De ce urâm potăile (2)

Deci câinii din vecini chiar au ceva cu mine... Şi adevărul e că nu găsesc o modalitate rezonabilă prin care să-i fac să dispară. Şi mă oftic! Cu atât mai mult cu cât azi am ajuns să urlu la una din cele două cucoane proprietare de câini. Şi nu mă oftic pentru că am urlat la ea, mă oftic doar pentru că am ajuns să mă gândesc că e ceva în atitudinea mea care aţâţă câinii, am ajuns să îmi acord singur o bilă neagră pentru fiecare enervare serioasă şi... uite că încă mă enervez din nimicuri...

Trecând mai departe, la un colţ de bloc, mă trezesc din nou lătrat. Ei bine, dacă tot aveţi grijă de câini, dacă tot umpleţi străzile cu excremente de patruped, dacă tot trăim în ţara în care omul are mai puţine drepturi decât animalul, măcar puneţi botniţe animalelor când le lăsaţi libere! Dacă nu mă latră sau muşcă puteţi să le pupaţi şi în bot!

De ce urâm potăile

Uneori e mai bine să te închizi în casă, să rămâi în pat cu perna pe cap şi să nu mai ştii nimic de nimeni... Altfel, rişti să păţeşti ca mine, să declari, pe tăcute, război câinilor... Ies din casă şi, aşa cum mi-e obiceiul, pornesc pe scări până jos. La etajul 5, două potăi. Una, un caniche negru şi simpatic, mă obişnuisem că mă latră de câte ori mă vede. Nu ştiu de ce dar măcar s-au creat nişte reflexe legate de acel câine. A doua, mai mică, un şoricar de care nu-mi aminteam, s-a dovedit mai îndrăzneaţă. Prin urmare, mi-a aplicat o muşcătură. Am zis că nu m-a atins serios şi, după ce a apărut stăpâna javrei şi i-am spus în viteză că potaia a muşcat, mi-am văzut de drum. Şi totuşi, nu era chiar aşa superficială muşcătura. Coborând scările, după ce îmi examinasem în viteză piciorul, am constatat că e ceva dureros pe-acolo. Ajung jos, mai merg câţiva paşi, ridic din nou pantalonul şi observ sânge. Deci a muşcat serios, deşi pe blugi n-a lăsat semn. Storc rana, dau cu puţină salivă apoi îmi văd de drum.

Deşi nu mi se pare deloc în regulă să fiu muşcat de un câine în general, şi cu atât mai anormal consider să fiu muşcat de un câine de apartament nu cred că am cine ştie ce măsuri să iau în urma acestui incident pe care, probabil, îl voi uita în câteva zile. Într-o lume în care animalele au mai multe drepturi decât oamenii, dacă aş face scandal aş avea tot eu probleme... Prin urmare, tăcere...

Neliniştitor e faptul că, de ceva timp, au reînceput să mă latre câinii prin oraş. Se vede treaba că simt ei ceva ciudat la mine... Culmea e că, în turele prin munţi, câinii de la stânele pe lângă care trec nu reacţionează exagerat de dur. Pur şi simplu latră dar nu mă simt decât rareori în real pericol. În timp ce, la câţiva metri de casă, sunt muşcat de un şoricar nenorocit.

Una e sperietura trasă în faţa unui câine serios, un ciobănesc mioritic pe care, cândva, am insistat să-l cunosc şi alta e să te muşte un câine de casă, din vecini.

Urăsc potăile!

Episodul 2, ajung acasă şi... din nou probleme... Mănânc şi mă trezesc cu ceva ciudat între dinţi. Merg imediat să verific dacă a mai cedat vreo parte din dinţii mei cei artificiali şi constat, oarecum relaxat, că nu era decât o chestie asemănătoare cu o scobitoare pe care o conţinea pâinea din care muşcasem.

Câini şi scobitori ar trebui să se numească postarea asta. Dar, de dragul lui Cărtărescu, am adaptat titlul acelei cărţi care o enerva pe Cristina acum câteva zile...