pot spune fără teama că aş greşi că am o viaţă "MINUNATĂ"...

Nu dragă, nu te deranja să mă iubeşti...

Nu te deranja

Asculta mai multe audio diverse


Dimineaţă plec de acasă mult mai devreme decât de obicei. Se pare că mă trezeşte uneori devreme lumina de afară. Din aproape în aproape, s-a nimerit să plec la o oră la care ştiam că o pot întâlni. Mă uit după ea la cele două staţii de unde mă aşteptam să urce, mă poziţionez în metrou aproape de uşa la care mai urcase cândva. Nu apare... N-am avut ocazia să exersez acel "Îmi permiţi să-ţi vorbesc?" pe care l-am gândit în ultimele zile drept cea mai potrivită metodă de abordare a unei întâlniri cu ea. Dar dacă nu a apărut...

Seara, din cauza ploii şi pentru că am ţinut neapărat să termin de citit jurnalul turei lui Ioan în Măcin, am plecat la o oră la care ştiam că ea este de mult trecută spre casă. Cobor relaxat pe peron, fac câţiva paşi şi, în reflexul de a privi oamenii de pe peron, o văd. M-am depărtat într-o secundă. Vine metroul şi mă gândesc să i-l las doar ei. Urc totuşi. La staţia la care a coborât ultima dată când o văzusem cobor, privesc în lungul peronului, nu o văd, urc la loc. Într-un fel îmi pare bine că nu o văd, m-am tot gândit zilele trecute cât de stupid ar fi ca ea să ajungă aproape vecină cu Steluţa...

Fiind totuşi condus de o curiozitate tembelă, avansez în metrou cu gând să o caut cu privirea şi la ceea ce consideram deja ca fiind fosta ei staţie. Avansez... Avansez... Deodată o văd în dreapta mea. Întorc privirea spre nicăieri, mă aşez lângă o uşă, îmi dau seama că este uşa pe care ar putea să coboare ea aşa că mă retrag pe cealaltă parte. Ne despărţeau 2 metri. Se ridică, măreşte distanţa îndreptându-se către cealaltă uşă. O văd coborând, când metroul pleacă din staţie apuc s-o văd aproape de scările de la capătul peronului.

Încă sunt calm... Dar câteva clipe mai târziu am început să rumeg amintirile despre ea. Mi-am dat seama că au existat câteva luni în care mi-am dorit să discut cu ea o chestie destul de personală pe care, chiar după ce am discutat-o cu psihologul meu, tot nu am rezolvat-o în întregime. Şi atunci, dacă un profesionist nu m-a putut ghida către rezolvarea perfectă (în definitiv, rezolvarea perfectă ar fi fost dacă nu ajungeam să am ce să-mi doresc să-i povestesc Roxanei despre ultimii ani) oare ce treabă bună ar fi putut face Roxana? Poate n-aş fi făcut altceva decât să mă conving din nou că e total dezinteresată de viaţa mea.

Următorul gând deja trimitea către ea ceva ură şi furie. Mi-am amintit de o discuţie în care îmi explica de ce nu iubeşte copii/ nu-şi doreşte copii. Se întreba ea atunci, plecând de la declarata convingere că va naşte gemeni: "Cât să mi se dilate şi mie vaginul?". De fapt toată discuţia asta ascundea altceva. Am aflam mai târziu ce dar nu am făcut legătura cu acea discuţie despre copii. Ei bine, cred acum fie că era foarte puţin informată în legătură cu variantele pe care i le oferă ştiinţa şi propriul trup, fie îşi bătea joc de mine parcă ştiind că vor trece ani până să-mi dau seama de asta.

Onorabilă domnişoară! Fă! Vezi că lumea medicală a inventat şi alt tip de naştere. Nu-i musai să împingi până arunci bebeluşul în perete! Poţi să-l naşti şi altfel. Unii spun că este mai bine aşa, atât pentru mamă cât şi pentru copil. Eu, încercând să privesc lucrurile dintr-o perspectivă psihanalitică, mă întreb dacă a făcut cineva vreo cercetare care să demonstreze dacă felul în care s-a născut individul are vreo influenţă în viaţa viitorului adult. Mă refer aici la influenţe asupra tipului de ataşament, asupra vieţii sale sexuale, asupra predispoziţiei către depresii. Părerea mea, încă nedocumentată din punct de vedere ştiinţific, este că cezariana poate influenţa urât viaţa proaspătului născut individ.

Prin urmare, revenind la onorabila domnişoară Roxana, constat că-mi pare rău uneori că nu am aplicat pe ea unul dintre puţinele comportamente pe care le-aş fi putut copia de la tata. Poate că Roxana chiar merita să fie lovită, f***** sau măcar înjurată. Poate că această femeie nu merită să fie respectată. Poate e într-adevăr un monstru deşi în ultimii ani am făcut destul de mari eforturi pentru a-i curăţa cât de cât imaginea.

După cum suna o reclamă la Hochland, ea ar putea acum să gândească: "Dacă îmi dă o palmă data viitoare?"

Pentru că nu am habar când şi în ce dispoziţie o voi revedea, deocamdată îi adresez doar ţapinărescul Du-te naibii de aici!



Le mulţumesc amicilor Ţapinari pentru piesa asta! :)

Apropo, vineri, Tănase cu Semne are concert în Regie, detalii aici.

Rotula de la cot sau Fereşte-mă de proşti că de deştepţi mă ataşez şi singur!

-Dragă, mă doare rău rotula de la genunchi...
-Doamnă, bine că nu vă doare rotula de la cot
-Da...

Câteva secunde mai târziu stimata doamnă care mă înfurie uneori prin simpla prezenţă se retrage din biroul meu şi observ un martor întâmplător aflat la un pas să moară de râs. Concluzia noastră: baba nu s-a prins că, în ciuda tonului meu serios, făceam un mişto crâncen de ea... Dacă tot mă "f***" ea în diverse moduri şi în mod repetat, provocându-mi senzaţii dintre cele mai neplăcute măcar de o astfel de răzbunare să am şi eu parte din când în când, nu-i aşa???

Şi acum proba adevărului:

Pe dexonline zice că rotula este os în formă de disc, situat pe partea anterioară a genunchiului, care contribuie la formarea articulației sau os turtit, de formă aproximativ triunghiulară, așezat în partea anterioară a genunchiului și care închide în așa fel încheietura, încât flexiunea se poate face numai într-un singur sens sau os mic și rotunjit situat în partea anterioară a genunchiului; patelă.

Găseşte cineva vreo referire la rotula de la cot? :))

A fost o fază care a ameliorat cât de cât furia adunată câteva minute mai devreme... Este destul de aiurea să constat că în cele două locuri în care petrec mai mult timp (serviciu şi casă) am parte de oameni care mă înfurie destul de des.

Nemulţumit şi descurajat...

Vineri 14 ianuarie, un moment de furie 100 % pe care nu credeam să-l trăiesc vreodată salvat de un concert Ză` Duff plăcut despre care, spre ruşinea mea, nu am apucat să scriu.

Joi 20 ianuarie, văd din nou o femeie despre care credeam că a dispărut definitiv din drumul meu, nu şi din amintirea mea, din păcate.

Vineri 21 ianuarie, după ce discut cu psihologul meu despre cele două momente încep să-mi dau seama că unele elemente din trecutul recent se leagă între ele în timp ce alte elemente nu au nicio logică. Ajung să-mi dau seama că nu este chiar atât de bine să-mi impun gânduri şi sentimente paşnice şi împăciuitoare faţă de oameni şi situaţii care mi-au afectat în mod dureros viaţa. Încep să-mi dau seama că furia care se adună în urma diverselor evenimente mai puţin plăcute care apar în viaţă sau în încercarea disperată de a reduce la tăcere sentimente mai puţin de dorit, este de preferat să fie eliberată treptat, într-un fel sau altul... Altfel ajunge să se acumuleze şi să fie eliberată prea brusc, în cantitate prea mare şi... s-ar putea astfel întâmpla lucruri mai neplăcute decât în acea seară de vineri 14... Dar cum să fac să identific mai precis evenimentele care mă înfurie şi cum aş putea lăsa această furie să se elibereze în cantităţi mici, pe măsură ce se acumulează, într-un mod sănătos şi acceptabil social încă nu ştiu...

Ajung seara acasă, mă bag în pat şi nu reuşesc să adorm...

Sâmbătă, după peste 12 ore de stat în pat, mă ridic deşi nu găsisem un motiv serios pentru a face asta. Mănânc şi beau cu o imensă lipsă de chef. După asta, surprinzător, încep să caut informaţii despre o chestie care, la începutul anului, îmi imaginam că-mi poate schimba în bine viaţa. Am terminat căutarea mai informat dar şi tare descurajat... Se pare că nu ai nimic serios de făcut în lumea asta dacă nu eşti dispus (dacă ai...) să cheltui 2000 de Euro sau chiar mai mult... Singura chestie la care mă aşteptam este faptul că, în condiţii financiare favorabile, aş putea face acea schimbare la care mă gândeam abia peste 2 ani...

Am intrat din nou în genul ăla de stare în care începe să îmi pară rău că trăiesc încă... :(

A sărbători, sărbătorire...

Era joi seară, 6 ianuarie 2011... Cu un an în urmă mă pregăteam pentru o seară în care încercam să combin obişnuinţa cu, teoretic, utilitatea... Eram obişnuit să merg în Iron City dar am considerat că poate fi util să merg în altă parte înainte... Am considerat atunci, nu am mai considerat acum... Iar în Iron City nu aveam cum să merg pentru că, din cele scrise de Mysha zilele trecute, e în renovare (cred că din cauza asta Ză` Duff cântă în Wings vineri)

Ei bine, joi, zi de muncă, continuare a mizeriei care-mi picase pe cap pe 28 decembrie 2010. Supradoză de furie. Senzaţie de presiune din toate părţile. Toţi par să se dea şefi şi să aibă pretenţii. Nu mai avusesem de mult senzaţia că orice aş face e prost făcut sau cel puţin se găseşte unul care să considere că i se cuvine să judece, individ care să sugereze că nu e bine ce fac...

În sfârşit, se termină programul, mai aveam mult de muncă dar eram EPUIZAT... Câteva vorbe schimbate cu şeful (pe care, de vreo 3 ani, aproape că-l urăsc), pleacă, rămân... Zâmbesc o clipă citind o glumă apoi CAD. Am avut nevoie de aproape o oră până să mă pot opri din PLÂNS şi să pot pleca spre casă... AJUN DE CRĂCIUN DECI...

Ajung acasă... alte bocete... Sărbătoresc oamenii, nu glumă...

-Ţi-e rău?
-Lasă-mă în pace!

Eu mi-am imaginat alt gen de dialog... Înţeleg într-o oarecare măsură ce se întâmplă pentru că am trecut şi eu prin asta... Am gestionat greu perioada aia şi încă mă resimt, chiar dacă în foarte mică măsură... Dacă nu am găsit soluţia perfectă pentru mine ce aş putea sfătui pe altcineva? Dilemă mare...

Tac, sunt trist dar încerc să-mi văd de viaţa mea...

Vineri, sunt în continuare furios la birou... Dimineaţă îmi propun să scriu câte ceva pe blog (pentru că adunasem sentimente negative şi de acasă) şi să scriu un e-mail unei domnişoare frumoase. E-mail-ul era mai important aşa că, după ce l-am trimis, m-am apucat de muncă ceva mai bine dispus.

Aud o vorbă care m-a înfuriat şi mai tare, moment în care am încercat să nu mai deschid gura... Constat că nu are sens să încerc să fac un individ care consideră că i se cuvine totul să acţioneze corect în relaţia cu mine...

Eu, când eşti în concediu, trebuie, sau ar trebui, să muncesc mai mult decât munceşti tu DE OBICEI. Nu am putut decât să sugerez că nu ştie să-şi organizeze munca astfel încât sarcinile care pot fi amânate până mă întorc eu să le amâne. Am mai sugerat că, dacă aş avea o metodă prin care să cuantific munca, i-aş demonstra că nu munceşte mai mult ca mine nici măcar atunci când eu sunt în concediu... Am nişte seminţe de argumente dar... NU AI CU CINE SĂ VORBEŞTI!!!

ZI DE CRĂCIUN DECI... SĂ SĂRBĂTORIM!!!

Sună Putin, mă înfurie momentul, resping apelul, închid telefonul. Peste câteva minute îl redeschid (încerc să reduc starea de izolare) şi, deducând ce avea de transmis, îi scriu un sms urât care descria destul de bine starea mea la acea oră:

"Apreciez intenţia ta dar eu, fără a avea intenţia de a răni sensibilitatea cuiva, mai degrabă i-aş da m*** lui Moş Crăciun decât să sărbătoresc"

Mai devreme dădusem fără să vreau o veste bună unei persoane care, zic eu, merita cu totul altceva... Îmi pare rău atât pentru situaţia mea cât şi pentru faptul că o persoană cu care mai degrabă nu-mi face plăcere să interacţionez poate profita în continuare de slăbiciunile mele.

-Dacă lucrurile merg bine într-un an sau doi aş putea pleca din firmă.
-E bine. Dacă pleci peste doi ani atunci o să plec şi eu. Nu am de gând să preiau tot ce faci tu acum.

Seara, din nou acasă... Comunicarea merge impecabil...

-Ai de spălat?
-Dacă am avea unde să întindem ar fi şi mai bine.
-De acord cu tine dar eu te-am întrebat doar dacă speli pentru că am şi eu multe haine murdare.
-Dacă am avea unde să întindem ar fi şi mai bine.
-Da. Totuşi, nu asta te-am întrebat eu...

(...)

-Pune tu la spălat, am văzut că ai pornit apa la maşină. Eu spăl zilele următoare, cred că mă mai descurc până atunci.
-Nu am pornit-o acum, e pornită de câteva zile.
-Şi nu forţezi ceva la maşină dacă-i laşi presiune câteva zile? Ştiu că maşina nu mai are mult de trăit dar nu mi se pare normal s-o rogi frumos să se strice mai repede.

Genul de situaţie în care te simţi total neputincios. Înţelegi într-o oarecare măsură ce se întâmplă, de ce primeşti astfel de absurde răspunsuri dar... nu reuşeşti să accepţi sau să schimbi lucrurile...

Sâmbătă îmi văd de programul dimineţii apoi, după nu ştiu cât timp (chiar nu mai ştiu când a fost ultima sămbătă în care să fac asta), merg la birou şi, în vreo 4 ore de lucrat în linişte (de obicei nu am linişte pentru că mereu se găsesc măcar doi nemernici care să aibă ceva probleme personale de discutat, ceva glume urlate de făcut, ceva agitaţie de stârnit) şi de înjurat printre dinţi oamenii care au provocat situaţia, reuşesc să fac lumină într-un număr destul de mare de cazuri încurcate. 28 decembrie 2010- 8 ianuarie 2011. Nu am greşit cu nimic dar am avut de muncă ca în perioada sclavagistă... Şi încă mai am de muncă...

CRĂCIUN DECI... SĂ TOT SĂRBĂTOREŞTI ÎN SITUAŢIA ASTA...

Duminică. De vineri nu mai accesasem internetul în interes personal. Am avut internetul căzut şi acasă dar au rezolvat azi dimineaţă cei de la RDS după ce făcusem noi sesizarea aseară, târziu. Mi s-a părut destul de competent omul cu care m-am auzit azi, om care mi-a explicat că se încurcaseră nu ştiu ce porturi în serverele lor... Bine că s-a rezolvat! Altfel nu puteam nici acum să scriu...

O săptămână măruntă...

Într-o dimineaţă o domnişoară citeşte lângă mine un curs despre structura internă a Pământului. Imediat gândul îmi fuge către anul I la geografie şi către cursul de geografie fizică generală al lui Ielenicz. Într-o seară îl văd pe Ciulache pe peron.

Într-o noapte o visez iar. Ne întâlneam întâmplător, ea venind dintr-un sens eu din celălalt. Trec pe lângă ea apoi, în secunda următoare, mă întorc spre ea, o îmbrăţişez strâns şi-i spun cât de mult mă bucur să o revăd după atâta timp. Zâmbeşte şi ea...

Despre vis m-am gândit apoi că e nerealist pentru că ea NICIODATĂ nu ar accepta să o îmbrăţişez atât de strâns. Cât despre zâmbet, nu ştiu dacă mi-a zâmbit vreodată, motiv pentru care îmi imaginez că nu o să-mi zâmbească nici în viitor.

Reţin din când în când cărţile citite de oameni în metrou. Am văzut de curând oameni citind Magicianul lui Folwles (acum îmi amintesc cine, unde şi când mi-a recomandat cartea asta), Versetele satanice ale lui Rushdie, o carte despre Art Terapie, o carte siropoasă de dragoste din care am citit câteva rânduri (în care ea dorea să-l picteze pe el, nud) privind peste umărul posesoarei.

Am avut o zi şi jumătate în care, la birou, am fost mai stresat decât într-o zi foarte aglomerată. Motivul pe care-l bănuiesc eu? Faptul că, din cauza unor probleme tehnice, nu am putut folosi toate instrumentele pe care le folosesc de obicei în munca mea.

O discuţie despre certificări, iso şi alte poveşti de genul acesta. Concluzia mea? "Trebuie" să iasă bine pentru firmă. Eu nu am nimic de câştigat din afacere...

Demolări pe acasă... Să vedem ce iese din asta... Deocamdată vorbesc doar de o depăşire a inerţiei. Ar putea fi binevenită.

Mă trezesc la birou că nu-mi merge internetul decât dacă navighez în site-uri care au legătură cu google sau în site-uri pe care le am în favorites. Aproape sigur tot o problemă tehnică. Deja sunt plictisit/ iritat/ înfuriat de genul acesta de probleme... Şi aşa sunt pus în situaţia de a amâna răspunsul meu la două e-mail-uri pe care le-am văzut aseară târziu dar la care nu am răspuns sperând că le voi putea răspunde dimineaţă de la birou... Uneori amân eu răspunsul dar uite că apar şi situaţii în care sunt obligat să amân răspunsuri. Păcat! :(

Cred că mai erau mici mărunţişuri de notat despre cele întâmplate în ultimele zile dar... sunt destul de nervos acum pentru a-mi forţa amintirile...