Se afișează postările cu eticheta rox. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rox. Afișați toate postările
miercuri, 12 februarie 2014
Rox, îngropată şi dezgropată
UPDATE 17 februarie 2014
Dimineaţă, după două zile calde în care nu ieşisem din casă, am constatat că locul ocupat de ROX în parcare era acum ocupat de altcineva. Deci... a ieşit...
Muntele de zăpadă nu era de tot topit dar lăsa spaţiu suficient pentru a urca în maşină şi a pleca la drum.
-------------------------------------------------------
Iarnă serioasă, căderi abundente de zăpadă, viscol. După ce se potoleşte cât de cât urgia utilajele adună pe la câte-un colţ de stradă zăpada. Constat că pe un colţ de trotuar pe care-l frecventez şi eu nevoile pietonilor sunt ignorate de conducătorul utilajului care aşează zăpada astfel încât pietonilor să le fie greu să ajungă pe trotuarul deja suficient inzăpezit. Era genul ăla de moment în care eram teribil de tentat să mă simt discriminat. Genul de moment în care mă întreb de ce puternicii zilei acordă atenţie şoferilor şi calcă în picioare nevoile pietonilor.
Trec zilele şi, la doi paşi de bloc, văd un alt morman de zăpadă. Îngropată de el pe trei laturi, o maşină: B - xx - ROX. Biata de ea... Dacă vrea să iasă din parcare are slabe şanse. Îmi şi imaginam proprietara maşinii luând la lopată zăpada în care bietul Tico fusese îngropat de excavatorul Primăriei.
Mai trec nişte zile, se încălzeşte, zăpada are o poftă teribilă să se topească. Totuşi, muntele de zăpadă încă rămâne aproape de înălţimea mea.
Oare cât va dura până când Rox va putea ieşi din parcare?
Oricum, după cum văd eu lucrurile, Rox va fi dezgropată doar de încălzire. Nicio lopată şi niciun utilaj nu o vor ajuta...
luni, 12 decembrie 2011
Muzica trecutului
În ultima săptămână am avut trei momente care mi-au amintit într-un fel sau altul de muzica pe care o ascultam intenţionat sau din întâmplare în urmă cu nişte ani...
După ce mi-am luat biletele la Om bun (moment de care, în ultimele zile, nu m-am mai bucurat, ajungând să-i găsesc suficiente neajunsuri) mi-am amintit de o duminică în care, exprimându-se într-un fel care sugera că-mi face un mare favor, Roxana a acceptat să mergem să bem ceva în Expirat.
Pe atunci, dacă nu ar fi existat perioada Putin (care, ca oricare altă perioadă, are bunele şi relele ei), mi-e greu să cred că aş fi ajuns să merg la serile folk cu Supă şi Vampy din Expirat.
Gândindu-mă la acele seri am insistat pe lângă Roxana în speranţa că, într-o oarecare luni seară, va accepta să mergem acolo. Ea... se vede treaba că nu înţelesese nimic aşa că am fost cu ea acolo dar întâmplarea asta nu a însemnat aproape nimic pentru mine.
Era vara 2004. Pe atunci nu eram decât un anonim ascultător de folk.
4 ani mai târziu, începând să merg miercurea în Iron City, aflându-se că am început să scriu despre folk, am început să cunosc/ să fiu cunoscut de oameni implicaţi în folk. Acum, dacă mă orientez după lista Facebook, aş putea spune că oamenii de folk reprezintă majoritatea cunoştinţelor mele. Dacă asta s-ar fi întâmplat în 2004 mă întreb uneori cum aş fi fost influenţat de situaţie... Aş fi insistat mai mult pe lângă Rox? Aş fi reuşit s-o las baltă?
Merg la New Year`s Eve (cu Bon Jovi printre actori) şi, la ieşire, îmi amintesc că Bon Jovi era foarte ascultat în perioada liceului. Mi-am amintit de un Always ascultat la nu ştiu ce adunare organizată de liceu, întâlnire la care, fără să-mi fi dat atunci seama, nu mă încadram aproape deloc în peisaj...
Sinuciderea zilei, Mălina... Nu mai am nici cea mai vagă idee despre motivul pentru care se întâmpla asta dar mi-am amintit că, cine mai ştie câţi ani în urmă?, urmăream Şcoala vedetelor...
UNU
După ce mi-am luat biletele la Om bun (moment de care, în ultimele zile, nu m-am mai bucurat, ajungând să-i găsesc suficiente neajunsuri) mi-am amintit de o duminică în care, exprimându-se într-un fel care sugera că-mi face un mare favor, Roxana a acceptat să mergem să bem ceva în Expirat.
Pe atunci, dacă nu ar fi existat perioada Putin (care, ca oricare altă perioadă, are bunele şi relele ei), mi-e greu să cred că aş fi ajuns să merg la serile folk cu Supă şi Vampy din Expirat.
Gândindu-mă la acele seri am insistat pe lângă Roxana în speranţa că, într-o oarecare luni seară, va accepta să mergem acolo. Ea... se vede treaba că nu înţelesese nimic aşa că am fost cu ea acolo dar întâmplarea asta nu a însemnat aproape nimic pentru mine.
Era vara 2004. Pe atunci nu eram decât un anonim ascultător de folk.
4 ani mai târziu, începând să merg miercurea în Iron City, aflându-se că am început să scriu despre folk, am început să cunosc/ să fiu cunoscut de oameni implicaţi în folk. Acum, dacă mă orientez după lista Facebook, aş putea spune că oamenii de folk reprezintă majoritatea cunoştinţelor mele. Dacă asta s-ar fi întâmplat în 2004 mă întreb uneori cum aş fi fost influenţat de situaţie... Aş fi insistat mai mult pe lângă Rox? Aş fi reuşit s-o las baltă?
DOI
Merg la New Year`s Eve (cu Bon Jovi printre actori) şi, la ieşire, îmi amintesc că Bon Jovi era foarte ascultat în perioada liceului. Mi-am amintit de un Always ascultat la nu ştiu ce adunare organizată de liceu, întâlnire la care, fără să-mi fi dat atunci seama, nu mă încadram aproape deloc în peisaj...
TREI
Sinuciderea zilei, Mălina... Nu mai am nici cea mai vagă idee despre motivul pentru care se întâmpla asta dar mi-am amintit că, cine mai ştie câţi ani în urmă?, urmăream Şcoala vedetelor...
sâmbătă, 13 august 2011
Regret...
Nu este o formă prin care să atragi cititorul să parcurgă textul până la capăt dar o să încep cu ideea principală...
ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!
Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.
Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.
Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.
Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.
Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.
Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.
Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.
Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!
Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.
Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".
Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!
ÎMI PARE RĂU CĂ ÎN ACEST MOMENT MAI TRĂIESC!
Sunt extrem de tentat să îl bag pe trăiesc între ghilimele, la fel cum aş face şi cu cuvântul viaţă dacă îl folosesc cu referire la mine.
Îmi pare rău că m-a speriat suficient de tare exerciţiul de imaginaţie făcut în urmă cu câteva săptămâni în care urcam pe pervazul ferestrei de la bucătărie de pe care urma să sar. Chiar şi în imaginaţie, uitându-mă în jos, m-am speriat suficient de tare încât am coborât în camera.
Îmi pare rău că, ieşind pe balcon şi privind în jos m-am văzut atârnând pe aparatul de aer condiţionat al vecinului de jos imediat după imaginata aruncare iar imaginea m-a speriat.
Îmi pare rău că, de fiecare dată când s-a întâmplat să mă îmbăt ca porcul s-a găsit în apropiere cineva care să-mi poarte de grijă, astfel fiind exclus să trec pe nesimţite în moarte. Aproape că-mi pare rău şi de faptul că din acele lecţii am învăţat să nu mai beau niciodată peste puterile mele, de atunci reuşind de fiecare dată să ajung aproape fără emoţii acasă, în rarele momente în care totuşi am mai exagerat alegându-mă doar cu o durere de cap a doua zi.
Îmi pare rău că, în septembrie 2004, în tura cu ghinion din Făgăraş după care Rox se bucura că nu ne-a însoţit, Dorin a fost suficient de bine pregătit pentru situaţii de criză psihologică încât, în ciuda gândului meu care-mi spunea că nu aş regreta deloc dacă aş muri acolo, între Chica Pietrelor şi Şaua Suru, am ajuns întreg jos.
Îmi pare rău că, în vara 2007, într-un alt moment de criză psihologică, a apărut în calea mea Andreea care, prin felul ei de a fi, întotdeauna când ne-am văzut, m-a ajutat să mă relaxez.
Îmi pare rău să constat că problema care s-a nimerit să o capăt la picior acum două luni, problemă care mă înspăimântă suficient de tare încât să nu reuşesc să-mi fac curaj şi să o tratez, îmi pare rău să constat că nu mă omoară, sau cel puţin nu mă omoară în două luni. În schimb, parcă doare pe zi ce trece mai rău, folosindu-mi din ce în ce mai greu piciorul deşi, superbă contradicţie, când instinctul de conservare îmi spune să alerg, reuşesc să alerg. Cine ştie, poate mă omoară mâine... Pentru societate parcă sună mai bine o moarte cauzată de o infecţie decât o sinucidere clară, nu-i aşa? Anonimii lupi moralişti sunt rugaţi să se manifeste dar, dacă e posibil, am rugămintea ca aceşti anonimi iluştrii să aducă şi nişte argumente.
Îmi pare rău că, exceptând foarte puţine persoane, am avut în jurul meu numai nenorociţi, pornind cu preabunii (hei! sper că aţi pus voi ghilimelele!) mei părinţi care mă îndobitociseră într-atât încât să nu mai pot să-mi exprim altă dorinţă decât aceea legată de Gabi care trebuia să se facă bine. Apropo! A avut sens să îmi doresc asta. Dorinţa s-a împlinit. Omul este acum fericitul ocupant al unei garsoniere confort 3 sporit aflată la 2 m sub pământ. Mulţumesc, mami! Mulţumesc, tati! M-aţi obligat să-mi pun cea mai utilă şi realizabilă dorinţă posibilă! Vă iubesc!!!
Şirul de nenoriciţi din jurul meu a continuat cu câteva rubedenii, cu câteva femei pe care, supremă naivitate, le-am perceput ca fiind mult mai bune decât s-a dovedit până la urmă că sunt.
Au mai existat şi nişte la fel de plăcuţi oameni de la firmă, oameni cu care am avut onoarea să interacţionez atât de mult încât acum le păstrez o plăcută amintire, atât de plăcută încât îmi vine să caut fotografii cu ei şi să îi onorez cu o flegmă pe "icoană".
Îmi pare rău că mai exist! Dacă aş fi mai puţin fricos v-aş promite că nu o să vă mai deranjez prea multă vreme... Dar, fricos fiind, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze că exist!
marți, 31 mai 2011
Nu dragă, nu te deranja să mă iubeşti...
Nu te deranja
Asculta mai multe audio diverse
Dimineaţă plec de acasă mult mai devreme decât de obicei. Se pare că mă trezeşte uneori devreme lumina de afară. Din aproape în aproape, s-a nimerit să plec la o oră la care ştiam că o pot întâlni. Mă uit după ea la cele două staţii de unde mă aşteptam să urce, mă poziţionez în metrou aproape de uşa la care mai urcase cândva. Nu apare... N-am avut ocazia să exersez acel "Îmi permiţi să-ţi vorbesc?" pe care l-am gândit în ultimele zile drept cea mai potrivită metodă de abordare a unei întâlniri cu ea. Dar dacă nu a apărut...
Seara, din cauza ploii şi pentru că am ţinut neapărat să termin de citit jurnalul turei lui Ioan în Măcin, am plecat la o oră la care ştiam că ea este de mult trecută spre casă. Cobor relaxat pe peron, fac câţiva paşi şi, în reflexul de a privi oamenii de pe peron, o văd. M-am depărtat într-o secundă. Vine metroul şi mă gândesc să i-l las doar ei. Urc totuşi. La staţia la care a coborât ultima dată când o văzusem cobor, privesc în lungul peronului, nu o văd, urc la loc. Într-un fel îmi pare bine că nu o văd, m-am tot gândit zilele trecute cât de stupid ar fi ca ea să ajungă aproape vecină cu Steluţa...
Fiind totuşi condus de o curiozitate tembelă, avansez în metrou cu gând să o caut cu privirea şi la ceea ce consideram deja ca fiind fosta ei staţie. Avansez... Avansez... Deodată o văd în dreapta mea. Întorc privirea spre nicăieri, mă aşez lângă o uşă, îmi dau seama că este uşa pe care ar putea să coboare ea aşa că mă retrag pe cealaltă parte. Ne despărţeau 2 metri. Se ridică, măreşte distanţa îndreptându-se către cealaltă uşă. O văd coborând, când metroul pleacă din staţie apuc s-o văd aproape de scările de la capătul peronului.
Încă sunt calm... Dar câteva clipe mai târziu am început să rumeg amintirile despre ea. Mi-am dat seama că au existat câteva luni în care mi-am dorit să discut cu ea o chestie destul de personală pe care, chiar după ce am discutat-o cu psihologul meu, tot nu am rezolvat-o în întregime. Şi atunci, dacă un profesionist nu m-a putut ghida către rezolvarea perfectă (în definitiv, rezolvarea perfectă ar fi fost dacă nu ajungeam să am ce să-mi doresc să-i povestesc Roxanei despre ultimii ani) oare ce treabă bună ar fi putut face Roxana? Poate n-aş fi făcut altceva decât să mă conving din nou că e total dezinteresată de viaţa mea.
Următorul gând deja trimitea către ea ceva ură şi furie. Mi-am amintit de o discuţie în care îmi explica de ce nu iubeşte copii/ nu-şi doreşte copii. Se întreba ea atunci, plecând de la declarata convingere că va naşte gemeni: "Cât să mi se dilate şi mie vaginul?". De fapt toată discuţia asta ascundea altceva. Am aflam mai târziu ce dar nu am făcut legătura cu acea discuţie despre copii. Ei bine, cred acum fie că era foarte puţin informată în legătură cu variantele pe care i le oferă ştiinţa şi propriul trup, fie îşi bătea joc de mine parcă ştiind că vor trece ani până să-mi dau seama de asta.
Onorabilă domnişoară! Fă! Vezi că lumea medicală a inventat şi alt tip de naştere. Nu-i musai să împingi până arunci bebeluşul în perete! Poţi să-l naşti şi altfel. Unii spun că este mai bine aşa, atât pentru mamă cât şi pentru copil. Eu, încercând să privesc lucrurile dintr-o perspectivă psihanalitică, mă întreb dacă a făcut cineva vreo cercetare care să demonstreze dacă felul în care s-a născut individul are vreo influenţă în viaţa viitorului adult. Mă refer aici la influenţe asupra tipului de ataşament, asupra vieţii sale sexuale, asupra predispoziţiei către depresii. Părerea mea, încă nedocumentată din punct de vedere ştiinţific, este că cezariana poate influenţa urât viaţa proaspătului născut individ.
Prin urmare, revenind la onorabila domnişoară Roxana, constat că-mi pare rău uneori că nu am aplicat pe ea unul dintre puţinele comportamente pe care le-aş fi putut copia de la tata. Poate că Roxana chiar merita să fie lovită, f***** sau măcar înjurată. Poate că această femeie nu merită să fie respectată. Poate e într-adevăr un monstru deşi în ultimii ani am făcut destul de mari eforturi pentru a-i curăţa cât de cât imaginea.
După cum suna o reclamă la Hochland, ea ar putea acum să gândească: "Dacă îmi dă o palmă data viitoare?"
Pentru că nu am habar când şi în ce dispoziţie o voi revedea, deocamdată îi adresez doar ţapinărescul Du-te naibii de aici!
Le mulţumesc amicilor Ţapinari pentru piesa asta! :)
Apropo, vineri, Tănase cu Semne are concert în Regie, detalii aici.
Asculta mai multe audio diverse
Dimineaţă plec de acasă mult mai devreme decât de obicei. Se pare că mă trezeşte uneori devreme lumina de afară. Din aproape în aproape, s-a nimerit să plec la o oră la care ştiam că o pot întâlni. Mă uit după ea la cele două staţii de unde mă aşteptam să urce, mă poziţionez în metrou aproape de uşa la care mai urcase cândva. Nu apare... N-am avut ocazia să exersez acel "Îmi permiţi să-ţi vorbesc?" pe care l-am gândit în ultimele zile drept cea mai potrivită metodă de abordare a unei întâlniri cu ea. Dar dacă nu a apărut...
Seara, din cauza ploii şi pentru că am ţinut neapărat să termin de citit jurnalul turei lui Ioan în Măcin, am plecat la o oră la care ştiam că ea este de mult trecută spre casă. Cobor relaxat pe peron, fac câţiva paşi şi, în reflexul de a privi oamenii de pe peron, o văd. M-am depărtat într-o secundă. Vine metroul şi mă gândesc să i-l las doar ei. Urc totuşi. La staţia la care a coborât ultima dată când o văzusem cobor, privesc în lungul peronului, nu o văd, urc la loc. Într-un fel îmi pare bine că nu o văd, m-am tot gândit zilele trecute cât de stupid ar fi ca ea să ajungă aproape vecină cu Steluţa...
Fiind totuşi condus de o curiozitate tembelă, avansez în metrou cu gând să o caut cu privirea şi la ceea ce consideram deja ca fiind fosta ei staţie. Avansez... Avansez... Deodată o văd în dreapta mea. Întorc privirea spre nicăieri, mă aşez lângă o uşă, îmi dau seama că este uşa pe care ar putea să coboare ea aşa că mă retrag pe cealaltă parte. Ne despărţeau 2 metri. Se ridică, măreşte distanţa îndreptându-se către cealaltă uşă. O văd coborând, când metroul pleacă din staţie apuc s-o văd aproape de scările de la capătul peronului.
Încă sunt calm... Dar câteva clipe mai târziu am început să rumeg amintirile despre ea. Mi-am dat seama că au existat câteva luni în care mi-am dorit să discut cu ea o chestie destul de personală pe care, chiar după ce am discutat-o cu psihologul meu, tot nu am rezolvat-o în întregime. Şi atunci, dacă un profesionist nu m-a putut ghida către rezolvarea perfectă (în definitiv, rezolvarea perfectă ar fi fost dacă nu ajungeam să am ce să-mi doresc să-i povestesc Roxanei despre ultimii ani) oare ce treabă bună ar fi putut face Roxana? Poate n-aş fi făcut altceva decât să mă conving din nou că e total dezinteresată de viaţa mea.
Următorul gând deja trimitea către ea ceva ură şi furie. Mi-am amintit de o discuţie în care îmi explica de ce nu iubeşte copii/ nu-şi doreşte copii. Se întreba ea atunci, plecând de la declarata convingere că va naşte gemeni: "Cât să mi se dilate şi mie vaginul?". De fapt toată discuţia asta ascundea altceva. Am aflam mai târziu ce dar nu am făcut legătura cu acea discuţie despre copii. Ei bine, cred acum fie că era foarte puţin informată în legătură cu variantele pe care i le oferă ştiinţa şi propriul trup, fie îşi bătea joc de mine parcă ştiind că vor trece ani până să-mi dau seama de asta.
Onorabilă domnişoară! Fă! Vezi că lumea medicală a inventat şi alt tip de naştere. Nu-i musai să împingi până arunci bebeluşul în perete! Poţi să-l naşti şi altfel. Unii spun că este mai bine aşa, atât pentru mamă cât şi pentru copil. Eu, încercând să privesc lucrurile dintr-o perspectivă psihanalitică, mă întreb dacă a făcut cineva vreo cercetare care să demonstreze dacă felul în care s-a născut individul are vreo influenţă în viaţa viitorului adult. Mă refer aici la influenţe asupra tipului de ataşament, asupra vieţii sale sexuale, asupra predispoziţiei către depresii. Părerea mea, încă nedocumentată din punct de vedere ştiinţific, este că cezariana poate influenţa urât viaţa proaspătului născut individ.
Prin urmare, revenind la onorabila domnişoară Roxana, constat că-mi pare rău uneori că nu am aplicat pe ea unul dintre puţinele comportamente pe care le-aş fi putut copia de la tata. Poate că Roxana chiar merita să fie lovită, f***** sau măcar înjurată. Poate că această femeie nu merită să fie respectată. Poate e într-adevăr un monstru deşi în ultimii ani am făcut destul de mari eforturi pentru a-i curăţa cât de cât imaginea.
După cum suna o reclamă la Hochland, ea ar putea acum să gândească: "Dacă îmi dă o palmă data viitoare?"
Pentru că nu am habar când şi în ce dispoziţie o voi revedea, deocamdată îi adresez doar ţapinărescul Du-te naibii de aici!
Le mulţumesc amicilor Ţapinari pentru piesa asta! :)
Apropo, vineri, Tănase cu Semne are concert în Regie, detalii aici.
sâmbătă, 30 aprilie 2011
Amintirea unei înfrângeri dureroase
Seara. O văd iar. Mă opresc fix în spatele ei şi remarc rucsacul solitaire roşu care părea nou sau cel puţin proaspăt spălat. Trec mai departe trăind cele două eterne dileme. Să rămân aproape sau să fug? Să tac sau să-i vorbesc?
Mă întorc şi, fără să fie 100 % premeditat, mă trezesc în metrou la doi metri de ea. Îi privesc geaca având o nuanţă de albastru închis şi mă gândesc că prin rucsacul roşu şi geaca albastră atât femininul cât şi masculinul din ea sunt reprezentate. Odată ce am văzut-o aproape nu am mai făcut un pas în direcţia ei, Câteva secunde mai târziu, ea se deplasează astfel încât distanţa dintre noi să crească. Îi mai arunc scurte priviri. Dacă ar fi avut ochi pentru mine acum ar fi putut să mă vadă şi ea. Din poziţia ei intuiesc unde o să coboare. Când ajungem în acea staţie mă mut lângă o uşă de pe partea cealaltă şi privesc cât pot de calm cum ea coboară în altă staţie faţă de cea la care coborâse atâţia ani. Înregistrez cu răceală în memorie o nouă informaţie despre ea apoi încerc să privesc "întâlnirea" dintr-o perspectivă mai largă.
M-am gândit la rucsacul roşu pe care-l studiasem suficient de atent încât să remarc că nu este din cel gândit pentru ciclism şi mi-am amintit de alte două femei cu care am urcat pe munte, femei care dezvoltaseră o veritabilă obsesie pentru echipamentul roşu. Din aceste trei femei montaniarde nu mai ţin la modul serios legătura cu niciuna. Una este această fiinţă care mă tratează cu indiferenţă sau ostilitate, alta este o fiinţă care a preferat să rupă deja doar virtuala prietenie de pe Facebook (chiar m-a durur să văd că n-am rămas în lista ei... probabil asta e o dovadă a faptului că am crezut-o şi pe ea mult mai bună decât era de fapt) iar cu a treia, din când în când, încă schimb amabilităţi pe net. 1 din 3, pentru unii ar fii un procent bun, probabil. Ar fi un procent bun şi pentru mine dacă aş simţi că de această a treia femeie m-aş putea apropia. Dar nu-mi prea vine să încerc odată ce, cu mulţi ani în urmă, sugerând eu să ne vedem pentru a vedea dacă între noi poate exista ceva mai mult decât fusese, ea mi-a răspuns că ar accepta să încercăm dacă nu ar ştii exact ce vreau...
M-am mai gândit că, dincolo de faptul că femeia asta de-a dreptul obsedantă m-a respins, există încâ câteva care, mai devreme sau mai târziu, m-au respins la rândul lor. Trag de aici concluzia că nu mă doare neapărat acel eşec cât mă doare câ acesta nu a fost urmat de o victorie, cu o altă persoană din cele câteva care au mai reuşit să-mi capteze atenţia în ultimii aproximativ 10 ani. Situaţia asta mă descurajează, motiv pentru care încerc să mă concentrez pe alt capitol de viaţă dat fiind că la capitolul sentimente am luat numai şuturi în bot până acum.
Totuşi, faptul că o revâd din când în când îmi reconfirmă faptul că lucrurile rămân neschimbate. Asta e şi de bine, şi de rău. Pentru că, în definitiv, sunt puţine lucrurile din viaţa mea pe care să mi le doresc într-adevăr neschimbate. Este genul acela de stare care îţi provoacă când gust dulce, când gust amar, fără să poţi decide odată pentru totdeauna dacă situaţia te bucură sau te întristează.
Am revăzut-o...
Mă întorc şi, fără să fie 100 % premeditat, mă trezesc în metrou la doi metri de ea. Îi privesc geaca având o nuanţă de albastru închis şi mă gândesc că prin rucsacul roşu şi geaca albastră atât femininul cât şi masculinul din ea sunt reprezentate. Odată ce am văzut-o aproape nu am mai făcut un pas în direcţia ei, Câteva secunde mai târziu, ea se deplasează astfel încât distanţa dintre noi să crească. Îi mai arunc scurte priviri. Dacă ar fi avut ochi pentru mine acum ar fi putut să mă vadă şi ea. Din poziţia ei intuiesc unde o să coboare. Când ajungem în acea staţie mă mut lângă o uşă de pe partea cealaltă şi privesc cât pot de calm cum ea coboară în altă staţie faţă de cea la care coborâse atâţia ani. Înregistrez cu răceală în memorie o nouă informaţie despre ea apoi încerc să privesc "întâlnirea" dintr-o perspectivă mai largă.
M-am gândit la rucsacul roşu pe care-l studiasem suficient de atent încât să remarc că nu este din cel gândit pentru ciclism şi mi-am amintit de alte două femei cu care am urcat pe munte, femei care dezvoltaseră o veritabilă obsesie pentru echipamentul roşu. Din aceste trei femei montaniarde nu mai ţin la modul serios legătura cu niciuna. Una este această fiinţă care mă tratează cu indiferenţă sau ostilitate, alta este o fiinţă care a preferat să rupă deja doar virtuala prietenie de pe Facebook (chiar m-a durur să văd că n-am rămas în lista ei... probabil asta e o dovadă a faptului că am crezut-o şi pe ea mult mai bună decât era de fapt) iar cu a treia, din când în când, încă schimb amabilităţi pe net. 1 din 3, pentru unii ar fii un procent bun, probabil. Ar fi un procent bun şi pentru mine dacă aş simţi că de această a treia femeie m-aş putea apropia. Dar nu-mi prea vine să încerc odată ce, cu mulţi ani în urmă, sugerând eu să ne vedem pentru a vedea dacă între noi poate exista ceva mai mult decât fusese, ea mi-a răspuns că ar accepta să încercăm dacă nu ar ştii exact ce vreau...
M-am mai gândit că, dincolo de faptul că femeia asta de-a dreptul obsedantă m-a respins, există încâ câteva care, mai devreme sau mai târziu, m-au respins la rândul lor. Trag de aici concluzia că nu mă doare neapărat acel eşec cât mă doare câ acesta nu a fost urmat de o victorie, cu o altă persoană din cele câteva care au mai reuşit să-mi capteze atenţia în ultimii aproximativ 10 ani. Situaţia asta mă descurajează, motiv pentru care încerc să mă concentrez pe alt capitol de viaţă dat fiind că la capitolul sentimente am luat numai şuturi în bot până acum.
Totuşi, faptul că o revâd din când în când îmi reconfirmă faptul că lucrurile rămân neschimbate. Asta e şi de bine, şi de rău. Pentru că, în definitiv, sunt puţine lucrurile din viaţa mea pe care să mi le doresc într-adevăr neschimbate. Este genul acela de stare care îţi provoacă când gust dulce, când gust amar, fără să poţi decide odată pentru totdeauna dacă situaţia te bucură sau te întristează.
Am revăzut-o...
luni, 11 aprilie 2011
Am primit-o, am văzut-o...
Încă la muncă, mă trezesc pe birou cu Rox la cutie. Şi n-o beau pentru că nu-i venise vremea. Oricum deşi nu cred că el cunoaşte povestea, îi mulţumesc lui Răzvan că a nimerit azi un fost punct sensibil al meu. Ciudată situaţie! :)
Trec orele, plec de la birou şi mă trezesc că apare pe peronul la care aşteptam şi eu metroul. Nimic nou, acelaşi loc, aceiaşi oră. Acum s-a nimerit să întoarcă capul, probabil m-a văzut, eu am privit cumva pe lângă ea apoi m-am deplasat în altă zonă a peronului. La staţia ei am încercat s-o identific printre persoanele coborâte la două vagoane mai în faţă. Nu am văzut-o. Ori nu o mai recunosc eu aşa uşor (ceea ce nu ar fii un lucru rău), ori coboară în altă parte (până la urmă nu-i musai să rămână înţepenită în aceiaşi garsonieră în care a locuit o grămadă de ani), ori pur şi simplu am pus mai puţină pasiune în a o urmări cu privirea.
Am senzaţia că e mult mai puţin importantă pentru mine de când mi-am dat seama că nu o mai iubesc. Poate exagerez un pic dar cred că a rămas din ea o femeie oarecare după care întorc capul doar pentru că îmi place cum arată. În rest... mai nimic...
Totuşi, m-am gândit şi în seara asta că aş putea încerca să discut cu ea despre o situaţie pe care încă nu reuşesc s-o gestionez cum aş dori, situaţie în care nu cred că intram dacă nu aş fi avut ocazia s-o cunosc pe ea. De ce? Poate doar pentru a-i explica în ce fel m-a influenţat povestea aia...
Şi dacă tot discut de ea, cu dedicaţie pentru cititorul care îmi mai cere din când în când detalii despre ce scriu aici în discuţii faţă în faţă, să explic şi treaba cu obsesia la mâna a doua... Ei bine, e ceva timp de când am postat aici nişte fotografii cu ea. Nimic special până aici, în definitiv am mai postat şi cu alte ocazii fotografii cu ea. Doar am o grămadă de fotografii din perioada în care ne vedeam. Mare mi-a fost mirarea când, a doua zi după ce am postat acele fotografii, m-am trezit cu omul meu care insista să-mi arate nişte fotografii pe telefonul lui. Nu m-am grăbit să le văd dar, la insistenţele lui, m-am uitat. Ei bine... obsesia la mâna a doua îşi are explicaţia aici: omul descărcase la rezoluţie bună acele fotografii şi a pus câteva întrebări, aparent indiferente, despre timpul şi locul în care fotografiasem. De parcă obsesia mea s-a transferat subit către el...
Multe situaţii ciudate mi-a fost dat să trăiesc de când o cunosc pe Rox... Inclusiv situaţia în care, într-un mod foarte vag, am amintit de curând că am văzut-o şi acelaşi om de mai sus părea dornic să afle dacă o întâlnisem sau doar m-am gândit la ea scriind... Ei bine, pentru că nu-mi place să las lucrurile în ceaţă, precizez acum că am văzut-o atunci.
Mulţumit, domnule? :))
Trec orele, plec de la birou şi mă trezesc că apare pe peronul la care aşteptam şi eu metroul. Nimic nou, acelaşi loc, aceiaşi oră. Acum s-a nimerit să întoarcă capul, probabil m-a văzut, eu am privit cumva pe lângă ea apoi m-am deplasat în altă zonă a peronului. La staţia ei am încercat s-o identific printre persoanele coborâte la două vagoane mai în faţă. Nu am văzut-o. Ori nu o mai recunosc eu aşa uşor (ceea ce nu ar fii un lucru rău), ori coboară în altă parte (până la urmă nu-i musai să rămână înţepenită în aceiaşi garsonieră în care a locuit o grămadă de ani), ori pur şi simplu am pus mai puţină pasiune în a o urmări cu privirea.
Am senzaţia că e mult mai puţin importantă pentru mine de când mi-am dat seama că nu o mai iubesc. Poate exagerez un pic dar cred că a rămas din ea o femeie oarecare după care întorc capul doar pentru că îmi place cum arată. În rest... mai nimic...
Totuşi, m-am gândit şi în seara asta că aş putea încerca să discut cu ea despre o situaţie pe care încă nu reuşesc s-o gestionez cum aş dori, situaţie în care nu cred că intram dacă nu aş fi avut ocazia s-o cunosc pe ea. De ce? Poate doar pentru a-i explica în ce fel m-a influenţat povestea aia...
Şi dacă tot discut de ea, cu dedicaţie pentru cititorul care îmi mai cere din când în când detalii despre ce scriu aici în discuţii faţă în faţă, să explic şi treaba cu obsesia la mâna a doua... Ei bine, e ceva timp de când am postat aici nişte fotografii cu ea. Nimic special până aici, în definitiv am mai postat şi cu alte ocazii fotografii cu ea. Doar am o grămadă de fotografii din perioada în care ne vedeam. Mare mi-a fost mirarea când, a doua zi după ce am postat acele fotografii, m-am trezit cu omul meu care insista să-mi arate nişte fotografii pe telefonul lui. Nu m-am grăbit să le văd dar, la insistenţele lui, m-am uitat. Ei bine... obsesia la mâna a doua îşi are explicaţia aici: omul descărcase la rezoluţie bună acele fotografii şi a pus câteva întrebări, aparent indiferente, despre timpul şi locul în care fotografiasem. De parcă obsesia mea s-a transferat subit către el...
Multe situaţii ciudate mi-a fost dat să trăiesc de când o cunosc pe Rox... Inclusiv situaţia în care, într-un mod foarte vag, am amintit de curând că am văzut-o şi acelaşi om de mai sus părea dornic să afle dacă o întâlnisem sau doar m-am gândit la ea scriind... Ei bine, pentru că nu-mi place să las lucrurile în ceaţă, precizez acum că am văzut-o atunci.
Mulţumit, domnule? :))
marți, 15 februarie 2011
Aiurea...
Seara, se repetă (a doua oară pe anul acesta) o chestie despre care aş fi preferat să nu mai apară în 2011. Înainte de asta renunţasem să plec la Ţapinarii pentru că tocmai săpam pe net după un aragaz şi mă enervam văzând ce găsesc. Bine, până la urmă sunt în mare măsură îndreptăţit să mă-ntreb de ce ar trebui să mă intereseze pe mine un aragaz atâta timp cât, în 90% dintre situaţiile în care mănânc acasă, mănânc negătit...
Peste noapte revine drăgălaşa de insomnie pe care acum măcar ştiu de ce să o leg. O grămadă de gânduri pesimist-descurajatoare... Mă trezesc aproape imediat după ce sună "ceasul" (adică alarma la telefon cu care NU mă trezesc de obicei), mă pregătesc să plec la muncă. Pe drum... îmi dau seama că ar putea fi exact atât de devreme cât s-o revăd... Culmea este că urcă în metrou la o uşă distanţă şi, în aglomeraţie, nu am putut decât s-o văd câteva clipe până a dispărut într-un scaun. Coborâm în acelaşi loc, ea stă mai la coadă pe scara rulantă. Urmăresc şirul de oameni câteva clipe şi o văd din nou. Aşa cum remarcasem din prima secundă, ţinuta ei era, ca de obicei, perfectă. Dispare din staţie, eu schimb magistrala şi, înainte de a mă urca în metrou, fără să-mi mai pun întrebări despre cât de stresant pentru ea este să-l primească, îi scriu un sms:
Elegantă, ca de obicei! :) Am mai întâlnit eu femei elegante dar ca tine mai rar găseşti. Felicitări! O zi senină! Adi
Primesc instantaneu confirmarea de primire dar ştiu bine că asta nu reprezintă o garanţie pentru citirea, înţelegerea şi disponibilitatea de a răspunde la mesaj. La cât de nemernică e tehnica modernă am înţeles că ar fi putut până acum inclusiv să-şi seteze telefonul astfel încât să nu mai primească apeluri şi sms-uri de pe numărul meu.
Cât despre eleganţă... chiar îi este specifică. Totuşi, sincer fiind, am preferat-o întotdeauna în trening...
După ce, cu vreo 10 zile în urmă, o visam într-o sâmbătă dimineaţă, uite că o şi văd şi încă mă întreb de ce trebuie să fie ea singura femeie care, după atâţia ani de când, zice ea, nu mai avem ce vorbi, încă îmi iese în cale...
Acum sunt la birou, cică s-au primit şi aici nişte veşti ciudate pe care încerc să le tratez cu indiferenţă, sunt destul de prost dispus aşa că prevăd o zi agitată.
Peste noapte revine drăgălaşa de insomnie pe care acum măcar ştiu de ce să o leg. O grămadă de gânduri pesimist-descurajatoare... Mă trezesc aproape imediat după ce sună "ceasul" (adică alarma la telefon cu care NU mă trezesc de obicei), mă pregătesc să plec la muncă. Pe drum... îmi dau seama că ar putea fi exact atât de devreme cât s-o revăd... Culmea este că urcă în metrou la o uşă distanţă şi, în aglomeraţie, nu am putut decât s-o văd câteva clipe până a dispărut într-un scaun. Coborâm în acelaşi loc, ea stă mai la coadă pe scara rulantă. Urmăresc şirul de oameni câteva clipe şi o văd din nou. Aşa cum remarcasem din prima secundă, ţinuta ei era, ca de obicei, perfectă. Dispare din staţie, eu schimb magistrala şi, înainte de a mă urca în metrou, fără să-mi mai pun întrebări despre cât de stresant pentru ea este să-l primească, îi scriu un sms:
Elegantă, ca de obicei! :) Am mai întâlnit eu femei elegante dar ca tine mai rar găseşti. Felicitări! O zi senină! Adi
Primesc instantaneu confirmarea de primire dar ştiu bine că asta nu reprezintă o garanţie pentru citirea, înţelegerea şi disponibilitatea de a răspunde la mesaj. La cât de nemernică e tehnica modernă am înţeles că ar fi putut până acum inclusiv să-şi seteze telefonul astfel încât să nu mai primească apeluri şi sms-uri de pe numărul meu.
Cât despre eleganţă... chiar îi este specifică. Totuşi, sincer fiind, am preferat-o întotdeauna în trening...
După ce, cu vreo 10 zile în urmă, o visam într-o sâmbătă dimineaţă, uite că o şi văd şi încă mă întreb de ce trebuie să fie ea singura femeie care, după atâţia ani de când, zice ea, nu mai avem ce vorbi, încă îmi iese în cale...
Acum sunt la birou, cică s-au primit şi aici nişte veşti ciudate pe care încerc să le tratez cu indiferenţă, sunt destul de prost dispus aşa că prevăd o zi agitată.
vineri, 5 februarie 2010
Tot Ea...
Nu am mai scris de mult despre ea... Să fi trecut săptămâni sau luni, nu ştiu... Asta nu înseamnă că nu m-am mai gândit la ea, înseamnă doar că gândurile care au mai apărut au stat în mintea mea puţine clipe şi, în plus, nu mi-au mai întors metafizicul pe dos. Înseamnă şi că am depus oarecare efort pentru a aduce percepţia legată de poveste în nişte limite suportabile. Nu-i uşor dar nici imposibil nu pare. Zilele trecute, citind, mi-am dat seama cât de mult m-ar încânta ideea de reconciliere... Că azi ideea de reconciliere mi se pare aproape imposibilă, datorită faptului că nu am niciun control asupra dorinţelor ei e altă poveste... Totuşi, dacă ea şi-ar exprima dorinţele astfel încât, în măsura în care este posibil, eu să repar greşelile pe care le-am făcut faţă de ea, aş fi, măcar pentru o vreme, fericit...
Să revenim totuşi la motivul care m-a făcut să scriu din nou despre Rox (cititorii mai vechi ştiu exact despre cine vorbesc). Ei bine, după mult timp, am revăzut-o... Asta după un şir de zile în care, dată fiind ora la care eram pe traseul ei, aproape că m-am temut că o voi întâlni. Azi s-a întâmplat, am revăzut-o. Era cu 15 minute mai devreme decât ora pe care o consideram eu ca fiind a ei (pentru a nu realimenta o obsesie prefer să nu scriu din nou intervalul în care am văzut-o, deşi la ceas m-am uitat). Mergând, ca de obicei, pe toată lungimea peronului pe care aştept metroul, observ un păr cunoscut. Mă uit mai atent, schimb puţin şi unghiul, ea era... Ne despărţea 1 metru de oarecare înghesuială. Am trecut mai departe spunându-mi că e încă devreme, că nu sunt încă pregătit pentru a accepta senin, poate chiar a negocia, eventuale percepţii legate de reproşuri venite din partea ei. M-am "izolat" în alt colţ de peron şi nu am mai căutat-o insistent cu privirea decât după ce a plecat metroul din staţia ei. Între timp, am citit în continuare despre ideea de iertare... Chiar m-am surprins zilele trecute întrebându-mă cum ar reacţiona ea dacă ar vedea ce citesc acum... Poate nu s-ar gândi că acea carte mi s-a recomandat tocmai pentru a privi din alte unghiuri povestea cu ea... Mie mi-ar plăcea să fie încântată de ideea cărţi dar, la cât o cunosc, ar fi mai degrabă sarcastică... Deci... prea devreme! :)
M-am bucurat să constat că, în secunda în care am privit-o, am perceput-o ca fiind îmbrăcată în culori vesele, purtând în plus şi un rucsăcel în spate.
M-am bucurat cu atât mai mult să constat că doza de resentiment care apărea în astfel de situaţii s-a redus considerabil. Da, deşi este oarecum dificil să demonstrez că a fost inuman de nedreaptă cu mine, există cel puţin un detaliu care mă face să fiu încă supărat pe ea. Prin urmare... fiind destul de bine sfătuit, mă gândesc să iau în seamă ideea de a o ierta. Dacă şi în ce măsură voi reuşi doar timpul va demonstra. Eu sper... După o săptămână agitată chiar am nevoie să sper...
Să revenim totuşi la motivul care m-a făcut să scriu din nou despre Rox (cititorii mai vechi ştiu exact despre cine vorbesc). Ei bine, după mult timp, am revăzut-o... Asta după un şir de zile în care, dată fiind ora la care eram pe traseul ei, aproape că m-am temut că o voi întâlni. Azi s-a întâmplat, am revăzut-o. Era cu 15 minute mai devreme decât ora pe care o consideram eu ca fiind a ei (pentru a nu realimenta o obsesie prefer să nu scriu din nou intervalul în care am văzut-o, deşi la ceas m-am uitat). Mergând, ca de obicei, pe toată lungimea peronului pe care aştept metroul, observ un păr cunoscut. Mă uit mai atent, schimb puţin şi unghiul, ea era... Ne despărţea 1 metru de oarecare înghesuială. Am trecut mai departe spunându-mi că e încă devreme, că nu sunt încă pregătit pentru a accepta senin, poate chiar a negocia, eventuale percepţii legate de reproşuri venite din partea ei. M-am "izolat" în alt colţ de peron şi nu am mai căutat-o insistent cu privirea decât după ce a plecat metroul din staţia ei. Între timp, am citit în continuare despre ideea de iertare... Chiar m-am surprins zilele trecute întrebându-mă cum ar reacţiona ea dacă ar vedea ce citesc acum... Poate nu s-ar gândi că acea carte mi s-a recomandat tocmai pentru a privi din alte unghiuri povestea cu ea... Mie mi-ar plăcea să fie încântată de ideea cărţi dar, la cât o cunosc, ar fi mai degrabă sarcastică... Deci... prea devreme! :)
M-am bucurat să constat că, în secunda în care am privit-o, am perceput-o ca fiind îmbrăcată în culori vesele, purtând în plus şi un rucsăcel în spate.
M-am bucurat cu atât mai mult să constat că doza de resentiment care apărea în astfel de situaţii s-a redus considerabil. Da, deşi este oarecum dificil să demonstrez că a fost inuman de nedreaptă cu mine, există cel puţin un detaliu care mă face să fiu încă supărat pe ea. Prin urmare... fiind destul de bine sfătuit, mă gândesc să iau în seamă ideea de a o ierta. Dacă şi în ce măsură voi reuşi doar timpul va demonstra. Eu sper... După o săptămână agitată chiar am nevoie să sper...
marți, 8 decembrie 2009
Mov- violet...
Nu ştiu cum se face dar, de fiecare dată când îmi propun să nu mai scriu pe blog pentru o vreme, se întâmplă câte ceva şi renunţ la tăcere...
Ei bine, aseară, după ce am făcut puţină ordine în neuronii purtători de amintiri cu ea, plec de la muncă relativ mulţumit de bucata de poveste rezultată şi, surprinzător, o văd pe ea... Mă gândesc să mă apropii şi s-o întreb dacă are chef de vorbă. Constat totuşi că nu simt momentan nevoia de noi cuvinte pe care le-aş putea interpreta ca fiind reproşuri venite din partea ei aşa că stau departe. Mai târziu mi-am dat seama că mai degrabă pe mine mă întrebam dacă am chef de vorbă. Ei bine, poate aveam şi chef de vorbă dar mai degrabă simţeam nevoia de lectură. Aşa că rămân departe, bag nasul înapoi în carte (am cumpărat-o în septembrie şi am început s-o citesc cam peste două luni, în jurul datei de 20 noiembrie; am găsit chestii destul de interesante în ea şi, în câteva zile, apreciez că o voi termina) şi, spre mica mea bucurie, reuşesc să citesc. Emoţia extremă prezentă de obicei în situaţia asta de data asta lipseşte. Îmi fac totuşi şi un mic reproş, nu m-am putut abţine să verific cât e ceasul şi să constat că e mai devreme decât ceea ce mă obişnuisem să reprezinte orele ei. Mă detensionez privind alte chipuri plăcute din jurul meu. Urc în metrou, ea e undeva departe, în afara razei mele vizuale. Citesc... Ajungem la staţia ei. Încerc să ignor treaba asta. Totuşi, îmi întrerup lectura câteva secunde, sesizez când trece prin faţa geamului în spatele căruia mă aflam, observ acea nuanţă de mov a bluzei ei (nuanţa care m-a scos din sărite data trecută), zâmbesc, metroul pleacă, reiau lectura.
Ajung acasă, nu mă grăbesc deloc să povestesc întâmplarea, plec la cumpărături, se face târziu, nu mai deschid calculatorul.
Înainte de a mă băga în pat, spre miezul nopţii, îmi aduc aminte de cele spuse sau măcar gândite serile trecute, când gunoiul nu fusese dus şi mă declarasem nemulţumit din cauza asta. Gândeam atunci că gunoiul trebuie dus dar nu e musai ca de treaba asta să răspundă o singură persoană. Prin urmare, aseară, nu m-am mai gândit că cineva nu şi-a făcut treaba, pur şi simplu am dedicat eu câteva clipe acţiunii simple care constă în a arunca un sac plin cu gunoi şi a aşeza în schimb unul gol. Mică paranteză: în ultima zi de practică, la Orşova, în 2002, făceam aceiaşi chestie împreună cu Putin, fredonând Violeta (cine-şi mai aminteşte de Sarmalele Reci???). Peste ani aveam să cunosc o Violeta, o persoană care mi-a părut inteligentă şi interesantă; uneori regret că a dispărut din viaţa mea la fel de rapid precum apăruse.
Azi dimineaţă îmi amintesc de ea văzând în jurul meu o altă bluză mov şi o eşarfă de aceiaşi culoare. Cred că am zâmbit. Până la urmă nu-i o culoare atât de deranjantă. Percepţii...
Ajung la muncă, aud că o colegă nu ajunge la birou toată săptămâna şi izbucnesc: S-o fut şi pe asta! Nu-ţi imaginezi câtă nevoie aveam de nişte zile libere săptămâna asta... Mă-ntreabă un coleg ghiduş: Şi pe asta? Dar pe care-ai mai futut-o pe aici? După gluma acestuia nu-mi rămâne decât să mă gândesc că trebuie să fiu mai atent cu felul în care-mi organizez timpul zilele următoare...
Şi dacă tot m-am pornit pe scris, uite încă câteva faze de azi, de ieri sau de când m-am născut (pardon, de când a aterizat barza cu mine-n cioc :D)...
Săptămâna trecută îmi apare un client despre care am aflat întâmplător (din conversaţia pe care o angajase cu altcineva) că e genul de om religios care studiază şi ceva de genul bioenergiei... Mă "măsoară", apreciază că mă aflu pe nivelul 8 (recomandându-mi el să mă îndrept spre nivelul 9, stabil), apreciază că sunt genul de om care iartă uşor, se încheagă pentru câteva minute o conversaţie în care fiecare îşi menţine punctul de vedere fără ca treaba asta să îl influenţeze negativ pe celălalt. Asta-i asertivitate? Fapt e că omul sugera să caut soluţii pentru probleme de viaţă în religie în timp ce eu afirmam că astfel de soluţii le caut mai degrabă în ştiinţă. Oricum, a fost interesant momentul şi mă bucur că am ocazia să-l povestesc.
Sâmbătă, la ieşirea pe bicicletă, am sesizat un fenomen interesant. O bicicletă, o ea în şa. Eu admiram fata, altcineva admira bicicleta... Fiecare cu pasiunea lui! :))
Vineri seară, după o zi în care sudasem ness-urile la fel cum fac fumătorii cu ţigările, cedez nervos când aflu că am două persoane în firmă născute-n Săgetător... Le-am aruncat constatarea asta cumva cu reproş iar partea feminină a acestui săgeto-cuplu mi-a spus că nu sunt toţi la fel. Îi spun că nu contează şi o îndemn să uite. Ce? Vorbele mele? Faza? Atmosfera ciudată care se crease? Mai târziu, cu capul pe birou, plâng... Apare cineva (prezenţă plăcută de obicei) care se-ntreabă (pe trei sferturi în glumă bănuiesc) dacă mai sunt viu...
Şi dacă tot pomenim cofeina, mă trezesc aseară că fac un gest eroic. :D În ideea de a reduce cantitatea de cofeină din "meniul" meu cumpăr nişte capuccino şi un borcan de cicoare. De acum am de ales între mai multe variante de băuturi maro. Va rezulta de aici că voi fi mai puţin agitat în trup şi spirit? Rămâne de văzut...
Iar peste toate astea, o întrebare: voi ajunge diseară Brambura prin Mojo?
marți, 17 noiembrie 2009
19:24, 19:26... 19:30 Orele Ei...
Luni 19 octombrie... Marţi 20 octombrie...
Luni, 19:14, pe traseul meu obişnuit, la o oră destul de obişnuită pentru mine (iar am început să pierd vremea la birou după program... în definitiv de ce m-aş grăbi să ajung acasă? şi în altă parte unde să merg?) o văd pe Ea, care ar fi trebuit să fi trecut pe acolo cu 45 de minute mai devreme. Eram deja trist când am plecat de la muncă. Trec prin spatele ei... Mă gândesc că ar merita nişte pumni în spate dar... mă abţin. Imaginea care mi-a trecut prin minte în secunda următoare nu era deloc plăcută, îmi imaginam oamenii din jur reacţionând, poliţie, eu ieşind şifonat din toate punctele de vedere din întâmplarea asta. OK, deci nu bine să abordez în felul acesta conflictul respectiv. Căutăm altă soluţie, mai adaptată... O vom găsi? Rămâne de văzut...
Marţi, cam aceiaşi oră, n-o mai văd şi mă simt nedreptăţit din cauza asta.
Au trecut două săptămâni...
3 noiembrie, pe la 18:30, o revăd pe "vecina". De data asta sunt convins că şi-a dat şi ea seama că e ceva cu mine... Poate voi încerca să-i vorbesc cândva...
4 noiembrie 2009, 19:30, din nou o oră cât se poate de nepotrivită... O văd iar, trec chiar prin spatele ei... Mă gândesc la o modalitate prin care să-i atrag atenţia şi-mi trece prin cap să mă apropii şi să o mângâi uşor pe spate apoi s-o întreb relaxat: Nu-i aşa că îţi place? apoi să-i spun cu reproş: Şi cât ai evitat chestia asta pe când ieşeam prin munţi sau la plimbare prin oraş... Mă retrag totuşi dar un drăcuşor mă îndeamnă să mă apropii de ea aproape de staţia în care coboară. Ei bine, în ultimele minute din călătoria ei, fără s-o recunosc din prima, o văd. Rămân blocat şi încerc să nu afişez mai mult decât o mutră tristă. Mă remarcă şi ea, sesizez că tuşeşte uşor. Speram să facă un semn care să anuleze acel "nu mă mai contacta niciodată" dar am sperat, ca de obicei, zadarnic... Consider în continuare că e inuman modul în care se poartă ea... Câteva secunde după ce coboară îmi dau lacrimile... Patetic! :( Ca şi într-o trecută ocazie, eram trist încă de la plecarea de la birou...
Mă opresc la un automat încercând să-mi păcălesc emoţiile cu ceva de mâncat sau băut. Am mai păţit-o cândva, rămân şi nebăut şi cu banii luaţi. Aşa-mi trebuie dacă prefer automatul în locul unui chioşc!
5 noiembrie 2009. Ajung la birou iar o colegă îmi spune că are impresia c-a văzut-o pe Roxana. Cred că a fost simplă impresie, Rox nu cred să fi venit la acea oră, din acea direcţie. Doar am văzut-o aseară retrăgându-se spre casă. Îi sugerez colegei că nu are importanţă dacă a văzut-o pe Roxana sau pe una din multele chipuri care-i seamănă în încercarea de a ascunde că am revăzut-o aseară.
Câteva zile mai târziu, dimineaţă, mai târziu decât mă obişnuisem s-o văd, o remarc târziu undeva în spatele meu. Dinamica mulţimii nu mi-a permis să mă apropii. Ajung la capătul scării rulante şi încerc s-o reperez mai jos. N-o văd... Mi s-a părut? Aştept încă puţin urmărind oamenii care ies de pe scară. Apare... O urmăresc cu privirea până-mi iese din raza vizuală.
11 noiembrie 2009, deja obişnuita oră a ei de seară. Totuşi, după ce am căutat-o vreo 2 zile, nu mă aşteptam s-o văd. Plecasem de la birou oarecum mulţumit că rezolvasem parţial o temă importantă. O văd din spate, îmbrăcată într-o bluză de un mov turbat. Oribilă culoare, din punctul meu de vedere... Am mai văzut-o cândva în culoarea aia şi mi-a displăcut încă de atunci. Mă emoţionează s-o revăd. Încerc să mă depărtez de ea dar ceva mă trăgea totuşi înapoi. Urc în metrou în acelaşi vagon dar în celălalt capăt. La început evit s-o privesc. Încerc să-mi stăpânesc emoţia, încerc să nu tremur, să nu plâng, să nu mă încrunt. Sfârşesc prin a o privi cale de câteva staţii. Nivelul de anxietate pare să scadă. Până să ajungă la staţia ei am senzaţia că mă vede într-un moment în care îşi scoate nasul din ziarul pe care îl citea. Îmi venea să merg lângă ea şi s-o întreb: Nu-i aşa că nu te interesează cu adevărat ce citeşti?
În sfârşit, vine staţia ei... Se ridică de pe scaunul situat chiar lângă uşă, o văd cum trece prin faţa uşii lângă care stăteam eu şi... se anunţă staţionarea metroului pentru două minute... Profit de ocazie, cobor şi privesc în urma ei. Sesizez cum, cu mişcări sigure, pune haina groasă peste bluza mov. Mă aştept să-ntoarcă capul dar sper să nu mă vadă. Ajunge la capătul scărilor, dispare din raza mea vizuală, metroul nu dă semne că ar vrea să plece iar eu sunt în continuare pe peron... Fără un gând foarte precis plec pe urmele ei... Ştiu atât de bine drumul ei de la metrou spre casă încât aproape nu mai conta dacă-i recunosc silueta sau nu... Destul de repede după ce ies la suprafaţă îi recunosc totuşi conturul în întuneric. Merg pe urmele ei... o ajung incredibil de repede, mă opresc ca să las o oarecare distanţă între noi... O văd pornind pe drumul obişnuit, îmi aduc aminte de mai vechea mea încercare de a-i ieşi în faţă, îmi aduc aminte şi că am eşuat atunci, găsesc altă strategie şi îmi propun să o las pe ea în dreapta iar eu s-o iau pe strada din stânga în dorinţa de a o aborda din lateral, undeva la jumătatea drumului. Mă tot gândeam ce să-i spun... Mă gândeam să-i cer să-mi spună, cu vorbe exacte, ca pentru proşti care nu înţeleg metaforele, în ce fel au afectat-o negativ acţiunile mele...
Ajung în intersecţia critică, observ că am mers cu viteza potrivită pentru că ea, Roxana, apare din dreapta şi... traversează chiar în dreptul meu... Părea obligatoriu s-o salut aşa că am făcut-o... Se pare că a renunţat la muţenia care o apuca atunci când, cu ceva vreme în urmă, încercam s-o abordez... Un mic motiv de bucurie... Mic...
-Salut! De la muncă?
(ea nu aude "de")
-DE la muncă. La muncă nu merg la ora asta. Ce-i cu tine pe-aici?
Mă trezesc minţind ca un şcolar... Nu puteam să-i spun că pur şi simplu încercam s-o văd pe ea o secundă în plus...
-Dau o tură prin parc...
Scurt moment de tăcere... Ce dracu puteam să spun ca să închegăm o conversaţie?
-Pe unde ai mai umblat anul acesta?
-O să te miri dar... n-am mai fost la munte.
-Dar unde?
-Mai mult prin străinătate.
-Şi acolo n-ai urcat nimic?
-Nu. Să nu te gândeşti că am urcat pe Mont Blanc. Nu-i de mine.
-Nu la asta m-am gândit. Puteai să urci Olimpul sau ceva prin Bulgaria, munţi mici nu foarte pretenţioşi dar unde ai ceva de văzut.
-Nu. M-am axat mai mult pe oraşe. Şi am mers la mare...
-Tu? La mare? Ştiu că urăşti marea...
-Ei, îmbătrânesc şi eu. Am probleme cu sănătatea...
-Vorbeşti de parcă ai avea 50 de ani...
-Am probleme cu coloana. Îmi face bine să înot.
-Probleme vechi? Probleme noi? Te-ai lovit sau ce s-a întâmplat? Dacă sunt probleme vechi ori n-ai apucat să-mi spui, ori nu ai putut, ori n-ai vrut să-mi spui...
-Ţi-am mai spus eu ceva şi... ai văzut ce a ieşit. Cine ştie ce ieşea dacă îţi spuneam şi asta?
-Da, recunosc că nu e deloc frumos ce a ieşit... Am senzaţia că-i prea târziu pentru păreri de rău...
-Lasă! E trecut...
-Offfff.... mi-ar fi plăcut să te ştiu la fel de sănătoasă cum erai sau păreai că eşti cu ani în urmă... Îmi pare rău să aud de problemele astea...
Fără să-mi dau seama, eram centrat pe dialogul cu ea, ajungem aproape de blocul ei...
-Tu mergi înainte pe drumul tău. Eu o să merg pe al meu.
-Da, dacă-mi aduc bine aminte tu faci stânga aici. Mi-a părut bine să te revăd.
Ne despărţim iar eu o iau într-adevăr spre parc... Trist... Nu mă aşteptam să aud că are probleme... Chiar o credeam o fiinţă fericită... Deşi ştiam parcul acela cu ochii închişi, constat că mă-ncurc în alei... Mă orientez până la urmă şi regăsesc drumul către cealaltă staţie de metrou... Simt nevoia să povestesc cuiva şi... îmi aduc aminte de sms-ul necitit pe 24 octombrie... Îl citesc şi apoi îi scriu ei un lung sms... După ce am primit mesajul care spunea că textul meu a fost livrat m-am mai relaxat...
În ultimele întâlniri Roxana îşi recăpătase eleganţa cu care mă obişnuisem. Acum, pe lângă movul bluzei, am reţinut un pantalon negru şi nişte încălţări tot negre şi bine lustruite...
Postprocesări
Mai târziu, mi-am dat seama că nu-i neapărat să fie o adevărată tragedie problema de sănătate a Roxanei. Deci este posibil să nu fie cazul să mă întristez din cauza asta.
Mi-am dat seama şi că ea lasă loc la multe interpretări, exprimându-se neclar sau incomplet. Ar rămâne de discutat dacă se exprimă astfel din greşeală, din dezinteres faţă de persoana mea sau datorită lipsei unor abilităţi de comunicare.
Deşi nu am remarcat-o în prima fază, analizând dialogul am sesizat o undă de ostilitate din partea ei.
Ca şi în alte ocazii de acest gen, şi acum m-a nemulţumit faptul că nu mi-a pus nicio întrebare, mulţumindu-se doar să răspundă. De aici ideea unui obiectiv de atins: să reuşesc să acord celorlalţi dreptul de a nu răspunde cu interes faţă de mine interesului meu faţă de ei.
Aproape de casă mi-am amintit că am văzut în Vama Veche o fiinţă care semăna tare bine cu Rox. M-am gândit cât de incredibil e să fi fost la câteva corturi distanţă de ea în Vamă, să o fi privit şi să nu-mi fi dat seama că e ea doar pentru că ştiam că ea nu merge la mare. Am scris un sms pe tema asta altei prietene. A doua zi mi-am dat totuşi seama că nu era Roxana în Vamă, rămânând certă doar ideea asemănării.
Am adormit relativ liniştit dar spre dimineaţă m-am trezit (să fi fost 5:00) şi n-am mai putut adormi. Înainte să mă dau jos din pat s-au adunat grămezi de gânduri atât de diferite. Printre altele, m-am trezit numărând femeile care chiar m-au atras din 2005 încoace... 3 să fi fost? Sau 4? Se pare că sunt cu adevărat pretenţios! :D
Cât despre drumurile invocate de Roxana la finalul dialogului, drumuri luate în sens fizic de mine, ar mai fi de spus că, în sensul în care se exprima ea, mica mea problemă e că NU am un drum... Iar de l-aş avea, cred că ar duce direct către nicăieri... În schimb, ea are un drum. Cu care, dintr-o prostie, m-am intersectat.
Iar celor care vor spune banalitatea aia despre modul în care îndepărtez orice potenţială prietenă cu poveştile despre Roxana le răspund prin convingerea pe care o am că voi rămâne singur. Mi-e clar că nu s-a inventat femeia care să-şi dorească să rămână cu mine. Şi în definitiv e mai bine aşa. Asta pentru că ştiu încă un lucru, ştiu că n-o să ajung niciodată să merit să rămân cu o femeie care să-mi placă. Momentul meu de glorie s-a dus, a rămas mult în urmă. Dacă n-am cunoscut atunci femeia potrivită, acum ar fi prea târziu s-o mai cunosc.
Peste două zile s-ar împlini o lună de când am început să scriu acest text. Poate că-i timpul să-l termin şi să-l public. Iar tu, cel care le-ai trăit pe toate şi ai soluţii la toate problemele, nu ai decât să îţi etalezi din nou superinteligenţa şi să ştergi cu mine pe jos. Vorba cântecului, cineva înaintea ta a făcut asta deja. Deci n-ai cum să mă răneşti...
Luni, 19:14, pe traseul meu obişnuit, la o oră destul de obişnuită pentru mine (iar am început să pierd vremea la birou după program... în definitiv de ce m-aş grăbi să ajung acasă? şi în altă parte unde să merg?) o văd pe Ea, care ar fi trebuit să fi trecut pe acolo cu 45 de minute mai devreme. Eram deja trist când am plecat de la muncă. Trec prin spatele ei... Mă gândesc că ar merita nişte pumni în spate dar... mă abţin. Imaginea care mi-a trecut prin minte în secunda următoare nu era deloc plăcută, îmi imaginam oamenii din jur reacţionând, poliţie, eu ieşind şifonat din toate punctele de vedere din întâmplarea asta. OK, deci nu bine să abordez în felul acesta conflictul respectiv. Căutăm altă soluţie, mai adaptată... O vom găsi? Rămâne de văzut...
Marţi, cam aceiaşi oră, n-o mai văd şi mă simt nedreptăţit din cauza asta.
Au trecut două săptămâni...
3 noiembrie, pe la 18:30, o revăd pe "vecina". De data asta sunt convins că şi-a dat şi ea seama că e ceva cu mine... Poate voi încerca să-i vorbesc cândva...
4 noiembrie 2009, 19:30, din nou o oră cât se poate de nepotrivită... O văd iar, trec chiar prin spatele ei... Mă gândesc la o modalitate prin care să-i atrag atenţia şi-mi trece prin cap să mă apropii şi să o mângâi uşor pe spate apoi s-o întreb relaxat: Nu-i aşa că îţi place? apoi să-i spun cu reproş: Şi cât ai evitat chestia asta pe când ieşeam prin munţi sau la plimbare prin oraş... Mă retrag totuşi dar un drăcuşor mă îndeamnă să mă apropii de ea aproape de staţia în care coboară. Ei bine, în ultimele minute din călătoria ei, fără s-o recunosc din prima, o văd. Rămân blocat şi încerc să nu afişez mai mult decât o mutră tristă. Mă remarcă şi ea, sesizez că tuşeşte uşor. Speram să facă un semn care să anuleze acel "nu mă mai contacta niciodată" dar am sperat, ca de obicei, zadarnic... Consider în continuare că e inuman modul în care se poartă ea... Câteva secunde după ce coboară îmi dau lacrimile... Patetic! :( Ca şi într-o trecută ocazie, eram trist încă de la plecarea de la birou...
Mă opresc la un automat încercând să-mi păcălesc emoţiile cu ceva de mâncat sau băut. Am mai păţit-o cândva, rămân şi nebăut şi cu banii luaţi. Aşa-mi trebuie dacă prefer automatul în locul unui chioşc!
5 noiembrie 2009. Ajung la birou iar o colegă îmi spune că are impresia c-a văzut-o pe Roxana. Cred că a fost simplă impresie, Rox nu cred să fi venit la acea oră, din acea direcţie. Doar am văzut-o aseară retrăgându-se spre casă. Îi sugerez colegei că nu are importanţă dacă a văzut-o pe Roxana sau pe una din multele chipuri care-i seamănă în încercarea de a ascunde că am revăzut-o aseară.
Câteva zile mai târziu, dimineaţă, mai târziu decât mă obişnuisem s-o văd, o remarc târziu undeva în spatele meu. Dinamica mulţimii nu mi-a permis să mă apropii. Ajung la capătul scării rulante şi încerc s-o reperez mai jos. N-o văd... Mi s-a părut? Aştept încă puţin urmărind oamenii care ies de pe scară. Apare... O urmăresc cu privirea până-mi iese din raza vizuală.
11 noiembrie 2009, deja obişnuita oră a ei de seară. Totuşi, după ce am căutat-o vreo 2 zile, nu mă aşteptam s-o văd. Plecasem de la birou oarecum mulţumit că rezolvasem parţial o temă importantă. O văd din spate, îmbrăcată într-o bluză de un mov turbat. Oribilă culoare, din punctul meu de vedere... Am mai văzut-o cândva în culoarea aia şi mi-a displăcut încă de atunci. Mă emoţionează s-o revăd. Încerc să mă depărtez de ea dar ceva mă trăgea totuşi înapoi. Urc în metrou în acelaşi vagon dar în celălalt capăt. La început evit s-o privesc. Încerc să-mi stăpânesc emoţia, încerc să nu tremur, să nu plâng, să nu mă încrunt. Sfârşesc prin a o privi cale de câteva staţii. Nivelul de anxietate pare să scadă. Până să ajungă la staţia ei am senzaţia că mă vede într-un moment în care îşi scoate nasul din ziarul pe care îl citea. Îmi venea să merg lângă ea şi s-o întreb: Nu-i aşa că nu te interesează cu adevărat ce citeşti?
În sfârşit, vine staţia ei... Se ridică de pe scaunul situat chiar lângă uşă, o văd cum trece prin faţa uşii lângă care stăteam eu şi... se anunţă staţionarea metroului pentru două minute... Profit de ocazie, cobor şi privesc în urma ei. Sesizez cum, cu mişcări sigure, pune haina groasă peste bluza mov. Mă aştept să-ntoarcă capul dar sper să nu mă vadă. Ajunge la capătul scărilor, dispare din raza mea vizuală, metroul nu dă semne că ar vrea să plece iar eu sunt în continuare pe peron... Fără un gând foarte precis plec pe urmele ei... Ştiu atât de bine drumul ei de la metrou spre casă încât aproape nu mai conta dacă-i recunosc silueta sau nu... Destul de repede după ce ies la suprafaţă îi recunosc totuşi conturul în întuneric. Merg pe urmele ei... o ajung incredibil de repede, mă opresc ca să las o oarecare distanţă între noi... O văd pornind pe drumul obişnuit, îmi aduc aminte de mai vechea mea încercare de a-i ieşi în faţă, îmi aduc aminte şi că am eşuat atunci, găsesc altă strategie şi îmi propun să o las pe ea în dreapta iar eu s-o iau pe strada din stânga în dorinţa de a o aborda din lateral, undeva la jumătatea drumului. Mă tot gândeam ce să-i spun... Mă gândeam să-i cer să-mi spună, cu vorbe exacte, ca pentru proşti care nu înţeleg metaforele, în ce fel au afectat-o negativ acţiunile mele...
Ajung în intersecţia critică, observ că am mers cu viteza potrivită pentru că ea, Roxana, apare din dreapta şi... traversează chiar în dreptul meu... Părea obligatoriu s-o salut aşa că am făcut-o... Se pare că a renunţat la muţenia care o apuca atunci când, cu ceva vreme în urmă, încercam s-o abordez... Un mic motiv de bucurie... Mic...
-Salut! De la muncă?
(ea nu aude "de")
-DE la muncă. La muncă nu merg la ora asta. Ce-i cu tine pe-aici?
Mă trezesc minţind ca un şcolar... Nu puteam să-i spun că pur şi simplu încercam s-o văd pe ea o secundă în plus...
-Dau o tură prin parc...
Scurt moment de tăcere... Ce dracu puteam să spun ca să închegăm o conversaţie?
-Pe unde ai mai umblat anul acesta?
-O să te miri dar... n-am mai fost la munte.
-Dar unde?
-Mai mult prin străinătate.
-Şi acolo n-ai urcat nimic?
-Nu. Să nu te gândeşti că am urcat pe Mont Blanc. Nu-i de mine.
-Nu la asta m-am gândit. Puteai să urci Olimpul sau ceva prin Bulgaria, munţi mici nu foarte pretenţioşi dar unde ai ceva de văzut.
-Nu. M-am axat mai mult pe oraşe. Şi am mers la mare...
-Tu? La mare? Ştiu că urăşti marea...
-Ei, îmbătrânesc şi eu. Am probleme cu sănătatea...
-Vorbeşti de parcă ai avea 50 de ani...
-Am probleme cu coloana. Îmi face bine să înot.
-Probleme vechi? Probleme noi? Te-ai lovit sau ce s-a întâmplat? Dacă sunt probleme vechi ori n-ai apucat să-mi spui, ori nu ai putut, ori n-ai vrut să-mi spui...
-Ţi-am mai spus eu ceva şi... ai văzut ce a ieşit. Cine ştie ce ieşea dacă îţi spuneam şi asta?
-Da, recunosc că nu e deloc frumos ce a ieşit... Am senzaţia că-i prea târziu pentru păreri de rău...
-Lasă! E trecut...
-Offfff.... mi-ar fi plăcut să te ştiu la fel de sănătoasă cum erai sau păreai că eşti cu ani în urmă... Îmi pare rău să aud de problemele astea...
Fără să-mi dau seama, eram centrat pe dialogul cu ea, ajungem aproape de blocul ei...
-Tu mergi înainte pe drumul tău. Eu o să merg pe al meu.
-Da, dacă-mi aduc bine aminte tu faci stânga aici. Mi-a părut bine să te revăd.
Ne despărţim iar eu o iau într-adevăr spre parc... Trist... Nu mă aşteptam să aud că are probleme... Chiar o credeam o fiinţă fericită... Deşi ştiam parcul acela cu ochii închişi, constat că mă-ncurc în alei... Mă orientez până la urmă şi regăsesc drumul către cealaltă staţie de metrou... Simt nevoia să povestesc cuiva şi... îmi aduc aminte de sms-ul necitit pe 24 octombrie... Îl citesc şi apoi îi scriu ei un lung sms... După ce am primit mesajul care spunea că textul meu a fost livrat m-am mai relaxat...
În ultimele întâlniri Roxana îşi recăpătase eleganţa cu care mă obişnuisem. Acum, pe lângă movul bluzei, am reţinut un pantalon negru şi nişte încălţări tot negre şi bine lustruite...
Postprocesări
Mai târziu, mi-am dat seama că nu-i neapărat să fie o adevărată tragedie problema de sănătate a Roxanei. Deci este posibil să nu fie cazul să mă întristez din cauza asta.
Mi-am dat seama şi că ea lasă loc la multe interpretări, exprimându-se neclar sau incomplet. Ar rămâne de discutat dacă se exprimă astfel din greşeală, din dezinteres faţă de persoana mea sau datorită lipsei unor abilităţi de comunicare.
Deşi nu am remarcat-o în prima fază, analizând dialogul am sesizat o undă de ostilitate din partea ei.
Ca şi în alte ocazii de acest gen, şi acum m-a nemulţumit faptul că nu mi-a pus nicio întrebare, mulţumindu-se doar să răspundă. De aici ideea unui obiectiv de atins: să reuşesc să acord celorlalţi dreptul de a nu răspunde cu interes faţă de mine interesului meu faţă de ei.
Aproape de casă mi-am amintit că am văzut în Vama Veche o fiinţă care semăna tare bine cu Rox. M-am gândit cât de incredibil e să fi fost la câteva corturi distanţă de ea în Vamă, să o fi privit şi să nu-mi fi dat seama că e ea doar pentru că ştiam că ea nu merge la mare. Am scris un sms pe tema asta altei prietene. A doua zi mi-am dat totuşi seama că nu era Roxana în Vamă, rămânând certă doar ideea asemănării.
Am adormit relativ liniştit dar spre dimineaţă m-am trezit (să fi fost 5:00) şi n-am mai putut adormi. Înainte să mă dau jos din pat s-au adunat grămezi de gânduri atât de diferite. Printre altele, m-am trezit numărând femeile care chiar m-au atras din 2005 încoace... 3 să fi fost? Sau 4? Se pare că sunt cu adevărat pretenţios! :D
Cât despre drumurile invocate de Roxana la finalul dialogului, drumuri luate în sens fizic de mine, ar mai fi de spus că, în sensul în care se exprima ea, mica mea problemă e că NU am un drum... Iar de l-aş avea, cred că ar duce direct către nicăieri... În schimb, ea are un drum. Cu care, dintr-o prostie, m-am intersectat.
Iar celor care vor spune banalitatea aia despre modul în care îndepărtez orice potenţială prietenă cu poveştile despre Roxana le răspund prin convingerea pe care o am că voi rămâne singur. Mi-e clar că nu s-a inventat femeia care să-şi dorească să rămână cu mine. Şi în definitiv e mai bine aşa. Asta pentru că ştiu încă un lucru, ştiu că n-o să ajung niciodată să merit să rămân cu o femeie care să-mi placă. Momentul meu de glorie s-a dus, a rămas mult în urmă. Dacă n-am cunoscut atunci femeia potrivită, acum ar fi prea târziu s-o mai cunosc.
Peste două zile s-ar împlini o lună de când am început să scriu acest text. Poate că-i timpul să-l termin şi să-l public. Iar tu, cel care le-ai trăit pe toate şi ai soluţii la toate problemele, nu ai decât să îţi etalezi din nou superinteligenţa şi să ştergi cu mine pe jos. Vorba cântecului, cineva înaintea ta a făcut asta deja. Deci n-ai cum să mă răneşti...
miercuri, 11 noiembrie 2009
Incredibilă fiinţă!
Trebuie neapărat să finalizez textul despre ultimele ocazii în care am văzut-o pe Rox... Asta pentru că azi am revăzut-o din nou şi... am reuşit să-mi stăpânesc emoţiile astfel încât am putut să dialoghez un pic cu ea... Şi ce am aflat m-a surprins tare, m-a şocat chiar şi m-a făcut odată în plus să regret reacţiile pe care le-am avut cândva faţă de ea... Poate v-aţi aştepta să regret şi faptul că mă îndrăgostisem de ea... Ei bine, treaba asta n-o regret. În definitiv e o femeie frumoasă, inteligentă şi, într-o oarecare măsură, sufletistă... Aici poate să vi se pară că descriu pe altcineva şi, pe trei sferturi, ar fi adevărată presupunerea voastră... Există în viaţa mea încă o persoană care, păstrând totuşi limitele comparaţiei, îi seamănă Roxanei. O altă persoană care mi-e dragă chiar dacă sunt destul de convins că nu reuşesc să i-o dovedesc... Poate te regăseşti printre rânduri... :)
Aş vrea ca Roxana să fie dispusă să comunice din nou cu mine, altfel decât cu rarele ocazii în care o văd şi reuşesc să-mi stăpânesc emoţiile.
Aş vrea ca Roxana să fie dispusă să comunice din nou cu mine, altfel decât cu rarele ocazii în care o văd şi reuşesc să-mi stăpânesc emoţiile.
marți, 27 octombrie 2009
Se anunţă zile interesante...
În seara asta mă (re)văd cu carpatiştii la un vin fiert. Îi mulţumesc lui Sorin că m-a atenţionat!
Joi seară, Ţapinarii cântă în El Grande Comandante de la 21:30. Lăsând la o parte faptul că aici scrie ceva de Andrei Tănase (offf, chiar aşa de greu e să afli cum îi cheamă pe cei doi Ţapinari???), vă las numărul de telefon pentru detalii şi rezervări: 0728.556.043 şi adresa clubului: Str. Viitorului nr. 26. Din păcate nu cred că voi putea ajunge şi eu acolo dar în schimb sper să ajung la concertul următor în Green Hours. Vă ţin la curent! Paragraful acesta este dedicat celor care ajung pe blogul meu căutând Ţapinarii cu motoare de căutare.
Vineri voi avea o seară interesantă sub semnul ideii de comunicare.
Sâmbătă dimineaţă va trebui să-mi amân întâlnirea programată pentru că plec din oraş. Unde? În Piatra Mare, cu cortul! A pus cineva pe carpaţi exact tura pe care doream eu s-o postez pt 24- 25 octombrie dar am renunţat la idee din cauza prognozelor citite la începutul săptămânii. Ei bine, acum nu mai renunţ la idee. Vom fi 7 oameni care vor încerca să se simtă bine indiferent de vreme. Iar precedentul Comana îmi dă speranţe că va fi la fel de fain şi acum.
Şi pentru ca totul să fie şi mai interesant, a trecut o săptămână şi eu tot n-am reuşit să finalizez textul care descrie ultima seară în care-am văzut-o pe Rox... Să sperăm că e de bine...
Joi seară, Ţapinarii cântă în El Grande Comandante de la 21:30. Lăsând la o parte faptul că aici scrie ceva de Andrei Tănase (offf, chiar aşa de greu e să afli cum îi cheamă pe cei doi Ţapinari???), vă las numărul de telefon pentru detalii şi rezervări: 0728.556.043 şi adresa clubului: Str. Viitorului nr. 26. Din păcate nu cred că voi putea ajunge şi eu acolo dar în schimb sper să ajung la concertul următor în Green Hours. Vă ţin la curent! Paragraful acesta este dedicat celor care ajung pe blogul meu căutând Ţapinarii cu motoare de căutare.
Vineri voi avea o seară interesantă sub semnul ideii de comunicare.
Sâmbătă dimineaţă va trebui să-mi amân întâlnirea programată pentru că plec din oraş. Unde? În Piatra Mare, cu cortul! A pus cineva pe carpaţi exact tura pe care doream eu s-o postez pt 24- 25 octombrie dar am renunţat la idee din cauza prognozelor citite la începutul săptămânii. Ei bine, acum nu mai renunţ la idee. Vom fi 7 oameni care vor încerca să se simtă bine indiferent de vreme. Iar precedentul Comana îmi dă speranţe că va fi la fel de fain şi acum.
Şi pentru ca totul să fie şi mai interesant, a trecut o săptămână şi eu tot n-am reuşit să finalizez textul care descrie ultima seară în care-am văzut-o pe Rox... Să sperăm că e de bine...
miercuri, 16 septembrie 2009
Ceva nu merge... :(
Am vaga senzaţie că nu trebuia să citesc sms-ul acela.
Săptămâna trecută am avut cam toate serile ocupate (marţi 100 Crossroads, miercuri Iron City, joi Green Hours, vineri Ciclopromenada 3, sâmbătă din nou pe bicicletă dar deja cu gândul la ea, duminică în Iron City) dar săptămâna asta mă găseşte destul de descoperit la capitolul planuri de distracţie.
Prin urmare, am tot rumegat gânduri legate de ea. Simt nevoia s-o întâlnesc dar din nou se întâmplă ceva şi nu apare... Am aşteptat-o aseară, am aşteptat-o azi dimineaţă... Revine gândul legat de posibilităţi... e posibil să-şi fi luat concediu (deşi am senzaţia c-a fost cam mult în concediu anul acesta... poate de când cu criza...), e posibil să-şi fi schimbat job-ul la fel cum e posibil să nu mai locuiască acolo. Şi atunci eu cum dracu` mai dau de ea? Să-mi spună pe litere, să-mi deseneze toate momentele în care i-am greşit. Nu că n-aş şti şi singur în ce momente am reacţionat neadecvat dar am nevoie să-mi spună ea la fel cum am nevoie să-i dau câteva explicaţii. În lipsa unei discuţii acel "te iert" pare scos din Kafka şi aruncă cu absurd şi peste perioada în care am încercat să fug din viaţa ei fără să fi reuşit să duc încercarea până la capăt. Pur şi simplu nu mai puteam să joc după regulile ei dar, în acelaşi timp, tristă coincidenţă, ţineam suficient de mult la ea încât să mă calc singur în picioare şi să ţin cont de dorinţa ei de a rămâne amici...
Nu cred că a înţeles vreodată ce am trăit în ultimii ani. Nu cred că în ultimii ani (din cauza mea sau din alte motive) a pierdut mai mult decât am pierdut eu (din cauza ei sau din alte motive). A modificat atât de mult "ecosistemul" meu încât aproape că devenisem o specie pe cale de dispariţie.
Aseară, abordându-mă un prieten (fost? cine mai ştie?) pe messenger, i-am scris ce mă roade dar discuţia m-a epuizat curând aşa că am renunţat la ea. Nu e genul de om din partea căruia să accept sugestii... Deşi, câteodată, gândesc şi eu asemănător... Totuşi, rămân sugestii suficient de depărtate de felul în care, de obicei, gândesc. Neaplicabil...
Zilele trecute îmi spunea cineva "O invidiez pentru faptul că a reuşit să stârnească sentimente atât de puternice. Puţini oameni reuşesc asta."
Şi totuşi rămâne ceea ce am numit miercurea trecută, scriind cu albastru pe alb, "obsesia Roxana"...
Săptămâna trecută am avut cam toate serile ocupate (marţi 100 Crossroads, miercuri Iron City, joi Green Hours, vineri Ciclopromenada 3, sâmbătă din nou pe bicicletă dar deja cu gândul la ea, duminică în Iron City) dar săptămâna asta mă găseşte destul de descoperit la capitolul planuri de distracţie.
Prin urmare, am tot rumegat gânduri legate de ea. Simt nevoia s-o întâlnesc dar din nou se întâmplă ceva şi nu apare... Am aşteptat-o aseară, am aşteptat-o azi dimineaţă... Revine gândul legat de posibilităţi... e posibil să-şi fi luat concediu (deşi am senzaţia c-a fost cam mult în concediu anul acesta... poate de când cu criza...), e posibil să-şi fi schimbat job-ul la fel cum e posibil să nu mai locuiască acolo. Şi atunci eu cum dracu` mai dau de ea? Să-mi spună pe litere, să-mi deseneze toate momentele în care i-am greşit. Nu că n-aş şti şi singur în ce momente am reacţionat neadecvat dar am nevoie să-mi spună ea la fel cum am nevoie să-i dau câteva explicaţii. În lipsa unei discuţii acel "te iert" pare scos din Kafka şi aruncă cu absurd şi peste perioada în care am încercat să fug din viaţa ei fără să fi reuşit să duc încercarea până la capăt. Pur şi simplu nu mai puteam să joc după regulile ei dar, în acelaşi timp, tristă coincidenţă, ţineam suficient de mult la ea încât să mă calc singur în picioare şi să ţin cont de dorinţa ei de a rămâne amici...
Nu cred că a înţeles vreodată ce am trăit în ultimii ani. Nu cred că în ultimii ani (din cauza mea sau din alte motive) a pierdut mai mult decât am pierdut eu (din cauza ei sau din alte motive). A modificat atât de mult "ecosistemul" meu încât aproape că devenisem o specie pe cale de dispariţie.
Aseară, abordându-mă un prieten (fost? cine mai ştie?) pe messenger, i-am scris ce mă roade dar discuţia m-a epuizat curând aşa că am renunţat la ea. Nu e genul de om din partea căruia să accept sugestii... Deşi, câteodată, gândesc şi eu asemănător... Totuşi, rămân sugestii suficient de depărtate de felul în care, de obicei, gândesc. Neaplicabil...
Zilele trecute îmi spunea cineva "O invidiez pentru faptul că a reuşit să stârnească sentimente atât de puternice. Puţini oameni reuşesc asta."
Şi totuşi rămâne ceea ce am numit miercurea trecută, scriind cu albastru pe alb, "obsesia Roxana"...
duminică, 13 septembrie 2009
Tot pe bicicletă...
Sâmbătă, pe la 19:00, după reprizele de somn postciclopromenadă, am ieşit din nou cu bicicleta pentru vreo 90 de minute de pedalat. Pentru că era târziu m-am îndreptat spre parcul Cuza. Pe un colţ al acestuia (cel dinspre staţia de metrou Titan) o formaţie de peruani şi ecuadorieni îşi promova muzica. Pe celălalt colţ, la bustul lui Cuza, muzică populară în acel amfiteatru construit în ultimii ani.
La retragerea către casă am ocolit un pic şi am trecut pentru prima dată cu bicicleta pe strada ei... Mi se pare important să notez ce simt în situaţiile care au legătură cu ea. Ei bine, aruncându-mi o scurtă privire la blocul ei, am surprins un gând de genul "Cineva dintre noi trebuie să moară; ori eu, ori ea". Nefiind un gând ultimativ gen "trebuie să moară ACUM" încerc să-l prelucrez un pic rezultând o poveste gen "Dat fiind că nu suntem împreună este greu de presupus că am putea muri accidental în acelaşi timp. Prin urmare, pare logic ca unul dintre noi să-i supravieţuiască celuilalt."
Încerc să fac din gândul iniţial un gând neagresiv...
Revenind la bicicletă, aseară am pedalat cam 15 km. Cu cei 40 de noapte se adună 55 km. Destul de bine pentru prima zi de mers cu bicicleta din 2009.
La retragerea către casă am ocolit un pic şi am trecut pentru prima dată cu bicicleta pe strada ei... Mi se pare important să notez ce simt în situaţiile care au legătură cu ea. Ei bine, aruncându-mi o scurtă privire la blocul ei, am surprins un gând de genul "Cineva dintre noi trebuie să moară; ori eu, ori ea". Nefiind un gând ultimativ gen "trebuie să moară ACUM" încerc să-l prelucrez un pic rezultând o poveste gen "Dat fiind că nu suntem împreună este greu de presupus că am putea muri accidental în acelaşi timp. Prin urmare, pare logic ca unul dintre noi să-i supravieţuiască celuilalt."
Încerc să fac din gândul iniţial un gând neagresiv...
Revenind la bicicletă, aseară am pedalat cam 15 km. Cu cei 40 de noapte se adună 55 km. Destul de bine pentru prima zi de mers cu bicicleta din 2009.
miercuri, 9 septembrie 2009
L-am citit...
Aseară, într-o atmosferă aparte (100 Crossroads, muzică bună, o prietenă cu care am stat 4 ore de vorbă), am simţit că e momentul potrivit pentru a-l citi. Şi, destul de calm, am făcut-o... Pentru un timp, a fost suportabil. Dar odată rămas singur am reînceput să rumeg gânduri... Apoi am ajuns acasă şi am dormit destul de bine după care m-am trezit şi... mi-am dat seama că e rău...
Nu-mi dau seama ce aşteptam de la acel SMS de răspuns al Roxanei (rămas în telefonul meu, necitit, din 23 februarie 2009) dar felul frumos (chiar apreciam că e cel mai frumos mesaj pe care mi l-a scris vreodată) şi în acelaşi timp contradictoriu şi dur în care mesajul a fost scris m-a pus pe gânduri.
Deci au trecut aproape 7 luni până să citesc sms-ul ei. Între timp au mai fost două ocazii în care am schimbat câteva vorbe şi un zâmbet. Duritatea din mesaj nu s-a simţit în întâlnirea faţă în faţă. Din cauza asta mă-ntreb ce gândeşte ea cu adevărat... N-o să înţeleg niciodată felul superficial în care îşi argumentează atitudinea faţă de mine... N-o să accept faptul că nu pare să-mi mai acorde dreptul de a cere explicaţii legate de felul în care percepe ea ce s-a întâmplat între noi... Poate ne vom mai vedea din când în când... Sper să sosească ziua în care n-o să mai fie o tragedie faptul că o văd sau îmi amintesc de ea...
Acum e destul de rău. Sunt agitat şi certăreţ. Mă gândesc că nu mă mai atrage azi seara Folk, frate. Peste 30 minute plec de la muncă. Peste 90 de minute voi fi aproape de ea. Peste 150 de minute voi pleca spre casă sau spre Iron City.
Poate mâine se vor dilua senzaţiile de acum pe care nu le descriu din lipsă de timp şi pentru că oricum nu le poate înţelege nimeni. Trebuie să trăieşti o astfel de poveste ciudată ca să poţi înţelege ce s-a întâmplat cu mine în ultimii ani. Sau trebuie să ai o bază teoretică solidă...
Nu-mi dau seama ce aşteptam de la acel SMS de răspuns al Roxanei (rămas în telefonul meu, necitit, din 23 februarie 2009) dar felul frumos (chiar apreciam că e cel mai frumos mesaj pe care mi l-a scris vreodată) şi în acelaşi timp contradictoriu şi dur în care mesajul a fost scris m-a pus pe gânduri.
Deci au trecut aproape 7 luni până să citesc sms-ul ei. Între timp au mai fost două ocazii în care am schimbat câteva vorbe şi un zâmbet. Duritatea din mesaj nu s-a simţit în întâlnirea faţă în faţă. Din cauza asta mă-ntreb ce gândeşte ea cu adevărat... N-o să înţeleg niciodată felul superficial în care îşi argumentează atitudinea faţă de mine... N-o să accept faptul că nu pare să-mi mai acorde dreptul de a cere explicaţii legate de felul în care percepe ea ce s-a întâmplat între noi... Poate ne vom mai vedea din când în când... Sper să sosească ziua în care n-o să mai fie o tragedie faptul că o văd sau îmi amintesc de ea...
Acum e destul de rău. Sunt agitat şi certăreţ. Mă gândesc că nu mă mai atrage azi seara Folk, frate. Peste 30 minute plec de la muncă. Peste 90 de minute voi fi aproape de ea. Peste 150 de minute voi pleca spre casă sau spre Iron City.
Poate mâine se vor dilua senzaţiile de acum pe care nu le descriu din lipsă de timp şi pentru că oricum nu le poate înţelege nimeni. Trebuie să trăieşti o astfel de poveste ciudată ca să poţi înţelege ce s-a întâmplat cu mine în ultimii ani. Sau trebuie să ai o bază teoretică solidă...
joi, 20 august 2009
Treceţi batalioane române Carpaţii!
Venind dimineaţă spre serVICIU, la Piaţa Victoriei, sesizez în apropiere un tip fredonând destul de amuzat refrenul din titlu, neuitând să o întrebe pe fata de lângă el dacă ştie cântecul. Răspunsul negativ al ei nu l-a împiedicat să fredoneze în continuare. Omul avea un aspect absolut banal dar, după o seară de folk, n-aveam cum să-l ignor dat fiind comportamentul lui "prostesc". Zâmbet de dimineaţă...
Aseară deci, după o oră de senzaţii amestecate, plec spre Iron City având la mine nişte hârtii pe care simţeam nevoia să le ascund dar, neavând rucsacul la mine, n-aveam unde... Tiberiu, uite ce mi-ai făcut! :D Trec din nou pe lângă SB-XX-ROX... Deja devine sâcâitor obiceiul acelei maşini de a-mi sta în cale! :))
Ajung în centru fără nicio grabă. Mă opresc la o fornetărie, "rumeg" ceva apoi cobor în Iron. Ajung pe la 21:00 un pic terorizat de gândul că voi întâlni vreo persoană mai apropiată care mă va întreba ce conţin hârtiile alea... În momentul acesta chiar nu vreau să vorbesc despre ele... Ca şi în cazul altei postări de zilele trecute, Satanic- Vals şi Ana ştiu, măcar aproximativ, despre ce e vorba.
Cântarea a început aproape de 10. Atmosfera era cumva specială. Avea să spună Jonnie că este vorba de o nouă Iron- aniversată, Argentina pe numele ei dacă am înteles eu discursul lui Jonnie. Cu ocazia acelei aniversări a ajuns la Folk, frate şi Eugen Avram... Până la miezul nopţii n-a cântat dar n-ar fi exclus să o fi făcut după... Interesant e că nu s-a cântat nici din piesele lui Eugen Avram.
S-a început cu Aşteptăm nopţi mai lungi să ne putem şi noi iubi (ciudat cum, după atâta vreme, habar nu am care e titlul piesei), o piesă atât de bine cântată de public încât Jonnie a fost încântat. Ciudat la piesa asta să o auzi cântată de oameni (care par) singuri... Ce emoţii încearcă astfel de oameni ascultând/ ascultându-se?
Cred că această primă piesă a serii a fost momentul în care m-am "ancorat" cu privirea de o tânără cu păr negru, cu o bluză în pătrăţele mici- micuţe, albe şi negre. Toate motivele pe care le-aş folosi eu în faţa mea legat de faptul că nu am încercat să comunic cu ea sunt false. Nu mi-ar fi fost mai uşor nici dacă ea ar fi băut bere (e clar că nu m-a ţinut la distanţă o doză de Pepsi), nici dacă ar fi fost îmbrăcată un pic mai provocator (dacă priveam în jur găseam şi astfel de spectatoare care păreau singure dar... la ce-mi folosea?), nici dacă m-aş fi trezit că mă priveşte...
Ca şi atunci, la concertul Emeric Set (aici ar fi nevoie de un link către blogul de pe yahoo profiles dar mă cam grăbesc şi nu pot să-l caut), plecarea acestei fiinţe a lăsat un mic gol în mine... Nu pot aborda persoana dar simpla ei prezenţă îmi oferă o stare de bine... Ca să zic aşa, mă bucur pur şi simplu de peisaj. :)
Pentru că la prima piesă am cântat atât de frumos Jonnie ne-a răsfăţat cu o a doua piesă pe care ne-am putut folosi vocile, o piesă tare dragă mie, Cântă cucul. A ieşit fain!
Ce-a mai urmat reprezintă un amestec de amintiri risipite despre 2 ore de spectacol.
Jonnie, probabil ca răspuns la acele comentarii răutăcioase apărute pe blogul Folk, frate cu săptămâni în urmă, afirma că e fain să priveşti publicul de sus, de pe scenă, pentru că ai ocazia să vezi o mulţime de decoltee mai cuminţi sau mai adânci... Cum era aia? "Deşi nu par, sunt şi eu om...". În definitiv din ce motiv ar purta o femeie un decolteu provocator? Poate pur şi simplu, simţindu-se privită/ admirată/ dorită, se simte validată ca femeie... Sună logic ce spun?
M-am bucurat să aud din nou Verginica... Cu ceva vreme în urmă, în Iron City, părea destul de la modă Tanţa... Uite că acum e Verginica în top urmând, în timp, să se audă de pe scena din Iron şi alte piese faine ale celor de la Timpuri Noi... Acum o săptămână parcă s-a auzit şi Perfect...
După o absenţă oarecare a reapărut în Iron şi Dragoş Boeru... Dacă de obicei mă enervau un pic melancoliile din piesele lui, de data asta am ascultat cu oarecare calm totul şi am constatat că sunt cântece plăcute dacă nu abordezi textele cu rea- voinţă. Iar acea veche piesă a Andei Călugăreanu de care mă bucuram şi pe vremea celor 3 Ceasuri Rele din Preoteasa m-a încântat şi de data asta. "Poartă-se copii bine? Că de nu îi bag în sac..."
Aproape de miezul nopţii a urcat pe scenă şi Folk, sora Nico Pălărie. Îmi place modul în care e promovată în contextul concertului pe care-l va susţine în ianuarie 2010. Data? O găsiţi la comentariile postării numite Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat. Am mai spus că are o voce specială. Printre altele, a cântat o altă piesă care mi-e tare dragă, Gândacul Cătălinei Beţa. S-a mai auzit o piesă sensibilă, din repertoriul Tatiana Stepa/ Magda Puskas...
Cu câteva minute înainte de miezul nopţii am urcat la suprafaţă. Şi nu ştiu dacă m-a făcut să plec ideea de aniversare sau doar oboseala şi relativa stare de rău... Fapt e că, odată ieşit la suprafaţă, mă trezesc strigat. Ca şi prima dată când mi s-a adresat Ştefan (carpatist important) am fost tentat să-ntreb: "Ne cunoaştem?". A fost plăcut să stăm un pic de vorbă.
Dintre cei ascultaţi aseară mi-i amintesc pe: Teddy, Mysha, Jonnie, Alex (parcă Aurica a sunat mai bine ca data trecută), Nico, Fram, Bodi.
A fost plăcut, calm, fără emoţii extreme. N-am ajuns nici în culmea fericirii, nici pe culmile disperării (cum am păţit-o în Ce mi-ai făcut, Ioana?). Poate am regretat un pic că, în afara celor de pe scenă şi a lui Ştefan nu au mai fost în club şi alţi oameni pe care să-i simt apropiaţi. Am vaga senzaţie că mi-e dor de cineva în mod special... Şi în acelaşi timp mi se pare absurd să-mi fie dor...
Am plecat spre casă pe jos, nu mă simţeam prea bine aşa că aveam nevoie de aer... Pe la 1:30 eram acasă, în pat. Curând adormeam...
Final de zi! O zi în care am citit 3 SMS-uri pe care le lăsasem necitite de mult timp şi care sunau exact aşa cum mă aşteptam... Treptat, poate scap de SMS-urile şi e-mail-urile rămase necitite de atâta timp... În definitiv, odată cu trecerea timpului, cele scrise acolo nu ar mai trebui să provoace emoţii puternice... Mă feresc de emoţii puternice? Aşa se pare...
luni, 17 august 2009
Împăcarea cu Lăbuş
Sâmbătă a fost o zi cu trei chestii bune.
1) Coborând scările am dat din nou de şoricarul care mă muşcase acum câteva săptămâni. M-a lătrat şi acum dar în rest am controlat situaţia.
2) În drum spre... am dat de o maşină SB-XX-ROX... Inutil de precizat că eram la doi paşi de casa ei... M-a cuprins un pui de melancolie dar a trecut repede... Şi am reuşit să stăpânesc dorinţa de a o suna... N-ar fi sunat absolut penibil să-i spun că am sunat-o să întreb dacă s-a mutat în Sibiu? :))
3) L-am cunoscut pe Tiberiu
A fost şi o chestie neplăcută. N-am putut să rezolv problema calculatorului unui prieten. Dar cel puţin ştiu ce am de făcut pentru a o rezolva. Şi sper să i-l pun "pe picioare" până plec în concediu...
1) Coborând scările am dat din nou de şoricarul care mă muşcase acum câteva săptămâni. M-a lătrat şi acum dar în rest am controlat situaţia.
2) În drum spre... am dat de o maşină SB-XX-ROX... Inutil de precizat că eram la doi paşi de casa ei... M-a cuprins un pui de melancolie dar a trecut repede... Şi am reuşit să stăpânesc dorinţa de a o suna... N-ar fi sunat absolut penibil să-i spun că am sunat-o să întreb dacă s-a mutat în Sibiu? :))
3) L-am cunoscut pe Tiberiu
A fost şi o chestie neplăcută. N-am putut să rezolv problema calculatorului unui prieten. Dar cel puţin ştiu ce am de făcut pentru a o rezolva. Şi sper să i-l pun "pe picioare" până plec în concediu...
vineri, 17 iulie 2009
Roxana
-Aseară mă uitam după ea şi... m-am trezit că mă salută altcineva.
-Nu-ţi face rău să o tot cauţi? Nu-ţi face rău să o vezi?
-Îmi face în egală măsură de rău şi faptul c-o văd, şi faptul că n-o văd. Pentru că ea e doar suprafaţa problemelor mele, sub ea sunt chestii care mă influenţează (negativ) mult mai puternic.
Totuşi, dat fiind că n-am mai văzut-o de dinaintea primei ture cu Răzvan, atunci când am făcut doar un scurt schimb de zâmbete, având în vedere că de atunci a trecut mai mult decât orice concediu de odihnă pe care mi-l puteam imagina pentru ea, văzând că ea nu mai apare, la fel cum nu mai apare nici "vecina", încep să mă alarmez... Iar a dispărut? Oare ea şi "vecina" sunt bune prietene? O voi revedea? Voi reuşi într-o zi să citesc acel sms? Oare chiar e o problemă faptul că s-au adunat în telefonul meu 6 sms-uri pe care nu pot să le citesc deoarece îmi stârnesc puternice emoţii?
-Nu-ţi face rău să o tot cauţi? Nu-ţi face rău să o vezi?
-Îmi face în egală măsură de rău şi faptul c-o văd, şi faptul că n-o văd. Pentru că ea e doar suprafaţa problemelor mele, sub ea sunt chestii care mă influenţează (negativ) mult mai puternic.
Totuşi, dat fiind că n-am mai văzut-o de dinaintea primei ture cu Răzvan, atunci când am făcut doar un scurt schimb de zâmbete, având în vedere că de atunci a trecut mai mult decât orice concediu de odihnă pe care mi-l puteam imagina pentru ea, văzând că ea nu mai apare, la fel cum nu mai apare nici "vecina", încep să mă alarmez... Iar a dispărut? Oare ea şi "vecina" sunt bune prietene? O voi revedea? Voi reuşi într-o zi să citesc acel sms? Oare chiar e o problemă faptul că s-au adunat în telefonul meu 6 sms-uri pe care nu pot să le citesc deoarece îmi stârnesc puternice emoţii?
vineri, 12 iunie 2009
Haos…
ATENŢIE! Această postare nu va avea coerenţă!
Se pare că nu reuşesc nici eu să mă ataşez de blogspot aşa cum mă ataşasem de Y360.
Se pare că înlocuiesc o obsesie cu alta... E ceva timp de când n-am mai văzut-o pe Rox dar, în schimb, o văd destul de des (şi la ore diferite) pe “vecina”… Zilele trecute mi s-a părut chiar elegantă... Pentru o secundă m-am simţit bine văzând-o îmbrăcată într-o fustă luuuuuuuuungăăăăăă...
Nu-mi mai dau seama de ce sunt tentat să plec pe munte. Fapt este că urmează două sfârşituri de săptămână în Bucegi. Mâine urc Valea Jepilor (şi sunt un pic îngrijorat de hornul acoperit încă de zăpadă despre care povestea cineva pe carpaţi) iar săptămâna viitoare merg în sudul Bucegilor într-o tură care încă-mi pare destul de ciudată... Am vaga senzaţie că merg în aceste ture mai mult pentru a cunoaşte oameni decât pentru a mă lăsa surprins de munte...
N-am ajuns săptămâna asta în 100 Crossroads. Îmi lipsesc serile folk de acolo. Săptămâna viitoare se anunţă două evenimente faine, marţi şi joi. Marţi Karma, joi înţeleg că e aniversare...
Am început Pendulul lui Foucault, pe moment am lăsat baltă acea carte despre tulburările de personalitate. O voi termina şi pe asta cândva... Pendulul pare o chestie faină, deja am găsit vreo două rânduri grozave dar, până voi termina cartea, voi uita cu siguranţă unde şi ce mi-a plăcut...
Aseară mă gândeam la bani... Cerc vicios... Totuşi, am şi perioade în care simt că nu banii sunt principala problemă... Şi totuşi, unele schimbări nu pot fi nici măcar pornite fără bani... Mi-am amintit că n-am reuşit să-mi iau bocanci de vară. Voi merge în turele astea în cei de iarnă... Şi parcă mi-e milă de ei să-i port când nu prea voi da de zăpadă...
Iei salariul, începi să scazi sumele care se cer cheltuite pe diversele necesităţi şi... constaţi că o grămadă de nevoi rămân nesatisfăcute... Ce frumos! Totul e minunat!
Şi totuşi, nici să fi stat acasă nu-i o soluţie...
De vreo 3 zile sunt foarte trist...
Marţi am aflat că luni s-a zâmbit din cauza mea. Deci nu sunt mereu lipsit întrutotul de inspiraţie... E relaxant să afli aşa ceva... Insule de zâmbet...
Situaţie fără ieşire! Ajută-te singur! Nimeni nu stă lângă tine dacă ai doar tu probleme... Ciudat cum, pe termen scurt, suferinţa m-a legat de diferite persoane... Dar oamenii îşi fac ordine în vieţi şi tu ajungi să nu mai însemni nimic pentru ei.
Trist...
Se pare că nu reuşesc nici eu să mă ataşez de blogspot aşa cum mă ataşasem de Y360.
Se pare că înlocuiesc o obsesie cu alta... E ceva timp de când n-am mai văzut-o pe Rox dar, în schimb, o văd destul de des (şi la ore diferite) pe “vecina”… Zilele trecute mi s-a părut chiar elegantă... Pentru o secundă m-am simţit bine văzând-o îmbrăcată într-o fustă luuuuuuuuungăăăăăă...
Nu-mi mai dau seama de ce sunt tentat să plec pe munte. Fapt este că urmează două sfârşituri de săptămână în Bucegi. Mâine urc Valea Jepilor (şi sunt un pic îngrijorat de hornul acoperit încă de zăpadă despre care povestea cineva pe carpaţi) iar săptămâna viitoare merg în sudul Bucegilor într-o tură care încă-mi pare destul de ciudată... Am vaga senzaţie că merg în aceste ture mai mult pentru a cunoaşte oameni decât pentru a mă lăsa surprins de munte...
N-am ajuns săptămâna asta în 100 Crossroads. Îmi lipsesc serile folk de acolo. Săptămâna viitoare se anunţă două evenimente faine, marţi şi joi. Marţi Karma, joi înţeleg că e aniversare...
Am început Pendulul lui Foucault, pe moment am lăsat baltă acea carte despre tulburările de personalitate. O voi termina şi pe asta cândva... Pendulul pare o chestie faină, deja am găsit vreo două rânduri grozave dar, până voi termina cartea, voi uita cu siguranţă unde şi ce mi-a plăcut...
Aseară mă gândeam la bani... Cerc vicios... Totuşi, am şi perioade în care simt că nu banii sunt principala problemă... Şi totuşi, unele schimbări nu pot fi nici măcar pornite fără bani... Mi-am amintit că n-am reuşit să-mi iau bocanci de vară. Voi merge în turele astea în cei de iarnă... Şi parcă mi-e milă de ei să-i port când nu prea voi da de zăpadă...
Iei salariul, începi să scazi sumele care se cer cheltuite pe diversele necesităţi şi... constaţi că o grămadă de nevoi rămân nesatisfăcute... Ce frumos! Totul e minunat!
Şi totuşi, nici să fi stat acasă nu-i o soluţie...
De vreo 3 zile sunt foarte trist...
Marţi am aflat că luni s-a zâmbit din cauza mea. Deci nu sunt mereu lipsit întrutotul de inspiraţie... E relaxant să afli aşa ceva... Insule de zâmbet...
Situaţie fără ieşire! Ajută-te singur! Nimeni nu stă lângă tine dacă ai doar tu probleme... Ciudat cum, pe termen scurt, suferinţa m-a legat de diferite persoane... Dar oamenii îşi fac ordine în vieţi şi tu ajungi să nu mai însemni nimic pentru ei.
Trist...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
