Risc de-a-n pulea

Actualizare 21 iulie 2014 ora 16:30. Cu vreo 30 minute în urmă m-a sunat din nou. Din altă sursă am aflat că e OK, a ajuns pe teren bătut, pe triunghiul roşu Buşteni- Mălăeşti. Încă sunt furios pe el.

--------------------------------

ACTUALIZARE: 21 IULIE ORA 6:24 

Mă sună să-mi spună că la 1 noaptea s-au oprit să doarmă şi că vor continua în jos, pe lumină. După mintea mea era mai bine să urce în brână dar... nu te pui cu logica alpiniştilor... Ştie ei bine ce face! Că doar este mulţi...

--------------------------------


20 iulie 2014, ora 18:02- mă sună Daniel să mă întrebe dacă, în coborârea dinspre Acul de Sus către Valea Adâncă mai poţi intersecta vreo vale. Găsesc în Cristea (după ce căutasem în Kargel de pomană) schiţa în care erau menţionate Hornurile Văii Adânci pe care înţeleg că era el şi pe care tocmai reuşea să le traverseze.

Cumva, ceva mai târziu, înţeleg că a intrat pe Valea Adâncă. Fiindu-mi stârnită curiozitatea am citit şi eu ce zice Cristea. Nimic de bine... Hornurile Văii Adânci criminale, Valea Adâncă plină de săritori înalte deasupra Brânei Mari a Morarului. Despre pitoane de rapel, nimic... 

21 iulie 2014, ora 00:49- mă sună din nou (de pe alt telefon, al lui rămăsese fără baterie; este foarte logic să pleci la drum cu telefonul descărcat deci îl înţeleg) să mă întrebe dacă între Valea Adâncă şi Vâlcelul Morarului mai este vreo vale. Tot în Cristea găsesc desenat un fir de vale situat cam la jumătatea distanţei dintre cele două. Fără grad de dificultate, fără descriere, fără nimic. Aflu că pe el coboară Daniel la ora asta.

Ieşise din Hornurile Văii Adânci, intrase o vreme pe Valea Adâncă dar, deasupra unei săritori mari, a hotărât să încerce mai în dreapta să găsească o coborâre acceptabilă. A nimerit în acel fir de vale care porneşte puţin deasupra Brânei Mari a Morarului şi a început să coboare pe el. Din cauza întunericului sau poate din alt motiv a depăşit brâul fără să se înscrie pe el. Şi aşa a ajuns să mă sune din nou...

Abia adormisem de câteva zeci de minute... A reuşit să-mi facă praf somnul cretinul meu frăţior... Cică acum taie o mare de jnepeni care, speră el, nu nimereşte în Valea Morarului printr-un perete. Şi cum va vedea peretele? La lumina frontalelor? Dacă dă de urs prin jneapăn? Dacă, după vreo 17 ore de traseu (bănuite) ajunge la epuizare? Dacă dă de dracu` dobitocul?

Culmea este că traseul de ieri a fost Acele Morarului. Traseu pe care l-a tot făcut în ultimii ani şi de pe care a reuşit să se retragă din diverse puncte. Acum, de la vestul Acului de Sus, era foarte simplu să meargă în Omu şi să coboare pe Valea Cerbului. Dar... de ce să fie simplu când poate să fie complicat???

În altă trecere de-a lui pe Ace, cu ceva vreme în urmă, îmi povestea că a rapelat de pe Acul Crucii la miezul nopţii. Acum probabil crede că poate oricând să coboare din Acele Morarului în miezul nopţii aşa că-şi permite orice improvizaţie mai mult sau mai puţin imaginabilă. Până când o să-i meargă cu improvizaţiile alpinistului nostru? Rămâne de văzut...

Deci am somnul făcut praf iar până-n ora 10:00 trebuie să ajung la birou unde voi fi luat de odihnit. It`s a rahat situation, după cum spunea un instructor cu care lucra Sorana acum nişte ani...

Ataşez o scanare pe care am notat traseul pe care îmi imaginez că l-a făcut Daniel la retragerea din Acele Morarului.

Zilele astea era logic să scriu despre tura mea de ieri (Buşteni- Gura Diham- Poiana Izvoarelor- Pichetul Roşu- La Prepeleac şi retur) dar uite că altă problemă m-a făcut să scriu...

Nu recomand nimănui să improvizeze în stilul în care o face Daniel, la fel cum nu recomand nimănui să meargă noaptea pe munte. Poate fi extrem de riscant şi, nu exagerez deloc, poţi muri astfel.

E uşor să o placi (7)

Dimineaţă. Banal. Metrou.

Mă aşez lângă ea sau se aşează lângă mine. Cine mai ştie?

Umărul ei este la câţiva centimetri în faţa umărului meu.

Plictiseală. Aşteptare.

Peste un timp sesizez că ţine în mână o chestie mică pe care o priveşte atentă. Îmi imaginez că este doar o dependentă de smartphone în plus.

Mai trece o staţie. Îmi dau seama că ea nu priveşte un ecran.

Curios. Ea ţine în mână o cărticică. Citeşte şiruri de câţiva centimetri de text. Ce să fie oare?

Îmi calc pe inimă şi devin indiscret. Văd astfel un titlu din cărticica ei:

Condacul al 666-lea...

Ei, drăcia dracului! Uite ce citea domnişoara cu atâta interes...

Mai trec câteva minute, mai trec câteva staţii.

Se depărtează, mă apropii, mă depărtez. Am timp doar să observ că tânăra are păr lung, îngrijit şi că poartă o rochie banală, nici lungă, nici scurtă, nici decoltată, nici până în gât. Genul de cuminţenie care nu-ţi îndepărtează privirea dar nici nu insistă să ţi-o apropie. Deşi cumva altfel faţă de până acum, şi fata asta îmi place.

Şi totuşi... nu cred că aş putea să stau prea mult lângă o astfel de femeie.

Nu cred că aş accepta să nu facă dragoste în post, să refuze contracepţia, să plece duminică dimineaţă la biserică (mai degrabă mi-ar plăcea să mergem împreună în parc, să alergăm), să ţină carnea departe de mine miercurea şi vinerea, să o văd citind concentrată din cine ştie ce carte bisericească.

------
EDIT 3 iunie 2014: O revăd azi dimineaţă. De data asta citea icosul 999...
------

Oameni şi case

Aseară, accesez un vechi cont de e-mail pe care intru din ce în ce mai rar în ultimii ani. Aici, apărută de aiurea (încurcate sunt căile messengerului, ar spune cineva), văd o fotografie în dreptul unui id la ale cărui update-uri nu credeam că mai am acces. În fotografie o cameră goală, cu o fereastră în capăt. "Citesc" în fotografie că este casa proaspăt achiziţionată de ea. Cum ar spune Andrieş, e adevărat, ştiam că o să se întâmple doar că durează de atâţia ani... Cu un amestec de bucurie (pentru reuşita ei, o persoană pe care am apreciat-o foarte mult cândva) şi invidie (la adresa succesului ei), m-am gândit câteva clipe să-i las un mesaj în care s-o felicit pentru achiziţie. După mai bine de 7 ani de plătit chirie... Mai târziu mi-am amintit că ea nu mai are de gând să stea la poveşti cu mine, mi-am dat seama că m-ar nemulţumi absenţa răspunsului ei, am conştientizat odată în plus că sentimentele mele faţă de ea sunt amestecate aşa că am decis să tac deşi degetele aveau tendinţa să se repeadă în taste cu o viteză mai mare decât cea a gândului.

Şi poate nu aş fi scris nimic dacă nu mi-aş fi amintit că, de curând, o altă cunoştinţă de-a mea a făcut public faptul că a cumpărat o casă. O cunoştinţă doar virtuală de data asta... O cunoştinţă care seamănă cu prima cel puţin dintr-un punct de vedere... Atât casa de pe messenger cât şi casa de care aflasem mai devreme sunt locuite de femei care au afirmat în mod repetat că nu intenţionează să se căsătorească. Motivele primei femei pomenite în acest text le cunosc, pentru cea de-a doua am doar vagi bănuieli.

Ei bine, observând cum aceste femei sunt suficient de puternice din punct de vedere financiar încât să-şi permită singure câte o casă dar insuficient de comune în convingeri pentru a avea dorinţe simple gen soţ şi copil, m-am gândit din nou că viaţa este nedreaptă atâta timp cât oameni cu dorinţe atât de comune nu reuşesc nici printr-un efort financiar de cuplu să ajungă proprietarii unei locuinţe decente.

M-am surprins din nou gândind că e inutil să-ţi baţi capul cu cumpărarea unei locuinţe atâta vreme cât nu ai nici cea mai vagă intenţie de a creşte un copil în ea.

M-am întrebat din nou ce le face pe aceste femei (despre care ştiu sau doar bănuiesc că şi-ar fi putut permite o veşnicie atât să plătească chirie cât şi să călătorească, pasiunea pentru călătorii fiindu-le comună şi aflându-se printre motivele pentru care am ajuns să le cunosc) să îşi dorească suficient de mult să se stabilească la casa lor încât să-şi cumpere casă, chiar cu preţul răririi călătoriilor .

Dacă stau un pic să mă gândesc constat că astfel de evenimente contribuie activ la consolidarea schemei conform căreia mă consider inferior. Pornind de la aceste modele mă întreb deseori cu ce sunt eu mai prost/ slab/ nepriceput/ ghinionist sau cine mai ştie cum ca să nu-mi permit casa mea... Şi pentru a încerca uciderea schemei îmi imaginez uneori că este nerezonabil să mă compar cu persoane care au fost pur şi simplu mai norocoase/ mai bine organizate încă din adolescenţă/ mai puternice/ cu avantaje mai mari ca ascendenţă.

De dragul coerenţei, mă întreb dacă, în ipotetica prezenţă a puterii financiare, aş fi la rândul meu tentat să-mi cumpăr casa mea chiar dacă nu s-ar arăta nicio oportunitate legată de întemeierea familiei şi apariţia unui biped micuţ care să mă alerge şi să strige: Tati! Tati!

Sunt prea multe ipoteze totuşi... Sunt situaţii în care e greu să anticipezi cum ai reacţiona... Sunt situaţii de genul văzând şi făcând... Oare aş renunţa la stilul meu de gândire clasic- conservator dacă aş ajunge în situaţia celor două? Oare aş fi mai puţin critic la adresa lor dacă aş trăi şi eu un scenariu asemănător?

În acelaşi timp, am luat în calcul şi improbabila situaţie în care mi-ar pica în cap, ca moştenire sau la fel de improbabil cadou, o locuinţă goală. Oare aş intra în panică la gândul că, din resursele mele limitate, ar trebui ca, treptat, să o mobilez, să o dotez cu aparatura necesară, să achit cheltuielile pe care le implică ipotetica proprietate?

Nu am idee cum ar sta lucrurile dacă situaţia reală ar fi un pic alta. Ce ştiu sigur este că secunda de invidie îşi face când şi când prezenţa printre neuronii mei.

Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să se fi derulat un pic altfel?

URĂSC...

Azi mi-am dat din nou seama că am mai multe motive decât mi-am imaginat pentru a-mi urî familia. O supradoză de ură la adresa apropiaţilor (fraţi, părinţi) şi ceva mai puţină pentru restul rubedeniilor cu care interacţionam cândva mai des.

Să vă mulţumesc pentru că mă ajutaţi să-mi urăsc viaţa?

Sau să vă întreb dacă ştiţi cu ce v-am greşit?

Sau să întreb dacă voi, în relaţia cu mine, sunteţi întrutotul curaţi?

Eventual să îndrăznesc să vă cer ajutorul?

Mi-e groaznic de silă că am ajuns să împart cu voi doar un spaţiu şi nişte legături de rudenie. Eu mă aşteptam ca o familie să însemne altceva... Dar familia mea nu face decât să-mi provoace greaţă, din ce în ce mai multă pe zi ce trece...

Sunt al dracu` de furios pe voi azi!

Pe zi ce trece mai scârbit...

...mai furios...
...mai lipsit de poftă de viaţă...

Spune-mi ce dobitoci ai în preajmă şi o să-ţi spun dacă iubeşti sau nu oamenii. După teoria asta am ajuns să-mi răspund într-o oarecare măsură de ce mi-a dispărut aproape de tot cheful de conversaţie, de scris (e-mail, blog, sms), de întâlnit oameni.

Duminică dimineaţă, în timp ce mă căcam, aud telefonul sunând. Îmi spun că mă pot uita când ies să văd cine m-a căutat. Ţeapă! Şterge-te la cur cu gândul! Telefonul sună din nou. Luuuuung. Şi din nou... Şi din nou... Deja nervos, ies exact când telefonul suna a cincea oară. Până să-l iau în mână se opreşte din sunat. Furios, verific cine era (aveam şi multe variante din care să ghicesc, Daniel, Daniel sau... Daniel) îl închid! Şi atunci... MINUNE! Sună fixul iar mama, cu eternul ei comportament de sclav PROST, mă cheamă: Dănuţ! Cristinel! Adi, vino la telefon. Căcat, oare cum naiba mă cheamă? Dacă mama nu ştie cum mă cheamă încep să am şi eu îndoieli. Data viitoare când o să fie nevoie să mă prezint o să scot buletinul să verific.

Îi strig că nu vin dar ea insistă. Merg la telefon şi închid. Mama protestează şi mă ceartă că nu vreau să vorbesc cu fraţii mei. Deci sunt rău. Deci să-mi fie ruşine. Deci de ce dracu` mă mai primeşte în casă? Să-mi cer scuze că exist? Totuşi, la cât a "plantat" bătrânul în alte "cuiburi", e chiar imposibil ca ei să-i fi fost băgat pe gât vreun copil născut de alta? E serioasă treaba dar chiar m-am gândit ieri la asta. Şi nu obişnuiesc să mă uit nici la desene animate, nici la filme...

Deci da, cu cel mare nu am ce să vorbesc pentru că singurul subiect care m-ar interesa pe moment nu cred că îl poate susţine suficient de convingător încât să-mi fie de folos. Amănunte aici şi aici. Şi paguba în situaţia asta, cel puţin pe moment, este a mea pentru că în primul rând eu am de suferit.

Iar cel mic s-a obişnuit să mă sune de fiecare dată când are nevoie de vreo informaţie, el fiind plecat pe munte. Ei bine, m-am săturat! De cele mai multe ori i-am răspuns şi am încercat să-l ajut. Acum... am simţit nevoia să pun ordine în lucruri aşa că l-am cadorisit cu un sms:

"Aş prefera să nu mă mai suni de pe munte. Găseşte-ţi pe altcineva care să-ţi ofere informaţii când eşti plecat!"

Probabil a contat foarte mult faptul că, în ultima mea tură, nu mi-a răspuns la sms-ul în care ceream o prognoză. Nu am nimic împotrivă să dau o mână de ajutor în diverse situaţii dar tare mi-ar plăcea să mi se răspundă la fel când la rândul meu am nevoie de ajutor.

Atmosfera acasă era tensionată. Deşi aveam de gând să mănânc înainte de a pleca am ales să plec nemâncat pentru că aş fi suportat greu încă câteva minute lângă cea care s-a grăbit să mă critice fără să argumenteze chestia asta.

Mă opresc la o patiserie, mănânc ceva, îmi iau de la un chioşc bidonul de suc şi, culmea contradicţiei, după ce-mi găsesc cu greu loc pe iarbă (ori era prea aglomerat, ori era mizerie, ori umbră, ori aveam o nedefinită senzaţie neplăcută), la o temperatură care urca către 40 de grade, continui să citesc cartea despre K2 la terminarea căreia sper să pun şi de-o recenzie.

Citesc cu noduri, nu-mi găsesc liniştea, mă gândesc că Daniel a fost la rândul lui enervat de reacţia mea (deşi, dată fiind insistenţa lui, consider că aveam şi eu ceva dreptate, la fel cum aveam şi anul trecut când m-a tocat cu telefoane când avea nevoie de numărul unui salvamontist din Herculane, număr care, fireşte, nu l-am găsit în telefonul pe care mi-l indicase, găsindu-l mai greu, printr-un inspirat googlesearch) şi, ştiindu-l că cedează nervos destul de uşor, mă întreb dacă era într-un loc sigur sau, sub influenţa furiei, îşi riscă viaţa neglijând cine ştie ce aspect banal, pe o vale sau creastă nemarcată. Furie şi îngrijorare. Seara, când a ajuns acasă, rămăsese doar scârba.

Ajung acasă...

-Ce-i asta, femeie?
-E sacul mic.
-Şi nu puteai să spui că ţi s-au terminat sacii de gunoi? Îmi reproşezi mie că nu vorbesc...

Cu o seară în urmă, aud în somn o chestie: Dacă întreabă de ce n-am răspuns îi spunem că am fost plecaţi. De aici apare o teorie: dacă se aşteptau să fie luaţi la întrebări înseamnă că le sunase telefonul iar ei nu răspunseseră.

Se pare că am avut de la cine învăţa evitarea comunicării. Părinţii, deşi nu conştientizasem asta până ieri, sunt experţi în evitarea comunicării.

Pentru că era musai ca viaţa să se continue cu mizerii, pentru a nu ştiu câta oară, neanunţat, m-am trezit singur în birou. Probabil a fătat din nou scroafa iar acum îşi alăptează purceii. Nu ştiu nimic, nimeni nu m-a anunţat, nici măcar în treacăt, că iubita mea colegă de birou a lipsit azi din cauza x sau y. Continuare la textul de aici...

Dacă adaug şi că sâmbătă mi-am dat seama că măseaua reparată provizoriu anul trecut este acum numai bună de scos, dat fiind că s-a fisurat, o parte din ea mişcându-se, pot spune fără teama că aş greşi că am o viaţă "MINUNATĂ"...

Mi-e scârbă! Mi-e foarte scârbă!

-Ce aţi făcut? V-aţi amânat un pic plecarea?
-Plecăm mâine, pisicul nu mai vrea să se vindece...

Deci pentru o alarmă falsă de genul acesta a trebuit să mă sucesc eu în pat, cu lumina aprinsă, până spre două noaptea... Erau atât de importante o pisică şi nişte pietre încât nu conta cât mă deranjează pe mine agitaţia...

Iubeşte-ţi familia iar ea te va călca în picioare! Frumos, domnule! Foarte frumos!

Peste toate astea, de parcă l-ar fi interesat, după nu ştiu câte zile în care putea să vadă urme de sânge pe ciorapul meu, se trezeşte întrebând ce am păţit la deget... Mi l-am tăiat cu drujba, ce să păţesc! Asta trebuia să-i spun...

Oricum nu cred că m-ar fi ales pe mine în dauna pisicului şi a pietrelor pe care urma să le urce, situaţie în care cred că am ales bine să îi răspund cu o porţie de muţenie.

Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...