Mojo, episodul 2 (Maria Gheorghiu, 23 februarie 2010)

Ieri dimineaţă mă trezesc obosit după seara tivodărească de luni şi mă gândesc că încă o seară de folk ar putea să mă epuizeze. Aşa că, cu regretele de rigoare, mă gândeam că voi rata seara Maria Gheorghiu din Mojo.

Totuşi, se face seară, poftele mă chemau către Unirii, ora era potrivită, nu am avut prea mult timp de (răz)gândire aşa că am coborât în Mojo pe la ora 20:30.

Ajung pe finalul probelor de sunet. Locul părea destul de aglomerat. Deşi nu identificasem un loc în care să fiu tentat să mă aşez m-am dus după bere şi apoi, fie ce-o fi! Caut cu privirea organizatorii, îi găsesc la bar, stăm un pic de vorbă apoi îmi caut un loc. Identific un loc cu vedere bună spre scenă, mă aşez şi mă apuc de citit (Enright, deşi luasem o pauză cu cartea asta o voi termina zilele următoare şi, mai târziu, probabil voi reveni la ea). O să ţin minte locul, voi mai sta acolo şi cu alte ocazii dacă-l găsesc liber.

"Mă, nu mai citi înainte de concert că pierzi ideea". Răspund într-un mod destul de stupid dar... era mult mai complicat să explic ce/ de ce citesc...

Pe la 21:10 Ovidiu Mihăilescu urcă pe scenă şi o prezintă pe Maria Gheorghiu care-şi începe recitalul cu Mai aproape de tine. Acum, citind versurile, nu găsesc ceva deosebit în text dar aseară, probabil datorită combinaţiei dintre vocea Mariei şi text, aproape se zbârlise părul pe mine de emoţie. Nu resimţisem până atunci puternica încărcătură emoţională a acestei piese.

Înainte de Până la tine (piesă pe care publicul s-a auzit frumos) Maria spune câteva cuvinte despre oamenii din public, despre cei doi preoţi care se aflau în club special pentru recitalul ei (parcă sună ciudat să auzi de preoţi în club dar natura recitalului justifică în mare măsură prezenţa acestora), despre faptul că nu-i place să i se spună doamnă pentru că imediat îşi aduce aminte ce vârstă are, despre omul cu clapele, Radu Graţianu care tocmai urca pe scenă, despre Clara Mărgineanu prezentă şi ea în public. Acum îmi dau seama că nu-mi amintesc cu ce ocazie am ascultat prima dată Maria Gheorghiu dar îmi amintesc două recitaluri ale ei care au produs emoţii fiinţelor cu care eram (cred că am mai povestit eu de un Om Bun şi de un Folk You).

Ce-mi amintesc în schimb este faptul că, la câteva zile după recitalul de la Om Bun (ediţia 2007, cred), Maria Gheorghiu a cântat în aer liber, în faţa TNB, într-un concert de sărbători. Ei bine, am reţinut atunci o chestie contrastantă. Maria, în ciuda frigului, a cântat cât se poate de live deşi spunea că este dificil să cânţi la chitară la acea temperatură. Când nu a mai putut stăpâni chitara şi-a cerut scuze şi, dacă îmi aduc bine aminte, şi-a întrerupt recitalul. Ar fi putut face playback dar a evitat cu eleganţă. În schimb, în acelaşi concert, a fost invitat şi Ducu Bertzi cu trupa. Ei bine, acesta s-a folosit fără jenă de bandă. Cred că de atunci am dezvoltat o doză de antipatie pentru Ducu şi o doză de simpatie în plus pentru Maria.

Revenim la concertul din Mojo care continuă cu Floare de vârtej urmată de două cântece de pe viitorul album Curcubeu.

Remarc un gest care, teoretic, nu este prea des întâlnit. În Mojo, ca şi în alte locuri în care se cântă folk, oamenii fiind de calitate, se remarcă o oarecare grijă pentru a nu-l deranja pe celălalt sau chiar de a-l ajuta un pic. Nu ştiu dacă este cazul să intru în microdetalii care vouă vi se pot părea banale.

Urmează o evocare a Tatianei Stepa, o piesă compusă jumătate pe timpul vieţii Tatianei, jumătate după moartea sa, o piesă parcă mult prea lacrimogenă, Aripi de drum. După asta, pe versurile lui Miron Manega, Adună-mi mamă umbra cu lopata urmată de Strigăt sau un altfel de blestem.

Maria ia o pauză invitând pe scenă un trio feminin, foste eleve în Caragiale, cu voci bune şi o chitară plăcut gâdilată: Ascent. Încep cu Dorul (Banderas ţine ritmul bătând din palme), rămâne apoi pe scenă numai fata cu chitara şi cântă Paiaţa (cele două piese cred că sunt compoziţiile lor) iar la final, revenind la formula de trei, ne cântă Tardive.

Revine Maria pe scenă şi începe seria din folclorul popoarelor cu o piesă pe care Maria o auzise prima dată la Joan Baez.

"Nu mai fii supărat!" aud şi, în secunda următoare, îmi dau seama că făcusem o mare confuzie... Mă gândesc apoi că oamenii ştiu despre tine doar ceea ce percep şi ceea ce înţeleg din atitudinea şi vorbele tale...

Maria Gheorghiu continuă cu un cântec spaniol apoi cu unul irlandez. Urmează alte două cover-uri, supercunoscute de data asta: Dust In The Wind (Kansas) şi Moon Shadow (Cat Stevens).

O nevoie urgentă mă face să urc la parterul clubului aşa că pierd pentru o vreme şirul cântecelor. Următoarea piesă notată, cea pe care am folosit-o pentru prezentarea concertului, cea pentru care venisem în mod special, Vara întâmplător. S-a auzit şi de data asta publicul deşi mai slab decât în înregistrarea din 100 Crossroads. S-a cântat apoi Mulţumire după care Radu Graţianu s-a retras de pe scenă pentru că nu apucaseră să lucreze şi piesele care urmau.

Au urmat Maria de Mangop, o piesă pe versurile lui Olăraşu, Halta nebunilor fericiţi (pe care nu cred că o mai auzisem dar pe care tocmai o întâlnisem pe youtube zilele trecute). S-a continuat cu "o piesă de tăiat venele, mai bine zis Cântec fără rost"; îmi aduc aminte că am mai ascultat piesa asta în concerte... "Dar te-aş mai strânge în braţe pentru ultima oară/ Să-ţi aduci aminte cum a fost".

Din nou Maria Gheorghiu ia o scurtă pauză în timpul căreia l-a invitat în scenă pe Cezar Bălan care a cântat trei piese cu texte faine, una anti Sf. Valentin (al dracu de pesimist realistă) şi două cântece de toamnă, anotimpul despre care mărturisea că l-ar ocoli dacă ar putea să adoarmă când vine toamna şi să se trezească din nou după terminarea ei.

Concertul se apropie de final, Maria Gheorghiu revine cu repriza a treia care debutează cu Ion cel fără de mormânt şi continuă cu o piesă pe care o uitasem pe moment dar, în ultimele luni, după ce am auzit-o preluată în Iron City, mi-a fost tare dragă: Uşa ce-o încui, cântată de Maria în alt ritm decât cel auzit la Folk frate.

Ca bis s-a cântat Drumul Damascului iar finalul a aparţinut unei piese pe textul lui Octavian Paler. "Sărbătoarea s-a terminat" pe la 23:40.

Pornesc pe jos spre casă, absolut întâmplător ajung într-o staţie de troleibuz exact când acesta se oprea în staţie (cred că era deja miezul nopţii, nu credeam să mai circule ceva la ora aia), îl iau până la depou apoi îmi continui plimbarea către casă într-o atmosferă plăcută. Pe drum, un nene îşi certa câinele de rasă care, văzându-mă, s-a apropiat să mă miroasă. Observând că omul îşi înjura câinele din cauza asta i-am spus când am trecut pe lângă el că nu-i nicio problemă. Aproape de casă, un câine maidanez a mers mult timp în paralel cu mine. Arăta inofensiv aşa că nu l-am băgat în seamă iar el a căpătat curaj, s-a apropiat şi aproape a ajuns să "cerşească" o mângâiere. Şi mi-am amintit că tocmai scriam zilele trecute despre nepriceperea mea în a oferi şi a primi afecţiune.

O oră după miezul nopţii cred că eram deja adormit.

Noapte bună!

PS: Am avut şi în Mojo o plăcută surpriză din partea barmanului. :) Mi se lipeşte de suflet şi barul acesta...

Later edit (25 februarie 2010)

Se pare că este recomandat să încerc să mă imunizez şi faţă de unele piese ale Mariei Gheorghiu, aşa cum am reuşit cu Oraţie de nuntă, altă piesă care mă sfârteca cu ceva vreme în urmă.

Pe drum spre casă m-am întâlnit cu ceva biciclişti deci se pare că vine primăvara.

Dragostea e geometrIE... Pariu pe prietenie, 27 septembrie 2009

După experienţa plăcută din 13 septembrie (primul Pariu pe Prietenie la care am fost) iată-mă duminică, într-o stare de spirit stranie, din nou în Iron City. Citeam pe bocancul-literar.ro că e seară de muzică şi proză iar fragmentele citite la ei pe site m-au făcut să am ceva reţineri mergând acolo... Şi totuşi, parcă e mai bine decât să "putrezeşti" pe acasă...

Ca şi data trecută, plec târziu de acasă şi ajung puţin după 18:00. Deja se citea ceva dar oricum aveam să intru destul de târziu în atmosferă. Stau câteva minute în picioare dar unul din oamenii barului apare curând cu scaune. N-am apucat să-i mulţumesc, o fac acum. Nu prea eram eu obişnuit să stau în Iron în acel colţ fără vizibilitate spre scenă dar, la cât de aglomerat era clubul, se putea şi mai rău. :D

Primul om foarte cunoscut pe care-l remarc a fost Ovidiu Mihăilescu, eternul debutant.

Dar pentru că, până la urmă, am pus lângă bere şi notesul, hai să vedem ce ciornă de postare am făcut acolo...

Culmea! Începeam cu primul moment muzical, recitalul Ovidiu Mihăilescu. Un recital destul de lung cu piese necunoscute mie în cea mai mare parte. Într-un fel e bine, voi mai avea şi altădată surprize plăcute ascultându-l pe Ovidiu. De data asta a început cu Imperfect, urmând apoi O zi obişnuită, o piesă în care pe Ilie munca nu-l va elibera, Garduri şi borduri (cu oameni care se distrau făcând backing vocals undeva în stânga, chestie sesizată şi de Ovidiu), a venit apoi o piesă de dragoste masacrată: Romanţă cu Dali apoi am auzit câte ceva despre Lili. Şi aşa a debutat Ovidiu şi la Pariu pe Prietenie! :)

În timpul recitalului lui Ovidiu îl remarc pe Teddy la pupitrul de sunet, pe Horia Stoicanu, pe Doru Stănculescu (nu eram foarte convins că e el dar când am auzit că ar urma să apară şi Sorin Minghiat lucrurile deveniseră clare), pe Andreea Ilinca.

A urmat o lectură a lui Luca Dinulescu, cenzuratul din Vama Veche (povestea o găsiţi la bocancul-literar) din care am notat câteva vorbe... Un urs zicea "vă fut în gură, oameni de căcat" şi, în alt context, se spunea că "românii au primul sfânt ţigan la care să se roage". Am senzaţia că merită citit omul ăsta.

A urmat un alt folkist, Mihai Boicu din Suceava, pe care-mi amintesc că Mariana l-a prezentat într-un mod care promitea un recital frumos. Şi cam aşa a şi fost... 4 piese, una în engleză (deşi Mihai consideră că, român fiind, e mai bine să compui în română dar dacă în engleză a simţit atunci...), una tristă, compusă după ce văzuse un accident de circulaţie, Nu sunt de vină eu (am senzaţia că am ascultat-o pe blog la Mariana, cred că e prima dată când am trecut pe acolo), Metafora şi, ultima pe lista mea dar prima în recital, Iubirea.

După Mihai a venit rândul celor de la InDArt (care au spectacol la 21:00 în Iron, azi, 6 lei intrarea) să pună în scenă un text al lui Denis Dinulescu.

S-a întâmplat apoi să intervină ceea ce am numit eu "un tip fără nume (bun)", după care a venit o nouă porţie de proză. Cred că în această nouă porţie de proză Mariana l-a interpretat, delicios, pe Buzilă.

Finalul a fost muzical.

Fox Studis cu Nu te-ai priceput, Izvor de... n-am reţinut ce (pe versurile lui Sorescu), Mai dă-mi să beau (după piesa asta am remarcat apariţia lui Daniel Făt în club), Laolaltă şi Ceas greu.

Doru Stănculescu, la insistenţele organizatorilor, ne-a cântat şi el o piesă pe care am auzit-o suficient de rar încât să n-o recunosc. Mi-ar fi plăcut ca Doru să fi cântat mai mult dar... e bine şi aşa. Cu atât mai mult cu cât spunea că va reveni cândva la Pariu pe Prietenie, pregătit pentru a susţine un recital. Oricum, după concertul care nu l-a mai putut susţine în primăvară, în 100 Crossroads (mi-aduc şi acum aminte cu plăcere că Mariana mă anunţase de această posibilă amânare; m-a surprins plăcut acel mesaj), am simţit cumva că piesa aia mi se adresa în mod special. Poate sună ciudat dar e o idee frumoasă...

După Doru, în primă audiţie pentru mine, cel despre care citisem mult dar pe care n-apucasem să-l ascult niciodată: Marius Matache. Mi-am notat că ar fi cântat 2 piese: Suavul demodat (pe versurile lui Lucian Avramescu) şi varianta lui pentru Romanţa cu Dali. Faine piese!

A urmat un grup de 2, ba chiar 3 oameni despre care n-am notat nimic...

Iar aproape încheierea i-a aparţinut lui Horia Stoicanu. Parcă-mi place pe zi ce trece mai mult ce cântă omul acesta! Dragostea e o salată (mai e cineva care să nu ştie că versurile acestei piese sunt scrise de Horia Stoicanu?), Ea m-acuza că beau prea mult, Veteranul (aici a apărut într-un colţ de amintire o puştoaică pe care, într-o noapte, o visasem "...O iubeam pe Vera/ Pe ea şi mitraliera..."), recitalul terminându-se cu Cetatea bucuriei.

Cei din urmă vor fi cei dintâi! Ultimul ajuns în cârciumă, ultimul recital dar... cel care a dat titlul postării! :D Actorul Daniel Făt care nu cântă frumos dar cântă tare :D... A treia oară când l-am ascultat... Prima ocazie a fost în acea a doua seară de festival Om Bun în care a intrat în concurs şi Ioana. A doua ocazie a fost undeva în primăvară, în 100 Crossroads (unde, dacă n-ai chef de Emeric Set mâine, îi poţi asculta pe Cătălina Beţa şi Dragoş Boeru), a treia ocazie a fost aseară. De fiecare dată, cântând, căutând o rimă sau un cuvânt nou (Nicoleta, dessupărarea... amintiri ale unor momente stranii...), omul acesta mi-a adus pe chip măcar un zâmbet. De data asta ne-a făcut să zâmbim cu 4 piese, Cafeaua de dimiseară, Trigonometria şi încă două la care nu am reţinut titlurile. Ca de obicei, Daniel s-a dovedit omul- spectacol. Mă bucur că a apărut şi el acolo... Fără să-mi fi dat seama, mi-era dor să-l aud.

21:58... S-a terminat... În câteva minute plecam spre casă promiţându-mi să-mi încep săptămâna tot în Iron City. Teatru azi, Emeric Set mâine (ştiu, Sandra, vei dori o cronică faină aşa că, pe durata concertului, nu mă vei cunoaşte :D), miercuri un Folk, frate cumva la concurenţă cu maratonul folk de la Sala Palatului (chestie care anunţă o posibilă continuare a maratonului folk în club, cum s-a întâmplat în iarnă, după Om Bun).

Peste toate astea, imaginea plină de energie a poetei Clara Mărgineanu...

Iar despre emoţiile de sâmbătă vor urma ceva poveşti în cursul zilei de mâine, probabil...

Tuturora, salut!