Cu părere de rău, despre Iron City...

Ieri citesc şi sper să nu fie adevărat. Aseară cineva-mi garanta că s-a închis Iron City, sursa omului fiind chiar Bodi. Acum, deşi în continuare mi-ar plăcea să nu fie adevărat, sunt în mare măsură dispus să accept că Iron City s-a închis. Este genul de moment în care te gândeşti la bilanţuri. Dimineaţă, când m-am trezit din somn, mi-am dat seama că sunt trist gândindu-mă la Iron City, parcă a curs şi o lacrimă. M-am întrebat ce a însemnat Iron City pentru mine şi, în câteva minute, mi-am dat seama că era un loc special.

În Iron City am avut oameni frumoşi lângă mine (Oana, Sandra, Alexa, Florin, Ştefan...), am făcut schimb de zâmbete (devenise un obicei schimbul de zâmbete cu Cristina Andrieş), am fost ţinut minte de oameni de folk (Edi, Tivodar, Tănase...), am zâmbit la piese vesele, am aşteptat piese dragi mie pentru a fi şi eu printre vocile din public care aveau chef de cântat, am plâns când textul unor cântece îmi stârnea amintiri care dureau, am filmat (şi aşa am cunoscut-o pe Mi, a doua voce feminină din Casa cu prieteni), mi-am exersat capacitatea de a scrie cronici de concert, am purtat discuţii plăcute (cu Oana, cu Sandra, cu Mysha... cu acesta din urmă, în aprilie sau mai 2010, cu ocazia unui concert de joi, am avut o discuţie pe care mi-o amintesc şi acum cu mare plăcere), am avut parte de multe saluturi, de urări, de stare de bine, de calm, de armonie, am ascultat-o pe Ioana Munteanu, l-am ascultat pe Emeric Imre, am ascultat-o pe Magda Puskas, am avut plăcerea să-l aud pe Tănase comentând frumos despre cronica mea pentru un concert de-al lor din Green Hours, am ascultat muzică până târziu în noapte, am băut bere, am privit femei frumoase, m-am identificat nu odată, deşi cumva din sens opus (în sensul că el e solid, eu slab), cu Johnnie când spunea, văzând vreun decolteu provocator sau nişte picioare frumoase, ceva de genul "Deşi nu par, sunt şi eu om."

Cu atâtea părţi bune e loc şi de o mică tristeţe care, este necesar să precizez, nu a fost provocată în mod direct de oamenii din club. Mica tristeţe se leagă de faptul că, după atâtea seri minunate, nu m-am ales şi cu o prezenţă feminină care să rămână în viaţa mea, cu care să formez un cuplu, cu care, vorba basmelor, să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi...

Sunt multe lucruri care-mi vor aminti de Iron City. Sper să reuşesc zilele următoare să scriu mai mult despre ce a însemnat acest loc pentru mine.

Deocamdată, pentru mulţimea de seri petrecute acolo, le mulţumesc celor de pe scenă, celor de la bar, celor din public, celor care au scris pe bloguri despre club, celor care au citit cronicile mele, celor care au comentat la ele, celor care au vizualizat clipurile filmate acolo, postate de mine pe youtube, celor care, sub o formă sau alta, întăresc legătura dintre mine şi club.

Fie să renască!

Am scris iar despre Iron City pornind de la ideea că tot ce e bun pare să dureze, din păcate, doar trei ani... 2007- 2010... Atât a trăit Iron City... În amintirea lui, o captură de pe site-ul clubului (din câte ştiu site-ul a apărut cu doar câteva luni în urmă şi, probabil, va dispărea odată cu clubul, deşi mi-ar plăcea ca măcar site-ul să rămână, cu afişele de concert şi cu fotografiile de pe el) şi o captură după cuvintele după care, cu regret o spun, a fost găsit blogul meu azi.

Sper să revăd oamenii de acolo...

Acum îmi dau seama că acest text va trebui editat mai târziu pentru a-l completa cu mulţimi de link-uri...

A fost frumos... Păcat că s-a terminat... Dacă aş fi ştiut că miercurea trecută este ultima seară Folk frate din Iron City aş fi ajuns acolo... Aşa rămâne unda de regret...

Un lucru e sigur. Chiar dacă uneori am lipsit multe săptămâni la rând de acolo, faptul că citeam din când în când că viaţa în Iron City e la fel de frumoasă precum o ştiam îmi dădea o stare de linişte. Acum am rămas fără o ancoră sufletească...

Încerc să nu fiu patetic dar trist sunt... :(

Una rea şi două bune...

Din păcate mă afectează mai mult cea rea, motiv pentru care îi voi dedica nişte rânduri în plus...

Era dimineaţă dar cu aproximativ o oră mai târziu faţă de ora ei. Mergeam spre serviciu nici senin, nici trist... Dar am văzut-o şi, în câteva secunde, mi s-au înecat toate corăbiile... Am văzut-o la un metru în spatele meu, puţin în lateral. Am privit-o o clipă apoi am întors capul şi mi-am văzut de drum. Cale de o scară rulantă am avut-o undeva în spatele meu. Apoi ne-am despărţit. Câteva secunde mai târziu am constatat că mi-a pierit pofta de mâncare aşa că am trecut deja trist pe lângă patiseria de unde mă aprovizionam cam în fiecare dimineaţă. Câţiva metri mai încolo am simţit din nou nevoia de un Red Bull. Speram să mă pot abţine dar... alerg spre metrou, constat că e plin, rămân pe peron şi, până la următorul, am trecut pe la automat. Deci nu voi putea bifa o nouă lună fără cofeină. Constat cu regret că scurtele întâlniri cu ea încă mă emoţionează puternic. Asta în ciuda faptului că singurele cuvinte pe care consideram că este decent să i le mai spun i le-am scris într-un sms, chiar de ziua mea. Mi-am dat seama în câteva clipe că ziua mea e stricată, că renunţ la concertul din Mojo, că o să-mi fie greu să-mi reţin lacrimile.

Nu-mi dau seama ce am gândit în secundele în care ea era aproape, ştiu doar cum am reacţionat. Mai ştiu şi că ziua mi-a fost într-adevăr stricată, că m-am concentrat destul de greu la ce aveam de făcut la birou, că, în lipsa unor bloguri cu veşti frumoase ziua ar fi fost mult mai urâtă.

Nu pot să suport ideea că cineva cu care, cândva, discutam multe lucruri, acum nu mai are nici cea mai vagă dorinţă să-mi vorbească în ciuda faptului că ne vedem destul de des. În acelaşi timp, nu sunt nici eu dispus să îmi schimb obiceiurile astfel încât să reduc şansele de a o revedea.

Dacă e să insist gândindu-mă că e vinovată pentru disconfortul pe care-l trăiesc când o văd aş aminti doar două momente concrete. În ambele situaţii i-am scris că, în condiţiile pe care le dorea ea, eu m-aş retrage din viaţa ei iar ea... a reuşit să mă convingă să rămân. Poate dacă plecam la timp din viaţa ei multe lucruri urâte (pentru care, în mare măsură, eu sunt vinovat) nu s-ar fi întâmplat... Edit: Şi totuşi, cam greu să o consider vinovată... Admiţând că aş fi putut să trăiesc ce trăia ea atunci, admiţând că aş fi putut alege să păstrez sau să alung pe cineva (de) lângă mine, aş fi ales să păstrez lângă mine acel om... Doar că, din motive pur subiective, alegerea ei nu mi-a picat mie bine...

Dincolo de speranţa mea, zadarnică probabil, că voi reuşi cândva să fiu relaxat când ea apare în drumul meu, rămân aceste noi şi noi emoţii pe care nu reuşesc să le analizez în căutarea unui sens...

Şi acum încerc să mă opresc cu povestea asta şi să trec la veştile bune de pe blogul lui Dragoş şi de pe cel al amicilor de la Folk Frate. Daţi click, citiţi, ascultaţi şi, dacă vă place, daţi un vot pentru Cristina Andrieş.

Edit: Şi dacă tot i-am amintit pe cei de la Casa cu prieteni, un playlist cu ei şi cu oamenii din Anotimpul 5 găsiţi aici. Asta ascult eu acum...

Din nou folk...

Îmi propusesem ca miercuri să trec prin Iron City să văd cum mai arată serile Folk frate. Dar marţi am citit pur întâmplător de concertul Ţapinarii din Club A şi am intrat în dilemă... Unde să merg? În A sau în Iron City? Dar dilema era destul de aproape să fie rezolvată printr-un drum direct către casă pentru că ieri mă cuprinsese din nou o stare fără stare... Am depăşit-o tratând-o cu o doză suficient de mare de indiferenţă. Îmi mai intrase şi invitaţie pe Facebook de la Ţapinari...

Totuşi, după ce am ajuns acasă am făcut un duş şi apoi, lejer echipat, m-am îndreptat spre centru. Mi-am dat seama că neglijasem masa de seară aşa că m-am oprit la o fornetărie pe care am avut noroc să o găsesc deschisă. După ce am mâncat m-am îndreptat spre Iron City unde am coborât puţin după 22:00. Aşa cum mă aşteptam, spectacolul deja începuse. Erau puţini spectatori, atmosfera era foarte respirabilă, chipuri cunoscute nu prea vedeam. La bar, un tip nou sosit probabil în lunile în care nu am trecut eu pe acolo. Ultima dată cred că trecusem prin Iron City pentru concertul Negru Latent din primăvară. Ţinându-mi promisiunea de a nu bea bere, am căutat cu privirea frigiderele cu sucuri. Se pare că voi găsi ceva de băut chiar dacă nu vreau nici alcool, nici cofeină.

Nu mai ştiu pe ce piesă am intrat în club. Ştiu în schimb că m-a surprins prezenţa lui Teddy pe care-l credeam în Vama Veche, la Baza Sportivă. Poate la anul voi ajunge şi eu pe-acolo la ceva concerte... Anul acesta e criză...

După porţia de Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina Andrieş a urcat pe scenă Comănel. A cântat trei piese bine alese: Umbre pe cer (Holograf), Inima mea (Antract), Ţi-am dat un inel (Holograf). Pe ultima au fost amuzante momentele de tăcere pe care Comănel le lăsa în secvenţele cântate de obicei de public.

După asta, atât cât am stat, până puţin după 23:15, au revenit Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina. Legat de Cristina, mi-a plăcut cum au sunat Nebun de alb şi Bună varianta rea cu vocea ei. Legat de piesele astea, deşi cândva îmi provocau furtuni de gânduri, acum am constatat că versurile îmi treceau prin creier şi rămâneau neprocesate. Pare ciudat să nu mai ai la cine/ce să te gândeşti...

Tot cu Cristina a sunat bine şi Cea mai frumoasă zi plus vreo două piese pe care nu-mi aminteam să le fi auzit şi altă dată. Într-una era vorba de femeia copac, mi-ar plăcea s-o mai aud cândva...

Un moment tare, marcat şi de Jonnie (cred) a fost încercarea de Doi bani eşuată în prima fază şi reluată după ce Cristina a anunţat că ştie versurile şi... a urcat pe scenă. Nici eu nu mi-aş fi imaginat-o pe Cristina cântând din Ţapinarii... Cu atât mai puţin mi-aş fi imaginat-o cântând Doi bani... Interesant moment prin care s-a anunţat concertul care urma să înceapă vis-a-vis, concert după care Tănase şi Covei erau aşteptaţi şi prin Iron.

Nu ştiam ce-o să fac dar până la urmă am decis să migrez în Club A aproape de ora la care urmau să cânte Ţapinarii. Am plecat din Iron după ce, tot cu Cristina pe scenă, s-a cântat o piesă la care, de obicei, contribuia Nicoleta. Şi mi-am amintit cu ocazia asta senzaţia penibilă trăită în urmă cu ceva săptămâni... Deşi era greu de ales, m-am îndreptat spre A unde a urmat un alt şir de amintiri...

Pe treptele de la intrare am remarcat afişele pentru următoarele concerte de miercuri, tot în cadrul manifestărilor aniversare Club A 40 de ani. Pe 18, tot de la 23:30, Mircea Vintilă şi Brambura iar pe 25... Travka!!! Mi-am propus să mă duc să-i văd pe cei de la Travka.

Concertul Ţapinarii s-a lăsat puţin aşteptat. Până să înceapă am ascultat câte ceva şi am urmărit chipuri... Mi-am amintit de o ediţie Fotopractica la care mă invitase Andreea dar la care nu am participat. M-a ajutat să-mi amintesc de asta atât un chip care eram destul de convins că e al Elizei pe care, de atunci, nu-mi aduc aminte s-o fi revăzut, cât şi Lemon Tree, piesă pe care o auzisem şi atunci, stând la bere în Hanul cu Tei.

La urcarea Ţapinarilor pe scenă am aflat că era dublă sărbătoare, a clubului A şi a lui Tănase... Interesantă coincidenţă! Concertul, întins pe circa 90 de minute, a fost unul obişnuit, cu piese destul de cunoscute, cu poveşti inserate, cu momente în care era aproape imposibil să nu te amuzi. La Pescăruş, piesă cu care, cred, au început, au existat versuri care mi-au stârnit o neclară emoţie... Asta aşa, că mă lăudam cu faptul că pot asculta Imre fără să mă mai apuce melancolia blegoasă... :D Acum, recitind textul, nu-mi mai amintesc ce fragment mă emoţionase. Oricum, a fost unul dintre extrem de rarele momente în care Ţapinarii mă întristează...

Pe Piesa serioasă, cred, am auzit din nou vorbele pe care mi le aminteam de la concertul din primăvară, din Mojo: fac cunilingus bine şi laba uneori... cu colegii mei de joacă de ce-ai vrut să te f***. Ştiu să se joace cu vorbele băieţii! :)

La Unde eşti s-a modificat un pic povestea... Fata supraponderală găsise un negru care nu avea 60 de kg (jumătatea ei) ci 60 de cm... că doar era negru! :))

În timpul obişnuitelor referiri la antiValentines Day s-a auzit şi dacă data viitoare veniţi cu prietenele (vorbesc de băieţi când mă refer la venit cu prietenele), moment în care mi-am amintit că nu este prima referire a Ţapinarilor la minorităţile sexuale. Şi dacă tot am amintit minorităţile sexuale să notăm şi confuzia pe care o fac ziariştii de la Ring între orientarea sexuală şi competenţele în domeniul consilierii psihologice şi psihoterapiei. Ziariştii afirmau că un ONG care susţine minorităţile sexuale nu ar avea dreptul să consilieze copii abuzaţi sexual. Eu nu mă aşez pe poziţia total opusă dar nuanţez puţin lucrurile... Mi se pare mai puţin important dacă este homo sau heterosexual omul care consiliază, mi se pare mai important ca acesta (omul, nu ONG-ul din care face parte) să fi dobândit cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru consiliere şi psihoterapie participând la formele de instruire agreate de asociaţiile profesionale. Atâta timp cât oamenii au dreptul să practice profesia nu cred că este firesc să vorbim de prozelitism homosexual.

La bis, deja obişnuita Eşti frumoasă dar te strică faţa, Covei a întins de câteva ori microfonul în public după ce Tănase aprecia că, din cauza autocenzurii, publicul se încurca la Avea şi craci şi ţâţe şi cur. Pe piesa asta este tare simpatic gestul lui Covei la Dar fata se intoarce cu fata.

Publicul nu mi s-a părut foarte numeros deşi, din câte-am văzut, mai migraseră câţiva din Iron City. Unii păreau total străini de muzica Ţapinarilor dar, înspre scenă, s-au adunat suficienţi oameni care cunosc piesele suficient de bine încât să creeze o atmosferă faină.

Deşi mă gândisem să revin în Iron City după concertul Ţapinarii, la ieşire am constatat că sunt destul de obosit aşa că am luat-o spre casă... Aveam şi o vagă senzaţie de vomă pe care alte dăţi o puneam pe seama berii. Acum m-am gândit la fum. Până la urmă sper să-mi dau seama de la ce e şi, în măsura posibilului, să frecventez în continuare cluburi evitând în acelaşi timp elementul care-mi face rău. Am luat-o spre casă, pe jos, mergând mai încet decât de obicei. Peste o oră şi jumătate, pe la 3:00, eram în pat...

Probabil mai sunt lucruri de spus dar aseară nu plecasem pregătit pentru a lua notiţe, uitând cu siguranţă o parte dintre elementele pe care mi-ar fi plăcut să le notez.

Mă trezesc dimineaţă, nu foarte obosit... Ajung la birou şi, printre alte treburi, m-am apucat să scriu... Curând am avut parte de un moment după care, pentru câteva minute, am fost supărat. Constat că e destul de greu să trasezi o limită dincolo de care să nu-ţi mai asumi responsabilităţi. Şi când te trezeşti (neoficial) responsabil cu o chestie neplăcută şi un şef îţi aminteşte că "te-a lăsat x responsabil cu încasările" nu ştii dacă e bine să laşi sămânţa de furie să rodească (pentru că, nu-i aşa?, mulţi ştiu să-ţi delege responsabilităţi dar puţini ştiu să te şi recompenseze pentru asta) sau să tratezi relaxat problema după ce ai făcut o precizare calmă gen vedem ce se poate face...

Şi n-am încălecat pe o şa, că-i bicla defectă...

PS: Anul viitor, în GreenHours, bănuiesc că se va ţine concertul aniversar Ţapinarii 10 ani. Aniversarea de 8 ani am văzut-o, cea de 9 ani am ratat-o, sper să ajung la cea de 10 ani.

Iron City, 16 septembrie 2009...

Am fost inspirat să iau aparatul foto cu mine... Uite ce a ieşit:

Zăvoreşte a iubirii stafie... Folk, frate 16 septembrie 2009

A fost o seară plină de surprize. Şi, deşi nu-mi stă în fire să fac asta, încep cu finalul... Spuneam, pe la 2:30, înainte de a urca eu într-un taxi, ea în celălalt, nişte cuvinte importante:

"Nu vreau să mai stau mult în starea asta. Nu mai regret că am fost deprimat atâţia ani, a fost o perioadă în care s-au lămurit nişte lucruri şi asta e o chestie utilă. Acum îmi propun să găsesc strategiile necesare pentru a obţine un job de care să fiu mulţumit, pentru a scăpa de ezitările pe care le am când vine vorba de o relaţie..."

Cam astea mi-au fost cuvintele şi sper să mi le reamintesc dacă se va mai întâmpla să mă prăbuşesc... Şi, dacă nu aş fi fost obosit, dacă n-ar fi fost atât de târziu, dacă nu aş fi fost marcat de repetatele valuri de căldură care m-au cuprins chiar şi în Iron, dacă altele ar fi fost condiţiile cred că aş fi enunţat şi alte direcţii în care viaţa mea trebuie schimbată. Am un set de probleme (nu, nu vorbesc de un Emeric Set- 29 septembrie, ora 22:00, în Iron City), acum ce fac cu el?

Ieri a fost o zi care a stat încă de dimineaţă sub "steagul" Folk, frate. Deşi o parte din mine îmi sugera să plec de la birou către casă (şi asta nu neapărat din cauza stării ciudate date de clipele în care transpiram mult şi mă simţeam încins, din motiv de răceală, probabil) am răspuns pozitiv sms-ului primit de la Oana dimineaţă devreme. Ceva mai târziu am răspuns din nou pozitiv aşa că, pe la 19:00, ne vedem... Nu mergem direct către Iron City pentru că se simţea nevoia unui dialog. Ne-am învârtit un pic prin oraş discutând chestii banale, ocolind fiecare (conştient sau nu) subiecte sensibile.

Ne hotărâm până la urmă să coborâm în club. Se auzea ceva de Zoe Alecu... Destul de pustiu dar nu ne mirăm pentru că era mai devreme decât eram eu obişnuit să ajung (cine m-a pus să o conving să nu mai fugă până acasă înainte de concert? :D). Ştiam de obiceiul Oanei de a veni în club devreme aşa că mă aşteptam s-o găsim deja acolo. Mă uit în colţul obişnuit şi... nu e. Intrigat, explorez mai departe... şi observ la o masă o fată citind. Mă apropii subtil, o salut, facem prezentările (uite un gest pe care nu-l stăpânesc fiind uneori pus în dificultate când merg cu cineva nou într-un loc în care sunt cunoscut) şi ne aşezăm.

"-Oana, iar ai ajuns în club înaintea barmanului? :D
-Nu, barmanul era deja aici.
-Aha, înseamnă că ai stat la colţul străzii şi ai aşteptat să apară după care ai venit şi tu. :D"

Glumim, atmosfera e destinsă. Se menţine buna dispoziţie în ciuda faptului că am primit o întrebare la care speram să se ştie că ştiu răspunsul corect. Deşi pentru o secundă m-a lovit o stare ciudată am răspuns, am deviat în mică măsură firul discuţiei apoi am neutralizat-o. În definitiv problema era modul eronat în care percepeam eu lucrurile şi, dându-mi seama de asta cu ceva timp în urmă, mi-a fost destul de uşor să neutralizez tensiunea care mă cuprindea în faţa subiectului respectiv.

Au fost trei ore de discuţii până la începerea concertului... Rar am mai stat la taifas atât de mult timp acolo... Am experimentat din nou generalizările de anul trecut din Vama Veche... Ca şi atunci, se întâmpla din nou ca discuţia să alunece în direcţii din care nu mai reuşeam s-o întoarcem.

Despre ce s-a cântat cred că am puţine cuvinte de spus. Aşa se întâmpla aproape întotdeauna când nu merg singur, "uit" de notes... Acum era să "uit" şi de aparatul foto cu care până la urmă am filmat câte ceva. Aş începe cu oamenii care, rând pe rând şi în diferite formule, au urcat pe scenă: Mysha, Teddy, Jonnie, Dragoş Boeru, Jenică, Alex, Vlad, Tănase, Nico, Cristinissima.

De-a lungul serii nu m-am simţit marcat de nicio piesă. Au fost ceva sedimente de emoţii dar nimic insistent. Poate că am simţit ceva mai mult pe refrenul:

"Ah, e uitarea o uşă ce-o-ncui
Peste tot ce nu vrei să mai fie
Mai pune o scândură, mai bate un cui
Zăvoreşte a iubirii stafie."
Scândura, M. Gheorghiu

Totuşi, ştiu bine că uşa către poveste nu trebuie încuiată, cel puţin deocamdată. Sper să reuşesc să mă expun amintirilor, să reformulez povestea şi să ajung la concluzii care să-mi deblocheze viaţa pentru că, vorba lui Horia Stoicanu, se pare că destinul mi s-a blocat... Cum mai spuneam şi cu ceva vreme în urmă, nu vreau neapărat să fiu rău cu ea, vreau doar să găsesc o formă în care să fiu bun cu mine.

Discutam până să-nceapă concertul despre Tănase şi, ceva mai târziu, coincidenţa coincidenţelor, îl văd pe Tănase. Nu prea-mi venea să cred dar spusele lui Mysha s-au confirmat deşi nu le considerasem drept o promisiune sau un adevăr absolut. A fost una dintre foarte plăcutele surprize ale serii cu atât mai mult cu cât am fost din nou recunoscut şi apreciat (când mi-a spus de sufletologie-prezentul n-am mai avut cum să ascund faptul că acea cronică eu o scrisesem). M-am simţit un pic anxios în faţa abordării frontale, apoi m-am simţit jenat pentru că nu văzusem un comentariu postat pe blogul meu zilele trecute (m-am tot uitat prin setări dar tot nu mă prind ce trebuie să fac pentru a fi notificat pe mail când am comentarii, aşa cum făcea Y360-ul; în prezent mă uit periodic pe pagina de editare postări şi verific acolo dacă există modificări la numărul comentariilor de la ultimele 25 de postări, rar uitându-mă şi mai în urmă). Am supravieţuit, totuşi. :D

Un moment fain a fost oferit de Tănase cântând Tanţa celor de la Timpuri noi, moment în care mi-am spus din nou că astfel de preluări sună mult mai bine decât a sunat Timpuri noi la Golden Stufstock (cine ştie când voi apuca să scriu şi despre asta...). Altă piesă Timpuri noi (cântată mai devreme, fără Tănase) a fost deja obişnuita Verginica pe care, de data asta, n-am mai fost în voce.

Duo-ul Cristinissima- Vlad a fost considerat de cineva din public drept inacceptabil de lung, dat fiind că "tipul cu tricou în dungi nu prea are voce". Poate că omul are dreptate dar, dată fiind lunga colaborare (nu neapărat în domeniul muzical) între Vlad şi echipa Folk, frate această exagerare este justificată. Oricum, cu ocazia asta, vocea Cristinei Andrieş s-a făcut odată în plus remarcată iar Jonnie a putut face câteva comentarii simpatice. Tot legat de Cristina, au fost preluări pe care le cânta de obicei cu Tivodar, preluări pe care i-am simţit lipsa lui Ştefan. În rest m-am bucurat să o ascult din nou dat fiind că vine destul de rar în Iron. Dar şi când vine... n-o mai dai prea usor jos de pe scenă! :D Faptul că am plecat din Iron mai târziu decât de obicei (lăsând totuşi ceva cunoscuţi în urmă- Alexa, Ştefan carpatistul) se datorează în bună parte Cristinei. Cealaltă "motivă" (hai să inventăm cuvinte precum dessupărarea!) se ştie şi n-are niciun motiv să se simtă vinovată. În ciuda unor mici detalii care ne-au deranjat pe amândoi seara a fost faină chiar dacă eu, uneori, aproape adormeam...

Ceva mai devreme, o formulă pe care nu-mi amintesc să o mai fi văzut: Nicoleta Pălărie, Mysha, Cristina Andrieş (de la stânga la dreapta). Am senzaţia că în formula asta vocile feminine nu se fac suficient remarcate.

Cam astea au fost momentele mai speciale, în rest lucrurile s-au derulat cam cum mă obişnuisem. Poate despre Dragoş ar fi câte ceva de spus (şi el fiind o prezenţă destul de rară la Folk, frate) dar recunosc că n-am reţinut decât că, în afara recitalului iniţial, a mai urcat pe scenă de-a lungul serii.

A mai fost o piesă Vali Sterian după care s-a anunţat concertul din Big Mamou din 21 septembrie.

Pe recitalul Nicoletei s-a anunţat din nou concertul din ianuarie 2010 şi adresa blogului ei, adresă care ieri nu funcţiona (http://nicoletapalarie.blogspot.com).

S-a mai anunţat concertul de marţi 22 septembrie 2009, ora 22:00 cu trupa Nu Acum.

Şi ce s-a mai anunţat? Fireşte, concertul Emeric Set pe care cred că l-am pomenit atât de des încât toată lumea a aflat de el.

Ca piese vedetă, de data asta au lipsit Cântă cucul, Gândacul, Persefona (sau cum a mai botezat-o Jonnie), Pseudofabula, Nebun de alb (aha, deci nu vrei să ţi se spună "iubita mea cu foarte mari probleme"... dar cine ar vrea???).

Ca public, aşa cum remarca şi Oana, destui oameni pe care nu-i cunoaştem din perioada în care mergeam săptămânal în Iron. Printre ei, majoritatea ascultători de folk. Cred c-am revăzut-o şi pe fata în pătrăţele mici- micuţe, negre şi albe... Dar se găseau şi critici care făceau generalizări de genul "oamenii de aici n-au simţ estetic". Aceştia din urmă bănuiesc că ieşiseră la berea de după meci... Sper că nu vor deveni o prezenţă constantă în Iron City... Nu-mi plac oamenii care vin aici puşi pe critici exagerate. Nu zic că serile Folk, frate reprezintă raiul pe pământ dar sunt oricum seri plăcute.

Da, chiar a fost meci (nu ştiu cine cu cine şi pe ce miză), am aflat şi eu de la taximetristul cu care m-am întors acasă, un nene care, nu ştiu cum, mi-a câştigat simpatia. Din noaptea trecută am reţinut o chestie importantă, în caz că nu prind taxi din faţa clubului găsesc unul ori în zona calului lui Mihai Viteazu, ori pe Academiei. Asta aşa, să nu mai alerg până la intersecţia Carol/ Hristo Botev de unde m-am mai îmbarcat uneori.

Ca să închei totuşi obsesiv, deşi ştiam că sunt 0,00000(0) şanse să fie real, am avut senzaţia că-mi văd obsesia în Iron City. Dar am constatat că o strategie bună pentru a depăşi tristeţea provocată de astfel de "vedenii" este să-mi concentrez atenţia pe chitara lui Mysha (şi Rox povestea că are chitară şi zdrăngăne din când în când pe ea... cât am regretat că nu am avut niciodată ocazia s-o ascult...), pe "coregrafia" din public, pe gesturile Cristinei, pe profilul unei femei frumoase.

La revedere, Iron City! Ne revedem miercuri!