La ONG Fest din greşeală

Ieri seară, deşi mă aflam în cealaltă "emisferă" de parc, auzeam diverse cântece ştiute de prin cluburi, trenuri sau cabane. Pentru că deja mă obosise cititul (uneori este destul de dificil să citeşti despre tine din altă perspectivă) mi-am strâns cearceaful şi, fără intenţii clare, m-am mutat în "emisfera" nordică a parcului Titan, zonă de parc pe care încercasem s-o evit în ultima vreme.

Ajung şi constat că muzica se auzea de la scena ONG Fest 2011, scenă pe care, când am ajuns eu, cânta o fată de la A. M. Pathos. După ce am constatat că muzica de munte nu-mi mai provoacă aceleaşi emoţii plăcute precum în urmă cu ceva vreme, după ce am constatat că sunt puţini oameni care s-au oprit să asculte, după ce am constatat că nu recunoşteam niciun chip din public, am dat să mă retrag. Am mai făcut câţiva paşi prin parc, m-am întors la scena pe care fata de la Pathos mai cânta, am mai ascultat puţin, am constatat că atmosfera nu este atât de "încinsă" încât să mă cucerească (deşi fata de pe scenă încerca să ne facă şederea cât mai plăcută, având şi destul talent) apoi m-am îndreptat spre ieşirea din parc la care, cândva, stabileam punctul de întâlnire cu cineva.

Legat de Pathos, pe site-ul lor mi-a atras atenţia proiectul de ecologizare la Omu despre care vor apărea informaţii curând. Este felul în care Pathos participă la Let`s Do It, Romania, zi de curăţenie naţională pe care, spre plăcuta mea surprindere, o popularizează şi o colegă de facultate la care nu percepusem o astfel de ecologistă pornire. Felicitări, Pathos! Felicitări, Nicoleta! Sper ca între LDIR 2010 şi LDIR 2011 să nu se fi adunat prea multe gunoaie astfel încăt să fie loc de mai multă distracţie în cursul zilei de 24 septembrie 2011.

Ceva mai încolo remarc un mic panou de căţărare. Văd că în coardă se află o fetiţă şi, atras de ideea de a vedea cum se caţără copii, zăbovesc câteva minute. Mi se pare interesant să constat că aceşti copii nu au mari dificultăţi până să ajungă la top dar par destul de stresaţi de coborârea în care nu reuşesc să ia poziţia de rapel deşi organizatorii le dau instrucţiuni pe tema asta. Panoul era ideea celor de la ANGR. Până la urmă mă plictisesc şi aici şi mă retrag.

Aproape imediat resimt că zona este prea încărcată de amintiri şi emoţii aşa că mă las dus (eu de mine) pe alt traseu, spre altă staţie de metrou decât cea către care părea logic (din punct de vedere al distanţei) să mă îndrept. Chiar şi aşa, tot mi-am amintit de o seară de noiembrie 2003 în care, peste drum de locul prin care am trecut, trecusem peste o despărţire rapidă pe care bine ar fi fost să o interpretez corect şi să o transform într-o despărţire neutră din punct de vedere emoţional, să o transform în prima şi ultima despărţire de acea persoană...

Interesant a fost că, pe noul drum, am trecut pe lângă blocul care găzduieşte agenţia de turism a Andreei. Nu aveam decât o vagă idee despre localizarea agenţiei aşa că mi-a smuls un zâmbet momentul în care am văzut deasupra intrării bannerul agenţiei. Cândva aveau o ofertă interesantă pe Islanda despre care am scris dar acum văd că nu mai apare pe site. Acum pare interesantă oferta de schi de la poalele unui vârf din Austria pe care ar fi vrut să urce fratele meu vara aceasta. Cred că n-am mai văzut-o pe Andreea din vara lui 2007 dar sunt convins că a rămas aceiaşi tânără isteaţă, pasionată de turism, orientată spre client şi, de ce să nu spun şi asta, plăcută ca prezenţă precum mi-o amintesc eu.

Regret...

Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...

ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!

Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.

Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.

Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.

Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.

Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.

Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.

Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.

Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!

Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.

Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".

Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!

Deci tu eşti...

Plec aseară de la muncă refuzând o ieşire la bere între colegi. Am vaga senzaţie că nu voi mai accepta niciodată o astfel de ieşire. Sunt prea sătul de mizeriile de la servici ca să mă mai amestec cu oamenii de aici şi în timpul liber.

Ajung la Piaţa Muncii şi cobor pentru a face o mică recunoaştere în zonă. Deşi ar fi putut fi ora Roxanei mă trezesc că din metrou coboară Andreea. Deci ea era... Ne salutăm dar nu aveam nici pic de chef de conversaţie. Se număra cândva printre cele cărora, cu un minim de cenzură (spre exemplu, nu cred că i-am povestit vreodată despre Roxana), le povesteam pe mail sau sms când ceva mă emoţiona peste măsură. Acum nu mai scriu sms-uri, în directorul de mail-uri trimise apar noi intrări din ce în ce mai rar.

Revenind la Andreea, cu ceva timp în urmă mă bucuram când se întâmpla să ne întâlnim. Mă bucuram şi de îmbrăţişările venite "la pachet" cu astfel de ocazii. Mă bucuram deşi îmbrăţişam/ mă lăsam îmbrăţişat cu oarecare crispare. Mă bucuram deşi conversaţiile erau scurte şi, uneori, total pe lângă temele care mă interesau în mod special în momentele respective. Mă bucura zâmbetul de pe chipul ei şi optimismul care se lăsa ghicit din atitudinea ei.

Acum, din primele secunde am intrat în blocaj. Nici eu, nici ea n-am mai schiţat începutul unei îmbrăţişări. Eu eram crispat pentru că simţeam nevoia să-i ascund motivul pentru care mă aflam acolo. Aproape că-mi doream s-o ia în dreapta (chiar dacă asta ar fi însemnat s-o apuce pe drumul Roxanei) la ieşirea din staţie. Ei bine... şi ea tot în stânga a venit... Dacă va merge în aceiaşi direcţie cu mine? Eroare de comunicare, îi dau de înţeles că poate da un telefon urmând să stăm de vorbă după aceea. Semaforul e roşu, ea formează numărul, eu mă uit înapoi căutând să sesizez eventuala trecere a Roxanei. Sună, traversăm şi o ia în stânga. Eu aveam de mers în dreapta. I-am explicat din semne, am salutat-o fluturându-mi mâna şi mi-am văzut de drum. Am scăpat! Totuşi, parcă ceva din atitudinea ei îmi spunea să mai stau... Ca şi în alte ocazii în care aveam senzaţia că sunt băgat în seamă mai mult decât este cazul, am fost tentat să fug, să fug cât mai repede...

N-am apucat să-i spun mare lucru dar ea se arătase interesată să afle dacă trec des la ora aia pe acolo, daca sunt sănătos, dacă m-am bronzat pe munte... Da, trec des cu metroul pe acolo la ora aia dar de coborât cobor rar (aşa s-a nimerit să mă observe şi data trecută). Da, sunt oarecum sănătos. Nu, nu m-am bronzat pe munte şi nici la mare, e bronz de Bucureşti.

Mă întreb uneori de când am început să nu mă mai bucur de întâlnirile cu Andreea. Fiind ea genul de fiinţă căreia nu am ce-i reproşa, înseamnă că problema e la mine... Să conteze atât de mult faptul că nu mă văd, din vreo două motive majore, formând un cuplu cu ea? Cred că aberez!

Au trecut ani... A fost probabil singura dată când am plecat singur din Bucureşti, sâmbătă pe la prânz, către un loc pe care nu-l mai vizitasem până atunci, loc situat la 300 km distanţă. Loc unde era posibil (doar posibil, nu obligatoriu) s-o întâlnesc pe ea, fata isteaţă care tocmai terminase liceul şi, în căutarea informaţiilor despre facultatea de geografie din UB, dăduse peste mine pe forum. Cât de simplu porniseră lucrurile... Şi cât de complicate îmi par acum... Am întâlnit-o atunci şi... a fost plăcut. Ne-am întâlnit aseară şi... eram mai rigid decât dacă aş fi avut un băţ înfipt în fund...

Cine eşti?

În seara asta ajung la staţia în care, de obicei, mă uit atent după Roxana dacă ajung la o oră care-mi pare posibilă pentru ea. Acum privirii mele i-a răspuns o mână fluturată aparţinând unei fete pe care, după ce metroul a plecat din staţie, mi-am dat seama că nu sunt deloc convins că am recunoscut-o. Teoretic ar fi putut să fie Nicoleta, că doar stă în zonă. Dar practic sunt aproape convins că era Andreea, fata pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de luni... Fata cu care, acum ceva ani, pe toamnă, m-am văzut la o bere în terasa aia demolată din spatele magazinului Bucureşti (La Ruine parcă o chema). O fiinţă faină despre care, în prima seară în care am văzut-o, în Vama Veche, gândeam că are nişte sâni teribil de faini. Au trecut ani până să-i scriu, într-un e-mail, ce am gândit atunci...

Deci... tu erai? Sau era o altă femeie? Parcă nu-mi vine să cred că mi se întâmplă asta! Parcă nu-mi vine să cred că m-ai salutat şi am răspuns. Oare ce-ş fi făcut dacă te-aş fi văzut înainte ca metroul să închidă uşile?

Iar asta se întâmplă în aceiaşi în care o altă ea îmi spune să ridic mâinile sus pentru că are ea chef să-mi dea chiloţii jos. :D Oare ar fi la fel de îndrăzneaţă dacă ne-am afla undeva, doar noi doi? Pentru că nu m-ar deranja deloc să mă dezbrace respectiva fiinţă, în definitiv nu arată deloc rău şi ar putea fi plăcut să ne satisfacem câteva fantezii. :))