Eşti deprimat când... (1)

... Te hotărăşti cu greu să schimbi lenjeria de pat deşi de la ultima schimbare au trecut peste două luni iar aspectul cearşeafului de pe pat sugerează că trebuia schimbat de mult.





PUBLICITATE:

O carte despre depresie poate fi cumpărată de aici.

Detalii despre autor pot fi citite aici.

Obsesia muzicală a serii

Nu am fost niciodată un individ pasionat de fluierat. Crescut fiind sub sloganul Nu mai fluiera că nu eşti pe Bărăgan (© mama), m-am abţinut mult timp să fluier, chiar şi în împrejurări în care s-ar fi potrivit s-o fac. Totuşi, cu trecerea timpului, mă abţin mai rar de la mai puţine lucruri (şi vorbesc aici de abţineri care au în mică măsură, chiar deloc legătură cu viciul). În seara asta, subit, gândindu-mă la un anticântec stupid (nu-mi mai amintesc acum la ce mă gândeam, atât de anticântec era), mă apucă fluieratul. Şi, la cât mă pricep eu să fluier, a ieşit cu totul altă linie melodică decât cea care-mi venise iniţial în vârful neuronului... A ieşit asta:



Mi-a făcut plăcere să constat că, într-un comentariu, cineva povestea despre Touching The Void şi de Joe Simpson. Un documentar excelent despre un alpinist care a luptat pentru supravieţuire într-o situaţie care ne-ar fi făcut pe foarte mulţi dintre noi să renunţăm.

La toamnă reluăm activitatea, zice Dragoş

Ieri, pe la jumătatea zilei, mă întâlnesc întâmplător cu Dragoş Toma care mi-a spus că în toamnă se reiau concertele Casa cu prieteni. Deşi am spus că voi fi atent la anunţurile lor, sugerând că îmi voi face simţită prezenţa şi la următoarele lor concerte, câteva minute după ce ne-am despărţit mă gândeam că acele două elemente care mi-au creat un oarecare disconfort în legătură cu ei ar putea să mă ţină uneori departe de concertele lor.

Ştiu că NIMIC NU-I PERFECT, situaţie în care nici Casa cu prieteni nu are cum să fie o construcţie perfectă dar mi-am propus să nu-mi forţez nici mie limitele. Voi merge să-i văd când voi avea starea psihică suficient de bună şi-i voi ocoli atunci când microdetaliile acelea mi-ar putea înrăutăţi starea. Viaţa-i complicată...

Câteva ore mai târziu terminam Umbre întunecate, o carte cumva batjocorită care a lăsat în urmă o amintire puternică legată de acel accident din Alpi, din vecinătatea Mont Blanc-ului, accident în care trei oameni au căzut într-o crevasă, accident soldat cu un mort. Înşiruirea Alpi, gheţar, crevasă, cădere, moarte nu reprezintă ceva comod pentru mine în aceste zile în care aştept pe zi ce trece mai nerăbdător veşti din Alpi (zona Matterhorn şi Mont Blanc).

Şi dacă tot vorbesc de Umbre întunecate, spun acum că această carte a stat o grămadă de vreme (peste 6 luni, cred) deschisă la pagina 74, cu coperţile în sus, timp în care s-a umplut de praf dar, spre bucuria mea, n-au început să-i sară paginile. Când am luat-o eu de pe dulap, cu aproximativ o săptămână în urmă, am şters-o întâi de praf cu un şerveţel umed, am făcut-o să arate decent apoi am adresat un gând de reproş celui care a lăsat-o aşa, batjocorind-o.

În timp ce o citeam, am constatat că lipiciul cu care sunt fixate paginile a cedat intr-o zonă, paginile fiind acum gata să zboare la cea mai mică urmă de neatenţie. Cred că este a treia carte cu lipici insuficient de bun citită în vara asta. Presupun că temperaturile ridicate la care am citit au ajutat la dezlipirea paginilor dar ştiu sigur că nu sunt singurul care citeşte sub soarele arzător. Oare ceilalţi reuşesc să-şi menţină cărţile nedezlipite sau păţesc şi ei exact ca mine? Fapt este că, cel puţin teoretic, aş prefera să dau ceva mai mulţi bani pe o carte care să fie legată astfel încât să nu cedeze la căldură, o carte cu copertă cartonată, cu paginile cusute decât să trebuiască să fiu atent să nu-mi fugă vreo pagină mai slab lipită din carte.

Altfel, am descoperit azi un site al unei firme de ghizi montani. Exact genul de activitate pe care o dezaprobă, argumentat, Joe Simpson. În principiu dezaprob şi au acest mod de a urca munţii dar, dacă singurul mod în care aş putea ajunge cât de cât în siguranţă într-un loc fain din munţii lumii ar fi să mă las ghidat, aproape sigur aş accepta dacă aş avea banii necesari.

Poate vreţi să vă faceţi o idee despre ce presupune o ascensiune ghidată pe munţii înalţi. Aruncaţi-vă o privire aici. Din ce scria şi Simpson, se pare că Ama Dablam este un vârf foarte popular în Himalaya... Date fiind solicitările la care este supus alpinistul acolo, atât fizice cât şi psihice, chiar dacă prin absurd aş face vreodată rost de banii necesari, tot nu aş putea urca acolo. Această dublă condiţionare mă întristează un pic...

(Portretul lui) Dorian Gray- filmul şi cartea

---------------------------------------------------------------

Pentru o comparatie facuta in cunostinta de cauza puteti cumpara cartea de AICI iar filmul de AICI

---------------------------------------------------------------

Aseară mi-am amintit de cartea asta urmărind o parte din ecranizarea ei. Eram foarte curios să văd în ce măsură îmi amintesc cartea şi în ce măsură ecranizarea copiază cartea.

În primele minute am recunoscut personaje (Dorian, Basil, Harry, Victor, Sibyl Vane) şi dialoguri. Mai târziu am considerat că imaginile sunt uneori mult mai erotice decât erau descrise în cuvinte, şi mai târziu am găsit un Dorian Gray cu tendinţe spre homosexualitate, tendinţe specifice din câte ştiu eu autorului, nu personajului.

În carte, Basil nu dorea să expună portretul lui Dorian, în film este invers.

În carte Basil era ucis apoi cadavrul dispărea, în film cadavrul era aruncat în apă după ce un poliţist ajutase la urcarea lăzii care-l conţinea în trăsură.

Totuşi, ideea principală, a portretului care îmbătrânea şi se schimba a rămas şi ne-a fost livrată cu oarecare insistenţă.

Am mai remarcat şi o oarecare dezordine comparând cu evoluţia cărţii şi plasarea evenimentelor în film.

Acum aproape 3 ani scriam despre carte aici. Acum sunt tentat să recitesc în căutarea unor noi sensuri. Poate aş fi curios să văd şi filmul dar într-o perioadă calmă, într-un loc liniştit şi, dacă se poate, singur (pentru a scăpa de judecarea filmului folosindu-mă de vorbele sau atitudinile celorlalţi privitori sau pur şi simplu pentru a mă putea concentra suficient încât să pot face o comparaţie mai serioasă între carte şi film). De ce toate astea? Pentru că mi se pare preferabil să reuşesc să scot definitiv cartea asta din rândul cărţilor tabu (povesteam despre dificultatea cu care am decis să o citesc) şi să o trec în rândul cărţilor pe care le-am citit/ le pot reciti fără idei preconcepute.

O săptămână măruntă...

Într-o dimineaţă o domnişoară citeşte lângă mine un curs despre structura internă a Pământului. Imediat gândul îmi fuge către anul I la geografie şi către cursul de geografie fizică generală al lui Ielenicz. Într-o seară îl văd pe Ciulache pe peron.

Într-o noapte o visez iar. Ne întâlneam întâmplător, ea venind dintr-un sens eu din celălalt. Trec pe lângă ea apoi, în secunda următoare, mă întorc spre ea, o îmbrăţişez strâns şi-i spun cât de mult mă bucur să o revăd după atâta timp. Zâmbeşte şi ea...

Despre vis m-am gândit apoi că e nerealist pentru că ea NICIODATĂ nu ar accepta să o îmbrăţişez atât de strâns. Cât despre zâmbet, nu ştiu dacă mi-a zâmbit vreodată, motiv pentru care îmi imaginez că nu o să-mi zâmbească nici în viitor.

Reţin din când în când cărţile citite de oameni în metrou. Am văzut de curând oameni citind Magicianul lui Folwles (acum îmi amintesc cine, unde şi când mi-a recomandat cartea asta), Versetele satanice ale lui Rushdie, o carte despre Art Terapie, o carte siropoasă de dragoste din care am citit câteva rânduri (în care ea dorea să-l picteze pe el, nud) privind peste umărul posesoarei.

Am avut o zi şi jumătate în care, la birou, am fost mai stresat decât într-o zi foarte aglomerată. Motivul pe care-l bănuiesc eu? Faptul că, din cauza unor probleme tehnice, nu am putut folosi toate instrumentele pe care le folosesc de obicei în munca mea.

O discuţie despre certificări, iso şi alte poveşti de genul acesta. Concluzia mea? "Trebuie" să iasă bine pentru firmă. Eu nu am nimic de câştigat din afacere...

Demolări pe acasă... Să vedem ce iese din asta... Deocamdată vorbesc doar de o depăşire a inerţiei. Ar putea fi binevenită.

Mă trezesc la birou că nu-mi merge internetul decât dacă navighez în site-uri care au legătură cu google sau în site-uri pe care le am în favorites. Aproape sigur tot o problemă tehnică. Deja sunt plictisit/ iritat/ înfuriat de genul acesta de probleme... Şi aşa sunt pus în situaţia de a amâna răspunsul meu la două e-mail-uri pe care le-am văzut aseară târziu dar la care nu am răspuns sperând că le voi putea răspunde dimineaţă de la birou... Uneori amân eu răspunsul dar uite că apar şi situaţii în care sunt obligat să amân răspunsuri. Păcat! :(

Cred că mai erau mici mărunţişuri de notat despre cele întâmplate în ultimele zile dar... sunt destul de nervos acum pentru a-mi forţa amintirile...

Ce mă bucură?

Sunt perioade mai dificile în care mă mai bucură destul de puţine lucruri. Pentru că trec printr-o astfel de perioadă, m-am surprins zilele trecute întrebându-mă ce mă poate face să zâmbesc în astfel de zile. A rezultat o listă care arată cam aşa:

Zâmbesc când văd pe stradă un biciclist. Mă bucur mai mult când sesizez o bicicletă eficient echipată sau când în şa sesizez o tânără cu înfăţişare plăcută.

Zâmbesc când văd pe stradă un om cu chitara în spate.

Zâmbesc când aud un copil spunând cine ştie ce năzbâtie.

Zâmbesc când văd o persoană cu o carte pe care am citit-o şi care mi-a lăsat amintiri plăcute, de exemplu Iubirile caraghioase ale lui Milan Kundera. Zâmbesc când văd în mâna cuiva exact cartea pe care o citesc în prezent (cu ani în urmă mi s-a întâmplat asta în timp ce, la sugestia unei fiinţe plăcute, citeam Magicianul lui Fowles)

În alte împrejurări aş mai fi pus pe listă zâmbetul care urma uneori după ce vedeam o femeie frumoasă dar acum lucrurile sunt puţin mai complicate la nivel cognitiv iar o astfel de imagine nu mă mai bucură la fel de constant ca altădată.

Cărţi, din nou cărţi...

Din 21 ianuarie, în unele momente de linişte, îmi dau seama că acea discuţie chiar mă pune pe gânduri... Sunt atât de multe lucruri neclare în viaţa mea încât, probabil, îmi va lua o veşnicie până să mă cunosc... Iar dacă eu nu mă cunosc, cum ai putea să mă cunoşti tu? Cu întrebarea asta în gând mă întristez uneori... Pare a fi genul de obsesie de-o clipă, obsesie care-mi strică dispoziţia neutră spre bună care mă stăpâneşte de ceva vreme... Ironic e că mi s-ar putea răspunde cumva în genul "Nu-ţi dai seama dar eu te cunosc mai bine decât te cunoşti tu", la fel de ironic e că nu aş putea crede un astfel de răspuns...

Dar acest intro nu ştiu dacă îşi are locul aici. Aici doream doar să spun că, pe 27 ianuarie, am reuşit să termin Introducere în psihologia mediului. Destul de interesantă carte... Mi-a oferit una dintre modalităţile adaptate prin care pot interpreta unele gesturi care, cândva, mă deprimau şi înfuriau... Cu ceva vreme în urmă, mă gândeam să scriu despre Iron City folosindu-mă de teorii din psihologia mediului, văzând astfel clubul ca un sit comportamental. Abordează într-un mod interesant ideea de mediu acest Gabriel Moser...

Prin urmare, pe 28, profitând de nişte drumuri cu metroul, m-am apucat de una din cărţile primite pe 31 decembrie de la Editura Trei: Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei. Deşi nu am citit decât vreo 40 de pagini, afirm de acum că este o carte surprinzătoare. M-am trezit gândindu-mă la lucruri pe care nu le mai gândisem, poate, niciodată până acum. Mi-am amintit chiar de o discuţie purtată cu Deliana acum nişte luni, discuţie în urma căreia nu am putut fi de acord cu punctul ei de vedere. Ei bine, pare să fi avut dreptate ea... ar fi un drum pe care pot încerca să pornesc... Încep să văd un pic din alt unghi şirul de texte şi discuţii care m-a ajutat anul trecut să privesc mult mai relaxat un capitol mai întunecat al existenţei mele. Aşa cum bănuiam încă înainte de a deschide cartea, îmi dau seama că, după ce o termin eu, cunosc cel puţin o persoană căreia simt că această carte i-ar prinde bine. Am discutat cu ea acum câteva săptămâni, am reuşit să nu ne mai înfuriem reciproc iar eu, poate exagerând un pic, i-am sugerat că ar putea încerca să ierte răul pe care simte că i l-a făcut cineva. Ea e convinsă că nu va putea ierta acea persoană dar... pare să fie o convingere care îi pune mai degrabă piedici decât s-o ajute să depăşească trista perioadă. Deşi ne despart sute de kilometri, tot mă tentează să-i împrumut cartea după ce o termin...

Ca să închei cumva această postare, mă folosesc de un nou citat:

"Încă nu am găsit în textele vechi o relatare care să descrie iertarea ca fiind ceva imoral sau inadecvat"

Robert D. Enright, Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei, Editura Trei, Bucureşti 2008, pagina 40

Cadou de final de an...

Aşa cum pare să se obişnuiască în familia mea, cele mai faine cadouri sunt cele pe care ţi le faci singur. Ei bine, după o perioadă în care am aşteptat şi am tot aşteptat un aviz care să m-anunţe că am primit cărţi, uite că, într-un târziu, mi-a ajuns unul dintre cele două colete aşteptate.

Am văzut avizul în cutia poştală azi, când am venit de la muncă. Bine că mi s-a dat drumul acasă mai devreme, am apucat să ridic coletul anul acesta. Va trece ceva vreme până să mă şi apuc să citesc cele trei cărţi dar oricum mă bucur că le-am primit. Se spune că aşa cum termini anul aşa îl vei avea pe următorul. Prin urmare, probabil că mă voi bucura tot anul 2010 de periodice achiziţii de cărţi.

Speranţa mea e că mă voi bucura şi de alte lucruri, eventual de planuri împlinite. Am făcut un draft de planuri pentru 2010 dar nu l-am terminat încă. La fel cum n-am terminat nici lista momentelor importante din 2009. Nu ştiu dacă vă voi anunţa şi vouă ce conţin cele două liste dar... ştiu că o parte a celor care mă citesc reuşesc să citească printre rânduri şi să deducă ce m-a marcat în 2009 şi ce aş dori să realizez în 2010. Ar fi preferabil să reuşesc să fac câteva necesare schimbări.

Pentru că, aproape sigur, aceasta este ultima mea postare pe 2009, închei urându-vă un an nou cu realizări pe cât mai multe planuri. Visaţi cu realism şi luptaţi pentru împlinirea viselor voastre!

La mulţi ani!!!

Cărţi, cărţi, cărţi...

De câteva luni am încercat să nu mai cumpăr cărţi. Nu pentru că aş renunţa la lecturi, doar pentru că am o mulţime de cărţi încă necitite şi, în acest context, orice carte nouă poate fi trecută la capitolul risipă. Totuşi, zilele trecute, într-o stare psihică destul de proastă fiind, mi-am aruncat un ochi pe lista Polirom şi, găsind nişte reduceri faine la cărţi de psihologie, mi-am comandat (compulsiv?) câteva...

Tot despre cărţi, luându-mi rucsacul în spate la plecarea din Iron, i-am spus ei: "Trebuie să scap repede de cartea asta. Am rucsacul prea greu din cauza ei". Mă-ntreb uneori câţi oameni mai citesc în metrou sau pe la concerte astfel de "biblii" de sute de pagini... O voi termina zilele următoare după care, dat fiind că data de 26 septembrie se apropie, voi încerca să mă ocup serios de tema pentru acasă.

Am râs la

Mă apuc zilele trecute să citesc Yes Man de Danny Wallace. N-apuc să citesc prea multe rânduri că mă trezesc zâmbind, poate chiar râzând.

"Şi încă ceva: fă-mi o favoare. În timp ce citeşti cartea asta -oricât ţi-ar lua, şi oriunde te-ai apuca s-o faci- fă-ţi o însemnare pentru fiecare din dăţile în care ai fi putut spune Da la ceva. Şi gândeşte-te unde te-ar fi putut duce Da-ul ăla. Într-o bună zi s-ar putea să-ţi fie de folos.

Arăţi foarte bine azi, apropo."

Ei bine, aici mi-a apărut pe faţă un zâmbet cât toate zilele. Am uitat pentru o clipă că nu fusesem prea atent dimineaţă când ieşisem din casă şi, din cauza asta, arătam destul de jalnic.

Este o carte faină. Deşi are o grămadă de pagini nu cred că voi regreta călătoriile cu metroul ocupate cu citirea acestei cărţi. Că sunt absolut convins de faptul că această carte nu mă va transforma într-un yes man e altă poveste...

Nunta în cer

Dimineaţă, în metrou. Urcă o tânără care se rezeamă lângă uşă, umăr la umăr cu mine. Citesc. Citeşte. Eu Pendulul, ea Nunta în cer de Eliade. De obicei îmi plac oamenii care citesc Eliade aşa că mi-a reţinut atenţia şi ea. La coborâre o privesc mai atent. Îmbrăcată în negru... Nu-mi pot reţine un gând... nuntă în cer cu black bride... Ciudate asocieri face domnia sa, creierul...