Baba arde şi ţara se piaptănă...

Pe 1 ianuarie 2017, acum fix un an, aud pe cineva exprimându-şi bucuria:

Azi m-am simţit şi eu bine. Am băut vin, am băut şi bere...

Aceiaşi persoană, cu puţin peste 6 luni în urmă, ajunsese la spital cu fractură de bazin şi fisură de umăr. Orice om normal începea după un astfel de incident să caute soluţii care să amelioreze fragilitatea osoasă instalată serios la cei 73 de ani ai ei. Orice om normal dar nu şi ea...

Ea părea să fi uitat de tot că, imediat după internare, cei apropiaţi au început să-i spună că alcoolul, cafeaua, băuturile carbogazoase sunt duşmanii ei pentru că sunt principalii factori care au contribuit la instalarea osteoporozei respectiv la fractura şi fisura care au imobilizat-o mai mult de 30 de zile, nici la momentul 1 ianuarie 2017 lucrurile nestând tocmai promiţător cu mobilitatea ei.

Părea să fi uitat (asta dacă conştientizase cumva vreodată) că vreo 7 apropiaţi au făcut eforturi inimaginabile pentru a-i ameliora boala şi dispoziţia psihică, consumând timp, efort, bani, renunţând la puţinele plăceri din propriile vieţi doar pentru a-i da ei o nouă şansă la viaţă.

Nici nu-şi imagina că, poftind în continuare la alcool, le dădea o palmă dureroasă celor care se temuseră în câteva rânduri pentru viaţa ei (nu cred că îşi dă seama cât de speriat am fost înainte de operaţia ei, atât de speriat încât, deşi asta îmi provoca emoţii negative puternice, am vizitat-o la spital fiindu-mi teamă că este ultima ocazie de a o vedea în viaţă).

Este neplăcut s-o spun dar, cu ocazia asta, mama a demonstrat cu vârf şi îndesat că este iraţională, că nu este nimic decent de învăţat din reacţiile ei, că a trăit degeaba, că tot chinul apropiaţilor ei e inutil.

Nu ştiu ce se va mai întâmpla din momentul în care scriu rândurile acestea până în momentul în care am planificat publicarea dar nu mă mai aştept la nimic bun din partea ei.

Sub o formă sau alta, urmează o lungă perioadă de chin. În viaţă ne chinuie, când s-o întâmpla să treacă dincolo o să ne chinuie. Pentru că, după cum sugera cineva, cândva, deşi ştii că are o vârstă la care moartea se apropie cu paşi mai mult sau mai puţin mari, te-ai obişnuit s-o ştii în viaţă şi vei suferi crâncen când nu va mai fi.

Te ucide trăind, te ucide murind...

Şi totuşi e rău

Da, e rău! Puţinele insule de relaxare sunt în continuare depăşite de lungile perioade de încordare. Abia întors de la munte am ajuns să mă gândesc din nou că am nevoie de altceva. Un altceva pe care, probabil, nu-l identific şi, nu numai din cauza asta, simt că nu-l voi ajunge vreodată.

Mi-e ciudă când văd că, de teama unui nou eşec probabil, fac eforturi pentru a nu mă mai ataşa de oameni. Şi totuşi, măcar pentru o clipă, tot simt că îmi place câte cineva din preajma mea. Dar îmi place degeaba, ştiu că sentimentul nu e reciproc aşa că e mai bine să tac şi să sufăr în tăcere.

Şi uite aşa îmi piere cheful de continuat jurnalul început mai devreme despre tura în Baiului, îmi piere entuziasmul legat de prima mea ieşire în Parâng şi de programata revenire la lacul Ţigăneşti, îmi piere cheful de citit, pofta de mâncare, dorinţa de a rezolva diverse mizerii... Se duce dracu tot.

Şi nu mai contează că dimineaţă am făcut un gest firesc pe care nu ştiu dacă l-am mai făcut vreodată deşi ocazii sigur au mai fost (inclusiv duminică).