Rece nervos

Mă trezesc total lipsit de chef şi mă dau cu greu jos din pat, de parcă această coborâre ar fi echivalat cu trecerea din rai în iad. Cam forţată comparaţia, mai realist pare să vorbesc precum Phoenix de raiul meu beteag...

Până să ajung la birou am ocazia să trec de la scârbă la simpatie observând întâmplător ce se întâmpla în jur. Despre asta în episodul următor, probabil...

La birou, nu trece mult timp până să mi se facă teribil de greaţă... Frig, un calorifer electric, o instalaţie electrică subdimensionată, siguranţe sărite şi talentele unui şef pe care, firesc, m-am înfuriat...

Normal că am calorifer în priză, normal că nu îl cred defect, normal că mă deranjează când sunt acuzat că din cauza lui au sărit siguranţele. Normal că atrag atenţia asupra faptului că, zilele trecute, de la exact acelaşi calorifer, reţeaua electrică nu a păţit nimic. Normal că atrag atenţia asupra faptului că, în lipsa caloriferului pornit, o să sufăr de frig, situaţie în care consider că firma trebuie să găsească o soluţie. Normal că m-am gândit să profit de multele zile de concediu neluate şi să mi le iau în cele mai friguroase zile anunţate de buletinul meteo. Normal că mi-am dat seama că, fiind mai sensibilă la frig (ca să zic aşa, o bate vântul în ... bolnavă), colega mea ar fi mai repede înţeleasă dacă ar lipsi de la muncă pe motiv de frig. Normal că s-a găsit pseudodiplomatul de serviciu care îmi explica ce am de făcut, normal că l-am contrazis, normal că din aproape în aproape problema a ajuns la PDG, normal că nu s-a luat nicio măsură concretă. Normal că mi-e scârbă din nou de job-ul acesta unde, dacă e să reacţionez după cum cred că vor superiorii, trebuie să pup tălpile PDG-ului drept mulţumire că-mi dă un salariu tocmai suficient pentru o coajă de pâine zilnică.

Sunt total dezgustat!!!

Anticiparea unui refuz

Cum să gândeşti pozitiv în condiţiile astea?

Discuţie de care nu aveam niciun chef pentru că nu avea cum să-mi aducă ceva util. Pentru că vine întâmplător vorba de concediu arunc, aparent indiferent un "Să văd când îmi voi lua şi eu concediu..." şi imediat vine răspunsul "Nu cât e plecată doamna x". Ei bine, în momentul acela mi-au venit toţi dracii. Doamna x are concediu primele 3 săptămâni din august. Deci chiar dacă aş fi vrut să fiu săptămâna viitoare în Leaota, tot nu aş fi putut. Mereu trebuie să ţin seama de programul pe care şi-l fac două femei pe care le urăsc. Şi asta numai pentru că nu am pe cineva cu care să-mi gândesc concediul în comun. Unul din multele dezavantaje ale singurătăţii...

Devin incoerent aşa că rămân (de fapt deja eram) singur şi-ncerc să mă calmez.

Încă 3 săptămâni de coşmar, în care nu voi avea parte nici de micile mărunţişuri care mă ajutau totuşi să mă organizez. Ar fi frumos să ajung luni la servici şi apoi să mor subit. Numai aşa aş scăpa de nemulţumirile adunate în ultimii ani...

Să-mi fie cenuşa uşoară!

De ce urâm potăile (2)

Deci câinii din vecini chiar au ceva cu mine... Şi adevărul e că nu găsesc o modalitate rezonabilă prin care să-i fac să dispară. Şi mă oftic! Cu atât mai mult cu cât azi am ajuns să urlu la una din cele două cucoane proprietare de câini. Şi nu mă oftic pentru că am urlat la ea, mă oftic doar pentru că am ajuns să mă gândesc că e ceva în atitudinea mea care aţâţă câinii, am ajuns să îmi acord singur o bilă neagră pentru fiecare enervare serioasă şi... uite că încă mă enervez din nimicuri...

Trecând mai departe, la un colţ de bloc, mă trezesc din nou lătrat. Ei bine, dacă tot aveţi grijă de câini, dacă tot umpleţi străzile cu excremente de patruped, dacă tot trăim în ţara în care omul are mai puţine drepturi decât animalul, măcar puneţi botniţe animalelor când le lăsaţi libere! Dacă nu mă latră sau muşcă puteţi să le pupaţi şi în bot!