vineri, 15 februarie 2013
În Iron City, cu lebăda neagră de ora 9
Dacă în alte vremuri, după o seară în Iron City ieşea o postare lungă, acum motive tehnice şi de timp limitat mă fac să scriu puţin. Spun doar că:
-publicul de la noile seri de folk este un pic diferit de cel al vechilor seri folk de acolo (şi mă refer aici la cele întâmplate miercurea, până vara trecută)
-deşi diferit, şi publicul lui Dan Vasilescu este destul de fain chiar dacă, pe alocuri, mai şi exagerează prin cantitatea şi volumul vorbelor
-ca altădată, există şi invitaţi pe lângă oamenii cu care cârciuma are contract
-aseară invitaţii au fost surprize foarte plăcute, mai vechea cunoştinţă Costică David (m-am bucurat să-l ascult din nou live) şi necunoscutul (pentru mine) Vali Ştefan
-Vali Ştefan mi-a plăcut mai mult decât anticipam când am citit anunţul despre el pe Facebook.
-datorită fetei de la vioară din trupa lui Dan am ajuns azi să-mi propun ca, în martie, să merg la 1- 2 concerte simfonice la Ateneu (poate mai doresc şi alţii să ştie că, la un concert simfonic, un loc bun costă în jurul sumei de 60 lei)
-domnul Joitzaru, sunetistul actual din Iron City, are un stil destul de plăcut de organizare/ prezentare
-chiar dacă am mers în Iron City singur, au existat mici episoade în care, zic eu, am reacţionat bine în faţa stilului prietenos în care se poartă cei care ascultă folk acolo (pe tema asta datorez mulţumiri chiar lui Valentin Ştefan cu care întâmplarea a făcut să ciocnesc o bere şi tipului pe care îl aveam în stânga în cea mai mare parte a serii)
-un aspect care m-a cucerit, făcându-mă să-mi promit că voi mai trece joia prin Iron City, este obiceiul lui Dan Vasilescu de a începe recitalul cu Om Bun, piesă pe care, cel puţin în ultimele două ediţii, n-am mai avut plăcerea s-o mai aud la festivalul lui Socaciu.
Diseară, merg din nou în Iron City pentru o seară de rock. Dacă nu-i avere... măcar să fie bere! :D
miercuri, 19 decembrie 2012
Om Bun 2012- ziua a doua sau Am rămas fără femur :)
Ieri a fost o seară ciudată la Om Bun, sau cel puţin aşa am perceput-o eu...
După ce, după prima seară, ajung cu oarecare dificultate acasă pentru că mi-am ales prost mijloacele de transport şi astfel am fost nevoit să merg nişte minute prin ploaia uşoară care a umplut trotuarele de polei numai bun de experimentat o mică trântă pe care n-am dorit-o şi, culmea priceperii, nici nu am căpătat-o, a doua seară mă găseşte cu acelaşi stomac bolborosind suspect. Nu mă prind dacă e semn de anxietate sau există ceva bolboroci pe care organismul meu îi lasă uneori să umble în stare de libertate prin abdomen.
Înainte de concert fac un mic popas la acelaşi vânzător de vin fiert, un soi de vin care-mi spune mie nu ştiu ce... Cu siguranţă o să-l mai vizitez dacă mai prind zile cât de cât calde în care să revină pofta de căldură slab alcoolică.
Făcându-mi nişte socoteli un pic greşite, ajung la Nottara înainte de a se fi permis accesul spectatorilor în sală. Casc gura un pic la CD-uri dar nu iau nimic din două motive: nu am mai pus un CD cu muzică în calculator de o grămadă de vreme deci investiţia ar fi mai degrabă inutilă plus că bugetul mi-e relativ limitat până la salariul care, slavă contractului de muncă!, nu e departe... Legat de CD-uri, merită precizat că, în prima seară, s-au vândut ca pâinea caldă CD-urile proaspăt lansate de Walter Ghicolescu...
Ora 18:00, Maria Gheorghiu apare în sală dar până la începerea spectacolului mai aveam ceva de aşteptat. Chiar s-a supărat un spectator pentru întârziere, Maria Gheorghiu primind, ca reprezentantă a organizatorilor, o palmă virtuală. Până la începerea concertului am mai auzit un om care se declara dezamăgit din cauza întârzierii dar, până la finalul spectacolului, cred că s-a simţit suficient de bine încât să uite mica dezamăgire de la început. Am auzit şi o domnişoară care părea nemulţumită că recitalurile urmează să înceapă abia la 19:30, până atunci "o să fie un fel de concurs în care trupe no name o să cânte câte o piesă sau două".
Oare să fiu singurul interesat de concurs???
Maria Gheorghiu, în faţa reproşului întemeiat într-o oarecare măsură (în definitiv, poate omul îşi scurtase ziua de muncă pentru a ajunge în sală la 18:00 iar acum era supărat pentru că, de dragul folkului, şi-a lăsat neterminată cine ştie ce treabă complicată sau importantă) a reacţionat un pic agresiv, poate datorită faptului că a fost total luată pe nepregătite, obişnuită fiind cu public răbdător care acordă mai degrabă circumstanţe atenuante oamenilor din folk decât să îi critice.
Ce să fac... Acum iau eu toate palmele şi şuturile... Haideţi, daţi! N-a mai zis nimeni nimic... Un pic mai târziu a apărut şi o reacţie raţională prin care ni s-a explicat, indiferent cât de reală sau inventată era motivaţia, că s-a întârziat puţin pentru că, datorită modului cum se circulă în Bucureştiul aflat în prag de cod galben, mulţi spectatori au întârziat iar organizatorii au considerat corect să îi aştepte pe toţi cei care au cumpărat bilete. Sincer să fiu, mi s-a părut mai omenesc al doilea discurs.
Publicul era indecis, ar fi aplaudat-o pe Maria Gheorghiu care s-a descurcat cumva în faţa situaţiei neplăcute dar s-ar fi solidarizat un pic şi cu spectatorul nemulţumit.
Seara a doua de concurs a avut tot 5 concurenţi deşi, cu o seară în urmă, Maria Gheorghiu anunţase că în concurs au rămas doar nouă concurenţi, un concurent îmbolnăvindu-se după preselecţie, fiind nevoit să abandoneze din cauza asta. Nu ştiu dacă şi-a revenit concurentul respectiv sau juriul a decis să completeze lista concurenţilor cu primul respins la preselecţie; poate era bună o explicaţie, de dragul coerenţei.
Prima concurentă din seara a doua, o cunoştinţă veche, premiată şi anul trecut la Om Bun, luată de ceva ani sub aripa Mariei Gheorghiu, cu o voce bună, cu un talent special în alegerea versurilor pe care cântă, totuşi o folkistă care nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit (o percepţie total subiectivă, desigur), Ana Maria Dumitru participă pentru a doua oară în concursul Om Bun cu Urnă cu cenuşă şi Poveste de iarnă.
Cu numărul doi în concurs, Marian Marinescu a participat cu Mi-e dor şi Departe sunt de tine. N-am notat despre el decât că, în prima piesă, partitura de chitară a fost destul de complexă, primind desigur o notă bună din partea mea din cauza asta.
A treia participare în concurs, trupa Carmina formată din Marcela Scripcaru şi Cristian Bacargiu, a încercat să impresioneze juriul cu Lumina şi Colindul stelei polare. Iniţial cele două cântece mi s-au părut cam prea pop dar, spre final, mi-am adus aminte de Fox Studis şi mi-am dat seama că felul în care abordează Marcela Scripcaru piesele seamănă cumva cu stilul Tatianei Ojog. Nu mi-am putut forma o părere coerentă despre ei, ceva îmi plăcea, ceva nu-mi plăcea, eram tentat şi să critic dar şi să laud.
Al patrulea concurent, un simpatic şi jumătate, recomandat de Ada Milea, actorul din Târgu Jiu Petre Ancuţa ne-a amuzat cu Balada motanului (versuri: Nichita Stănescu) şi a încercat să ne amuze cu N-ai dezmierda (versuri: Radu Gyr). Cred că este concurentul din seara a doua care mi-a plăcut cel mai mult. Cele două piese au fost prezentate şi în concursul de la Alba Iulia.
Ultima prezenţă din concurs, deschizătoarea unei seri Folk You 2012, Claudia Ciobanu. Am notat şi în dreptul ei un plus pe care nu l-am explicat. Probabil l-am dat pentru un ceva nedefinit care plutea în atmosferă... Claudia ne-a prezentat Înainte să adorm şi N-ai ştiut.
Primul nume în recital, cunoştinţa de anul trecut, Cătălin Stepa. A început cu Dimineaţa, a continuat cu alte câteva cântece proprii după care a încercat să încheie cu Copaci fără pădure. Am constatat cu surprindere că-mi revenea la timp în memorie aproape tot textul. Asta în condiţiile în care eu nu sunt, cel puţin acum, obsedat de acest cântec. Cătălin n-a putut încheia, fiind rechemat, de data asta cântând cu adevărat ultima piesă, pe versurile Tatianei Stepa, Iubirea de lut. Nu ştiu dacă a pierdut sau nu trenul dar ştiu sigur că, cel puţin cu preluările din Tatiana Stepa, a făcut impresie foarte bună.
Al doilea recital, cel cu bancuri, a aparţinut directorului festivalului de Alba Iulia, Vali Şerban, un nume care nu-mi spunea absolut nimic. Vali Şerban a cântat împreună cu Marius Popa. În timpul recitalului său mi-a sărit din nou în ochi reflectorul verde din dreapta, reflector pe care un ghiduş a scris MĂCEL. Ce-o fi vrând să spună?
Muzical vorbind, Vali Şerban mi s-a părut digerabil ca Ultim(ul) lup dar nu mi-a reţinut atenţia în mod special.
Bancurile în schimb mi s-au părut faine, motiv pentru care le notez:
1- Crocodilul se întâlneşte cu Tyranosaurus Rex şi în întreabă:
-T Rex, pe tine te-a sunat Noe?
-Nu
-Nasol
2- Un domn onorabil, citeşte ziarul aşezat comod pe canapeaua din sufragerie când aude pe cineva bătând în uşă. Trânteşte ziarul, deschide uşa, se uită în dreapta, nu vede nimic; nu vede nimic nici în stânga. Când se uită în jos vede o chestie mică, cu o coasă mică, cu o glugă mică. Speriat, vorbeşte:
-De ce m-ai ales tocmai pe mine? Sunt încă tânăr, mai am atâtea de făcut în viaţă, am o grămadă de planuri...
-Hai, nu fii patetic! Am venit după hamster.
Recitalul trei, cel pe care cred că-l aşteptam cel mai mult, l-a susţinut Ada Milea alături de Bobo Burlăcianu. Ni s-au promis cântece despre beţii, pe versurile lui Ion Mureşan. Am auzit din nou Îngeraşii de pahar:
Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar.
Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.
Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: totu-i vis şi armonie!
Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieşind de sub lespedea de piatră.
În jurul lui, iarba e veşnic verde. În iarbă cresc flori gingaşe.
Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.
Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur,
să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine,
să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă.
El ar putea cânta cu voce subţirică – vine, vine primăvara!
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.
Luna rotundă şi galbenă tremură-n pahar.
Printr-un ciob de sticlă, afumat cu lumânarea, văd cum un muscoi negru trece peste bec.
Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.
Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru.
Totu-i vis şi armonie!
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Citesc în ochiul tatei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Doar… capul mi se loveşte de pereţi: unu-doi, unu-doi.
Îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cântă-n mine cu o voce subţirică:
Vine, vine primăvara!
Recitalul a fost, ca de obicei, genial, amuzant, superaplaudat, cu atât mai mult cu cât a fost însoţită de Bobo. Ada Milea a revenit de două ori pe scenă. Finalul a fost Pe-un picior de Mioriţă, cântecel care este foarte vizual dacă eşti aproape de scenă şi îţi păstrezi ochii deschişi.
Deşi cineva din sală cerea Femurul (cu 12- 13 ani în urmă era piesa cea mai cunoscută a Adei Milea), începând chiar să-l cânte la un moment dat (Sunt student la medicină...), în ciuda a două momente- păcăleli în care Ada a preluat începutul emis de spectator, Femurul nu s-a auzit de la cap la coadă de data asta... Şi-am rămas fără Femur, asta e concluzia recitalului de ieri.
În altă ordine de idei, poate vă interesează şi un text scris de o Ada Milea umană, nu exclusiv teatrală. Este coautoare la volumul Prima mea dezamăgire în dragoste.
Al patrulea recital a fost al lui Socaciu. A venit pe scenă însoţit de Nicolae Matei. Mi-a reţinut atenţia prin câteva cântece:
Cântec vechi de lună nouă, prezentat pentru prima dată în concert, pe versurile lui Nichita Stănescu.
Nucul, deja clasică, a fost însoţită de imagini cu artişti care, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, au trecut dincolo... Unii nu-mi spuneau mare lucru, pe alţii i-am regretat şi eu, despre unul (Alexandru Zărnescu) nici nu ştiam că a murit...
Oameni de zăpadă, piesă despre care am reţinut pentru prima dată că e făcută pe versurile lui Adrian Păunescu. Cu asta Păunescu s-a mai salvat un pic în ochii mei... A fost momentul de melancolie al serii... Nu cred că am auzit vreodată în concert Oameni de zăpadă fără să mă întristez...
Cumva forţat, Socaciu revine de două ori pe scenă. Deşi ar fi putut cânta tot ceva de pe Roata (Felinarul sau Colina s-ar fi potrivit bine alături de deja cântatul Charlie Chaplin, piesă cu care, cam prin 1986, Socaciu mi-a intrat în creier şi nu mi-a mai ieşit) a ales să cânte Mama lor la toţi (am tolerat-o mai bine după ce am aflat că, în prezent, Victor Socaciu nu mai este senator) şi, la final, ceva cu cheful de a trăi...
Victor Socaciu - Felinarul - (varianta de pe disc)
Asculta mai multe audio folk
Finalul, dezamăgitor din punctul meu de vedere, i-a aparţinut lui Ducu Bertzi, însoţit de obişnuitul Mihai Neniţă şi de două fete care s-au ocupat de voci, vioară, diverse zdrăngănele. Pentru prima dată l-am văzut pe Ducu Bertzi pe scenă fără chitară. Motivul? O căzătură pe mână din cauza căreia nu a putut ţine chitara. Sigur că nu a dorit căzătura, sigur că a dorit să dea un recital la fel de fain ca în alte ocazii. Totuşi, nu prea a ieşit bine ce s-a auzit aseară. S-a apelat la negativ, a ieşit destul de ciudat amestecul de negativ cu live. Fetele cred că şi-au făcut treaba cât se poate de live, bănuiesc că oricum nu erau incluse şi ele pe negative, dată fiind colaborarea nu tocmai veche dintre ei. Mihai Neniţă părea un pic enervat când încerca fără succes să convingă sunetistul să-i dea mai sus vioara (în monitor, aveam să-mi dau seama mai târziu). Mihai cred că a încercat să salveze recitalul dar, chiar în momentul său solo, a ieşit o varză din care eu am înţeles mai degrabă spectacolul vizual (are un stil aparte de a se "juca" cu vioara) decât spectacolul muzical în care nu reuşeam să sincronizez mişcările lui Neniţă cu ce auzeam în boxe.
Recitalul cu negativ a creat o mulţime de probleme tehnice... Totuşi, poate nu aş fi remarcat imperfecţiunile recitalului Ducu Bertzi dacă aş fi avut loc în spate, nu pe primul rând. Alţi spectatori se declarau mulţumiţi de recital, la finalul concertului.
Oricum, cred că dezamăgirea ar fi fost şi mai mare dacă Ducu Bertzi nu ar fi putut susţine recitalul nici măcar în condiţiile în care l-a susţinut. Prin urmare, s-a aplicat regula răului mai mic.
În curând începe seara a treia... Azi mi se par interesante rezultatele concursului (abia aştept să le aflu) şi recitalurile Adrian Ivaniţchi şi Doru Stănculescu. O să fie, cred, o nouă seară frumoasă.
marți, 18 decembrie 2012
Festivalul Naţional de Muzică Folk Om Bun 2012- ziua 1
Ziua-mi începuse prost, cu pană de apă caldă şi cu o apă rece atât de rece încât părea imposibil de utilizat. Socoteam că am plănuit degeaba să am concediu în zilele festivalului pentru că, în lipsa apei calde, asta nu era de ajuns pentru a-mi produce un aspect proaspăt. Până la urmă m-am descurcat cumva şi, cred, am apărut la Nottara având un aspect decent.
Înainte de a ajunge la teatru, pentru că-mi calculasem destul de relaxat timpul, am avut vreme de un nou vin fiert în Piaţa Universităţii (pe seama vinului fiert am făcut o observaţie în parcul IOR: paharele mici nu au volumul declarat pe afişele cu preţuri, sunt, cel puţin cele pe care le-am băut eu, cu 50 ml mai mici; observaţia din IOR nu pare să fie valabilă şi în Piaţa Universităţii). De aici, trecând prin faţa Teatrului Naţional, am avut ocazia să observ în treacăt un mic grup de antibăsişti. Cred că m-aş fi alăturat şi eu grupului, în altă seară, dacă mi s-ar fi demonstrat înainte că, sub alt preşedinte, şefii m-ar plăti dublu iar femeile care mi-au plăcut s-ar duela pentru a mă câştiga.
Termin vinul, merg în continuare spre teatru mărind un pic pasul pentru că drumul s-a dovedit mai lung decât îl apreciasem eu. Şi nu doream să întârzii la întâlnirea cu folkiştii din concurs care, eram convins, vor reprezenta şi anul acesta surprize plăcute. Stomacul îmi bolborosea încă de acasă cumva ciudat, nu era tocmai confortabil să-l simt aşa dar... situaţia era oricum departe de tragedie.
Maria Gheorghiu s-a lăsat aşteptată până puţin după ora 18:00. Probabil mai erau mici detalii tehnice de pus la punct înainte de începerea concursului. Între timp mi-am aruncat periodic privirea prin sală, parcă în căutarea unor chipuri cunoscute. Primul chip cunoscut, undeva într-o lojă, s-a dovedit a fii Ştefan Tivodar. L-am văzut rar în ultimii ani aşa că m-am bucurat să-l revăd.
Ceva mai devreme, înainte de a mă aşeza pe locul incredibil de bun pe care mi-l procurasem, am trecut pe lângă o puştoaică despre care mi-am imaginat că, aproape sigur, urmează să participe la concurs, dată fiind chitara din dotare. Bănuiam că are aproximativ vârsta Ştefaniei Iacob, una dintre plăcutele suprize tinere din concursul de anul trecut.
În sfârşit, Maria Gheorghiu apare pe scenă şi începe să prezinte... Primul concurent, parcă prea bătrân pentru un concurs (dar, tocmai din acest motiv, cu atât mai demn de laudă pentru încercare), cu nişte texte simpluţe dar, după cum le descria chiar el, protestatare. Surprinzător pentru mine a fost că omul a avut nevoie de microfon pentru chitară, chitara lui fiind simplă, clasică, incredibil de clasică, amintindu-mi de chitara bunicului. Un bătrân cântând bătrâneşte, Mircea Mocanu din Aleşd, un chitarist decent, ceva mai slab ca voce. Ne-a cântat Harap Alb şi Făt Frumos în economia de piaţă şi Niciun dracULA.
Cu numărul doi în concurs, un nume legat de cenaclul Totuşi Iubirea (un episod folk de care sunt total străin), Trio Bană, un tătic (voce, chitară, muzicuţă) cu două fete cu voci plăcute. Vocile tuturor mi s-au părut destul de bune (la fete aproape ajunsesem să identific vocea înaltă, blondă, din stânga şi vocea ceva mai joasă, brunetă, din dreapta) dar cu instrumentele tăticul nu mi s-a părut extraordinar pregătit. Piesele cântate de ei, care mi s-au părut un pic cam lungi, au fost Bradul de Crăciun şi Lehamite.
Numărul trei în concurs, Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. De Cosmin auzisem dar nu cred că apucasem să-l şi ascult. Ştiam doar că cel puţin una dintre cunoştinţele mele din lumea folk s-a declarat îndrăgostită de muzica lui Cosmin Vaman. Cei doi oameni au cântat un folk plin, întreg, primit foarte fain de public. Sunt de părere că Alexandra (o voce plăcută, faină şi ca prezenţă scenică) şi Cosmin vor lua cu siguranţă un premiu anul acesta la Om Bun. Au cântat De ce nu apar folkiştii la televizor (o piesă cu text din categoria haz de necaz) şi Drumul.
Numărul patru în concurs, Ioana Bărbuliceanu, este chiar chitarista care exersa când am trecut pe lângă ea la intrarea în sală. Am aflat că are 12 ani şi că a avut succes de 1 Decembrie când a cântat imnul naţional în faţa a 12000 de oameni. Prezentarea pe care i-a făcut-o Maria Gheorghiu mi-a produs o supradoză de simpatie la adresa Ioanei, folkista revoluţionară revenită, preţ de un concurs, la vremea copilăriei. Prima ei piesă din concurs a fost Zăpadă. Piesa a doua nu am reţinut cum se numea dar a fost prezentată ca o piesă având ca text cuvinte cu tâlc. Ioana, o chitaristă mică, revoluţionară, puternică şi înţeleaptă, o extraordinară reprezentantă a generaţiei ei.
Numărul cinci în concurs, provocându-mi un mare zâmbet, Proiectul Tivodar în formula în care-i auzisem în vară, la Folk You: Ştefan, Ioana şi Alex. Au cântat Ştiu şi Catalog. Pe Catalog am observat într-un târziu că Ştefan cântă cu capodastru. Alex a făcut minuni, ca de obicei, cu vioara lui iar Ioana a completat totul cu o voce cumva... Un final de seară de concurs cum nu se putea mai plăcut! Oare va primi Tivodar până la urmă trofeul, aşa cum crede Maria Gheorghiu că-şi doreşte? Oricum, insistenţa lui mă bucură.
Primul recital a fost susţinut de Florin Săsărman, un nume care nu-mi spunea mare lucru până ieri. A început cu Întoarcerea acasă, pe versurile lui Adrian Păunescu şi a continuat cu un program de colinde finalizat cu o colindă neteologică cu care mi-a redus un pic din simţul anti-Crăciun. În rest, strict muzical vorbind, nu am ce-i reproşa.
Al doilea recital, Walter Ghicolescu şi Adrian Grădinaru. Pe Walter îl cunoşteam ca nume dar nimic din muzica lui nu-mi pătrunsese definitiv în memorie, Adrian nu îmi spunea absolut nimic. Am fost atent la ei, încercând să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele despre folk şi am constatat că sunt doi muzicieni interesanţi. Au cântat, pe versurile lui Nichita, Popas în alt cântec apoi, pe versurile lui Minulescu (piesa chiar începând cu Ion Minulescu recitând), Cu toamna în geam. Mai târziu mi-au reţinut pentru câteva clipe atenţia versurile de la Prezent retro şi orchestraţia de la Singur pe drum. E greu să adormi când nimeni nu-i cu tine...
Nu ştiu cum ar fi sunat recitalul fără Grădinaru, omul orchestră, îmblânzitor de chitară, clapă, vioară şi discret vocalist.
Seara a continuat cu un nume relativ mare, Andrei Păunescu şi Totuşi. Andrei a apărut însoţit de baterist şi basist. A fost prezentat ca proaspăt autor de volume de poezie: Iobag la patron, iobag la stat şi Zodiacul cu femei.
S-au cântat piesele care dau titlurile noilor volume de poezii dar şi Te văd (care a avut de suferit fără Jelena la voce), Amor cubist (special pentru publicul care a preluat refrenul ceva mai slab comparativ cu anul trecut) şi, pe post de bis, într-o manieră cât se poate de rock (incredibil de receptiv publicul de data asta), Suntem aroganţi.
Al patrulea recital, omul care m-a încântat pe 3 decembrie 2012, Alexandru Andrieş, de data asta cât se poate de singur, cu chitara. Am auzit din nou Fata din nord (Girl From The North Country- Bob Dylan), chiar dacă, printr-un mic truc, Andrieş a prezentat-o ca primă audiţie, uitând parcă faptul că a cântat-o şi la Excelsior, am mai auzit Oxford Town- Bob Dylan (La Cugir... în varianta Andrieş, apreciată de Vali Sterian după cum spunea arhitectul de pe scenă), piesa care m-a înfuriat de-a dreptul în 2008, E minunat să fii avocat. Am mai reţinut un mic fragment de text, mă faci să mă simt singur când dispari, revenirea pe scenă deşi recitalul părea deja terminat (revenire fără stativul cu texte, un moment rar în care Andrieş a cântat din memorie), referirile destul de dese la Alifantis şi chestia spartă în timpul recitalului său. Chitara mea a făcut asta? Altă dată, când vreţi să faceţi percuţie în public, apelaţi la instrumente mai discrete.
Well, if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.
Well, if you go when the snowflakes storm,
When the rivers freeze and summer ends,
Please see if she's wearing a coat so warm,
To keep her from the howlin' winds.
Please see for me if her hair hangs long,
If it rolls and flows all down her breast.
Please see for me if her hair hangs long,
That's the way I remember her best.
I'm a-wonderin' if she remembers me at all.
Many times I've often prayed
In the darkness of my night,
In the brightness of my day.
So if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.
Finalul serii a aparţinut lui Nicu Alifantis, bun prieten al lui Andrieş. Recitalul acesta m-a lăsat aproape fără cuvinte. Cred că este cel mai fain recital folk la care am asistat vreodată. Un moment interesant a fost Ce bine că eşti, minunat preluată de public, după care Alifantis, într-o încercare de autoironie probabil, a comentat: N-o să înţeleg niciodată cum puteţi cânta inepţiile astea... Serios, mie mi-a luat mult timp să le învăţ.
Un alt moment fantastic, începutul Emoţiei de toamnă la care Alifantis a cântat pe marginea scenei, la doi metri de mine, fără microfon, înfrăţindu-şi vocea cu cele trei sute de voci din public.
Profesionistul din Alifantis s-a observat şi când a lăsat să se audă mmm-ul publicului de pe Decembre.
Recitalul părea gata când sala, în picioare, deloc dispusă să plece chiar atunci spre casă, ni l-a mai adus pe Alifantis pentru două cântece. Primul, de pe singurul vinil Alifantis pe care l-am ascultat, Piaţa Romană nr. 9 (cu textul lui Andrieş, dacă-mi amintesc corect, dovadă a prieteniei lungi dintre cei doi), urmat de Balada dromaderelor, cu pasaje complexe de chitară.
Nu cred că greşesc dacă afirm că Nicu Alifantis a fost cel mai bun chitarist al serii. În plus, a fost şi cel mai domn dintre domnii care au fost pe scenă, fiind singurul pe care l-am observat sărutând mâna Mariei Gheorghiu.
Cam aşa s-a termina concertul de ieri:
Înainte de final, o posibilă explicaţie legată de un aspect care m-a nemulţumit (vezi link-ul din postarea de ieri), preţul biletelor. Dacă anul trecut prezentarea începea cu menţionarea sponsorilor iar în sală erau diverse cearceafuri cu numele sponsorilor, anul acesta se pare că Victor Socaciu nu a reuşit să găsească sponsori şi, în special din acest motiv, preţul biletului aproape s-a triplat. Mi-ar plăcea să aflu că s-au mărit şi premiile celor care vor câştiga concursul dar, cu criza asta, pare greu de crezut. Oricum, deja mi se pare mai puţin supărător faptul că, pe 5 decembrie, a trebuit să bag mâna mai adânc în buzunar pentru a-mi plăti biletele.
Peste 3 ore începe seara a doua de Om Bun. Dacă lucrurile merg bine, mâine la ora asta veţi avea o nouă cronică.
luni, 17 decembrie 2012
Festivalul National de Muzica Folk Om Bun 2012- impresii de dinainte de începerea festivalului
Am fost nemulţumit de afişele din oraş anul acesta. Cel puţin două nume de folkişti alterate de erori de tipar sau de gafa organizatorilor (unde-i afişul intenţionat incorect al lui Andrieş care nu a intrat în tipografie decât după ce oamenii s-au lămurit că este intenţionată greşeala?), printre ei, Adrian Ivaniţchi, unul dintre cei mai valoroşi folkişti bătrâni de la noi, după părerea mea. Din acest punct de vedere, ruşine celor care au răspuns de executarea afişelor!
A mai existat un motiv pentru care am criticat organizatorii, este deja expus aici.
Totuşi, sper să fiu mulţumit de concertele care urmează şi, în special, de concurs.
Pentru moment, simt nevoia să amintesc ceva din ediţia trecută: câştigătorii concursului. Toţi câştigătorii au fost valoroşi dar eu m-am bucurat în special pentru 4 dintre ei: Tivodar, Chiurlea, Iacob şi Ţiţescu.
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Om Bun 2011, ziua a treia
Cu o mare şi regretabilă întârziere, câteva vorbe şi despre seara a treia de la Om Bun 2011...
Plec de la serviciu la o oră şi în nişte condiţii nu tocmai ideale. Ajung la Nottara, sesizez diferenţa imensă de confort dintre locurile de jos şi cele de la balcon (unde am avut bilet în a treia seară, dovadă că cel puţin ultima seară de festival se anunţa încă din 6 decembrie, când am luat eu bilele, un mare succes), îmi imaginez că o să fie destul de greu să notez în acel spaţiu îngust.
A venit vremea pentru festivitarea de premiere. Părerile mele legate de cei pe care-i consideram demni de un premiu sunt deja amintite în secţiunea de concurs din postările de aici şi aici.
Seara premierii a avut un alt prezentator, unul dintre membrii juriului, probabil. După obişnuita introducere s-a anunţat...
Premiul 3, împărţit între Folk `n Roll şi Ştefan Tivodar. Două nume din concurs care-mi plăcuseră. Totuşi, sistemul meu de valori a fost un pic zdruncinat pentru că, deşi îmi place cum sună muzica lor, am considerat că Folk `n Roll sunt mai puţin ancoraţi în genul folk. Reauzim, pe rând, Oda trubadurilor şi Lumina.
Poate suna jenant dar eu sunt destul de refractar la amintirile cu Revoluţia din 89... Prin urmare, am strâmbat un pic din nas când Tivo a prezentat din nou Lumina. De ce refractar? Poate pentru că, în aceşti 21 de ani care au trecut de la momentul 89 eu am cam stat pe loc. Ca să zic aşa, nu este la mijloc decât foarte multă frustrare.
Locul 2 în concurs a fost din nou sursă de destructurare a propriului meu sistem de valori care trasează folk-ului graniţe destul de stricte care rar permit mai mult de om+ chitară+ vioară (un exemplu în care folk-ul meu permite altceva este formula Maria Gheorghiu cu Radu Graţianu care mi-a plăcut din prima seară în care am auzit-o, neexistând niciun moment în care să consider că în formula asta Maria Gheorghiu nu mai cântă folk): Dac` art.
Văzând cum şi-au aşezat oamenii instrumentele mi-am dat seama imediat că vom auzi a doua piesă din concurs- Inia Dinia. Pentru că mă intrigaseră cei doi oameni din trupă care în mijlocul piesei schimbaseră instrumentele acum am privit atent pentru a sesiza cum procedează. Am constatat că schimbul a decurs coerent, întâi fiind schimbul chitărilor (moment bine susţinut de chitara cealaltă şi de vioară) după care omul din mijloc a schimbat chitara pe fluier pe un fragment susţinut puternic de vioară.
Dac`art au plecat greu de pe scenă. Înainte de a termina, la sugestia prezentatorului, ne-au prezentat finalul de la Visul nostru de altădată.
DAC`art - Timp
Asculta mai multe audio folk
A venit rândul premiilor acordate de Radio România, premii constând în înregistrări şi difuzări ale pieselor participanţilor câştigători. Am fost extrem de emoţionat auzind că premiul este împărţit între doi concurenţi tineri. M-am gândit imediat la Vladimir Chiurlea şi Ştefania Iacob. M-am înşelat doar pe jumătate. Vladimir Chiurlea se va auzi la radio (un bun motiv pentru ca eu să încerc să ascult vineri seara emisiunea lui Ducu Bertzi în săptămânile următoare) alături de Ana Maria Dumitru.
Cu ocazia asta am auzit din nou Mi-e dor (Vladimir Chiurlea) şi Paiaţa (Ana Maria Dumitru).
Următorul premiu, din nou primit de mine cu puternică emoţie, oferit de Fundaţia Tatiana Stepa, a revenit... Ştefaniei Iacob. Unde percepusem că este nedreptăţită câteva minute mai devreme, mi-am revenit auzind că a fost totuşi remarcată. Şi, dacă mă gândesc puţin, cred că este într-adevăr cel mai potrivit premiu pentru ea.
Am auzit din nou, pe versurile lui Spiridon Popescu şi pe muzica Ştefaniei Iacob, Doamne, dacă-mi eşti prieten.
A venit şi momentul în care Horaţiu (Bebe) Paraschivescu, autorul recitalului surpriză din prima seară, recital prost primit de mine, a anunţat premiul întâi: Adela Mihaela Ţiţescu. După ce scrisesem în cronica primei seri, se mai miră cineva dacă spun că m-am bucurat foarte mult de această decizie a juriului?
Mi-a făcut mare plăcere să aud din nou De ziua ta şi Vino aproape
După acest concurs mi-au trecut câteva lucruri prin cap...
Dacă piesele premiate în concurs au fost ţinute minte de o parte a publicului până la gala laureaţilor (cum mi s-a întâmplat mie- într-o oarecare măsură mi-au rămas în cap din primele seri toate piesele reauzite în seara a treia) este un lucru bun care le permite premianţilor să spere că acest public îi va căuta, urmări, asculta şi în viitor. Eu spre exemplu este puţin probabil să uit definitiv de Vladimir, de Ştefania sau de Adela. Deşi nu au fost premiaţi, este la fel de puţin probabil să uit de interesantul instrument la care cânta Rodica de la Aud.
Văzând acei concurenţi foarte tineri premiaţi am trăit şi secunda de frustrare în care mi-am imaginat că, de-aş fi trăit între alţi oameni, de-aş fi fost mai corect îndrumat, aş fi putut şi eu trăi astfel de momente emoţionante din postura de concurent, nu doar din postura de spectator relativ bine informat despre mişcarea folk de la noi.
După aşa rezultate ale jurizării eram suficient de bine dispus încât să sper în momente extrem de plăcute şi pe durata recitalurilor.
Elanul s-a dus temporar pe apa Sâmbetei (altă mică frustrare... după 25 de ani de munte nu am apucat şi eu să urc Valea Sâmbetei) în timpul recitalului lui Nelu Roşca. Ca să zic aşa, pe Nelu Roşca l-am considerat Bebe Paraschivescu al serii a treia. În afara faptului că Nelu Roşca locuieşte într-un oraş (Turda) pe care mi-ar plăcea să-l vizitez cândva, în rest nu mi-a mai spus mare lucru. Înţeleg că a fost invitat în recital doar pentru că, acum 7 ani, a fost şi el în concurs la Om bun. Ce-o fi cântat atunci şi ce rezultat o fi avut nu ştiu...
Al doilea recital al serii deja a încălzit frumos atmosfera. Andrei Păunescu însoţit de o parte a trupei Totuşi (Mihai Napu şi sârboaica JElena Milovanovic, o foarte bine lucrată voce) trecând prin Mă îndoiesc deci cred (versuri paradoxale scrise în 1998 sau 2008 -nu am reţinut exact ce spunea Andrei- de Adrian Păunescu). Te văd (piesă pe care a fost introdusă Jelena), Vai ce mic oraş, Amor cubist (anunţată ca piesă de încheiere), Doamne ocroteşte-i pe români (care chiar a încheiat recitalul) şi alte piese pe care probabil nu le-am reţinut.
Am apreciat efortul făcut pe Andrei pentru a antrena publicul care deja începuse să sune foarte fain, treabă care mi-a lipsit mult în primele două seri în care sunetul se auzea aproape strict dinspre scenă. Refrenele de la Vai ce mic oraş, Amor cubist sau Doamne, ocroteşte-i pe români s-au auzit splendid dinspre public.
Te văd:
Andrei Paunescu - Vai ce mic oras
Asculta mai multe audio diverse
Amor cubist:
*Îmi pare rău pentru volumul redus dar... am ales varianta asta pentru vocea Tatianei Stepa.
Andrei Paunescu - Doamne, ocroteste-i pe romani
Asculta mai multe audio diverse
Jelena Milovanovic:
Auzind ce voce plăcută are o domnişoară care, doar 90 de minute mai devreme, îşi chestiona cu neîncredere prietenul pe tema unor ore suplimentare lucrate de acestea (eram suficient de aproape încât să aud tot), mi-am dat seama din nou că oamenii nu sunt perfecţi. Este imposibil să stai la fel de bine la frumuseţe, voce, încredere, inteligenţă... M-am gândit mai târziu că, în locul discursului acelui tânăr (care încerca în fel şi chip s-o împace), neîncrederea ei merita un discurs gen
A urmat Doru Stănculescu pe care nu-l mai auzisem de o grămadă de vreme... A venit fără Sorin Minghiat care avea în acea seară altă obligaţie. Ai, hai a deschis recitalul şi s-a auzit superb atât dinspre scenă cât şi dinspre public, în piano (Aici se cuvine o precizare: deşi am mai folosit şi cu alte ocazii termeni care aparţin de teoria muzicală nu am nici cea mai vagă idee dacă i-am folosit corect sau nu. Prin urmare, simte-te liber să mă corectezi în cazul în care greşesc.). Publicul s-a auzit cam ca în înregistrarea de mai jos:
Minutele de emoţie au apărut din nou pe Ecou de romanţă. Te-am aşteptat în lung suspin/ Tu n-ai venit/ Tu n-ai venit... M-am simţit "răzbunat" de intervalul 4:00- 4:20 care a sunat şi la Om Bun la fel ca mai jos:
Pe Şambala, introdusă printr-un comentariu care a scos din nou în evidenţă faptul că o bună parte dintre români sunt inculţi (cum să te gândeşti că versurile de la Şambala au fost extrase, nu doar inspirate din nuvela lui Eliade Secretul Doctorului Honigberger?), am avut senzaţia că vocea lui Doru Stănculescu a început să zgârie. Dacă a fost vorba de vreo răceală, de evoluţia vocii odată cu vârsta sau cu auzul meu care s-a înşelat nu ştiu...
Pe Circul Doru s-a încurcat puţin la text dar a revenit şi a salvat situaţia. În plus, la, la-ul unui copil din public a aruncat în uitare mica gafă, stârnind un val de râs. Eu nu am uitat pentru că am notat. :D
Încheierea a fost Fără petale piesă pe care, deşi nu-i deloc simplu, publicul s-a descurcat destul de bine cântând în contratimp. Mie nu-mi ieşea, la exact acelaşi moment m-am înnecat şi redus la tăcere de câteva ori. Poate m-ar fi ajutat să-mi amintesc cum spunea Ovidiu Crăciun că se poate păstra un sunet din public chiar şi atunci când publicul este neantrenat şi nu-şi poate seta corect respiraţia.
Recitalul următor, un nou recital din seria "să ne râdem" i-a aparţinut lui Daniel Iancu. Ce este interesant la "relaţia" mea cu Daniel Iancu este că, deşi m-a făcut măcar să zâmbesc de fiecare dată când l-am ascultat la Om Bun (nu-mi amintesc să-l fi ascultat şi în altă parte), nu l-am ţinut minte, situaţie în care mi s-a părut cam de fiecare dată un element de noutate.
În recitalul Daniel Iancu au fost atât cântece deja ştiute de mine (Vine valu, îmi ia calu, Patria, Muri-ţi-ar capra, Ofiţerul Radu, Albă ca zăpada- post scriptum la poveste) cât şi noutăţi (doar pentru mine, piesele sunt vechi dacă e să mă orientez după youtube).
Una din noutăţile tari a fost Tavanul Senatului:
Pe mine m-a încântat cu piesa cu defrişări, cu strofă contra naturii şi strofă pentru natură (înţelegeţi voi ce vreţi apoi ascultaţi şi vă lămuriţi), Mi-a bătut dealu` la poartă:
Cyber Love:
Să fie şi una veche...
Finalul a aparţinut unei piese cu un text într-o combinaţie de rongleză şi fritaliană printre care se strecurau şi fragmente pur româneşti, cât să fie clar ce vrea să transmită cântecul. Să văd un tricolor legat pe grif, în aşa fel încât să modifice într-o oarecare măsură sunetul obişnuit care iese din chitară, nu m-am aşteptat... Dar pentru O la la... la la era musai să se întâmple aşa.
[Later edit (28 decembrie 2011): despre Om Bun, de la Daniel Iancu, aici.]
Ultimul recital al ediţiei 2011 a Om Bun a aparţinut lui Vasile Şeicaru. Vine pe scenă pe la 21:44, însoţit de o clapă şi de un muzician de jazz despre care am reţinut că organizează la Făgăraş un festival. Scriam exact în momentul în care începea să cânte Şeicaru: Cred că sunt masochist. Am mai plecat cândva de la Şeicaru. Iar acum ar trebui să fiu în Iron City.
Ceva mai târziu Şeicaru îl pupă în fund pe Hruşcă după ce cântase o piesă pe care ei doi o cântau împreună cândva. La vorbele lui Şeicaru nu mi-am imaginat că pot răspunde altfel decât prin piesa Truda pe care am mai postat-o şi zilele trecute:
Ca să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva lui Şeicaru în general, am ceva doar cu mizeria pe care o promovează Hruşcă în ultimii ani şi cu cei care refuză să înţeleagă că există şi alte păreri poate în egală măsură de corecte ca părerea (şi ea subiectivă, desigur) lui V. S. şi a altor fani convinşi Hruşcă.
Gata cu cearta, pe moment! Să revenim la Rânduri pentru Moş Crăciun în varianta Şeicaru.
Iartă-mă că te primesc numai din uşă Te-aş primi şi-n casă, dar mi-e teamă Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă şi acelaşi vechi ecou de panoramă Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă şi acelaşi vechi ecou de panoramă Iartă-mă că-ţi spun acestea, Moş Crăciun. Dar eu nu-nţeleg de ce mai vii. Ce folos că eşti bătrân şi-ai suflet bun Dacă-n sac ai jucării pentru copii? Mie-mi trebuie-o păpuşă-adevărată Nicidecum minciuni de Nuremberg Ţine minte, Moş Crăciun şi altădată Să-mi aduci ce vreau şi ce îţi cer Iată, asta este tot ce-am vrut să-ţi spun Ţi-aş mai spune, dar te-ai supăra Ţine minte, ţine minte, Moş Crăciun: şi la anul, dacă vii, să vii cu ea! Ţine minte, ţine minte, Moş Crăciun:
şi la anul, dacă vii, să vii cu ea!
Sursă text, tabulaturi.ro
Unul dintre puţinele momente în care l-am apreciat pe Şeicaru
este cel vizibil în clipul de mai sus şi în cel de mai jos
(piesă pe care eu n-o ştiam şi care pare să aibă un text
interesant), ambele înregistrate şi postate de un binevoitor.
Cel mai mult am apreciat totuşi finalul cu piese de pe
vechiul vinil Aruncarea în valuri: Antiprimăvară,
Aruncarea în valuri, La adio, toate împărţite cu publicul
care, la fel ca şi mine probabil, s-a apropiat de Şeicaru
prin acele vechi piese, nu prin cele mai noi şi, zic eu,
mult mai puţin reuşite.
La adio, cel puţin, pare mai digerabilă prin modificarea
de la finalul textului dar totuşi, mesajul iniţial mi se
pare grav alterat....
Final de Om Bun, o ediţie în care, total surprinzător
pentru mine, nu s-a cântat deloc piesa lui Dan Andrei
Aldea. În aceste condiţii simt nevoia să închei măcar
eu cu ea:
Să vedem dacă o să existe şi gala Om Bun din mai 2012...
Poate o să fie...
joi, 22 decembrie 2011
Om Bun 2011, premiile acordate
Premiul 3 a fost împărţit între Folk `n Roll şi Ştefan Tivodar
Premiul 2 a fost acordat celor de la Dac`art
Premiul Radio România a mers către Vladimir Chiurlea şi Ana Maria Dumitru
Premiul Tatiana Stepa- Ştefania Iacob
Horaţiu Paraschivescu (cel cu recitalul surpriză din prima seară, recital care nu mi-a plăcut mie) a anunţat că juriul a decis că Adela Mihaela Ţiţescu merită Premiul 1.
Despre cum am perceput eu gala laureaţilor, despre recitaluri şi ce a mai urmat în acea destul de rece seară de decembrie în postarea următoare.
miercuri, 21 decembrie 2011
Om Bun 2011, seara a doua
După ce, folosind pentru asta mai mult timp decât m-am aşteptat, am reuşit să finalizez cronica pentru prima seară Om Bun 2011, după nişte reproşuri aruncate la birou pe drept dar într-un limbaj şi pe un ton nepotrivit, am fugit din nou spre Nottara. Urma seara a doua, seara pe care, după cum mai scriam în cursul acestei luni, mi-am dorit-o cel mai mult.
Ajung la timp, îmi ocup locul şi aştept...
Prima prezenţă din a doua zi de concurs a reprezentat o foarte interesantă surpriză. Trupa Aud, un el şi o ea, el cu chitară şi voce, ea cu un instrument indian (Maria Gheorghiu, -da, tot ea a prezentat- spunea că această tânără este singura din România care cântă la acel instrument) şi voce. Prima piesă, Musca, a fost numai bună ca deschidere pentru o seară de folk amuzant. A doua piesă din concurs, Când tac.
La o rapidă căutare pe youtube nu dau de ei dar poate se găseşte şi de data asta un binevoitor care să posteze un link la comentarii, în cazul în care a reuşit să-i găsească. Oricum, instrumentul ei, care sună cumva asemănător cu vioara, sună tare fain. Prin urmare, dacă auziţi pe undeva de un recital Aud, merită să mergeţi!
Cu numărul doi în concurs, prezentat într-un mod promiţător de Maria Gheorghiu, micuţul Vladimir Chiurlea. Prima piesă din concurs, Bivolul, s-a menţinut în zona amuzantă, textul fiind tocmai bun pentru un copil. A doua piesă, mai complicată atât ca text cât şi pe chitară, Mi-e dor.
Plăcută evoluţia lui Vladimir.
Numărul trei, din nou o trupă, Dac`art. O persoană din trupă (Valentina Stafie) are un nume care, pentru o clipă, mi-a sunat cunoscut. Încurcate-s căile folkului... Cei trei oameni cântau la chitară (el), chitară, voce şi fluier (prima ea), vioară şi voce (a doua ea). Am fost atenţionaţi că muzica lor are un aer arhaic iar versurile folosesc româna veche. Prima lor piesă din concurs a fost Spirit iar a doua a fost o piesă căreia nu i-am înţeles titlul. Am reţinut în schimb că, undeva în mijlocul ei, doi oameni din trupă au schimbat instrumentele (el dând o chitară pe altă chitară şi prima ea dând chitara pe fluier). Cred că aceşti oameni ar avea succes într-un festival de muzică medievală.
Cu numărul patru în concurs, o doamnă profesoară aflată, după părerea prezentatoarei, în plină maturitate artistică: Felicia Popescu. După mici probleme tehnice (reglaje pe chitară) am avut parte de Palide umbre (pe versurile lui Macedonski) şi de o piesă pe versurile lui Nichita Stănescu. Despre vocea ei aş spune că este sfredelitoare.
Cu numărul cinci în a doua seară de concurs, o reprezentantă a foarte tinerei generaţii: Ştefania Iacob, 13 ani. A fost prezentată ca având vocea cumva legată de a Tatianei Stepa. Auzind-o pe Ştefania, am fost de acord cu comparaţia făcută de Maria Gheorghiu. Prima piesă, Când ninge, beneficiază de versurile lui Sorin Poclitaru (amintit şi cu o seară în urmă). Piesa a doua: Doamne, dacă-mi eşti prieten.
Dacă e să folosesc stilul în care Dan Loghin comentează pe alpinet aş putea spune doar atât: DA!
Numărul şase, o participantă de 16 ani care m-a pus în faţa propriilor prejudecăţi, în faţa propriei tendinţe spre etichetare. Dacă arăţi aşa şi cânţi aşa atunci eşti... Este dificil uneori să uiţi experienţele care au creat idei fixe... Cu versuri şi muzică proprii (probabil şi la ea făcea referire mai târziu Adrian Ivaniţchi când comenta despre tinerii care au talent la muzică dar cântă pe versuri proprii, destul de banale), Maria Zgârcitu (dacă am înţeles corect numele; la început ar mai putea fi Sc sau Sg; dacă cineva ştie varianta corectă îl rog să mă corecteze) ne-a cântat Familiar şi Despre război.
În sfârşit, cu numărul şapte în concurs, îi vine rândul lui Ştefan Tivodar. Un nume destul de des întâlnit în postările mele, nu-i aşa? :) O cunoştinţă veche, mi-l aminteam destul de vag de la cenaclul 3 Ceasuri bune care se ţinea cu câţiva ani în urmă în Preoteasa. Am avut plăcerea să interacţionez mai mult cu el de când l-am auzit în Iron City, de când ne-am descoperit cunoştinţe comune, de când l-am auzit preluând multe piese care, în anumite compartimente de timp (noţiune împrumutată de la Carnegie, desigur), m-au marcat profund.
M-am bucurat când amicul Facebook mi-a spus că Tivodar participă în concurs la Om Bun. I-am urmarit participarea cât am putut de atent. Sunt de părere că a ieşit bine. A cântat Aievea şi Lumina.
În legătură cu Tivodar am constatat nu odată o chestie cumva paradoxală. Deşi sunt atâţia ani de când îl ascult (nu foarte des, nu în porţii mari dar, din când în când, profit de ocaziile în care pot să-l aud), am doar o extrem de vagă idee despre textele pe care cântă. Ca să zic aşa, îmi place ce şi cum cântă dar sunt foarte departe de acea extremă la modă în adolescenţa mea, acea clasică "poveste de dragoste" dintre Michael Jackson şi mulţimea de puştoaice isterizate. Ciudată comparaţia, ştiu... Doar că nu am găsit o formă mai potrivită pentru a descrie felul în care-l percep eu pe Tivodar.
Fără legătură cu concursul Om Bun, doar pentru că am întâlnit de curând pe un blog o referire la piesă, varianta Tivodar pentru Iluzia unei insule:
Sunt de părere că oamenii care au participat la a doua seară de concurs sunt vizibil mai buni în comparaţie cu cei ascultaţi luni (cel puţin ca medie, extremele pozitive le-am menţionat explicit). În aceste condiţii, mi-e greu să spun cine ar merita premii... Spun doar că două nume mi se par mai puţin premiabile, fata care mi-a stârnit prejudecăţi (da, strict din cauza prejudecăţilor, ca evoluţie muzicală a fost cât se poate de OK) şi Dac` art (pentru că îmi este greu să trasez bariera dintre muzica medievală şi folk-ul comun).
Porţia de recitaluri a început cu un mai vechi premiat la Om Bun (îmi aduc aminte ediţia în care am auzit pentru prima dată Cântec pentru tine, fără ca în acel moment să ştiu de Eugen Avram), Cristi Dumitraşcu, venit să-şi aniverseze mai vechea victorie şi să-şi promoveze proaspăt lansatul album Goală prin casă.
A fost un prim recital plăcut dar scurt. Am rememorat Cântec pentru tine, am auzit piesa care dă titlul albumului lansat, s-a mai auzit încâ un cântec şi... gata! Cristi cu chitara alături de un tip care scotea sunete interesante din contrabas (m-am tot întrebat dacă nu se foloseşte şi la contrabas un arcuş, omul s-a folosit doar de degete) s-au retras în aplauzele publicului. Faţă de prima seară, în a doua seară mi-a plăcut recitalul surpriză (în sensul că nu era trecut pe afiş, în schimb Maria Gheorghiu îl anunţase deja la finalul primei seri).
Recitalul doi a fost al ciudăţeniei de pe afiş: New Horizons Family. Nu ştiam prea exact la ce să mă aştept dar la final i-am descris într-un stil aparent ilogic: sunt penibili, ştiu să-şi promoveze iniţiativa (umanitară, dacă mai e ceva non- profit pe lumea asta...), bătrânul de la saxofon e simpatic, a recitat interesant din Coşbuc, foloseşte o ro-ngleză haioasă, ştiu să acceseze sufletul, au zâmbete plăcute, româna prinsă de 3 oameni din grup este mai degrabă neacademică.
După colindătorii de la NHF ne întoarcem la folk prin Adrian Ivaniţchi care a început comentând despre stilul în care prezenta în acei ani în care a avut şi acest rol. Cred că a făcut asta şi ca răspuns la părerile destul de proaste legate de prestaţia sa ca prezentator la ediţia 20. Nu am fost acolo deci prefer să nu comentez.
Despre Ivaniţchi n-o să scriu prea mult. I-am dedicat deja două cronici pe care le puteţi citi aici şi aici. Spun doar că a fost un recital fără Scrumbia afumată şi Făt Frumos în meniu. În schimb, noutate pentru mine, am auzit o piesă pe textul lui Brumaru. Textul mi s-a părut destul de interesant, contrazicând-o parcă pe Satanic Vals care, cândva, după o lansare de carte, era foarte acidă la adresa lui Brumaru.
M-am bucurat să-l revăd pe Ivaniţchi!
După el, în formula om+ chitară+ suport pentru textele pe care le încurcă chiar şi când vine cu ele scrise (cel puţin aşa a avut grijă să se prezinte)........
Alexnadru Andrieş (intenţionat scris aşa, imitând felul în care a ales să-i fie scris numele, pe proprie răspundere şi cu semnătură la tipografie, pe afişul de la concertul Incorekt) care a încercat să înceapă cu Un om fericit dar... după cum ar spune Ada Milea, împăratul furios i-a dat textele pe jos. :)) A fost bine primită faza. Cred că a fost momentul în care s-a râs cel mai intens... Numai Andrieş putea să provoace aşa ceva! :)
Textele sunt puse la locul lor, strânse bine, apoi Un om fericit este reluată. Pentru prima dată am fost atent la text şi am prins substratul... Să călătoreşti doar pentru a cânta nu pare o treabă foarte veselă...
Mai departe, deja pornită de o parte a publicului (totuşi, sunt nevoit să constat că, în general, publicul nu prea s-a auzit la Om Bun), Dimineaţa devreme.
Mai departe, nimic anormal... Mie mi-a reţinut atenţia La Rovine, piesă pe care n-o prea conştientizasem până acum.
Ceva mai târziu, o piesă pe care nu am mai auzit-o până acum în concertele Andrieş, Pofta vine mâncând, o piesă de pe primul album Andrieş cu care am luat eu contact. Un bătrân vinil din anii `90, din vremea în care Holografii nu deveniseră prea siropoşi şi scoseseră Banii vorbesc (în memoria mea cele două albume sunt conectate datorită faptului că le-am cumpărat din Muzica în aceiaşi perioadă). Mi-a plăcut că am avut ocazia să-mi reamintesc acel album pe care... acum nu mai am pe ce să-l ascult.
Azi a fost un fel de zi... continuată cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu.
Prima parte a recitalului, o parte din Insula, un proiect care descrie în stilul Ada Milea insula lui Robinson Crusoe. Aici nu este vorba de prea multă muzică. În schimb, calităţile de actor ale lui Bobo Burlăcianu sunt serios puse la încercare. La ce am văzut aseară, nu mă mai miră să aud că acest spectacol are mare succes inclusiv în străinătate, cu varianta în engleză. Deşi îmi era dor şi de alte haioşenii marca Ada Milea nu m-aş fi supărat dacă tot recitalul s-ar fi bazat pe Insula, la fel cum, cu ani în urmă, cred că se întâmplase cu Nasul lui Gogol, tot într-un recital de la Om Bun.
Una dintre cele mai faine faze s-a petrecut pe Rodica... Un om din sală era întâmplător în picioare şi Ada Milea, pe fază, l-a "penalizat" Rodica e-n picioare... S-o jupuim şi s-o facem drapel! Omul, la rândul lui pe fază, s-a ascuns după un scaun. Şi nu l-am mai jupuit. :)) Ceva mai târziu, deşi cânta cu totul altceva, văzând o tânără în picioare, o auzim pe Ada din nou: Rodica e-n picioare şi o vedem arătând cu degetul spre spectatoare... Întorc capul şi o văd pe "Rodica" continuându-şi drumul nepăsătoare. Dacă el a intrat în joc şi s-a crezut pentru o clipă Rodica, ea era 100 % convinsă că se numeşte, să zicem, Marcela. Sunt şi oameni cu simţul umorului mai puţin dezvoltat... :)
Ceva mai devreme, după aplauze pe Ceauşescu n-a murit, Ada Milea se "miră" de reacţia publicului şi strigă încet: Elena! Era interesant să răspundă o reală sau ipotetică Elenă din sală...
Ada a fost obligată să revină pe scenă pentru un bis. Cineva din sală a cerut-o pe Andreea... Şi a primit-o! :)
Pe la 22:00 s-a terminat şi a doua seară de Om Bun pentru că, nu-i aşa? Suntem prea puţini aici să ne-omoare mina...
La final... o scurtă menţiune despre o puştoaică din public, delicioasă prin agitaţia care o caracteriza uneori (ajungând la un moment dat s-o ridice şi pe mami de pe scaun pentru a urmări împreună spectacolul de pe margine). Probabil că, peste 10- 15 ani, va merge singură la folk... Că doar n-o zăpăceşte degeaba acum pe mami. :D Copilul acesta a apărut parcă special pentru a mă împiedica să spun că, în comparaţie cu prima seară, am avut în jurul meu oameni mai puţin frumoşi.
Peste două ore începe ultima seară Om Bun 2011... După care, dacă mă voi simţi cât de cât odihnit (după două nopţi la rând în care am dormit doar câte 6 ore din porţia mea obişnuită de aproximativ 8), este posibil să cobor în Iron City unde, dincolo de obişnuita seară Folk frate, urmează premiera videoclipului la Catrene.
marți, 20 decembrie 2011
Om Bun 2011, prima seară
Până şi cumpărarea biletelor a fost o mică aventură... Uitasem să iau la mine cardul aşa că am spus pa, bilete! până în următoarea seară...
După plăcerea resimţită în seara în care m-am văzut cu biletele în mână a urmat şi starea aia vecină cu indiferenţa, pe alocuri chiar cu regretul...
Dar aseară, din instinct, de plăcere sau doar pentru a ocupa timpul, am plecat spre Nottara. Ajung devreme, urmăresc cum, încet dar sigur, mica sală aproape s-a umplut, "tropăi" de nerăbdare în faţa micii întârzieri cu care a început spectacolul, observ ceva oameni frumoşi, sesizez cu plăcere prezenţa unor copii în sală, copii de 4- 7 ani după estimarea mea, copii aduşi la spectacol de părinţii care, fără îndoială, ascultă folk din perioada cenaclului Flacăra... Îl văd întâmplător pe Tivodar, mai târziu îl observ şi pe Puiu Creţu. Îmi dau seama că, în seara a doua de concurs, în seara în care, sper, Tivodar va avea una dintre cele mai apreciate momente din concurs, am loc destul de în faţă. Aproximativ la fel de în faţă cum am avut în 2007 sau 2008 (nu mai reţin exact), an în care am ales să merg la Om Bun din două motive care s-au dovedit mai puternice decât inerţia mea: Ioana şi Nicoleta...
În sfârşit, apare pe scenă Maria Gheorghiu. Nu ştiu de ce, mă aşteptam ca prezentarea să fie făcută tot de Ivaniţchi, aşa cum s-a întâmplat în anul participării Ioanei. Neavând prejudecăţi legate de prezentatori am luat lucrurile cum au picat şi am ascultat ce avea de spus Maria Gheorghiu.
Anul trecut, la Folk frate de criză, s-a comentat critic la adresa ediţiei 20 a festivalului Om Bun, ediţie desfăşurată într-o singură seară, fără concurs. Am fost de aceiaşi părere cu Folk fraţii care regretau atât lipsa concursului cât şi lipsa Om Bun after party-ului din Iron City. În aceste condiţii, cred că o bună parte din decizia de a merge la Om Bun ediţia 21 am luat-o datorită concursului.
Primul concurent, David Lăpădat, a început prost cu sonorizarea. A trecut fără prea mult stres peste cele două porţii de microfonie în urma căreia şi-a întrerupt (da, de două ori... culme a ghinionului, ar spune unii) prima piesă. Deşi probele de sunet am înţeles că ieşiseră bine, în spectacol a fost nevoit să spună aşa: Îmi spuneţi şi mie când pot să cânt.
În sfârşit, a putut să ducă la capăt prima piesă, pe versurile lui George Ţărnea, Cântec de speranţă. Cred că e inutil să menţionez că mă dusesem deja cu gândul la alt Cântec de speranţă, cel de la Casa cu prieteni.
Despre a doua piesă cântată de el nu mi-am notat nimic...
Pentru curioşi, omul ştie să cânte cam aşa:
A doua participare în concurs a fost a unei trupe din Bacău cu 5 membri care adunau un total de 3 voci, două viori şi o chitară. Suflete senine au început cu un colind, Seara de har. Cele două viori au avut momente bune. Un moment bun pentru toată trupa a însemnat şi al doilea cântec al lor, Inimă curată.
Cu numărul trei în concurs, din nou un om cu chitara: Ion Mielcioiu Boştină. A început cu o piesă pe versurile lui Eminescu (nu am recunoscut poezia) şi a continuat cu o piesă pe versurile lui Dan Enache. Când l-am auzit cu Hai murgule, du-mă acas mi-am amintit de varianta pe care o auzeam cu mulţi ani în urmă, cântată în familie. Cred că era una din intrările din primul caiet de cântece pe care l-am văzut, caiet copiat cu pixul, în vremea în care nu era disponibilă tehnologia modernă care ar face ca acea multiplicare să se facă acum mult mai simplu. Am vaga senzaţie că acea copiere de caiete, în trecutul nu chiar recent, era o problemă tratată cu ceva mai mult suflet decât acum, în era PC-ului, a xerox-ului şi a scanner-ului.
Pe youtube am l-am găsit cântând aşa:
Numărul patru, prezentat de Maria Gheorghiu drept un folkist cunoscut deja prin cluburi, Marius Daşcău. Eu nu-mi aduc aminte să-l fi ascultat până acum dar cine ştie? La cum a fost prezentat Marius, m-am gândit o clipă că este vorba de Ştefan Tivodar despre care deja aflasem că este programat să intre în concurs marţi.
Piesele cântate de Marius Daşcău la Om Bun sunt pe tub, înregistrate în alte festivaluri:
şi
Cu numărul 5 în concurs, prima prezenţă feminină în formula om+ chitară: Adela Ţiţescu. Am notat despre ea că a folosit versurile lui Sorin Poclitaru pentru cele două cântece: De ziua ta şi Vino aproape. Pe Vino aproape am observat că ştie bine chitară, mult mai bine decât alţi pasionaţi de folk care nu reuşesc să sară de şablonul cu 3 acorduri şi-o zdrăngăneală.
Din partea mea, un mare plus pentru Adela Ţiţescu! Pentru voi, De ziua ta:
Numărul 6, o mai veche cunoştinţă (vezi un concert Maria Gheorghiu în Mojo, concert în pauza căreia am ascultat-o pentru prima dată), Ana Maria Dumitru. A început cu deja cunoscuta Paiaţa:
Piesa a doua a fost Dacă.
Notam despre Ana Maria Dumitru că are voce bună dar că ştie mai puţină chitară comparativ cu Adela Ţiţescu.
Cu numărul 7 în concurs, din nou o trupă: Folk `n Roll din Brăila. A doua trupă din concurs, după Suflete senine. 4 oameni, 3 chitări, două voci, mi-au sunat mai degrabă a rock melodic decât a folk. Vocile s-au îmbinat plăcut, chitaristul din stânga (cum priveam eu scena) mi s-a părut că este mai avansat cu cunoştinţele de chitară comparativ cu ceilalţi. Au cântat două compoziţii proprii, a doua, Oda trubadurilor, (mulţumesc pentru corectură, Folk `n Roll!) conţinând un bun moment piano.
Later edit (21 decembrie): Mulţumesc anonimului comentator pentru link-ul cu Folk `n Roll! :)
După criteriile mele, din prima seară de concurs ar merita premiaţi Suflete senine, Ion Mielcioiu Boştină şi Adela Ţiţescu. Despre Folk`n Roll am vorbe bune dar nu i-aş premia datorită acelei percepute aplecări către rock-ul melodic.
Anticipând a doua seară, sper într-o evoluţie bună a lui Ştefan Tivodar pe care de asemenea mi-ar plăcea să-l ascult din nou şi la gala laureaţilor.
Aproape de 19:30 au început recitalurile care aveau să dureze până spre 22:30.
Primul, destul de emoţionant prezentat de Maria, a urcat pe scenă Cătălin Stepa. Cu o oarecare modestie, Cătălin a cântat patru piese: Chemare (versuri: Topârceanu), Am fost (versuri: Tatiana Stepa), Cum voi trăi şi, cumva presat de public, Copaci fără pădure. Deşi Cătălin dorea să audă şi publicul, sala era încă amorţită... Este prima dată când ascult Cătălin Stepa şi, fără a mă declara extaziat, afirm totuşi că e un nume care merită urmărit.
Recitalul al doilea a adus-o pe Maria Gheorghiu în rolul obişnuit. Aşa cum ne-am obişnuit de mai bine de un an, Maria Gheorghiu a cântat alături de Radu Graţianu. Recitalul ei a început cu Floare de vârtej după care nu am mai notat nimic... Câteva piese mai târziu aud un poc lângă mine. În secunda următoare am constatat că pixul cu care scriam decisese de capul lui să mă părăsească... Se pare că nu numai oamenii aleg să mă părăsească strict de capul lor. :D
Pipăi pe beznă pe sub scaun, pixul nu apare aşa că mai ţin notesul la îndemână pentru o vreme apoi îl ascund într-un buzunar.
Final de cronică?
Deşi ultima dată când o ascultasem pe Maria Gheorghiu, tot în Mojo, pe la începutul acestui an (începusem atunci o cronică cu de ce-uri dar nu am apucat s-o şi termin), ajunsesem la concluzia că e bine s-o evit o vreme pe Maria Gheorghiu datorită încărcăturii emoţionale prea mari din cântecele ei, la Om bun am auzit alte piese decât cele care mă aruncau în prea adânci butoaie cu melancolie blegoasă. N-am auzit nici Uşa ce-o încui deşi un moment am avut senzaţia că asta e piesa tocmai începută.
Deşi piesa asta mi-o doream, nu am auzit aseară nici Vara întâmplător.
A urmat recitalul lui Ducu Bertzi. De data asta publicul a fost mai atent, Ducu Bertzi, la rândul lui, a întins câteva "capcane" publicului, aproape tăcând uneori pentru a auzi, calm, publicul care, deşi nu se simţea, totuşi cânta. Pe Şi de-ar fi mi-a revenit în minte varianta porno Şi de-ar fi, când va fi iar duminică într-o zi/ Tu când sugi priveşti la mine...
Finalul, cu M-am îndrăgostit numai de ea, m-a pus un pic pe gânduri în sensul că, inclusiv prin cântec, mi-am dat seama de jumătatea de poveste de dragoste pe care o trăiam cândva... Ca să rămân în spiritul recitalului Ducu Bertzi, era în perioada în care Fost-am omul pădurii...
Din punctul meu de vedere, recitalul Bertzi a avut odată în plus de câştigat prin Pe podele de nuiele, o piesă pe care, cu ani în urmă, o trimisesem unui grup de cunoscuţi pe post de colindă...
Surpriza serii, neanunţat pe afiş, un bătrân care a atras atenţia unora dar mie nu mi-a provocat decât o mică doză de dezgust. S-a scos cu Săraca irima me... Asta chiar a sunat bine deşi un pic altfel faţă de forma în care se aude la Ducu Bertzi. În rest, acest bătrân, plecat în SUA prin 1980, după ce i-ar fi pus chitara în mână lui Socaciu (şi nu numai lui), a cântat simplu (cu chitara) pe nişte texte care m-au dus cu gândul la muzica uşoară relativ stupidă din anii `80. Deşi nu-i chiar un capăt de ţară, îmi pare rău că nu i-am reţinut numele întreg acestui Bebe nu ştiu cum...
La final, cumva nemeritat (pentru că, după părerea mea, finalul ar fi sunat mai bine dacă i-ar fi aparţinut lui Ducu Bertzi cu Mihai Neniţă), Victor Socaciu. Recitalul Socaciu m-a dezamăgit într-o oarecare măsură. Au fost cam multe cântece cu iz de campanie electorală (printre altele, acel Nu te lăsa), au fost cântece cu orchestraţia de pe bandă (pentru că, faţă de trupa cu care a venit cândva la Folk You, de data asta a apărut pe scenă doar cu omul de la clape), am avut uneori senzaţia de playback, uneori mă gândeam că Socaciu pur şi simplu îşi bate joc de noi. Unde mai pui că, pentru o clipă, mi-am amintit cum stătea Socaciu lângă Adrian Năstase într-o filmare pe care am văzut-o întâmplător cu câteva zile în urmă... După cum zice Andrieş, o fi politica bună, nu-i vorbă dar nu e digerabilă şi pentru mine.
A avut totuşi şi momente bune, acel moment cu vocea lui Pittiş, auzită dinspre scena aflată în beznă, vechea piesă Oameni de zăpadă (care mă impresionează de mulţi ani), Charlie Chaplin (o piesă bună pe care, prin 1986, o ascultam de pe vinilul Roata) şi chestia aia oarecum ciudată cu scara respecabilă (într-adevăr, o poveste de dragoste neconvenţională).
Legat de Socaciu, am ajuns la concluzia că festivalul în întregul lui are mai multă valoare decât recitalul organizatorului.
Revenind o secundă la Maria Gheorghiu, nu ştiu de ce mi-e greu să cred că a debutat la Om bun, în 1990. Sau poate am înţeles eu greşit discursul ei...
Mai este puţin şi plec spre centru pentru Om bun, seara a doua.
Îi doresc preferatului meu din concurs să aibă o prestaţie suficient de bună încât mâine să aibă parte de un premiu.
marți, 6 decembrie 2011
Om bun 2011
Au trecut câteva zile de când am văzut prin oraş afişele festivalului Om bun. Aflându-mă într-o perioadă în care mi-am propus să experimentez (în mai mică măsură) şi să revin în lumi pe care le-am mai frecventat cu destulă plăcere şi cu alte ocazii (în mai mare măsură), mi-am făcut şi refăcut calcule(le)le (pe care le-am băut) după care, în seara asta, am mers să-mi iau suficient de doritele 3 bilete.
Am zâmbit aflând că mai sunt bilete, am zâmbit aflând că, în seara a treia, nu mai erau disponibile bilete în faţă, am zâmbit când doamna de la casă comenta despre cât de nepretenţios sunt eu în comparaţie cu alţii care vor întotdeauna alt loc. :)
În drum spre casă mi-am dat seama că cel mai în faţă loc l-am prins la seara a doua, seară pe care mi-o doream mai mult decât pe celelalte. Prin urmare, voi asculta de pe rândul 3 recitalurile haioase (Andrieş şi Ada Milea despre care sper că va veni din nou împreună cu Bobo Burlăcianu despre care am aflat azi că prestează şi într-o piesă de la Teatrul Foarte Mic) şi recitalul combinat ca emoţii al lui Ivaniţchi pe care mă voi bucura să-l ascult din nou şi despre care sper că-şi va aminti de Scrumbia afumată care mi-a plăcut tare mult când am auzit-o în Mojo sau Music Hall în primăvară.
Dacă o să fiu în formă vor urma şi nişte cronici de festival...
Dar până la Om bun este foarte posibil să revin printre folkişti dragi duminică seară, pentru a reasculta alţi oameni buni. Detaliile pentru duminică seară vă invit să le citiţi pe blogul Ioanei.
Şi dacă am noroc să îmi amintesc la timp, nici sâmbătă nu mă voi lipsi de folk. Make va cânta în metrou la Unirii de la 12:30, în cadrul spectacolului celor de la Masca. Am bănuiala că în Folk Band Imperfect va cânta şi mai vechea mea cunoştinţă, Alex Nichita.
De ne vom vedea pe acolo... să ne simţim bine!
vineri, 27 noiembrie 2009
Folk de decembrie...

Miercuri 2 decembrie 2009, Mircea Vintilă+ Brambura în Iron City, de la 21:43. Intrarea aproape sigur va fi 15 lei. Berea e pe la 6 lei sticla iar cafeaua, dacă e să mă orientez după cele spuse miercuri de Jonnie şi de Mysha e... tare bună. Eu nu ştiu, n-am gustat-o până acum.
Între 14- 16 decembrie, la Teatrul Nottara, începând cu ora 18:00 în fiecare seară, Festivalul Om Bun. Invitaţii sunt foarte faini chiar dacă, de data asta, Emeric Imre lipseşte. Din punctul meu de vedere, numele pe care sigur le-aş (re)asculta cu mare plăcere sunt: Andrieş, Vintilă şi Scridon (pentru luni), Ada Milea, Daniel Iancu, Olăraşu, Maria Gheorghiu (mi-ar plăcea să aud Scândura şi în interpretarea ei) şi Andrei Păunescu (seara a doua), toate numele din seara a treia cu excepţia lui Şeicaru care, de la o vreme, nu-mi mai place...
Biletele la Om Bun, anul acesta costă 40 lei/ om/ seară.
În altă ordine de idei, pe 1 decembrie, în Mojo, e seară blues cu George Baicea.
luni, 8 iunie 2009
Grădiniţa te-aşteaptă până-ţi creşte un dinte
6 iunie 2009. Aniversare Ţapinarii (8 ani) în Green Hours. Nu mai fusesem niciodată acolo dar, pentru aşa ocazie, merita experimentat. Citisem vineri în Adevărul de seară ceva gen “trebuie făcută rezervare” aşa că am intrat pe site-ul lor de dimineaţă şi m-am anunţat prin e-mail. Rezervarea a fost confirmată, am aflat şi preţul biletului aşa că programul serii era clar.
Dimineaţă aş fi fugit la plajă dar anumite treburi care puteau fi amânate dar poate e mai bine că au fost făcute m-au reţinut acasă până mai târziu. Prin urmare am fugit în parc mult după prânz şi am stat un pic. Oprindu-mă la un chioşc să-mi iau ceva de băut dau de o vânzătoare supărată. Vorbea la telefon şi plângea. Şi-a cerut scuze dar... uneori mă întreb dacă e într-adevăr cazul să-ţi ceri scuze în astfel de situaţii... În definitiv, aşa cum avem dreptul la momente de bucurie, avem dreptul şi la clipe de tristeţe.
Ajung în parc, mă aşez pe peninsulă, pe malul lacului, având o mulţime de raţe în apropiere. N-am stat prea mult. M-am întors acasă mâncând ceva pe drum, m-am îmbăiat apoi am plecat spre centru. Întrasem oarecum în criză de timp şi mă stresa chestia asta dat fiind că nu ştiam cum merg treburile în Green Hours. Până la urmă a fost în regulă, am ajuns puţin după 20:00 în ciuda faptului că am aşteptat peste 10 minute metroul.
De la Romană am nimerit destul de repede deşi nu mai trecusem de mult prin acel sector de Calea Victoriei. Ajung, mi se spune că, venind singur, nu prea ştiu unde să mă aşeze dar, in definitiv, nici nu conta unde stau, important era să am vedere spre scenă. Şi am avut. Mi-am comandat şi
Ce-am reţinut din cele auzite dinspre ele? Că, una dintre ele, apreciază o piesă a lui Florin Chilian (care am aflat că e în turneu printr-o grămadă de oraşe, detalii pe folkblog). Am auzit şi de un tip de 50 de ani care, cândva, încerca s-o agaţe pe una dintre ele. Mai târziu, făcându-şi poze, apare întrebarea: “Dacă ne fotografiem suntem emo?” :D Se mai discuta şi despre un individ care nu părea superdotat (la capitolul financiar) dar care-şi luase un BMW, fază la care una comentează că “nu merită să dai atâţia bani pe o maşină. Maşina începe să se devalorizeze din ziua în care ai cumpărat-o. O investiţie serioasă ar fi într-o casă a cărei valoare, cu timpul, poate să crească”
20:35. Apare printre mese o fetiţă de vreo 4 ani, îmbrăcată în rochiţă albă. Se agită, aleargă, dansează. Îmi amintesc de fetiţa în egală măsură de simpatică despre care am scris în cronica ultimului concert Emeric Imre din 100 Crossroads.
La 20:58 începe concertul cu tradiţionala serenadă Du-te naibii de-aici! Se precizează apoi că aici, în club (nu pe terasă) a avut loc prima lansare de album Ţapinarii, într-o zi de octombrie. Continuă concertul cu... oare de unde au ştiut? “Îmi doresc o femeie frumoasă”... dar, spre deosebire de piesa lor, eu mi-o doresc şi deşteaptă... Ei, asta e! Dacă se va dovedi imposibilă perechea de însuşiri poate devin şi eu mai puţin pretenţios cu timpul. :)) A urmat Idei preconcepute continuate cu Pentru voi. Apoi, într-o piesă serioasă, “12 ani de acum înainte promit să fiu băiat cuminte”. Eu nu!
Moment politic. Fetiţa deja pomenită era în picioare, în faţa scenei. Să facem politică în condiţiile astea? Să facem dar după ce atenţionăm părinţii că trebuie să explice copilului că e vorba de un cântec, nu de adevărul absolut. Un ungur mic...
Unde eşti? Vreau să mă visez elefant... câteodată. Cam aşa s-ar povesti următoarele două piese. Apoi, pentru că N-are lumea bani iar eu sunt sado- masochist, Sunt fericit şi-mi iau La revedere...
Tănase, în cadrul momentului publicitar: “Nu râdeţi! O să vă însuraţi până la urmă chiar dacă nu ridicaţi mâna acum.” Da? Serios? Chiar dacă sunt tot ceea ce nu şi-ar dori o femeie? :D “Nu călca pe nervii mei cu tocuri”!
Au urmat “două vorbe pentru viitoarea fostă mireasă”. Parcă ziceam şi eu cândva ceva de viitoarea fostă soţie... Deci da, e firesc să fiu atras într-o oarecare măsură de spectacolele Ţapinarilor.
După un cântec adresat “domnişoarei piar” Ţapinarii au precizat din nou că vor tare mult să cânte „la nunţi şi la DIVORŢURI”. Nici că se putea introducere mai bună pentru Utopia!
22:03, fetele din stânga mea pleacă. Le-am regretat un pic deşi nu m-am concentrat prea mult asupra lor. Aveau chipuri drăgălaşe iar una din ele parcă avea dreptate “am nişte trăsături aparte. Sunt frumoasă dar nu poţi spune că semăn cu cineva”. A picat bine piesa aia cu frustrări... “Vreau să fug, să fug de ele/ De amantele mele/ De frustrările mele”.
A urmat piesa din cauza căreia i-am reţinut de mult timp, de la un concert anticenzură în timpul căruia Alex a fost fotografiat iar poza a apărut în defunctul Compact: Nu dau doi bani... Acum îmi dau seama că n-am apucat să precizez cum a evoluat atracţia mea pentru Ţapinarii.
Primul episod a fost acel concert anticenzură (sau ceva de genul ăsta; îmi aduc aminte că era vorba atunci de o propunere de lege prin care devenea obligatoriu să agăţi icoane în sălile de clasă, la fel cum, în vremea în care făceam eu şcoala generală, era obligatoriu să-l pui pe Ceauşescu în cui).
N-am mai auzit de ei până la Om Bun 2007. Aici, datorită unor condiţii aparte, Ţapinarii mi-au rămas definitiv în memorie. După Om Bun 2007 i-am revăzut în Vama Veche, la Folk You 2008 (de aici este şi poza pe care voi încerca s-o ataşez acestei postări). După Vama Veche nu i-am mai văzut până la concertul de acum câteva săptămâni din Expirat. Deci aniversarea de 8 ani a reprezentat al cincilea recital Ţapinarii la care am asistat. Pe Tănase am mai avut ocazia să-l ascult la Folk Frate, până să apară acea regretabilă ceartă dintre el şi Mysha. Nu mă pot constitui în avocatul niciunuia dar regret faptul că Tănase nu mai vine miercurea în Iron City. Era încă o voce pe care îmi făcea plăcere s-o ascult. Tot pe Tănase, în altă formulă (cu trupa Semne) aş fi vrut să-l ascult şi acum câteva săptămâni, în Big Mamou. Dar o conferinţă despre hipnoza ericksoniană şi NLP m-a făcut să renunţ la concertul Semne. Despre respectiva conferinţă am de gând să scriu, tot aici, în curând.
OK! Gata cu istoria. Să revenim la concertul susţinut aseară de Tănase (chitară şi voce subţire) şi Covei (voce groasă). Ei bine, poate din cauza cuvintelor spuse între melodii, mi-a devenit destul de simpatic şi Covei. Până aseară îl consideram pe Covei o simplă anexă la Tănase dar... se pare că greşeam. Sunt amândoi în egală măsură de haioşi.
Cum ar fi fost viaţa mea? Dacă ce? Dacă... hai s-o lăsăm baltă momentan. Poate voi scrie cândva despre oamenii care, dacă n-ar fi apărut în viaţa mea, cine ştie cine aş fi fost acum... Sunt câţiva oameni care au marcat substanţial existenţa mea. De influenţa unora mi-am dat seama aproape în timp real, de a altora mi-am dat seama peste ani...
22:09, Ţapinarii se retrag dar revin pentru bis cu Pescăruş. A urmat Şi zeii mor apoi Eşti frumoasă dar te strică faţa (piesă compusă în 2001). Covei: “E greu să cântaţi pe ritmurile noastre”. Piesa a fost întreruptă de declaraţie de dragoste apoi de o parodiere a celor de la Direcţia 5 (“am nevoie de tineeeeeeee”). Finalul a aparţinut, într-o oarecare măsură, publicului. Unul din Ţapinari, adresându-se unui tip care ridicase mâna semn că se însoară anul acesta (fericit? nefericit?) spune: “Hai! Cântă şi tu! Ne jucăm doar.” Adevărul e că, lângă o viitoare soţie cu personalitate îmbârligată, poate fi dificil să cânţi aşa refren... “Eşti frumoasă dar te strică faţa/ Te strică ochii, nasul sau mustaţa/ Eşti naşparlie rău, rău, rău”
Un tip, cu un imens urs de pluş în braţe, trece pe lângă scenă. Covei îl recunoaşte: “tu eşti băiatul cu fata aia care iubeşte fetele. te ştiu din avast. e materialistă? te aşteaptă? dă-i un beep înainte, să fi sigur...”
Apreciez stilul în care gândesc Ţapinarii problema minorităţilor sexuale. Consideră că un bărbat are nevoie de “o parteneră de sex opus”, reciproca fiind la fel de valabilă. În schimb, dat fiind că au drepturi, acceptă şi ideea de individ cu orientare sexuală alta decât cea heterosexuală. Aş traduce discursul lor prin: Nu sunt de acord cu voi dar, atâta vreme cât legal sunteţi ocrotiţi, nu am nici cum să mă opun vouă. Genul de discurs pe care îl adopt şi eu... Singura parte tristă în povestea asta e că eu chiar m-am ataşat de o lesbiană... Nu ştiu dacă mai există vreun bărbat care să fi trecut prin asta... Aş fi dispus la un schimb de experienţă, în caz că se găseşte vreun păţit. :D
Finalul aparţine piesei care mi-a inspirit titlul postării... “În mintea ta complicată nu vei găsi fericirea...” Chiar mă gândeam, după concertul Daniel Făt din 100 Crossroads, că, de-ar fi fost atunci un concert Ţapinarii, dat fiind accidentul cu dintele meu, ar fi fost titlul ideal pentru o cronică.
