Greaţă

M (îngrijorată): Ce-o fi cu D de nu a ajuns deloc acasă până la ora asta?
Eu (nervos): De ce mă întrebi pe mine? Ai telefon. Sună-l! Întreabă-l!

E clar, sunt din ce în ce mai puţin dispus să ţin seama de sensibilităţile celorlalţi. Nu mă mai interesează că aceste nelinişti sunt semne de anxietate, nu mă mai interesează că fiinţa este suficient de incompetentă tehnic încât să am serioase îndoieli că ar putea folosi un telefon, nu mă mai interesează că, în urma unei iniţiative doar parţial logice, nu putea să sune către mobil, nu mă interesează că nu avea nicăieri notat numărul, cu nişte litere imense, cât să-l vadă.

Sunt situaţii în care sunt suficient de întors pe dos încât să nu mai reuşesc să ţin seama nici de nevoile mele, asta admiţând că satisfacerea respectivelor nevoi mi-ar fi accesibilă. Pentru că uneori lucrurile penibil de simple sunt imposibil de dus la capăt.

Oricum, după cuvintele de mai sus mi-am amintit o fază în care eu am ajuns târziu acasă şi, ca sublim semn de dragoste, am fost aşteptat cu uşa încuiată şi cheia în broască. Mi s-a părut nepotrivit atunci să-i trezesc pe ceilalţi la 3 noaptea aşa că am adormit ca aurolacul, în faţa uşii. Odată în plus, mi s-a demonstrat atunci că sunt iubit.

Şi eu vă iubesc!

STOP INDIFERENŢEI! sau Tehnici de vânzări în cerşetorie

Unii oameni au zile deşi încearcă să te convingă că nu mai au. Mă refer la o bătrână despre care am mai scris în urmă cu doi ani. Îmi imaginez acum că, dacă era chiar gravă boala de care suferea în 2012, în ianuarie 2014 ar fi fost deja moartă sau cel puţin în imposibilitate de a ieşi din casă pe vântul, umezeala şi temperatura din acest incredibil ianuarie. Ei bine, am văzut-o pe acelaşi sector de trotuar şi anul acesta... Adevăr vă spun vouă, bătrâna nu a murit!

Iniţial apărea cu acel vechi articol de ziar atârnat pe piept. Ţinta de atunci era strângerea a 62000 Euro necesari, teoretic, pentru o operaţie.

Câteva zile mai târziu acel articol era îndoit, rămânând doar parţial vizibil. În partea de sus se alăturase un carton- îndemn: STOP INDIFERENŢEI!

Bun îndemnul dar... cu condiţia să fie folosit în alt scop.

Mai trec câteva zile, dispare de tot articolul din ziar. Probabil, deşi era plastifiat, acel fragment de hârtie s-a uzat în atâţia ani. Iar ţinta femeii, dată fiind continua criză economică românească, din care nici tovarăşul Victor Ponta nu ne scoate, a devenit ceva mai modestă şi se referă probabil la ce practic eu de 38 de ani, supravieţuirea de pe o zi pe alta. STOP INDIFERENŢEI! căpătase o anexă, un carton pe care era scris un mesaj care, citit pe diagonală, din mers, părea să facă apel la Dumnezeu.

Eu ce să înţeleg? Că ce nu a "vândut" ziarul era posibil să "vândă" sloganul antiindiferenţă dar, mai sigur, va "vinde" apelul la sentimente religioase?

Părerea mea este că acţiunea bătrânei, privind din perspectivă juridică, nu este altceva decât o interpretarea a prevederilor articolului 326 Cod Penal care, dată fiind vârsta persoanei, nu o incriminează.

Totuşi, chiar dacă nu este o acţiune ilegală, sunt de părere că este o acţiune abuzivă, cam din aceiaşi categorie cu şantajul emoţional. Am observat o grămadă de trecători care acordau atenţie, poate chiar ajutor material, acestei bătrâne. În mintea trecătorilor răsuna probabil un gând de tipul: "Dacă nu ajut această bătrână atunci nici părinţii şi bunicii mei nu vor primi ajutor când vor avea nevoie".

Am putea sugera şi ideea de a-ţi cumpăra locul în rai lăsându-te amăgit de o astfel de specie care, sărăcuţa, se află cu un pas în groapă... de vreo doi ani şi mai bine...

Se pare că trăim într-un sistem social în care minciuna este percepută ca adevăr absolut. Şi nu e bine deloc!

Despre frică...

În urmă cu vreo 10 seri eram extrem de trist gândindu-mă că nu am nici cui, nici cum să povestesc de teama pe care o am în legătură cu unele aspecte ale vieţii. Şi dacă un ascultător s-ar mai putea găsi totuşi (o dovadă în acest sens fiind chiar tu, cititorule) este greu de crezut că, ascultându-mă, acesta ar reuşi să-mi dilueze frica până la un nivel la care să abordez relativ relaxat unele probleme.

Prin urmare, de ce să te fac să pierzi timpul atâta vreme cât este vorba de o luptă între mine şi mine? Că eu rămân cu tristeţea, cu handicapul, cu durerea este strict treaba mea, probabil. În definitiv, fiecare şi le ştie pe ale lui, nimeni nu are nevoie să fie împovărat cu tristeţea altcuiva.

Ce mă miră, poate uneori chiar mă enervează în legătură cu frica este modul în care alţii povestesc despre ea în contexte nu chiar grave (de exemplu, dacă mergi pe munte pe trasee păşunoase pentru că ţi-ar tremura sticks-urile pe brâna Coştilei nu este ceva grav, în definitiv nu cred să existe vreun om care să aibă neapărată nevoie să meargă pe munte în general sau pe trasee semialpine- alpine în special) şi faptul că se găsesc oameni care să discute despre frică în aceste contexte înguste şi, repet, puţin grave, oameni care uneori chiar dau exemple de modalităţi în care şi-au învins frica. O astfel de modalitate de a reduce la tăcere frica a adus în discuţie ideea de dumnezeu iar asta aproape că m-a înfuriat deşi persoana care comenta îmi este într-o oarecare măsură simpatică.

Mi-e frică deci... Şi este firesc ca ţie să nu-ţi pese...