Îmi pare rău că vă refuz...

-Adrian, sună-l tu pe x să-l întrebi ce mă interesează pe mine.
-Îl sun dacă îi am numărul de telefon dar din câte ştiu nu-l am.
-Îl are x dar a zis că nu vrea să-l sune. Iar y nu răspunde deci nu ştiu dacă vrea să mă ajute.
-Asta înseamnă să-mi complic eu viaţa, nu-i aşa?
-Da
-Ei bine, de data asta nu accept să mi-o complic. Îmi pare rău că vă refuz...

Ei bine, uneori reuşesc să aleg când ajut fără ca asta să fie datoria mea şi când să nu ajut. Am fost destul de încântat de felul în care am reacţionat.

Totuşi, pentru că e vineri şi pare să se fi instaurat regula problemelor încurcate ale sfârşitului de săptămână, nu a trecut mult timp şi m-am lovit de o problemă cauzată de comunicarea din doi în doi, în toate direcţiile. Deşi mă autoinstruiesc în domeniul acesta, nu sunt expert în comunicare. Totuşi, din şirul evenimentelor rezultă că am contribuit în destul de mică măsură la gafa produsă. După socoteala mea, vina mea este sub 25 % din vina generală. Prin urmare... deşi expresia are pentru mine un înţeles pe care voi este posibil să nu-l percepeţi, am rămas din nou prost... Altfel spus, eu învăţ ca prostul iar ceilalţi se complac în mediocritatea lor cu seninătate, zădărnicind astfel eforturile mele...

13 zile de tăcere

10 iulie, mă supăr pe familie, familia să supără la rândul ei pe mine. Au urmat 13 zile în care, cât am fost acasă, am vorbit foarte puţin. Ceilalţi la rândul lor m-au întâmpinat cu tăceri. Era destul de apăsătoare atmosfera, neplăcută, rece... Mie nu-mi plăcea acel gen de atmosferă chiar dacă aducea cu ea o oarecare doză de linişte.

Vineri, a apărut o ocazie bună pentru un scurt schimb de vorbe. Am profitat de ora târzie şi de întârzierea pe care o avea cu pregătirea rucsacului şi mi-am intrat din nou în rolul de sandwich maker. Am primit răspunsuri reci, scurte şi în silă, prea puţin încurajatoare. Totuşi, după atâtea zile în care fie s-a chinuit cu imprimanta fără să-mi mai ceară ajutorul, fie a "mirosit" că am rufe de spălat şi a eliberat sârma, fie pur şi simplu m-a ignorat, a fost o formă de dezgheţ binevenită.

Sâmbătă, observ mucegai în punga de pâine din care "gătisem" sandwich-uri seara. Într-un târziu, îmi dau seama că e bine să-l anunţ de situaţie astfel încât să-şi verifice sandwich-urile înainte de a le mânca. Deşi pe sms nu se simte tonul "vocii", presupun că nu mi-a mulţumit în silă sau cu supărare.

Duminică seară ne revedem. Oare se va confirma că am trecut amândoi peste supărarea relativ prostească? Chiar dacă uciderea tăcerii îmi aduce extrem de puţine posibile avantaje, prefer o atmosferă călduţă, chiar dacă artificială în locul unei atmosfere reci, triste, indiferente...

A fost o perioadă în care fiecare a pus deasupra orgoliul personal. Poate nu sunt singurul care şi-a dat seama că e mai bună o atmosferă de minimă colaborare, pe măsura abilităţilor de comunicare puţin dezvoltate la toţi cei implicaţi.

Pe zi ce trece mai scârbit...

...mai furios...
...mai lipsit de poftă de viaţă...

Spune-mi ce dobitoci ai în preajmă şi o să-ţi spun dacă iubeşti sau nu oamenii. După teoria asta am ajuns să-mi răspund într-o oarecare măsură de ce mi-a dispărut aproape de tot cheful de conversaţie, de scris (e-mail, blog, sms), de întâlnit oameni.

Duminică dimineaţă, în timp ce mă căcam, aud telefonul sunând. Îmi spun că mă pot uita când ies să văd cine m-a căutat. Ţeapă! Şterge-te la cur cu gândul! Telefonul sună din nou. Luuuuung. Şi din nou... Şi din nou... Deja nervos, ies exact când telefonul suna a cincea oară. Până să-l iau în mână se opreşte din sunat. Furios, verific cine era (aveam şi multe variante din care să ghicesc, Daniel, Daniel sau... Daniel) îl închid! Şi atunci... MINUNE! Sună fixul iar mama, cu eternul ei comportament de sclav PROST, mă cheamă: Dănuţ! Cristinel! Adi, vino la telefon. Căcat, oare cum naiba mă cheamă? Dacă mama nu ştie cum mă cheamă încep să am şi eu îndoieli. Data viitoare când o să fie nevoie să mă prezint o să scot buletinul să verific.

Îi strig că nu vin dar ea insistă. Merg la telefon şi închid. Mama protestează şi mă ceartă că nu vreau să vorbesc cu fraţii mei. Deci sunt rău. Deci să-mi fie ruşine. Deci de ce dracu` mă mai primeşte în casă? Să-mi cer scuze că exist? Totuşi, la cât a "plantat" bătrânul în alte "cuiburi", e chiar imposibil ca ei să-i fi fost băgat pe gât vreun copil născut de alta? E serioasă treaba dar chiar m-am gândit ieri la asta. Şi nu obişnuiesc să mă uit nici la desene animate, nici la filme...

Deci da, cu cel mare nu am ce să vorbesc pentru că singurul subiect care m-ar interesa pe moment nu cred că îl poate susţine suficient de convingător încât să-mi fie de folos. Amănunte aici şi aici. Şi paguba în situaţia asta, cel puţin pe moment, este a mea pentru că în primul rând eu am de suferit.

Iar cel mic s-a obişnuit să mă sune de fiecare dată când are nevoie de vreo informaţie, el fiind plecat pe munte. Ei bine, m-am săturat! De cele mai multe ori i-am răspuns şi am încercat să-l ajut. Acum... am simţit nevoia să pun ordine în lucruri aşa că l-am cadorisit cu un sms:

"Aş prefera să nu mă mai suni de pe munte. Găseşte-ţi pe altcineva care să-ţi ofere informaţii când eşti plecat!"

Probabil a contat foarte mult faptul că, în ultima mea tură, nu mi-a răspuns la sms-ul în care ceream o prognoză. Nu am nimic împotrivă să dau o mână de ajutor în diverse situaţii dar tare mi-ar plăcea să mi se răspundă la fel când la rândul meu am nevoie de ajutor.

Atmosfera acasă era tensionată. Deşi aveam de gând să mănânc înainte de a pleca am ales să plec nemâncat pentru că aş fi suportat greu încă câteva minute lângă cea care s-a grăbit să mă critice fără să argumenteze chestia asta.

Mă opresc la o patiserie, mănânc ceva, îmi iau de la un chioşc bidonul de suc şi, culmea contradicţiei, după ce-mi găsesc cu greu loc pe iarbă (ori era prea aglomerat, ori era mizerie, ori umbră, ori aveam o nedefinită senzaţie neplăcută), la o temperatură care urca către 40 de grade, continui să citesc cartea despre K2 la terminarea căreia sper să pun şi de-o recenzie.

Citesc cu noduri, nu-mi găsesc liniştea, mă gândesc că Daniel a fost la rândul lui enervat de reacţia mea (deşi, dată fiind insistenţa lui, consider că aveam şi eu ceva dreptate, la fel cum aveam şi anul trecut când m-a tocat cu telefoane când avea nevoie de numărul unui salvamontist din Herculane, număr care, fireşte, nu l-am găsit în telefonul pe care mi-l indicase, găsindu-l mai greu, printr-un inspirat googlesearch) şi, ştiindu-l că cedează nervos destul de uşor, mă întreb dacă era într-un loc sigur sau, sub influenţa furiei, îşi riscă viaţa neglijând cine ştie ce aspect banal, pe o vale sau creastă nemarcată. Furie şi îngrijorare. Seara, când a ajuns acasă, rămăsese doar scârba.

Ajung acasă...

-Ce-i asta, femeie?
-E sacul mic.
-Şi nu puteai să spui că ţi s-au terminat sacii de gunoi? Îmi reproşezi mie că nu vorbesc...

Cu o seară în urmă, aud în somn o chestie: Dacă întreabă de ce n-am răspuns îi spunem că am fost plecaţi. De aici apare o teorie: dacă se aşteptau să fie luaţi la întrebări înseamnă că le sunase telefonul iar ei nu răspunseseră.

Se pare că am avut de la cine învăţa evitarea comunicării. Părinţii, deşi nu conştientizasem asta până ieri, sunt experţi în evitarea comunicării.

Pentru că era musai ca viaţa să se continue cu mizerii, pentru a nu ştiu câta oară, neanunţat, m-am trezit singur în birou. Probabil a fătat din nou scroafa iar acum îşi alăptează purceii. Nu ştiu nimic, nimeni nu m-a anunţat, nici măcar în treacăt, că iubita mea colegă de birou a lipsit azi din cauza x sau y. Continuare la textul de aici...

Dacă adaug şi că sâmbătă mi-am dat seama că măseaua reparată provizoriu anul trecut este acum numai bună de scos, dat fiind că s-a fisurat, o parte din ea mişcându-se, pot spune fără teama că aş greşi că am o viaţă "MINUNATĂ"...

Respect pentru Metrorex sau Metrorex şi comunicarea

De dimineaţă, venind spre birou, am fost surprins de aglomeraţia de la Piaţa Victoriei. Ajung pe peron cu greu şi apoi sunt din nou surprins de metrourile care păreau înşirate în tunel, fiind vreo 4- 5 care au intrat în staţie imediat după ce elibera staţia cel de dinainte. Am considerat că există o problemă şi am devenit curios. În acelaşi timp, am constatat că lucrurile sunt destul de bine controlate în situaţia creată, situaţie care părea dificilă.

Ajung la birou şi trimit un e-mail:

"----- Original Message -----
From: Adrian Negoita
To: contact@metrorex.ro
Sent: Monday, May 30, 2011 12:04 AM
Subject: Statia Piata Victoriei, azi dimineata


Buna ziua,

va rog sa-mi comunicati motivul pentru care azi 30 iunie 2011, intre 08:50- 08:55 AM, accesul catre peronul pentru directia Pipera al statiei Piata Victoriei a fost extrem de dificil datorita aglomeratiei.

Multumesc!
Adrian Negoita
Posta electronica: adrian_negoita_2005@yahoo.com
YM: adrian_negoita_2005
Blog: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com"

Cred că era puţin trecut de ora 10 am când am scris. Aproape uitasem de mesaj, prins cu un alt mesaj, complicat, care necesita un răspuns. Revenind la inbox acum câteva minute am avut plăcuta surpriză să găsesc un răspuns din partea Metrorex, chiar de pe contul directorului general.

"Re: Statia Piata Victoriei, azi dimineata
FROM: Gheorghe Udriste
TO:Adrian Negoita Message flagged Monday, May 30, 2011 10:58 PM

Domnule Negoita,
Inainte de a va da un raspuns mai detaliat care cu siguranta la aceasta ora nu va mai ajuta cu nimic, va raspund direct pntru ca incerc pe cat posibil sa comunic direct si operativ cu utilizatorii metroului.

Azi dimineata dupa ora opt, in statia Tineretului, s-a observat ca un disozitiv (jgheab) pentru colectarea apelor din plafonul statiei s-a desprins, punand in pericol circulatia trenurilor, fapt pentru care operatorul de circulatie a dispus intreruperea functionarii metroului pe linia respectiva, pentru cateva minute necesare interventiei si asigurarii gabaritului de libera trecere a trenurilor.Circulatia a fost reluata normal dar cu o mica dereglare a graficului de mers si cu influente pe intreg parcursul, pana la st Pipera.

Imi pare rau ca sa-ntamplat nu asemenea eveniment neplacut si care v-a afectat si pe Dvs!

Sper ca asemenea evenimente sa fie cat mai rare sau deloc!

Multumesc pentru intelegere!
Cu stima,
Gh Udriste,Dir General"

După un astfel de răspuns apreciez că nu este deloc întâmplătoare implicarea Metrorex în proiectul Lecturi urbane şi în colaborarea cu bicicliştii din Bucureşti. Legat de biciclişti, mă bucur când, serile sau în week-end, îi observ urcând sau coborând din metrou, semn că decizia Metrorex este utilă.

Este genul de situaţie după care te bucuri un pic că asta se întâmplă în România, ţara în care, spune lumea, nimic nu merge. Ei bine, poate lucrurile nu merg perfect dar este un pas înainte felul în care Metrorex oferă informaţii despre un eveniment la care au fost martori sute de bucureşteni.

Felicitări, Metrorex!

Găsi-te-ar boala sau comunicarea ca nevoie fiziologică

E dimineaţă...

Hapciu! Găsi-te-ar boala! se aude dintr-o cameră...

F***-te-n gură! Că m-am săturat... Laşi deschise toate uşile şi toate geamurile şi te miri că-i curent... se aude din partea cealaltă a casei...

Eu, prins "la mijloc", tac şi mă-ntreb la ce foloseşte genul acesta de exprimare... Aşa a apărut ideea de comunicare văzută ca nevoie fiziologică... Nu vorbim pentru a transmite ceva, vorbim doar pentru că sfincterul oral oboseşte uneori de atâta încleştare şi... se deschide... şi iese la suprafaţă un cuvânt precum, prin alte zone ale corpului, dedicate respectivelor funcţii, ies alte chestii... Transpiraţie, spermă, fecale, urină sau vorbe, pentru unii indivizi este cam tot aia...

Despre oameni sau Recomandare 2

Se pare că azi este ziua recomandărilor...

Am dat oarecum întâmplător peste articolul unui tânăr inteligent, cu un stil cognitiv care îmi place din ce în ce mai mult. Aproape că îl invidiez (după cum preciza Oana cândva, este vorba şi aici de invidie nerăutăcioasă) un pic pentru vârstă, pentru felul în care gândeşte, pentru felul în care acţionează.

Cândva, ar fi putut să intre într-un mic conflict cu mine datorită unui accident dar a ştiut şi atunci cum să explice lucrurile. Întâmplător nu mă supărasem atunci iar după ce mi-a explicat incidentul mi-a devenit chiar simpatic.

Ne ştim, virtual, de ceva timp. L-am văzut de câteva ori la acţiuni la care s-a nimerit să particip şi eu. Nu ne-am vorbit niciodată faţă în faţă. Sunt unele idei de-ale lui cu care sunt doar în mică măsură de acord. Totuşi, este genul de om care-mi place.

Prin urmare, îmi face plăcere să recomand articolul de aici.

Şi totuşi e rău...

Nu ştiu dacă am reţinut corect dar parcă citeam la Daniel David o idee de genul:

"Este relativ uşor să reduci numărul emoţiilor negative dar este mai greu să creşti numărul emoţiilor pozitive"

Reducem agresivitate, ură, furie... Şi ce punem în loc? Lăsăm gol? Se pare că asta e noua mea obsesie, înlocuirea unor emoţii cu altele de sens contrar pe care nu reuşesc să le am... Sau, în cazul în care le am, nu reuşesc să le exprim decât parţial...

Teoretic aş avea ce pune în loc, ar exista oameni la adresa cărora, până acum, n-am avut de făcut niciun reproş sau am avut de reproşat doar chestii mărunte. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, am ajuns la concluzia că aceşti puţini oameni se află mult prea sus pentru a mă putea agăţa de ei.

Parcă e mai bine când îţi dai seama după câteva cuvinte că omul se află deasupra ta, în felul acesta sesizezi la timp că ai putea interacţiona cu acesta doar în contextul îngust în care ajungi să-l cunoşti. Cel puţin omori la timp vise cu ochii deschişi. Dar ce te faci când, peste ceva timp, constaţi că omul îţi acordă atenţie chiar dacă face asta stând în umbră? Ce te faci când, total pe neaşteptate, îţi pune o întrebare la care pur şi simplu nu poţi răspunde fără să te gândeşti un pic? Ce te faci când trece vremea şi nu se mai iveşte ocazia pentru un răspuns cât de cât coerent? Şi dacă răspunsul este un simplu da pe care simţi că trebuie să-l completezi cu o argumentaţie autodevalorizantă? Ce te faci când ai totuşi amintiri plăcute în legătură cu omul respectiv? Când jumătate din tine îţi spune să fugi pentru că altfel ar putea deveni dureros iar cealaltă jumătate îţi spune să încerci pentru că lucrurile ar putea sta mai bine decât îţi imaginezi?

Dar într-o situaţie un pic diferită? O situaţie în care cunoşti un om despre care nu ştii absolut nimic, un om care, în timp, se strecoară cu discreţie şi eleganţă în viaţa ta, un om despre care-ţi dai seama, mai târziu, că se află deasupra ta şi... din nou cele două jumătăţi se bat cap în cap... Să fugi? Să încerci?

-------------------------------------------

Legat de agresivitate, am fost surprins vineri seară când cineva a spus câteva vorbe despre mine după ce m-a întrebat dacă poate fi sinceră. Ei bine, în acel context, am preferat sinceritatea. Şi am aflat că ea sesizase la mine mult mai mult decât îmi imaginam eu că s-a putut vedea în 10 ore. Printre altele, cam multă agresivitate pe care nu-mi imaginam cum a detectat-o... Mai târziu m-am gândit că agresivitatea se vedea în încercarea de poezie pe care tocmai o răspândisem în grup. Ei bine, aici s-ar impune o explicaţie, poezia era scrisă în 2004 şi, de atunci, am evoluat măcar un pic... Dar încă sunt momente în care, aşa cum mi se mai reproşează din când în când, sunt rău.

Pe partea cealaltă, din acelaşi grup, am primit din partea celei cu care comunicasem cel mai bine şi căreia îi spusesem lucruri pe care nu le-aş fi spus celorlalţi, un text pe care îl puteţi citi şi voi aici. Nimic de zis, faine cuvinte dar... cât de departe sunt de ieri, de azi, de mâinele fiecăruia dintre noi...

Şi dacă tot vorbim de grupul de vineri, ieri am ascultat vreo 2 ore ritmuri când blegoase, când antrenante selectate de o altă membră a grupului. În muzica aleasă cred că şi-a descris mai bine adevărata faţă. Şi când te gândeşti că i-am spus într-o seară că, după părerea mea, stilul ei dur reprezintă o simplă mască...

De la al patrulea membru al grupului am primit o sugestie interesantă. S-ar zice că este o idee bună să încerc să practic un sport care să-mi consume energia care este altfel tradusă în agresivitate. Şi aşa mi-am amintit cât de nervos pedalam într-o sâmbătă când strada de lângă blocul meu era blocată de maşini şi, după câteva secunde de aşteptare, m-am întors din drum şi am găsit altă ieşire dintre blocuri. Cel puţin câteva sute de metri am pedalat în forţă, nervos...

Cam asta am avut de spus... Oscilez în continuare între descurajare şi vagi speranţe de mai bine...

Va urma...

În seara asta m-am bucurat, cu moderaţie, de un va urma pe care îl doream dar nu ştiam cum să-l provoc. Un va urma cu un grup în care, deşi nu am fost neapărat mângâiat pe creştet, m-am simţit în cea mai mare parte a timpului bine. Un grup în care am fost mai mulţi (10? 12?) şi, la final, am rămas 5. Un grup care a ajuns să mă cunoască în 8- 10 ore mai mult decât m-au cunoscut alţii în ani de zile. Fiecărei persoane din grup şi moderatoarei (am senzaţia că nu-i tocmai cuvântul potrivit dar nu găsesc acum ceva mai bun) le adresez mulţumirile mele.

Să sperăm că, pe termen mediu şi lung, fiecare va avea de câştigat de pe urma acestor ore petrecute împreună.

Ei bine, când am început, pe 30 octombrie 2009, era toamnă. În seara asta, 11 decembrie 2009, pare să fi venit iarna şi în Bucureşti.

Iarnă sau nu, vă doresc zile senine!

Diverse...

Vineri seară, la workshopul de comunicare, mi-a venit o idee genială. Am descris o situaţie trăită de mine acum câteva săptămâni şi apoi am întrebat: Tu cum ai fi reacţionat? Ei bine, răspunsul primit a dovedit că eu am reacţionat mult mai bine în acea situaţie. Nu am intenţia să critic persoana care mi-a răspuns (deşi la fel de bine ar fi putut să evite răspunsul, regulile după care lucram permiţându-i asta) pentru comportamentul pe care şi-a imaginat că l-ar avea în acea situaţie, mă bucur doar să constat că din când în când mă adaptez mai bine decât alţi oameni unor situaţii jenante. Concret, situaţia descrisă de mine (inclusiv aici) era următoarea:

Te afli într-o cârciumă cu o persoană cu care ai comunicat bine de-a lungul timpului. Ai totuşi o zi proastă şi nu ai chef de vorbă. În plus, simţi că-ţi tremură mâna când iei doza/ paharul/ sticla din care bei.

Reacţia mea, pe care am mai povestit-o pe aici, era una de acceptare a faptului că tremur şi de aşteptare a momentului în care neplăcuta tensiune se va diminua.

Ei bine, ea credea că, într-o zi atât de proastă, ori ar fi evitat respectiva întâlnire ori ar fi ajuns să se certe cu cealaltă persoană. Repet, nu am intenţia de a critica. Doar mă bucur că am acceptat mai uşor situaţia şi am sfârşit prin a nu jena prea tare pe nimeni, în acelaşi timp bucurându-mă, în măsura în care emoţiile zilei o permiteau, de seara aceea.

Ieri, după deja obişnuita întâlnire de sâmbătă, simţeam nevoia să mai stau un pic la aer aşa că nu m-am mai grăbit spre casă. M-am oprit în parc gândindu-mă la cât de încurcate sunt unele lucruri... M-am aşezat pe bancă şi am încercat să formulez un lung sms. Spre bucuria mea am reuşit să mă fac înţeles iar răspunsul primit suna suficient de bine. Simţeam nevoia să mai scriu unei fiinţe dar... în acelaşi timp am încercat să mă abţin. Sunt lucruri pe care eu le consider extrem de importante şi, din cauza asta, prefer să mă gândesc un pic mai mult până să le transmit. Oricum, un lucru e sigur, în curând va trebui să spun două chestii pe care am evitat să le spun până acum. Pare momentul potrivit...

Ajung acasă şi mă apuc de scris. Aveam de tratat o temă importantă şi, surprinzător, am reuşit să mă concentrez destul de bine asupra ei. Totuşi, simt că nu am terminat aşa că nu-mi rămâne decât să sper că voi mai avea cel puţin o zi în care să mă concentrez la acea temă pe care chiar trebuie s-o lămuresc destul de rapid.

Seara intru pe messenger şi, în statusul unei persoane pe care o simpatizez (din motive care s-au schimbat în timp) de aproximativ 5 ani, văd acel text auzit de mine în metrou zilele trecute. M-a bucurat această dovadă a faptului că, măcar din când în când, mă citeşte.

Azi mă trezesc destul de devreme în aşteptarea momentului în care urma să plecăm spre Cernica pentru a încerca reconstituirea traseului pe care s-a ţinut concursul din 31 octombrie. Ei bine, am avut câteva ore plăcute în şa în deja obişnuita echipă Andrei, Ionel, Cristi, Daniel, eu. Am mai întâlnit în pădure ciclişti, printre aceştia chiar unii importanţi: Octav cu un prieten şi cu Dan+ echipa de la MBike. Deşi nu-mi luasem frontala la mine şi ne-am întors pe întuneric spre casă totul a ieşit bine. Ca şi în precedentele ocazii ne-am înţeles bine, am glumit, am pedalat, am fotografiat. Poate apuc să pun şi pe aici un slide show...

Zile senine!

Trist...

Azi dimineaţă am avut senzaţia că-l văd pe Alex Nedelea, unul din profesorii cu care am colaborat bine în facultate şi pe care mare parte din colegi l-au avut îndrumător de licenţă. Am avut şi senzaţia că omul m-a remarcat la rândul său. Am simţit nevoia să dispar urgent din zonă... Mai zilele trecute am văzut alt profesor, numit (i)Sterie de un coleg pus pe glume...

Şi aşa îşi aduce omul aminte de unul din multele conflicte nesoluţionate... Trist moment! :(

Totuşi, dacă e să găsesc şi o parte bună în perioada aia plină de eşecuri, aş putea spune că, spre finalul facultăţii, mi-am dat seama de o chestie. Dincolo de orele de studiu, dincolo de rezumatele făcute la bibliotecă şi de orele petrecute tehnoredactând, a termina o facultate înseamnă şi a comunica eficient. Deşi mai puţin vizibil, probabil a fost unul dintre motivele care m-au făcut să renunţ. Deşi 2 sau 3 ani comunicam cu uşurinţă cu profesorii, mai târziu simpla discuţie necesară pentru programarea unui examen începuse să-mi provoace coşmaruri. Ajunsesem, acolo unde se putea, să programez examenele prin e- mail (din fericire erau şi profesori care răspundeau la e- mail, o foarte plăcută surpriză în acest sens fiind Maria Pătroescu). Dar mai trebuia să comunic cu mulţi alţi oameni pentru licenţă... trebuia să comunic cu cineva de la ANM pentru date climatice, cu cineva de la Apele Române pentru debite şi alte poveşti hidrologice, cu biroul nu ştiu care pentru hărţi topografice...

Orice efort se dovedeşte zadarnic dacă nu reuşeşti să comunici. Şi aşa, peste ani, am ajuns să răspund pozitiv sugestiei legate de participarea la workshop-ul de comunicare despre care tot vorbeam în ultima vreme... Ce va ieşi din povestea asta? Deocamdată nu ştiu... Dar am minime (realiste prin micimea lor) speranţe...

Textul acesta, deşi nu intenţionam iniţial, pare să continue discuţia la care ajunsesem miercurea trecută cu Oana, discuţie în timpul căreia eram aproape s-o întreb: Şi tu??? Dar discuţia aceea eu o deschisesem, ea având o reacţie des întâlnită cu care, după atâta vreme, m-am obişnuit. Prin urmare, resping acea reacţie cu mai puţină violenţă (deşi am senzaţia că violenţă nu e deloc cuvântul potrivit în respectivul context). Oricum, ştiam că nu am niciun motiv să mă supăr pe ea.

Folk, frate! 100 % (23 septembrie 2009)

Cronică destul de întârziată...

Plec spre centru pe la 18:30. Ajung la Unirii, mă opresc în Mc Donalds, mânânc cartofi prăjiţi înmuiaţi în Lipton apoi completez masa cu o gogoaşă. După asta, pentru că vremea era bună iar eu aveam chef de citit, m-am oprit pe ghizdul fântânii de la Arhitectură.

Pe la 20:00 mă-ndrept către Iron City întrebându-mă cât de aglomerat voi găsi clubul. Ei bine, nu părea aglomerat deşi mare parte din cântăreţi erau deja acolo (Mysha, Jonnie, Alex, Fram). Aşteptam să se mai adune oameni dragi în jurul meu după 20:30. Până la urmă, faţă de ce mă aşteptam, a fost o singură absenţă, motivată: Oana. În rest, dintre cei ce mi-au fost de-a lungul (şi de-a latul :D) vremii mai apropiaţi, au fost lângă mine Sandra, Gabi (cu povestea ei interesantă despre câini şi cu vocea-i care e într-adevăr specială), Ştefan (venit pe motocicletă), Florin şi Alexa.

Având cu cine discuta timpul trecut până la începerea concertului s-a scurs pe nesimţite. Cât am fost singur am terminat o bere şi am discutat un pic cu Mysha pe tema comentariilor de pe blogspot. Deşi omul explică foarte clar ce-i de făcut am vaga senzaţie că tot nu va merge. Dar caut în continuare o soluţie care să fie în acelaşi timp confortabilă şi eficientă. O voi găsi cândva...

Despre concert, dat fiind că n-am mai scos notesul, aşa cum îi scriam Oanei în sms (pe când omuleţii de pe scenă cântau Cântec pentru tine), nu voi putea scrie prea multe. Momentan să explic titlul postării. De data asta nu au fost invitaţi, cel puţin până ne-am retras noi, târziu în noapte. Au cântat Mysha, Teddy, Jonnie, Alex, Nicoleta Pălărie, Bodi. Fram, deşi era acolo, nu-mi amintesc să se fi auzit. Bodi a avut chef de cântat la pieptăn aşa că am avut şi eu, în sfârşit, ocazia să-l ascult zgomotind din acest neobişnuit instrument. Alex mi s-a părut în formă, sau poate ar trebui să spun asta despre Aurica.


S-au cântat cam toate piesele care-mi sunt mie dragi: Nebun de alb şi o bucată de Oraţie de nuntă (ca promo pentru concertul Emeric Set de marţi 29, ora 22:00), Gândacul, Tanţa, Verginica, Victoria, Pseudofabula (cu Nico şi Mysha pe scenă), Păpuşarii, o grămadă de cântece de munte (Imnul Bucegilor, Imnul Pietrei Craiului, ceva marca Costică David, Cerbul), o Râpă încercată în timpul probelor de sunet, bucăţi din Olăraşu, bucăţi din Andrieş (deşi a lipsit Tivodar, Andrieşul de serviciu; deşi o vreme am fost certat cu muzica lui Andrieş se pare că a venit momentul împăcării), Ţi-am luat un inel combinat cu Şi te iubesc atât de..., Cântă cucul (fără ultimele două strofe care, constata Jonnie, nu ne plac). [Later edit: Eram la un pas să uit de noua mea piesă favorită, reauzită în Iron City. Scândura Mariei Gheorghiu. E de-a dreptul superbă piesa asta, sper să intre în grupul de piese pe care le voi auzi des la Folk, frate!] [Şi mai later edit: dar de Eşti frumoasă dar eşti proastă, a celor de la Antract, cântată, pentru a nu lăsa loc de aluzii, de Mysha şi Jonnie aflaţi pe scenă, faţă în faţă, noi văzându-i din profil, chiar nu spun nimic? Că doar e prima dată când o aud cântată aici. Un alt moment plăcut pe care era musai să-l notez!]



Chestia cu cântecele de munte cântate târziu în noapte m-a făcut să uit de ceas.

Aproape de final, un tip simpatic din public scrisese cu carioca pe 2 foi A4 două mesaje: Ceva mai vesel şi Şi mai vesel.

Legat de emoţii nu cred că am trăit ceva special. A fost doar o stare plăcută care nu cred că avea un motiv anume. Mai degrabă starea de bine se datora unui cumul de factori: muzică bună, oameni faini în jurul meu, atmosfera nu foarte afumată, seara precedentă în egală măsură de plăcută, poveştile despre Taverna...

Poate n-am fi plecat (eu şi Sandra, ceilalţi retrăgându-se rând pe rând) din club până la finalul nopţii Folk, frate dacă eu n-aş fi început să casc. Sandra m-a văzut şi a propus să ne retragem. Recunosc că sunt adormit şi urcăm scările. În faţa clubului, taxiuri. Decidem că mai vrem să stăm la poveşti aşa că pornim la plimbare. Aerul nopţii, destul de cald, ne înviorează. Aşa a continuat cea mai completă noapte Folk, frate... Am stat la poveşti (de-ale mele, de-ale ei) până dimineaţă. Tot învârtindu-ne prin centru, ne-am trezit din nou pe Blănari. Ne apropiem de Iron, sesizăm că nu se mai aude folk aşa că nu mai coborâm. O luăm spre Unirii şi coborâm la metrou. Între timp trecuse de ora 5... Îi vine metroul, aştept şi eu, îmi dau seama că o necesitate urgentă se cere satisfăcută aşa că mă retrag din subteran şi caut un tufiş. Fericit revin în staţie, iau un metrou de centură, cobor la Grigorescu. Cu greu îmi mai ţineam ochii deschişi... Din cauza asta, adormind pe scaun, ratez un metrou de Republica. Mă trezesc, mă ridic de pe scaun şi-l văd plecând din staţie. M-am plimbat pe peron până la următorul pe care nu mai aveam de gând să-l ratez. Vine, ajung aproape de casă, merg obişnuitul sfert de oră, ajung sus, din nou toaletă (e ceva ciudat, cred, cu cartofii de la Mc Donalds; cred că tot ei mă deranjaseră la stomac şi când am plecat în Vamă, de evitat pe viitor...), mă-ntreb dacă mai are sens să mă bag în pat pentru o oră şi ceva, decid că mai bine dorm un pic decât să trag de mine toată ziua, dorm...

Plec spre birou, ajung, lumea remarcă faptul că, precum în desene animate, aş avea nevoie de nişte scobitori să-mi ţină ochii deschişi... Supravieţuiesc evitând să mă ocup de chestii care-mi solicită mai tare atenţia.

Regrete? Nu e loc de ele! Chiar a fost o noapte frumoasă. Iar felul în care am comunicat pe final mi-a creat o stare plăcută. Sunt foarte puţine persoanele cu care comunic la fel de deschis precum comunic cu Sandra. Discutându-ne fiecare problemele ne descărcăm sufletele şi, într-o oarecare măsură, găsim soluţii la ele. Nu ştiu dacă am căutat vreodată soiul acesta de comunicare dar constat că-mi face bine. O definiţie ceva mai exactă pentru prietenie/ amiciţie, incomparabil mai bună decât definiţia Roxanei... Adaptare... Asertivitate...

Peste toate astea rămân două întrebări la care ea mi-a sugerat răspunsuri iar eu n-am respins categoric sugestiile ei...

Să mă contrazic, sperând că în felul acesta am de câştigat în două direcţii (una fiind direcţia obsedantei Roxana despre care aş putea astfel înţelege de ce, la rândul ei, se contrazice), sau să fiu rigid şi să rămân pe poziţia pe care mă situasem acum câteva luni?

Să mă simt vinovat că nu reuşesc să mă ocup serios de temele pentru acasă sau să mă bucur că, de câteva săptămâni, viaţa mea e mai plină de sens?

Şi totuşi, nu-ţi pot spune cum poate ajunge un om care, cândva, pierduse orice speranţă să ştie că, undeva, există o soluţie pentru ameliorarea- rezolvarea problemelor sale... Caută şi vei găsi! Pentru jumătatea de viaţă care urmează merită căutat în continuare. Vor mai fi căderi (cum a fost cea provocată de citirea acelui sms) dar voi gestiona din ce în ce mai bine respectivele seminţe de criză. Nu va fi perfect dar va fi mai bine.

VA FI MAI BINE! :)

VA FI MAI BINE! :)

VA FI MAI BINE! :)

VA FI MAI BINE! :)
VA FI MAI BINE! :)