Greaţă

M (îngrijorată): Ce-o fi cu D de nu a ajuns deloc acasă până la ora asta?
Eu (nervos): De ce mă întrebi pe mine? Ai telefon. Sună-l! Întreabă-l!

E clar, sunt din ce în ce mai puţin dispus să ţin seama de sensibilităţile celorlalţi. Nu mă mai interesează că aceste nelinişti sunt semne de anxietate, nu mă mai interesează că fiinţa este suficient de incompetentă tehnic încât să am serioase îndoieli că ar putea folosi un telefon, nu mă mai interesează că, în urma unei iniţiative doar parţial logice, nu putea să sune către mobil, nu mă interesează că nu avea nicăieri notat numărul, cu nişte litere imense, cât să-l vadă.

Sunt situaţii în care sunt suficient de întors pe dos încât să nu mai reuşesc să ţin seama nici de nevoile mele, asta admiţând că satisfacerea respectivelor nevoi mi-ar fi accesibilă. Pentru că uneori lucrurile penibil de simple sunt imposibil de dus la capăt.

Oricum, după cuvintele de mai sus mi-am amintit o fază în care eu am ajuns târziu acasă şi, ca sublim semn de dragoste, am fost aşteptat cu uşa încuiată şi cheia în broască. Mi s-a părut nepotrivit atunci să-i trezesc pe ceilalţi la 3 noaptea aşa că am adormit ca aurolacul, în faţa uşii. Odată în plus, mi s-a demonstrat atunci că sunt iubit.

Şi eu vă iubesc!

A mai trecut un an...

24 octombrie 2013

Ziua în care am împlinit 37  de ani... Statisticile sugerează că m-aş afla cam la mijlocul vieţii...

Ajung relativ calm la serviciu deşi, de câţiva ani, ziua mea reprezintă o zi în care nu mă simt deloc confortabil. Ajunge şi Luminăţia Sa şi mă abordează cu Happy Birthday. Deşi nu am niciun "cui" împotriva lui (ba chiar aş putea spune că se numără printre puţinele persoane pe care le mai simpatizez, dintre cele cu care mă văd constant măcar trei zile pe săptămână) îi răspund iritat Aş fi preferat să fiu acum în bătaia vântului, spânzurat de o grindă!

Episodul doi, report din ziua precedentă... Ţi-am spus ieri! Complicitate cu o doză de haz...

Un mesaj de la un fost şef, trimis de peste ocean, rămas necitit până în ziua de azi... E clar că nu mă simt deloc fericit de ziua mea...

Încă la birou, fac câteva calcule şi constat că, până la următoarea zi de salariu, este foarte probabil să rămân absolut lefter, să-mi termin şi cele 62 de călătorii cu metroul, să fiu nevoit să mănânc mai puţin... Un coleg îmi oferă o cartelă de metrou pentru a-mi ameliora situaţia şi a putea să ies măcar într-o duminică la... protestele anti- RMGC. Îl refuz cât pot de politicos, sugerez că mă voi descurca eu cumva dar atrag atenţia şi asupra faptului că, în situaţia financiară în care mă aflu, mă simt băgat în rahat până în gât deşi nu cred că am făcut ceva ca să merit asta. Ba dimpotrivă! Totuşi, am şi eu mândria mea... Era o vreme în care n-o aveam şi toleram situaţiile în care stârneam mila...

Se termină programul de muncă, plec spre casă şi, la 19:20, trece pe lângă mine, zâmbind dar nu zâmbindu-mi, femeia pe care am dorit-o şi mai târziu am urât-o cel mai mult. Trece fără să schiţeze un cât de mic gest care să-mi sugereze că m-a salutat sau că doreşte să stăm un pic de vorbă. E clar că nu a simţit niciodată ceva puternic faţă de mine... Pun privirea în pământ, mă întristez şi-mi văd de drum... O mai văzusem, după vreo 5 luni de pauză, în urmă cu câteva săptămâni, într-un loc şi într-un context în care nu mi-o imaginasem. Acum câteva săptămâni am fost aproape de un atac de panică revăzând-o, joi eram oarecum împăcat cu ideea că ea nu a dispărut în străinătate, după cum îmi imaginasem eu în cele 5 luni...

Aproape de casă mă salută un tip...

-Salut, Adi!
-Salut!
-Te-am văzut acolo!
-Unde?
-În prima linie, când dărâmaţi maşina.
-În prima linie da, dar de dărâmat nu dărâmam...

Îmi surprind un zâmbet. Îmi aduc aminte într-un târziu că omul este Mihai, coleg de generală, pianist (avea concerte la Dalles) şi olimpic la matematică. Stăm în acelaşi cartier, s-a mai întâmplat să ne intersectăm privirile în ultimii ani dar, până să apar la ştiri, niciunul dintre noi nu considerase că avem ce ne spune... Dulcea "celebritate" oferită de televizor...

Ajung acasă, beau un pahar de bere cu suc de merişoare, mănânc nişte telemea densă şi bună, pe care am avut inspiraţia s-o cumpăr recent, trăiesc o oarecare stare de conform observând că ai mei au înţeles în sfârşit că nu am nimic de sărbătorit şi au renunţat la şablonul cu carne prăjită, şampanie şi tort de ciocolată. De-ar fi fost, carnea aş fi mâncat-o totuşi. Şampania, deşi tolerată în ultimii ani, cred că aş fi refuzat-o de data asta. Cât despre tort, cred că au trecut deja câţiva ani în care nu m-am atins nici de tortul cumpărat pentru ziua mea, nici de cele cumpărate pentru alte aniversări din familie...

Mă culc...

A trecut un an în care am încercat să fiu mai responsabil faţă de familia mea (chiar dacă asta m-a costat, printre altele, mai bine de un an în care nu am ieşit din Bucureşti), în care mi-am dat seama că îngroş şi eu rândul oamenilor care, deşi muncesc, trăiesc în sărăcie, în care mi-am dat seama că singurul aspect sub care mă consider unic printre cei cu care interacţionez este cel al alimentaţiei (uite cum îmi amintesc mesajul în care îi spuneam unei cunoştinţe că îmi e mai simplu să scriu ce mănânc decât ce NU mănânc), un an în care mi-am dat seama că oamenii se pot supăra pe tine din motive mult mai puţin importante decât cele pentru care s-a supărat pe mine cea pe care am revăzut-o la 19:20, singura femeie care chiar are dreptul să fie supărată pe mine deşi, de când s-a supărat, mi-am modificat radical modul în care o percep şi percep povestea noastră, un an în care am conştientizat faptul că nu m-a iubit nimeni, niciodată... Un an în care mi-am dat seama că am mai multe motive de tristeţe decât îmi imaginasem înainte...

Tristă şi nedreaptă viaţă... :(

Zâmbet 3

13 februarie 2013, aproape de 8:00 PM, o staţie de metrou

Târziu, oboseală, după o zi îngrozitoare din punct de vedere psihic (singura zi din ultimele 30 în care am fost cu adevărat furios, extrem de furios), pe traseul mai rar frecventat, cu starea de relativ echilibru recăpătată în mod surprinzător.

Sunt în metrou, în drum spre casă îmi mănânc porţia de înfuriate, metroul este aproape oprit în staţie când... apare pe peron ea... Privesc spre ea cu 60 % interes, aşteptându-mă să nu fiu văzut/ băgat în seamă. Surprinzător, de data asta pare să mă vadă şi ea. Ezită o clipă apoi flutură scurt mâna a salut. Nu urcă (fiecare are drumul său...) dar reuşeşte să-mi creeze impresia că o bună parte din forţa de respingere care se făcea simţită între noi de nu mai ştiu câţi ani (vreo patru, probabil) a dispărut, lăsând încrâncenarea la o parte şi permiţând reapariţia unor sentimente oarecum amicale, sentimente care dispăruseră pentru o lungă perioadă de timp din motive destul de complicate.

Fiind ea o persoană de care, cumva împotriva voinţei mele şi, probabil, a ei, încă sunt interesat, m-aş bucura ca viitorul să demonstreze că nu sunt inutile momentele în care se mai întâmplă să o întâlnesc. M-aş bucura să constat că am reuşit să înţelegem diferenţele dintre noi şi să permitem în continuare o relaţie în care, deşi nu ne putem iubi, cel puţin să nu ne urâm. M-aş bucura să constat că mai pot schimba din când în când câteva cuvinte cu ea, cuvinte care să lase în urmă lucrurile nu tocmai plăcute dintr-o perioadă critică şi care să permită măcar un schimb de informaţii, dacă nu şi unul de emoţii plăcute.

Mica întâmplare de aseară nu este motiv de extraordinare speranţe dar cel puţin poate redeschide o poveste despre care am crezut o vreme că este inevitabil să aibă un final urât. Continuarea acestei poveşti poate recăpăta nuanţe de civilizaţie şi de inteligenţă, aşa cum avea cu vreo 10 ani în urmă.

Sper să se cureţe cât de cât petele adunate în acei groaznic de deprimanţi ani.

N-am zâmbit din tot sufletul aseară dar, în context, a fost cel mai important zâmbet pe care l-am emis în întreaga mea viaţă. A fost unul dintre puţinele momente în care, chiar dacă doar pentru o clipă, mi-am imaginat că lucrurile care nu-mi plac din viaţa mea se pot schimba în lucruri cât de cât plăcute. Un rar moment în care am sperat...