-Tramvaiul e în stânga!

-Şi metroul e în dreapta...

Seara... Dăm timpul înapoi...



Azi dimineaţă, doamna încearcă să mă sensibilizeze sugerând că anxietatea şi depresia îşi fac de cap în creieraşul ei inteligent.


-Azi m-am rătăcit la metrou...

spune ea cu o tentativă de lacrimă în colţul ochiului

-Cum să te rătăceşti? Te uiţi pe o hartă şi te orientezi, ce-i aşa complicat?

-Am luat metroul în sens invers şi nu mai ştiam unde mă aflu...


Aici, dacă eram în starea antiţărani, i-aş fi putut spune că rătăcit la metrou poate să ajungă doar un om de la ţară care ajunge în capitală odată pe secol sau mai rar, nicidecum un locuitor vechi al Bucureştiului, cum pretinde doamna în cauză că ar fi.

Nu eram în starea aia aşa că am ignorat-o.

O aud mai târziu povestind din nou faza şi aud concluzia, probabil corectă. De la alprazolam i se trage neatenţia...

Treaba e că, din "puţina" literatură de specialitate citită şi din experienţa personală, pot spune că Xanax-ul ăsta nu te ajută cu nimic dacă nu apelezi în paralel la psihoterapie (şi aici pot spune că e genială abordarea psihoterapiei cognitiv- comportamentale în cazurile în care se invocă depresia dar realitatea e totuşi departe de o astfel de tulburare). Dacă îl iei numai pentru a-ţi justifica un concediu medical (cum pare să fi făcut doamna asta care avea moşia de reamenajat în vara asta, împuşcând mai bine de două luni de medical făcând pe deprimata) atunci eşti o persoană extrem de proastă. Eşti de asemenea proastă dacă nu apelezi la psihoterapie (asociată sau nu farmacoterapiei) pentru că nu ai bani dar accepţi ca soţul tău să încerce să te înveselească cu un nou telefon (contravaloarea şedinţelor de psihoterapie, care chiar ar ajuta în cazul unei depresii reale, pentru întreaga perioadă în care ai stat în medical).

Convingerea mea e că nu de prostie e vorba, mai degrabă e vorba de oportunismul pe care îl mai suspectează şi acel director care, odată întoarsă la birou, te întreba dacă ai terminat treaba la moşie, nici prin cap netrecându-i omului să te întrebe cum stai cu sănătatea.

Să presupunem totuşi că suferi de depresie (că în definitiv, dincolo de avantajele anului acesta, ai avut şi nişte evenimente triste de depăşit) află că specialiştii consideră acceptabil un travaliu de doliu de 6 luni (şi am senzaţia că medicalul în acest interval de 6 luni l-ai primit), discutând de depresie sau altă tulburare psihică mai degrabă după menţinerea problemelor dincolo de aceste 6 luni decât înainte.

Presupunând în continuare că suferi, sugerez să citeşti întâi despre depresie şi alte tulburări psihice invalidante (de exemplu, în cartea asta), să consulţi un psihoterapeut (lista celor acreditaţi poate fi găsită aici) şi abia apoi, dacă e musai, să consulţi un psihiatru care să-ţi prescrie niscai pilule.

Poate e urât din partea mea că-ţi spun asta dar tu, stimată doamnă colegă, ai abordat problema exact invers decât era firesc, sugerând astfel că, în ciuda obişnuinţei de a te documenta cu privire la diverse boale, nu ştii nimic! Ţi-o spune unul care a suferit (şi încă va mai suferi) de o grămadă de probleme din spectrul depresiei şi anxietăţii dar care a depăşit (atât cât puteau fi depăşite) simptomele invalidante fără să apeleze la "pilule minune" precum cea cu care te "adorme" pe tine generalistul (că la medic specialist nu cred că ai apelat).

Succes!!!

Şi dacă ai cu adevărat probleme, ai convingerea că nimeni şi nimic nu te poate ajuta, atunci hai cu sinuciderea aia! Chiar nu contează dacă se întâmplă să ajungi un mort urât... Dacă mori, măcar nu îi mai încurci pe alţii (care, spre exemplu, cotizează la sănătate pentru tratamentul lu`matale)...

Eşti un prost!

Azi dimineaţă, în drum spre serVICIU, mă trezesc lângă mine cu un nene care dorea să ajungă la Antena 3. Nu eram deloc în starea potrivită pentru a-l băga în seamă dar, pe jumătate de ureche, auzisem ce întreba. Furios, mă întorc spre boşorogul ăla spurcat şi sunt foarte aproape să-i lipesc o palmă. Mă mulţumesc totuşi să-i spun că e un prost apoi îmi văd de drumul meu fără să-l fi pocnit.

Parcă nu-mi ajungeau cei din jur, suficient de cretini sau de oportunişti (realist vorbind, oportunismul pare varianta corectă, aceştia nepărând retardaţi, de obicei) încât să se uite în gura celor de la Latrina 3, trebuia să-mi mai iasă în cale şi moşul ăsta...

Din întâmplarea asta rezultă totuşi ceva important pentru mine. Sunt pe zi ce trece mai dese semnele că am ajuns aproape de limita rezistenţei, limita aia în care îţi spui că ori îi tai gâtul împuţitului care-ţi crează disconfort sub o formă sau alta, ori tocmeşti un metrou să te calce...

N-am fost niciodată un individ sociabil dar de la o vreme am ajuns să urăsc oamenii mai mult decât înainte...

Şi nu am de gând să mai fac nici cel mai mic efort pentru a mă înţelege cu bipezii din jur.

Indigestie de la iarbă. Altă dată nu mai pasc! :))

MARŢI

Revin la muncă. Maria avea o zi liberă în plus aşa că-şi planificase plimbare pe role cu mamaia. Ajung la birou şi constat că sunt în continuare singur. A şasea zi din seria de zile de concediu ale colegei. Conform cerinţelor cărora mi se cere să mă supun, ea trebuie să ştie când plec în concediu şi, mai nou, să semneze că a luat la cunoştinţă de asta. Aceste cerinţe nu îi sunt şi ei aplicabile. În aceste condiţii, deşi auzisem şi reţinusem întâmplător ceva de concediu, nu am ştiut exact cât voi sta singur începând cu 18 aprilie. Îşi permite astfel de gesturi pentru că e prietenă cu nevasta şefului. Oricum, tot nesimţire rămâne! Atât din partea ei cât şi din partea protectorului ei.

Seara, scârbit şi obosit trec la somn repede. Aud printre reprizele de somn cum se fac şi se desfac planuri de călătorie. Călătoriile altora, nu ale mele...

MIERCURI

Colega îmi revine la muncă. Mă întreabă dacă am fost la munte şi refuz să-i răspund. Îi spun că întrebarea ei sună a întrebare despre aterizarea OZN-urilor. Nu cred că a înţeles că răspunsul meu era o formă elegantă prin care-i atrăgeam atenţia că nu vreau să vorbesc cu ea prea mult pentru că a fost odată în plus nesimţită. Pare genul de om care suferă de oportunism incurabil... Pare necesar să-mi dezvolt mecanisme de apărare care să mă ajute să sufăr cât mai puţin din cauza ei.

Seara ajut la planificarea unei călătorii care se va face cândva. Pregătesc GPS-ul cu date despre Pirin, Bulgaria. Găsesc puţine informaţii dar e mai mult decât deloc. Observ un mail important, îmi propun să răspund repede dar nu apuc. Poate apuc să răspund joi...

(Re)cădere

Jos este poziţia mea obişnuită. Nimic nou, dat fiind că niciodată nu m-am simţit pe cele mai înalte culmi. Ajung uneori să-i urăsc pe acei oameni (puţini, nu cred că aş putea numi mai mult de 10) care, pe termen scurt, păreau să mă susţină. S-a dovedit de fiecare dată că mă susţineau pe mine doar pentru că, fiecare în parte, avea probleme de care dorea să uite. Deci mă susţineau pe mine doar pentru a aduna resurse pentru a ieşi, curând din lumea mea în care, accidental, intraseră. Iar când au ieşit... definitiv au ieşit. Nu reuşesc să adun în jurul meu decât frustraţi. :)

Nu mai dau doi lei pe ideea de suflet bun. Toţi, mai puţin eu (nu pentru că nu aş vrea, doar pentru că NU POT), suntem nişte mizerabili oportunişti.

Urăsc clipa în care, din contopirea unui spermatozoid cu un ovul, am apărut eu.