Vinerea mare...

Încă una de anul trecut, pe vremea asta...

El: Am vrut să ţin post dar am pus din reflex lapte în cafea.

Ea: Prostule! Vezi să nu mai mănânci şi altceva aiurea.

Eu: Corect! Totuşi, parcă ar merge şi un şniţel... :))

Mai târziu:

-Mâine fac un grătar...
-Nu mâine, duminică faci grătar.
-De ceeeee?
-Dacă ai intenţionat să posteşti azi nu are logică să mănânci mâine grătar. Las-o pe duminică...

Câteva clipe mai târziu îmi dau seama că nu era momentul potrivit pentru un discurs creştin aşa că mă întorc la 180 de grade:

-Dar de ce încerc eu să te lămuresc că postul se termină la finalul zilei de sâmbătă? În definitiv ştim amândoi la fel de bine că postul este o prostie...

Miercurea mare...

Una de anul trecut, pe vremea asta...

El, pus pe glume: Bună-i apa, nu-i ca vinu... Ştiţi continuarea, nu-i aşa?

Ea, proaspătă pasionată de excursii pe la mânăstiri, minte: Nu o ştiu. Şi nici nu vreau să o aud.

Eu, aparent aprobând-o: Corect! E post. Şi e miercurea.... de 24 de ore.

Nu dau doi bani pe Paşte...

Mi-am amintit că, aproximativ anul trecut pe vremea aceasta, explicam de ce mi se pare absurdă religia. Pentru că nu am acum chef să scotocesc după argumente, încerc doar să vă atrag atenţia către postarea de aici. Majoritatea poate aţi citit-o dar, într-o astfel de problemă, poate că se recomandă recitirea exact în acele perioade clasificate drept sfinte.

Bucuraţi-vă de zilele libere dar lăsaţi dracu mieii, ouăle colorate, bisericile şi absurdele forme de salut pascale, postpascale şi postînălţare. Vă garantez că nu o se dărâme nicio biserică în capul vostru din cauza asta.

În altă perioadă a vieţii mai puneam un oarecare preţ pe Paşte, de exemplu în 2005 (vezi aici) sau în 2009 (vezi aici) sau încă nişte ani mai devreme, când cu tura la Văleni de Munte cu bicicletele. Acum, trec printr-o nouă perioadă în care la putere e tristeţea aşa că nu vă aşteptaţi la vreun zâmbet din partea mea până după şirul acesta de zile de care mi-e cam silă.

Religia ca absurditate (2) sau Paşteţi fericiţi!!!

Nu este cea mai potrivită postare pentru perioada Paştelui dar... cine nu este dispus să citească şi alte păreri decât cele cu atitudine pozitivă la adresa religiei poate să fugă de pe blog IMEDIAT.

Totul a plecat de la mulţimea de oameni credincioşi care, într-o formă sau alta, m-au dezamăgit (excepţia -poate nu singura-, cea mai normală femeie pe care am întâlnit-o, se ştie deja pentru că a primit mesaj privat).

A continuat cu dezvoltarea convingerii mele legate de inutilitatea manifestorilor religioase.

Zilele trecute, s-a atins un nou punct critic, sub forma unui mesaj spam...

Şi aşa începe povestea...

Episodul 1

O cunoştinţă virtuală îmi trimite un e-mail cu conţinut creştin- cretin:

"Vă rog să trimiteţi acest apel tuturor celor cărora credeţi că le-ar
fi de folos.

APEL PENTRU CURĂŢIREA MINŢILOR NOASTRE
Aţi renunţat să mai petreceţi ore în şir în faţa televizorului sau a calculatorului şi v-aţi întors la lectura pe hârtie? Nu e de ajuns.
Librăriile, mai ales cele mari, gem de carte stricătoare de minte şi suflet.

Vă propun un experiment. Renunţaţi până la sfârşitul acestui an (iar dacă experimentul reuşeşte, pentru totdeauna) să mai cumpăraţi cărţi de la edituri de genul Trei, Tritonic, Nemira, Rao, Corint, Erc, Humanitas, Polirom, Cartier şi altele de acest fel.
Cumpăraţi carte doar de la standurile amenajate în biserici şi mănăstiri şi din librăriile mici, care fac o selecţie a titlurilor propuse şi au standuri dedicate cărţii creştine.

Ştiţi ce comori veţi descoperi la aceste standuri? “Patericul egiptean”, “Pelerinul rus” şi câte altele! Veţi găsi acolo şi cărţi pentru copii, alcătuite de oameni credincioşi, aşa încât să nu lăsaţi educaţia urmaşilor dumneavoastră pe mâini îndoielnice.

În plus, diferenţa de preţ dintre cărţile vândute la standurile din biserici şi mănăstiri şi cele vândute în librării e mai mult decât semnificativă. În procesul de editare şi difuzare de carte creştină sunt mulţi oameni care consideră ceea ce fac drept misiune creştină, aşa încât îşi limitează profitul la cât mai puţin.

Iar dacă veţi combina aceste lecturi cu participarea la slujbele Bisericii, vă garantez că veţi trăi o mică minune: calitatea vieţii dumneavoastră o să crească vizibil.

Doamne ajută!

Marius Ianuş

http://yanush.wordpress.com/2012/04/12/apel-pentru-curatirea-mintilor-noastre/"

Episodul 2

Intru pe blogul lui Marius şi încerc să comentez:

"Stimate domn,

mă număr printre cei care, de-a lungul vieţii, au citit atât carte creştină (de exemplu, cărţile editurii Anastasia) cât şi carte "stricătoare" de la Polirom, Humanitas, Trei. Timpul mi-a demonstrat că sunt mai folositoare pentru creşterea calităţii vieţii cărţile sincere de la ultimele edituri menţionate decât, de exemplu, relativ proaspăta lectură din Dmitri Avdeev (o carte de psihoterapie ortodoxă scoasă de editura Sophia, editură pe care bănuiesc că dumneavoastră o apreciaţi). Prin urmare, sunt foarte tentat să vă cer să explicaţi de ce sunteţi împotriva editurilor care îşi permit să ocolească, chiar să contrazică, teoriile expuse de cărţile exagerat de aplecate spre religie.

Observ că sunteţi un critic serios şi la adresa televiziunii. Îndrăznesc să vă întreb dacă consideraţi şi canalele ştiinţifice (gen Discovery Chanel) la fel de păguboase pentru suflet.

Mai îndrăznesc să vă întreb în ce fel creşte calitatea vieţii dumneavoastră atâta timp cât ţineţi cu dinţii de religie, de parcă de acolo ar veni, cumva automat, satisfacerea oricărei nevoi de bază şi a oricărei dorinţe.

Pot spera la un răspuns din partea dumneavoastra?

Mă aflu în tabăra opusă dar sunt deschis să citesc şi despre varianta dumneavoastră de adevăr.

Mulţumesc pentru atenţie!

Adrian Negoiţă"

Episodul 3

Primesc răspuns pe e-mail:

"Draga domnule Negoita,
nu va aprob comentariul, pentru ca si el este stricator de minte. Daca
vreti doar raspunsul meu personal, el e urmatorul: nu mi-ati dat un
exemplu potrivit, citati tocmai din latura lumeasca/draceasca a ce
publica Sophia (care nici macar nu e o editura dintre cele recomandate
de mine; cartile lor nu au binecuvantari si nu veti gasi tot ce
editeaza ei la pangare).
Cititi "Patericul Egiptean".
Daca vreti sa promovati prin intermediul siteului meu parerile dvs
pozitive in privinta acelor edituri stricatoare de minte si suflet, nu
va pot fi de folos.
Sarbatori cu Hristos!
Marius Ianus"

Episodul 4

Răspund la rândul meu:

"Buna ziua,

comentariul meu nu dorea altceva decât să se înscrie în ideea de a asculta şi cealaltă parte. Înţeleg faptul că acel blog este administrat de dumneavoastră, situaţie în care aveţi dreptul să selectaţi părerile exprimate acolo. Nu sunt de acord cu acest gen de cenzură dar nici nu am cum să mă opun.

Totuşi, insist să cred că a ignora colecţiile ştiinţifice de la Polirom (psihologie, sociologie) şi editura Trei reprezintă o eroare pe care nu o recomand nimănui. De asemenea, insist că a evita Discovery Chanel doar pentru că reuşeşte să aducă argumente în favoarea ideii că adevărul absolut nu este prezent musai în dogma creştină reprezintă o dovadă de ignoranţă care dăunează spiritului.

Mă întristează în continuare faptul că oameni fără intenţii rele (printre care sunt de părere că vă aflaţi şi dumneavoastră) privesc lumea printr-o singură lentilă deşi, dincolo de antagonismul absolut, ne putem întâlni în zona de mijloc care, pe cât este de largă şi plină de lentile diferite, pe atât este de greu de acceptat.

În altă ordine de idei, comentariul meu s-a dorit şi un răspuns la un e-mail pe care l-am primit deşi nu îmi mai amintesc dacă el reprezintă o continuare a unui dialog mai vechi purtat între noi sau un simplu mesaj spam. Îndrăznesc să vă întreb dacă vă mai amintiţi felul în care ne-am cunoscut în mediul virtual. Presupun că ne-am cunoscut cumva pentru că altfel aş fi fost tentat să ignor mesajul primit şi să vă expediez rapid cu o etichetare critică.

Mergând din nou pe ideea de a asculta şi cealaltă parte, cu permisiunea dumneavoastră, aş reproduce textul dumneavoastră, reacţia mea şi această continuare a discuţiei pe blogul meu unde, după cum probabil aţi observat, religia este comentată critic dar fără insistenţă.

Cât despre pangare... ce înseamnă asta?

Zile senine!"

Episodul 5

Omul îmi răspunde fără să atingă puncte importante puse în discuţie de mine:

"Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu?
Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
tampenii pe blogul meu?
Pace si un Paste fericit!
Marius Ianus

În data de 13 aprilie 2012, 15:24, Marius Ianus
<marius.ianus@gmail.com> a scris:
> Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
> De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu.
> Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
> Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
> ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
> Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
> tampenii pe blogul meu?
> Pace si un Paste fericit!
> Marius Ianus"

Episodul 6

Sunt foarte tentat să-i explic că prostia este mai degrabă la el decât la mine dar îmi aduc aminte că cel mai puternic adevăr este cel susţinut, argumentat sau nu, de fiecare. Prin urmare, consider că este pierdere de vreme să-l informez pe Marius că până şi PF Daniel (om care, presupun eu, dă binecuvântări pe cărţile agreate de Marius) apreciază că "trebuie să unim ştiinţa cu spiritualitatea".

Episodul 7

Trec pe la Liana şi încerc să explic de ce sunt atât de rigid în probleme religioase:

"Nu ştiu de ce dar, de câţiva ani, nu mai sunt deloc tentat să le dau dreptul la prostie. În plus, am întâlnit câţiva “credincioşi” care mi-au provocat ceva coşmaruri şi, din cauza asta, probabil sunt tentat să generalizez şi să etichetez toţi adepţii religiilor. Dacă la astea adaug un mesaj spam primit zilele trecute în care un poet îmi promova o postare de pe un blog creştin la care nu mi s-a acordat dreptul la replică… O să intre curând întreaga poveste pe blogul meu. O dovadă în plus că credinţa nu este numai invazivă dar şi adânc prostitoare dacă pot spune aşa."

Episodul 8

Îi trimit lui Marius link către postarea mea.

Acum îndrăznesc să-mi întreb cititorii care au răbdare să citească cu atenţie toată postarea: 

Cine e prost? Eu sau Marius? Şi după ce criterii?

Voi cum aţi păscut?

În primul rând precizez că mă simt mai liniştit după ce am aflat că nu sunt singurul individ de pe lumea asta care a pierdut undeva în negura timpului senzaţia de Paşte. Mulţumesc, Mi!

În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.

Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...

JOI

Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.

VINERI

Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...

SÂMBĂTĂ

Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.

DUMINICĂ

Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.

După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.

Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.

Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...

Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)

Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...

-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.

Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.

LUNI

Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)

Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.

Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...

Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.

Nedumerire

Tot aud zilele astea oameni care-şi spun cuvinte ciudate. Unii mi se adresează şi mie, spunându-mi Paşte fericit! Nu înţeleg ce vor să spună. Nu sunt nici cal, nici vacă deci n-am cum să pasc. :P

Voi paşteţi? :D

Dacă da, probabil vă prinde bine o reţetă pe care o am de la nişte femei care par să ştie destule despre mâncare.

Pască

Ingrediente:

750 g brânză de vaci proaspătă
5 ouă
10 linguri zahăr
3 linguri lapte praf
250 g smântână
2 linguri făină
250 g stafide
10 g unt topit
coajă de lămâie
2 prafuri de vanilie

Brânza se amestecă bine, se adaugă un praf de sare. Separat se bat albuşurile spumă.

Se amestecă în brânză gălbenuşurile, zahărul, laptele praf, făina, smântâna, stafidele, mirodeniile şi untul topit. După ce se amestecă bine se adaugă albuşul bătut spumă.

Se tapetează o cratiţă de 3 kg cu unt şi făină. Se adaugă compoziţia. Se bagă la cuptor o oră.

Paşte 2009 în Bucegi

18- 20 aprilie 2009, în Bucegi de Paşte

18 aprilie 2009

În metrou, o tânără cu un iepure în coş. Iepurele avea nişte ochi imenşi... Paşte...

Plecăm, în obişnuita echipă de 3 (Ionel, Daniel şi cu mine) către Sinaia cu rapidul de 5:50 în care am dormit cam tot drumul. Peste 2 ore eram deja în Sinaia şi fotografiam mersul trenurilor, să-l avem la întoarcere. Pentru că mie îmi era rece la genunchi m-am oprit să-mi pun nădragii de goretex (care, până la finalul turei, aveau să-mi facă o neplăcută surpriză). Începem urcarea către ieşirea din oraş. Nu ştiu ceilalţi rucsaci cât erau de grei dar ştiu că al meu avea 15 kg la plecarea de acasă, o greutate acceptabilă.

Pentru că pe carpaţi.org tema concursului lunii era primăvara Daniel şi-a propus să facă cât mai multe poze cu flori, să aibă de unde selecta pentru concurs. Am făcut şi eu câteva încercări dar, dacă le consideră bune pentru concurs, i le ofer fără probleme. Pe mine oricum nu mă prea bântuie pasiunea concursurilor... Prin urmare, după poza din gară, nu mai avem până la ora 10:14 decât poze cu flori.

Primul popas serios l-am avut acolo unde, cu ceva veri în urmă, am stat în tura făcută cu Andra, Ionuţ şi Adi, lângă parapetul de dinaintea unei ieşiri în şosea. Am mâncat minicroissant-uri cu şampanie. Pentru că au stat în soare cam mult (acasă) acestea aproape fermentaseră. Am simţit din plin aroma de alcool.

La ora asta ne-a onorat cu prima poză (pe mine şi pe Ionel). La 10:26 face o poză în care se văd munţii Baiului (aproape goliţi de zăpadă) şi nişte cabluri (de telecabină, probabil).

La 10:34 eram la Cota 1400 după un parcurs prin pădurea, la rândul ei, golită de zăpadă. Fotografiez ceva afişe apoi continuăm drumul. La telegondolă sesizăm doi biciclişti abia coborâti. Mă întreb cum s-au descurcat cu bicicletele în telegondolă şi apreciez faptul că se permite transportul bicicletei cu telegondola (bănuiesc că în schimbul unui bilet dar e mai puţin important, în acest context, aspectul financiar). Profit de ocazie să le fac şi lor (nu bicicliştilor, partenerilor de tură) poze.

La 11:07, după ce depăşisem cota 1500 şi o luasem pe drumul de iarnă (mult noroi pe porţiunea de început), trecem valea Zgarburei, prilej de aducere aminte a rătăcirii din 2005 (vezi povestea de aici). Deja aveam zăpadă.

11:47, prima poză în care apar cu beţele de trekking. Eram în zăpadă până la genunchi.

Pantă destul de accentuată, zăpadă destul de tare pe alocuri, mici emoţii. Dani îmi propune, oarecum în glumă, să-mi pun colţarii. Nu-i pun, zăpada nu părea potrivită pentru ei. Cu beţele, de fapt cu unul dintre ele, am avut ceva emoţii. La fel, mi-am amintit de ocaziile precedente în care am avut astfel de probleme, la Bran cu beţele Ruxandrei şi în Baiului cu băţul meu. De data asta nuca cu bucluc nu părea să fixeze segmentul. Daniel a reuşit în final să o facă funcţională curăţând-o cu zăpadă. Se pare că, din cauza mizeriei, aluneca în loc să se înşurubeze.

12:03, drumul de iarnă se reuneşte cu cel de vară. De pe drumul de vară apar mai mulţi turişti, prin pădure se pare că am venit doar noi. Iarbă, flori, ceva noroi, ceva zăpadă. Sar, ajutat de beţe, o bandă de noroi. Mi se fac poze.

Popăsuim, din nou poze cu flori, iau şi eu aparatul să încerc câteva macro-uri şi câteva cu flori în prim- plan şi peisaj pe fundal.

12:53, fotografiez un marcaj de pârtie căzut în noroi. Cel mai probabil acesta fusese înfipt în zăpadă după accidentul soldat cu moartea acelui snowboarder. De ce doar în zăpadă? Probabil pentru a rezista până la finalul sezonului de schi. La începutul viitorului sezon este posibil să nu fie repuse acele indicatoare. Nu sunt un fan al schiorilor sau al snowboarderilor dar sunt totuşi de părere că nu ar merita batjocoriţi de autorităţi cu măsuri temporare luate sub presiunea evenimentelor. Poate trimitem pozele celor de la derdeluş.ro, e posibil să le fie de ajutor.

Ajunşi sub Mioriţa, Ionel se afla un pic înaintea noastră. Prin urmare, n-a sesizat că noi am făcut dreapta ceva mai devreme. Alegerea mea şi a lui Daniel s-a dovedit destul de proastă, zăpada solicitându-ne din plin. Pe curbă de nivel dădeai de zăpadă moale în strat gros, în urcare te loveai uneori de zăpadă tare. După ce ne muncim un pic ne regrupăm cu Ionel. Continuăm împreună, suntem depăşiţi de un cuplu pe schiuri.

Mai mult pe zăpadă decât pe iarbă continuăm spre Piatra Arsă. La 15:23 trecem prin dreptul Sfinxului Pietrei Arse (pe care Daniel îl fotografiază din greşeală).

Aproape de stadion, ţinând o vagă urmă, mergând pe deasupra jnepenilor, am ghinionul să dau de zăpadă moale şi adâncă. Ajung cu un picior în zăpadă până la genunchi, cu bocancul prins între jnepeni. Mă lovesc un pic la genunchi (în craca pe lângă care călcasem) dar s-a dovedit a nu fi grav. La 15:31 treceam pe lângă stadion (bine, e forţat termenul, până la urmă este vorba de un simplu teren de sport).

Între timp ne intersectăm cu un grup de tineri în adidaşi... Unul dintre ei, observându-ne pe noi spune “Toată lumea e în bocanci, numai noi nu” îi răspund “Poate data viitoare urcaţi şi voi în bocanci pentru că e mai comod aşa”

18:30, facem popas şi mă uit în ochelarii lui Daniel. Se vedea fain! Îmi trece imediat prin cap să încerc o poză, un alt fel de autoportret.

Eram în zona staţiei de telecabină de la Babele. La 19:21 treceam pe lângă cabana de sub Baba Mare. Apus. Poze. 19:54, găsim loc de cort, pe iarbă. E interesant să poţi campa pe un petic de iarbă rătăcit într-o mare de zăpadă. Dani şi Ionel ar mai fi urcat dar eu mă simţeam suficient de obosit. 20:05, cortul este deja întins. Soarele oferă în continuare un spectacol fain.

Intrăm în cort, mâncăm pate-ul Martinel (eu îl pun pe pâine) apoi trecem la somn.

19 aprilie 2009

Am dormit destul de bine. Ne trezim destul de târziu dar la 9:47 eram deja pe drum spre Omu. Revedem căţelul cu urechile în vânt, altă amintire din 2005.

Vedete în fotografiile făcute de Dani au fost, în curând, Colţii Morarului.

10:45, intrăm pe drumul de iarnă, pe deasupra Cerdacului. Zăpadă multă, tare pe alocuri. Mă simţeam destul de nesigur aşa că, un pic speriat de abruprul aflat la puţini metrii, am preferat să izbesc cu forţă zăpada în încercarea de a zgâria cât de cât urme. Comenta Daniel că se preferă drumul pe deasupra Cerdacului ca drum de iarnă datorită avalanşelor care pot curge şi a cornişelor care pot face impracticabilă poteca de vară. Totuşi, mie mi se pare mai important riscul de a aluneca peste stâncile Cerdacului... Of, nesiguranţa asta!

11:30, lăsăm în dreapta o mică fereastră în stâncă. Pare-se că niciunul dintre noi nu ştia de ea. Nu-i extrem de spectaculoasă dar merită văzută.

Curând după depăşirea Cerdacului, pe o mică coborâre pe care se efectua o schimbare bruscă a direcţiei de mers (cel puţin aşa alesese cel care făcuse urmele pe care le ţineam), părându-mi destul de riscantă manevra, am preferat să mă opresc şi să mă întorc în zona înierbată de deasupra. Dani şi Ionel au continuat spre Omu. Drumul până pe vârf, înapoierea la peticul meu de iarbă şi plimbarea în jurul cabanei le-a luat aproximativ 2 ore. 2 ore în care eu m-am învârtit în jurul cozii, m-am aşezat pe iarbă, aproape că am şi adormit un pic. Spre final aşteptarea a devenit deranjantă pentru că se lăsase frigul, începuse şi un pui de ninsoare, soarele se ascunsese după un strat gros de nori. Mi-am pus mănuşi groase. La 12:20 Dani şi Ionel erau pe Omu.

Cabana nu era acoperită de zăpadă dar avea totuşi suficientă zăpadă în jurul ei. Indicatoarele din faţa staţiei meteo erau aproape acoperite de zăpadă, se vedeau deasupra doar primele două săgeţi, cea de Bucşoiu şi cea de Valea Mălăieşti.

Tur de orizont de pe Omu:

Acelaşi tur, în sens invers:

Până să se-ntoarcă ei la mine am avut timp suficient să mă emoţionez în faţa Mecetului Turcesc. Chiar comentam zilele trecute pe blogul Oanei despre locurile care păstrează emoţii... Număram nopţile dormite acolo cu Rox. O noapte în prima tură din 2004, când am tremurat de frig fără să ne plângem nicio clipă; două nopţi în tura din vara 2005, când am dormit afară. Ar mai fi putut urma şi alte nopţi. Pot urma şi alte nopţi? Deci 3 nopţi sub Mecetul Turcesc, 2 nopţi în Valea Dorului, 8 zile de traseu, toate cu ea... A fost frumos!

Se întorc, mai stăm un pic să mâncăm ciocolată apoi trecem din nou pe deasupra Cerdacului. Pentru că gândurile mi-o luaseră din nou razna am resimţit nesiguranţă pe traversare.

În sfârşit, din nou în Şaua Şugărilor. Ceaţă, ninsoare... Ce facem? Hai totuşi până la Cruce, să vedem cu ocazia asta şi cum arată ieşirea din Valea Albă. Curând vremea se strică mai rău, ninge din ce în ce mai serios, vântul câştigă în viteză bătând dinspre sud, ceaţa se îndeseşte. Este chiar distractiv să mergem când muntele stă în calea vântului dar devine neplăcut când ajungem în bătaia lui. Mai facem un popas feriţi de vânt şi decidem că n-are sens să ajungem la Cruce pe ceaţa aia. N-am fi văzut nimic. N-am fi văzut nimic nici dacă mergeam, cum ne propusesem iniţial, pe buza platoului în zona Hornului Gelepeanu.

Decidem să nu ne-ntoarcem pe crucea roşie, încercând în schimb să dăm în banda galbenă cât mai spre Babele. Nu ne socotim bine direcţia de mers şi ne trezim atât de aproape de Şaua Şugărilor încât ne-ntrebăm de ce ne-am mai bătut capul cu evitarea marcajului. Asta e! Continuăm pe banda galbenă, ajungem lângă cabana de sub Baba Mare, continuăm pe marcaj şi, brusc, aparent fără logică, facem stânga. Avem senzaţia de învârtit în cerc, sesizăm penibilul situaţiei (rătăcire pe un traseu supersimplu) şi apoi încercăm să ne orientăm. Ca de obicei, direcţia propusă de mine nu era corectă (ajungeam la releu), de data asta ne-am luat după Ionel care, după părerea mea, ne ducea înapoi spre Omu. Până la urmă direcţia lui s-a dovedit bună, readucându-ne la cabana de sub Baba Mare. Reluăm poteca (de data asta nemaifiind însoţiţi de lătrăturile câinelui de la cabană) şi sesizăm locul în care data trecută făcusem stânga, pe nişte urme abia vizibile. Poteca mergea înainte dar nu o sesizasem datorită ceţii dense care nu ne permisese să vedem următorul marcaj. Asta nemaicriticând mulţimea de stâlpi cu sau fără marcaj (mai nou sau mai vechi) care ajung să te bage de tot în ceaţă...

Acum, după 8 luni şi ceva, încerc o continuare a acestei poveşti. Mă bazez doar pe amintiri şi pe fotografii, GPS-ul se pare că a şomat în tura asta.

Regăsim deci drumul de Babele, ne oprim la cabană cu gând să bem un ceai şi să mâncăm. Aici, surprinzător, găsim aproape pustiu. Era şi o explicaţie pentru asta, telecabina nu funcţiona, motiv pentru care în Babele bănuiesc că fusese pustiu toată iarna. Un ceai totuşi putem să bem. O rugăm pe doamna de la bar să ne umple şi termosul cu ceai aşa că avem ceai cald şi la drum. Văd într-un frigider apă tonică, poftesc, cumpăr, pun în rucsac.

Continuăm drumul, pozele spun că la 19:18 eram din nou pe drum, înapoi spre Piatra Arsă. După Piatra Arsă se pune şi ceva ceaţă, eu mă declar suficient de obosit aşa că propun să campăm, undeva înainte de urcarea către Vf. Furnica. În cort desfacem apa tonică, bem din ea şi, surpriză! constatăm că este expirată de o lună... O terminăm totuşi... Era de înţeles faptul că era expirată, cabana mai mult stătuse fără clienţi în ultimele luni... Bine că nu s-a întâmplat nimic rău după ce am băut!

20 aprilie 2009

9:36, mergem spre Cota 2000 prin ceaţă.

10:26 scăpăm de ceaţă. Tăiem pe sub Mioriţa pe una din multele variante de marcaj bandă galbenă.

11:14, din nou poze cu flori. Un minut mai târziu văd o poză cu un indicator de pârtie de schi. Eram aproape de linia telescaunului. Intram în banda roşie.

11:39, depăşim amenajarea făcută pentru lărgirea pârtiei de schi. Din amintirile noastre, înainte, aici poteca se îngusta suficient de mult încât, iarna, nu puteau trece doi schiori unul pe lângă altul iar vara, cu greu puteau trece doi turişti în paralel. Zăpada era aici cam de jumătate de metru. Din nou se pune ceaţă.

13:40, suntem la margine de Sinaia.

14:06, suntem undeva în centrul oraşului şi pozăm din nou flori.

Un nene dintr-o maşină ne întreabă cum poate urca cu maşina de la 1400 către platou. Îi spun că trebuie s-o ia întâi pe şoseaua de Târgovişte pentru că, mai sus de 1400, nu e şosea. Nu ştiu dacă i-am convins, păreau să-şi vadă de drumul lor.

Mai băgăm ceva cumpărături apoi mergem la gară şi plecăm spre casă cu primul tren.

Final de poveste!

Foto şi filmări: Daniel şi Adrian Negoiţă