De la alergare montană la căluți și ora exactă sau recunoaștere și antrenament pe traseul M21 al Azuga Trail Race

 

Pentru că am fost din timp anunțat că pică planul de a mă vedea cu cineva în week-end, am luat în calcul să plec la munte o zi iar cealaltă să văd ce se nimerește să fac. Și s-a nimerit bine. Joi îmi luam bilete până la Azuga și înapoi pentru sâmbătă iar vineri îmi cumpăram bilet dus – întors de Ploiești Vest pentru duminică în urma unei discuții cu un om de munte care e pasionat și de altceva.

Sâmbătă 3 octombrie 2026 la 6:35 eram deja urcat în trenul Astra Trans Carpatic dar… am nimerit prost și de data asta pentru că a fost nu știu ce tren blocat pe un macaz și s-a blocat circulația în Gara de Nord. Am plecat în realitate un pic după 7:44, ora la care trebuia să plece următorul tren ATC care, până atunci, nici nu reușise să intre în gară. Una peste alta, am coborât în Azuga pe la 09:30, cu o oră și un sfert mai târziu decât speram.

În Azuga, așa cum știam, era frig dar vreme bună, senin, fără cine știe ce vânt, doar temperaturi scăzute. Am pornit imediat la drum spre DN 1 după care Independenței – Str. Valea Azugii – Str. Sorica – Str. Ritivoiu, las în stânga punctul albastru care era planificat pentru întoarcere și treptat ajung la Păstrăvărie. Ezitasem un minut mai devreme să o iau pe Limbășel la stânga dar când am văzut păstrăvăria m-am lămurit că pe acolo e drumul meu. Am urcat un pic pe forestier și curând o săgeată m-a trimis în dreapta, printr-un loc în care valea Limbășelului putea fi trecută în condiții destul de bune.

Foto 1 - Traversarea Limbășelului

După traversare, marcajul a luat-o cumva în lungul văii spre înapoi deși eu îmi aminteam că pe aici deja se începe urcarea abruptă spre Clăbucetul Azugii. S-a întors poteca fix până la gardul din spate al păstrăvăriei, rupt, lângă care aștepta minim un câine, întors cu coada la mine. Am trecut în liniște sperând că nu mă simte câinele dar, după ce începusem în sfârșit urcarea abruptă, m-am trezit că javra începe să latre și să se deplaseze spre mine. I-am strigat niște vorbe de bine și am continuat prudent urcarea. Până la urmă a renunțat la urcare și s-a potolit jigodia. Sper să îl țină în frâu proprietarii păstrăvăriei când o să fie cursa.

Era cam 10:20 când părăseam drumul forestier Limbășel și intram pe potecă. 20 de minute mai târziu începusem urcarea abruptă spre vârf, urcare care rar se domolește cât să te lase să respiri un pic. Pornisem vitejește, urcam oarecum rapid dar gâfâiam de mama focului. Am făcut un popas și am scos bețele, că era dificil altfel.

Foto 2 - Urcare spre Vf. Clăbucetul Azugii

La 11:40 ieșeam în poiană și aruncam un ochi spre Bucegii care se văd superb de aici. Mai aveam cam 150 m diferență de nivel și 600 m distanță până pe vârf.

Foto 3 - Poiană sub Clăbucetul Azugii

La 12:00 încă nu atinsesem vârful dar măcar era mișto peisajul, văzându-se de data asta fain culmile din Baiului, de la Neamțului – Orjogoaia până la Sorica.

Un sfert de oră mai târziu, la 12:15, făceam popas pe Vf. Clăbucetul Azugii. Mai devreme auzisem voci de jos și salutasem un drumeț. Până la urmă s-a dovedit că sunt doi drumeți, tată și fiu, George și Andrei, niște oameni mișto cu care a fost plăcut să mă însoțesc la drum și cu care o să mă revăd (dacă reușim, în mulțimea care o să fie) la cursă. George va alerga 11k iar Andrei 30k.

Foto 4 - Vedere de pe Vf. Clăbucetul Azugii

Ne salutăm, aflu că și ei tot în recunoaștere pentru semimaratonul de la Azuga Trail Race sunt pe acolo și pornim în 3 mai departe. Andrei o lua câteodată tare la coborâri dar apoi ne aștepta, eu cu George aveam o grămadă de subiecte de discutat, amândoi fiind cumva pasionați de munte și alergare așa că am evoluat mai lent. Intrarea în pădure, de după stâna în ruină unde vom avea punct de control și hidratare la cursă, a descoperit-o Andrei fie cu simțul lui de orientare, fie cu ajutorul tehnologiei. A fost cumva relaxant să rezolve altcineva orientarea pe sectorul ăla.

Nici nu am băgat de seamă când am intersectat poteca dinspre cabana lui Ceaușescu și am continuat o vreme pe aleea tovarășului. Tot discutând, timpul trecea altfel. Un pic mai încolo, la fel de surprinzător, am ieșit la Susai unde George a propus pauză. Ne-am oprit o vreme pentru alimentare și joacă cu un cățel care a venit așa calm și blând spre mine încât m-a stârnit să îl mângâi, în condițiile în care mie chiar nu îmi sunt dragi câinii. Nu mai mângâiasem un câine nu mai știu de când. La Susai, zarvă mare. Andrei sugerează că e vreun concurs (de biciclete, poate) pentru că a observat ceva care semăna foarte bine cu o poartă de start. Când ne apropiem realizăm că de fapt acolo e o petrecere pretențioasă, vreo nuntă sau altă cumetrie. Noi intrasem în curtea cabanei printr-o breșă incomodă dintr-o poartă, fiind nevoiți să ne aplecăm smeriți ca să trecem pe dedesubt. Cât am stat noi pe acolo, de nicăieri a apărut alt alergător care a pornit mai departe în jos cu elan. Am observat pe unde a luat-o așa că, după ce ne-am terminat pauza, am pornit pe urmele lui și am trecut peste o bucată de gard prăbușit. Bucata imediat sub Susai știam că nu prea e alergabilă, de când am făcut 24k- ul de la Predeal Forest Run. Am coborât cu grijă zona aia de pietriș și curând ne-am mutat pe crucea albastră. Pe aici la fel, eu cu George la taifas, Andrei alergând de multe ori în fața noastră, dând dovadă de o energie de invidiat care îl va ajuta cu siguranță să termine cu bine cursa de 30k. Nici în pârtia Cocoșul nu băgasem de seamă că deja am ajuns, până și urcarea pe pârtie spre Clăbucet Plecare a decurs plăcut. Nu era atmosfera la fel de fierbinte ca în curse dar era plăcut să merg alături de niște oameni cu care aveam un limbaj comun.

Mie începuseră să îmi facă dificultăți intestinele așa că le-am spus oamenilor că o pot lua liniștiți înainte, că repornesc și eu după pauza de evacuare și ajung oricum bine jos. I-am observat când au trecut prin dreptul meu și un pic mai târziu am repornit și eu. Pentru că știam zona ca fiind alergabilă, am alternat mersul cu alergarea până în dreptul Cabanei Gârbova unde era zarvă mare, mulți clienți, cabana deschisă deși câteva zile în urmă cineva postase pe un grup de munte că a găsit cabana închisă.

Deși, după cum spuneam, mai și alergam, n-am mai dat de George și Andrei. Când am ajuns la cabană am avut senzația că îi văd deja pe urcarea spre Clăbucetul Taurului dar când am ajuns în dreptul acelor oameni am constatat că nu sunt ei. Nu îmi făceam griji, puteau fi mult înainte că nu era o problemă să rămân singur pe potecă. Nici despre ei nu mă îngrijoram, știind că sunt oameni de munte care e extrem de puțin probabil să pățească ceva pe traseul ăsta. Mă intriga totuși că au luat-o atât de tare inclusiv pe urcarea spre vârf. Am început deci singur urcarea spre vârf. Un cal își făcea de treabă fix în mijlocul potecii un pic mai sus de locul în care marcajul triunghi albastru fuge pe curbă de nivel în dreapta. Ca să nu deranjez calul și să mă trezesc cu vreo copită în cap am luat-o prin iarba crescută în dezordine și am intersectat poteca de vârf un pic deasupra animalului. În urcare am lăsat-o ușor, deja lămurit că nu îi voi ajunge pe cei care îmi fuseseră alături de vreo 3 ore. Pe vârf erau staționate două grupuri de necunoscuți. Ajungeam pe Vf. Clăbucetul Taurului la 6 ore de la plecarea din gara Azuga, pe la 15:30.

Foto 5 - Vf. Clăbucetul Taurului

Stau pe vârf doar preț de o poză apoi mă las dus de potecă până încep niște curbe. Aici mă uit pe hartă pentru că nu îmi aminteam cum se face ca să prind punctul albastru pe Drumul Tunului. Câteva minute stau mai mult cu nasul în telefon apoi prind marcajul și îi dau ușurel la vale. Nu mă simțeam deloc presat de timp. După atâta efort începu și stomacul să se revolte mai serios așa că reușesc în sfârșit să vomit. Aveam senzații ciudate cam de pe la Susai așa că mă chinuisem destul. Și căile respiratorii erau destul de în suferință așa că făceam mici popasuri și pentru optimizarea acestora. Deja nu mă mai preocupa nimic altceva în afara coborârii înapoi în Azuga pentru care nu trebuia decât să țin marcajul, eventual să mă mai uit de câteva ori pe track-ul de concurs. Surprinzător, pe când eram destul de aproape de Azuga, George și Andrei mă ajung din urmă alergând. Am aflat că nu am mai dat de ei pentru că intraseră un pic în cabană la Gârbova. Să mă uit dacă nu sunt cumva în cabană pentru încă un mic popas chiar nu îmi trecuse prin cap. Cumva m-a bucurat revederea dar am și aflat cu ocazia asta că au avut un incident neplăcut pentru care, din fericire, au avut rezolvare. Ei au continuat în alergare, am reînceput și eu să alerg (după ce rezolvasem senzația de vomă deja mă simțeam mult mai bine) și așa am ținut-o până în drumul forestier de păstrăvărie, cu mici erori de orientare în partea de jos a traseului. Odată ajunși în forestier, Andrei a mai urcat un pic spre păstrăvărie sperând să rezolve incidentul, eu cu George am coborât în oraș, am mers spre gară, ne-am reunit cu restul familiei lui (toți oameni plăcuți) apoi împreună am pornit înapoi spre păstrăvărie, ei urmând să se reunească și cu Andrei. La terminarea asfaltului, cam la 1 km de păstrăvărie, eu m-am întors spre oraș ca să ajung fără probleme la gară până la 19:18, când ar fi trebuit să îmi plece ATC-ul de întoarcere. Nu luasem asta în calcul dar... a avut întârziere și de data asta. A fost totuși bine, că a plecat pe la 20:00, ceva mai devreme decât cele 70 de minute întârziere estimate de afișajul gării.

Foto 6 - 8 - Gara Azuga

Până să ajung înapoi la gară, după ce George se conversase cu inteligența artificială pe tema asta, am reușit să mă prind unde e sala de sport de unde voi ridica kitul de cursă pe 16 octombrie. Nu eram eu foarte convins că aia e sală de sport (avea un aspect care putea sugera orice altceva) dar m-a lămurit un A4 prins pe un stâlp cu sigla ATR. Acum știu că sala de sport e un pic mai la deal de fabrica de apă.

Ajung deci sâmbătă seară acasă și trec la somn repede pentru că a doua zi aveam alt drum planificat.

Duminică 4 octombrie 2026, la 7:18 porneam spre Ploiești Vest. Aproape de 8:00 ajungeam și mă mutam în stația de autobuz de unde am “agățat” un 2 care m-a dus în Ploiești Sud, de unde îmi spusese Mihai cum să merg mai departe.

Foto 9 - Monument în fața gării Ploiești Sud

De fapt, din 2 m-am dat jos la capăt, la Prahova Value Centre, am găsit o cafea la o patiserie din mărețul mall apoi am luat-o pe jos înapoi spre Ploiești Sud iar din fața gării l-am luat pe 30 care m-a lăsat fix în fața hipodromului. Pentru a scăpa de grija biletelor de autobuz, îmi luasem cu 24pay un abonament de o zi, care a costat 10 lei. Fiind 2,5 lei biletul, până la urmă am ieșit fix la același preț pe călătorie cu abonamentul, dar măcar am umblat fără grija de a lua bilet pentru fiecare călătorie.

Cursele de căluți începeau la 10:00 așa că am avut aproape o oră timp să mă acomodez cu zona hipodromului. Observând atent locurile, până la urmă m-am prins până unde ai acces ca trecător oarecare și de unde începe zona în care intri doar cu bilet, care bilet e penibil de ieftin, 5 lei. Ca să compensezi, poți să îți iei de-ale gurii care au prețuri de eveniment dar cel puțin au atitudine destul de profesionistă vânzătorii.

Sunt totuși ciudate evenimentele astea de hipism. Practic, toată reuniunea a ținut cam 2 ore și un sfert dar cursele propriu- zise au durat poate mai puțin de 20 de minute. Au mai umplut ei timpul cu niște demonstrații de karate dar parcă tot a fost plictisitor. În plus, cursele de trap nu par spectaculoase, poate cele de galop să fie mai interesante.

Pe partea cealaltă, hipismul pare un sport de fițe, pentru pricopsiți, solicitând spectatorului, în principiu, o ținută scorțoasă, ceva gen costum de înmormântare. Bine totuși că realitatea ține cont de tendințele prezentului și nu te aleargă caii dacă n-ai cravată. Una peste alta, aș zice că doar efortul cailor merită respectat, în rest e o simplă regie semnată de niște oameni nu foarte inspirați. Dacă mai pui la socoteală și sonorizarea absolut mizerabilă de pe hipodrom...

Foto 10 - Unul dintre căluții câștigători pe hipodromul Ploiești

Eu unul, fiind pentru prima dată la hipodrom, aproape că am fost mai interesat să trag cu urechea la discuțiile celor care cunosc acest sport, ca să pricep cât de cât despre ce e vorba în propoziție. De văzut nu vezi mare lucru pentru că tribunele acoperă cel mult o treime de circuit, cea mai mare parte a cursei o vezi de foarte departe și nu prea te lămurești ce și cum se întâmplă acolo. Cel mai de aproape vezi abia când se retrag caii la grajduri. Practic, mai mult vezi că nu-i mai vezi decât să îi vezi cât să poți înțelege ceva.

Odată terminată reuniunea hipică am pornit ușor spre șosea, ocazie cu care am descoperit și aici că mulți spectatori sunt veniți cu mașina, de parcă autobuzul sau pe josul ar fi cele mai degradante forme de deplasare. S-a urcat totuși lume și în 30, autobuz al cărui număr să zicem că l-am ghicit, că afișat nu era pe nicăieri. Negăsind bilete la tren mai devreme, îmi rămăseseră vreo 4 ore de plimbare prin Ploiești așa că nu m-am dat jos din 30 la Ploiești Sud, am mai mers până am simțit că mă atrage peisajul urban central. Am coborât la stația Palatul Culturii apoi am pornit înapoi pe linia de parcuri IonLu Cacaragiale, Gheorghe Duca, Nichita Stănescu.

Foto 11 - Nichita Stănescu

M-am învârtit pe alei până am amețit apoi am zis să văd unde e Muzeul Județean de Științe ale Naturii, l-am descoperit la grămadă cu Biblioteca Iorga și Centrul Județean de Cultură, m-a nedumerit ideea de acces comun la cele 3 instituții așa că am renunțat să-l vizitez deși era în plan s-o fac.

Până la urmă am trecut strada după ce am căscat ochii și în parcul Toma Socolescu și m-am dus la KFC penru că mi se făcuse ceva fomică. Că doar alergasem și eu cu căluții, nu-i așa? Apucasem să îmi iau niște gogoși în Gara de Nord (m-am nimerit și eu, în sfârșit, când aveau cu brânză sărată) dar astea între timp se și doreau eliminate.

După KFC am pornit spre Muzeul Ceasului. Îl vizitasem odată cu tata și Daniel acum mulți ani, vreo 30 – 35 de ani în urmă probabil, dar am zis că pot trece pe acolo și ca adult. Mi-a căzut un sfert de plombă când am văzut că intrarea costă 50 de lei, cât plătisem la începutul lunii trecute și în Sighișoara, la Turnul cu Ceas, dar am intrat. Dacă mi-am propus să vizitez un muzeu după hipodrom, păi să vizitez! În vreo 30 de minute terminasem vizita. Când eram mic, țin minte că era expus la Muzeul Ceasului un ceas al lui Cuza. Fie am eu memoria alterată, fie l-au eliminat dintre exponate, că de data asta eu nu l-am mai văzut. În schimb erau expuse niște ceasuri de buzunar ale lu’ nenea regele dar cele mai interesante mi s-au părut ceasurile mari, opere de artă atrăgător sculptate, tablourile cu ceas și exponatele din ceea ce aș numi secțiunea nouă a muzeului, dedicată istoriei mijloacelor de redare a muzicii. Muzeul a căpătat și un aer de modern prin proiectorul folosit pentru redarea atmosferei de la 1900 și prin monitorul plimbător care îți cântă în fața unor gramofoane, patefoane, cutiuțe muzicale, tonomate, una, alta. Traseul de vizitare pleacă din sala din stânga dând treptat roată clădirii. La ieșire sunt fotografii cu alte muzee din Ploiești și împrejurimi, ca să mai capeți idei.

Foto 12 - Muzeul Ceasului

Odată ieșit din Muzeul Ceasului am luat-o pe jos spre Ploiești Sud, pe Bulevardul Castanilor. 

Foto 13 - Bulevardul Castanilor

Printre castani dibuiesc și o toaletă așa că îmi continui plimbarea un pic mai ușor. La Ploiești Sud am așteptat (cam mult) un autobuz 2 cu care m-am întors de unde plecasem dimineață, adică în Ploiești Vest. Aici trenul meu a ajuns cu câteva minute mai devreme aspect care m-a debusolat. Noroc totuși că am citit pe un vagon numărul trenului și am fugit spre vagonul meu, că altfel trebuia să o iau pe jos până acasă, că bilete disponibile la alt tren nu mai erau, sau cel puțin așa se plângea lumea care spera să aibă loc în trenurile private la care erau obișnuiți să își ia bilete de la controlor.

Între timp, citisem că Ștafeta Invictus sosise la 16:00 în Ploiești Sud deci aș fi avut șanse să văd sosirea alergătorilor dacă luam bilet la un tren mai târziu. Știam că se aleargă zilele astea dar nu mi-am dat seama să citesc mai atent despre traseu și program.

Mai departe, Gara de Nord, metrou, acasă și picat în nas de somn după două nopți în care nu prea apucasem să dorm pe săturate. Apoi luni, serVICIU și viața merge mai departe, cât de departe?, atât de departe, până-n pod de departe.

Urmarea în episodul următor.

#Azuga #AzugaTrailRace #M21 #semimaraton #Baiului #Gârbova #HipodromulPloiești #MuzeulCeasului #Ploiești #TurismÎnJudețulPrahova

Pofta vine mâncând...

În ultima vreme mă obişnuisem să-mi amintesc frecvent că nu am mai ieşit pe munte de aproape 2 ani- ultima tură este descrisă aici- în timp ce din Bucureşti nu mai ieşisem de vreo 19 luni- ultima ieşire din oraş fiind zilele petrecute în Vama Veche în vara 2012-.

Treaba asta devenise destul de frustrantă în ultimele săptămâni aşa că am început să urmăresc două aspecte, bugetul şi buletinul meteo. Peste asta s-a aşezat şi ocazia oferită de o tură lejeră propusă în familie. În ciuda unor ezitări în zilele premergătoare turei până la urmă mi-am făcut bagajul şi am plecat.

A fost o ieşire cu puţină istorie. Pe o vreme incredibil de bună, cu oameni plăcuţi în jur (5 adulţi, 4 copii), mergând nici prea repede, nici prea încet, am urcat, folosind mai mult poteca marcată decât pârtia, din Predeal până la Cabana Gârbova (unde a fost destul de complicat să mâncăm din cauza căţeilor mult prea curioşi cu privire la ce scoatem din rucsac sau băgăm în gură), continuând până la sectorul plat situat puţin sub Vf. Clăbucetul Taurului. De aici ne-am întors. Niciun copil nu a vrut să urce cu mine până pe vârf. Eu ştiam deja cum se vede de acolo aşa că nu am fost motivat să urc singur. Între timp renunţasem la planul iniţial, cu coborârea în Azuga. Am rămas cu copii, am senzaţia că astfel mi-a fost şi un pic mai lung traseul.

După cum suna promisiunea organizatorului turei, am găsit pe munte şi ceva floricele, spre bucuria celei mai tinere participante care a cules ghiocei şi brânduşe pentru mama ei.

În zona în care, aproape de nişte construcţii de pe pârtie, triunghiul albastru fugea în dreapta (sens de urcare) copii au găsit nişte uscături care i-au dus cu gândul la binecunoscutul joc de Android Angry Birds. Cu ocazia asta au început să arunce cu beţe către un copac pe care au sfârşit prin a-l nimeri din când în când. Cel mai bun ţintaş a fost un adult care a nimerit de vreo 5 ori punctul în care se ramifica trunchiul unui copac. Deci, pentru cei care obişnuiesc să stea lipiţi de tabletă sau smartphone, anunţ oficial că există şi varianta Angry Birds antiobezitate, pe traseul spre cabana Gârbova. Jucând varianta naturală faci puţin efort, respiri aer mai curat decât în oraş, îţi verifici aptitudinile într-un mod concret. Deci... haideţi să jucaţi Angry Birds la Predeal! :)

Eu am mers la beţe telescopice pe urcarea spre cabană. Mai departe, copii şi-au manifestat curiozitatea cu privire la ele aşa că au avut ocazia să încerce şi "mersul în baston". Asta mi-a permis să-mi dau seama că antrenamentul pe care-l anticipam ca fiind aproape absent se dovedeşte mult mai bun decât îmi imaginam eu. Asta mi-a făcut poftă pentru o nouă tură aşa că, în primul week-end cu vreme bună, am de gând să urc iar pe un traseu cât de cât lejer. Cine ştie? Poate reeditez Valea Grecului şi mă lămuresc cum de-am reuşit să mă rătăcesc în aprilie 2012.

Am stat pe munte cam 6 ore. Am ajuns în oraş vag obosiţi, plini de noroi pe bocanci, zâmbitori.

În Predeal am căscat ochii la panourile informative de lângă gară. Cu ocazia asta cred că mi-am dat seama pe unde se intră pe traseul pe care-l căutam eu în spatele cabanei Gârbova. Căutam greşit acolo, conform hărţii pare că se intră pe punctul albastru către Valea Azugii (traseul nou de care aflasem de ceva timp dar pe care nu-l căutasem până acum) de undeva din zona vârfului. Se intră fie de pe micul platou pe care am făcut noi popas, fie din punctul situat cumva simetric cu platoul, de partea cealaltă a vârfului. Când mai trec pe acolo caut mai atent, asta dacă nu voi decide să-l caut dinspre Azuga. Privind din Azuga, se pare că punctul acesta albastru porneşte din zona staţiei de jos a telegondolei.

Mă uit puţin după ceva de mâncat/ băut la care să poftesc, nu găsesc nimic interesant. Bat în lung şi în lat peronul gării, merg să-mi vizez biletul dus întors, revin pe peron, soseşte trenul, urc, găsesc un loc destul de comod, ajung în Bucureşti aproape de 21:00 iar acasă cam cu două ore înainte de miezul nopţii.

Desfac o parte din bagaje (mâncarea rămasă nemâncată deşi, conform celor constatate într-o tură mai veche, luasem cu mine exact atâta mâncare câtă îmi trebuia), beau puţină bere (pofteam la bere încă din tren dar nu îmi era clar dacă e bine sau nu să beau atunci), fac un duş, stau un pic la poveşti cu Daniel care tocmai se întorcea din Măcin apoi dorm vreo 10 ore, cel mai de calitate somn pe care l-am avut anul acesta.

Poze şi track-uri nu am.

Când solitarii fac echipă sau Ar fi trebuit să fie Singur pe munte-2 (Predeal- Cabana Gârbova- Azuga)

SITUAŢIA, PLANUL, VERIFICAREA, PREGATIREA

Episodul 1, noaptea de 12 spre 13 martie 2012. Mă trezesc pe la 3 noaptea şi, cam o oră, îmi trec prin cap gânduri dese despre costumul de goretex care, în imaginaţia mea, ar fi mucegăit. Dimineaţă îmi arunc o privire şi constat că este destul de bine aerisit costumul şi mă liniştesc oarecum.

Episodul 2, 14 martie 2012. Intru pe carpaţi şi văd tura Ioanei. Aproape imediat încep să socotesc dacă şi în ce măsură e bine să mă înscriu.

Episodul 3, seara de 14 martie. Adorm cu greu, tot cu gândul la tura Ioanei.

Episodul 4, 15 martie. Fac nişte socoteli, îmi amintesc cum stau cu echipamentul şi mă descurajez rapid. Puteam să negociez cu Daniel cine şi ce ia la munte dar am ales să nu spun nimic de data asta. Exces de independenţă, s-ar putea spune. Sau asumarea riscului de a nu găsi rămase acasă suficiente piese de echipament. Mai degrabă o combinaţie între risc şi independenţă...

Episodul 5, vineri 16 martie. Seara, în drum spre psiholog, am surpriza să o văd din nou pe Rox. Dacă în august (sau când s-o fi petrecut precedenta revedere) mă alesesem cu un atac de panică, acum am reuşit să gestionez bine momentul, folosindu-mă în acest sens, probabil, inclusiv de planul care urma să demonstreze dacă pot sau nu pleca pe munte duminică.

Episodul 6, 16 martie, aproape de finalul zilei. Ajung acasă, îmi anunţ intenţia de a pleca la munte, mă interesez dacă pot primi împrumut câteva zeci de lei şi, după răspunsul favorabil, mă uit după echipament, constatând cu plăcută surprindere că, după plecarea lui Daniel în Piatra Craiului, rămăseseră pe acasă suficiente chestii încât să pot pleca şi eu.

Episodul 7, 17 martie. Mică repriză de cumpărături, "gătit" sandwich-uri, pregătit rucsacul, pregătit mersul trenurilor, prognoza, GPS-ul (care, deşi nu mă aşteptam, rămăsese acasă parcă pentru a-mi da un impuls în plus spre munte).

TURA- 18 martie 2012

Sâmbătă 17 martie 2011, la 21:40, cu dimineaţa suficient de bine organizată, trec la somn. Peste vreo 6 ore mă trezesc. În comparaţie cu tura făcută cu aproximativ un an în urmă (tura de acum reprezentând, într-un fel, o aniversare), dormisem mai mult. Peste 70 de minute plec de acasă. Pe la 5:35 ajung în Gara de Nord, suficient de devreme încât să verific relaxat de la ce linie urmează să plece Regio 3001 (linia 8), să îmi iau bilet, să mă deplasez în lungul trenului în căutarea vagonului în care să mă stabilesc pentru următoarele 3 ore şi ceva.

Trenul era puţin populat, rarii montaniarzi putând fi identificaţi doar dacă erau căutaţi cu lumânarea. Mă aşez într-un vagon destul de murdar. Constat că rucsacul era mai mare decât locul de bagaje aşa că îl ţin în faţa mea, silit de împrejurări. Îmi pun la îndemână un baton de cereale, bidonul de Gatorade, cartea (Aurel Stan, Testul psihologic. Evoluţie, construcţie, aplicaţii, Editura Polirom 2002) din care, până la Predeal, urma să citesc cam 20 de pagini în timpul în care, altădată, poate aş fi căscat ochii pe geam numărând ciorile de pe câmp şi liniile din gările în care staţionam. Am timp să şi mănânc, am timp să pregătesc GPS-ul, să îmbrac pantalonul de goretex, să pun parazăpezile (vechi, urâte, cu sistemul de prindere destul de incomod dar parazăpezi totuşi). În Gara de Nord verificasem temperatura şi găsisem 10 grade, mai cald ca în martie 2011. Voi face dese referiri la tura din martie 2011, în urma căreia a ieşit un articol care a avut destul succes.

La Crivina, dacă am privit eu atent termometrul, erau deja 19 grade. Era plăcută temperatura din tren. Stăteam în tricou şi bluză de polartec, desfăcută la fermoar. La picioare, ceva mai târziu, îmi era destul de cald după ce, peste treningul destul de gros, trăsesem şi pantalonul de goretex. Dar, anticipând momente în care urma să mă aşez cu fundul în zăpadă, era musai să pun pantalon anti-umezeală.

Aproape de 10:00 eram deja coborât în Predeal. Nefiind eu prea des pe acolo, m-am încurcat copilăreşte la ieşirea din gară, de aici rezultând un mic ocol inutil.

Deşi cald, pe stradă era încă prezentă o peliculă de gheaţă care mă făcea să înaintez destul de crispat. Ies până la urmă în şosea şi pornesc la stânga către ramificaţia spre Clăbucet Sosire. Găsesc chiar lângă trecerea pe sub calea ferată primul marcaj triunghi albastru. Fac stânga şi privesc atent pe partea dreaptă, în căutarea indicatorului pentru continuarea triunghiului albastru. Îmi aminteam dintr-o tură de acum câţiva ani că poteca continuă de la un şir de trepte de lemn. Le identific rapid, văd indicatorul care... arăta mai puţin decât speram eu, doar către Cabana Clăbucet Sosire. Totuşi, era mai mult decât deloc... Mă gândeam că, cel mai rău lucru posibil ar fi să urc pe pârtie.

Depăşesc Clăbucet Sosire urmărind pe copaci puţinele marcaje. Sunt puţin şocat să aud şi aici piesa care pare s-o fi marcat profund şi iremediabil pe Mirela, colega mea de birou. Şoc şi groază, deci:



Puţin mai sus, la 16 grade, forţându-mă pentru a menţine o viteză bună, constat că aproape i-am ajuns pe carpatiştii plecaţi cu Ioana. Mă opresc relativ obosit şi desfac băţul de trekking pe care reuşisem să-l resuscitez cât de cât. Beau apă (pasiunea post Prima Evadare pentru Voslauer a rămas), mănânc nişte ciocolată şi pornesc mai departe cu forţe proaspete, ajutat şi de "piciorul" telescopic.

Aici poate este recomandat să justific alegerea de a merge din nou singur. Poate cel mai puternic motiv a fost mai vechea mea afirmaţie cum că nu voi mai merge pe munte în mod special cu cineva. Prin urmare, deşi ar fi putut reprezenta o experienţă plăcută participarea la tura Ioanei, am ales să fiu pe munte singur, anonim, independent.

Marcajul părăseşte pârtia pentru o vreme, evoluând undeva în stânga ei cum priveşti în sus. Pe acest sector am depăşit un grup cu adulţi, copii şi un căţel haios pe care l-am botezat Patrocle. Deşi, pe trasee simple, sunt prea puţin tentat să salut turiştii, acum s-a nimerit să ne salutăm în timp ce îmi continuam traseul în viteză.

Ceva mai sus am făcut loc unor oameni pe schiuri sau snowboard după care am revenit în pârtie cu marcaj cu tot. De aici, dacă-mi amintesc corect, marcajul nu mai avea să părăsească pârtia. Îmi menţin viteza, depăşesc salutând în viteză grupul de carpatişti (din care reţinusem chipul unui participant din Braşov) apoi iau o mică pauză de hidratare, suficient de mică încât să nu fiu ajuns din urmă de grupul Ioanei. Aici erau 11 grade.

Am ceva ezitări când am fost obligat să traversez pârtia, în zona ramificaţiei Clăbucetului şi a Sub teleferic-ului dar continui în forţă. Observ că triunghiul albastru este destul de puternic prezent şi, dată fiind nemulţumirea mea din primăvara trecută, acum studiez atent locul intenţionând să reţin cum trebuie mers pentru a-l prinde dinspre Clăbucet Plecare. Ei bine, e simplu! Cum mergi dinspre ruina hotelului de la Clăbucet Plecare către Predeal, ajungi la telescaun, treci prin stânga lui şi te înscrii pe pârtie către un rest de, presupun eu, teleschi. Marcajul apare curând şi te ghidează bine până jos. Astfel poţi evita varianta coborârii pe pârtia Cocoşul la care am apelat eu anul trecut.

Urmează o mică zonă de plat pe care merg lejer. Mai încolo o mică urcare apoi coborârea spre Cabana Gârbova. Mai intersectez câţiva turişti până acolo. Înainte de cabană, un căţel simpatic a avut grijă să se facă remarcat prin lătrături jucăuşe. În faţa cabanei merg printre vaci, cai şi măgari. Privesc în urmă şi nu văd picior de carpatist. Privesc înainte şi văd un om urcând către Clăbucetul Taurului. Pornesc încet pe urmele lui. Aveam să-l ajung aproape de vârf.

Un argument pentru viteză, pe lângă ideea de a obţine un record personal, l-a reprezentat plecarea în tură fără aparat foto (una dintre frustrările destul de mari din ultimii doi ani) suprapusă cu faptul că traseul îmi era suficient de cunoscut încât să nu mai am ceva deosebit de văzut pe el.

Despre starea zăpezii: până aici am avut parte de pârtie destul de bine tasată cu utilajele, de un sector de potecă destul de bine bătut şi el. În schimb, în drum spre vârf, deja se intra în zăpadă mai mult decât înălţimea bocancului. Zăpada era mai mare, cam de 1,5 metri, o bună parte din grosimea stratului de zăpadă fiind totuşi tasată suficient de bine încât să nu fie străpunsă sub greutatea mea (cam 62 de kg, incluzând cele aproape 10 kg ale rucsacului şi bocancii grei).

Ajungem pe vârf împreună, după ce ne salutăm un pic mai jos. Erau 22 de grade. Stăm puţin pe vârf apoi stabilim să coborâm împreună spre Azuga pentru că într-acolo mergeau planurile fiecăruia.

Îmi exprim îngrijorarea legată de gardul de sârmă ghimpată peste care urma să trecem, gard care putea fi acoperit de zăpadă, devenind astfel invizibil. Câteva minute mai târziu ajungem la el. Linia lui putea fi identificată pe baza parilor care-l întrerupeau din loc în loc. Partenerul de tură calcă primul în zona critică şi-mi spune că a călcat exact pe gard. Calc exact pe urma lui deşi nu eram convins că e o alegere bună. Îi explic că, pe zăpadă mai mică, puteam identifica bucata cu gard lăsat mai jos, uşor de sărit.

Încă puţini paşi şi intrăm în pădure. Ne întâmpină o zăpadă umedă dar relativ pufoasă, în care intram destul de des până aproape de genunchi (eu) sau până aproape de brâu (el, ceva mai greu ca mine). Curând omul cere pauză de masă. Cumva renunţasem deja la recordul de viteză (ei bine, cam asta a mai rămas din vechea pasiune pentru munte, dorinţa de a face sport pe poteci comode dar cu pante cât de cât solicitante), accept pauza şi... printre înghiţituri, ne punem pe poveşti. Curând, stabilim că rămâne să folosesc cu altă ocazie întoarcerea deja achitată pentru tren pentru că de data asta mă întorc acasă cu maşina lui, o parte din drum, şi cu microbuzul, cealaltă parte. Abandonez temporar o parte din rigiditatea mea obişnuită şi accept.

Una dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am reţinut din conversaţie este că, în 1986, atât eu cât şi el am început să mergem pe munte. Adevărat, vârstele noastre de atunci erau diferite, de la 10 ani ai mei la cei 16 ani ai lui. Din punct de vedere montan, aş putea spune că, pur întâmplător, mi-am găsit un coleg de generaţie.

Terminăm masa şi continuăm coborârea. Înainte, atât el cât şi eu verificăm să nu lăsăm mizerie în urmă. Mă proptesc cu piciorul într-o cracă ascunsă sub zăpadă, ies nerănit din micul incident şi mergem mai departe. Ne apropiem de poiana cu băncuţă şi plantaţie de conifere. Aici facem un nou popas umplut cu discuţii intelectuale. Atingem inclusiv idei legate de psihologie, domeniul care mă pasionează acum mai mult decât geografia, disciplina care marchează o perioadă plină de eşecuri pentru mine. M-am gândit în glumă că aş putea acuza că m-a făcut să abandonez geografia parlamentarul care a propus o anume modificare a codului penal în urma căreia o femeie a putut să mă învingă definitiv şi iremediabil. Omul s-a dovedit un partener plăcut de conversaţie. Mă retrag un pic în pădure să evacuez şi porţia de lichid care nu ieşise prin transpiraţie după care ne pregătim de plecare, exact atunci când ne ajunge din urmă grupul cu Patrocle. Viteaz căţel! Nu ştiu cum s-o fi descurcat prin zăpada mare...

Puţin înainte de plecare, Alin (da, într-un târziu ne-am şi prezentat) observă că am mers cu protecţia de cauciuc pe vârful băţului. Mă bucur că a observat asta înainte de a pierde protecţia. Mi-ar fi părut rău să las mizerie pe munte... Oricum, e de mirare că a rezistat atât de mult timp solicitată prin zăpada mare. Ca să zic aşa, am fost întâi grăbit apoi mai puţin atent decât de obicei (graba chiar strică un pic treaba uneori) şi am sfârşit fiind mai norocos decât eram obişnuit să fiu. Cam sună a psihologie a lucrurilor mărunte, nu-i aşa? :)

Treptat, zăpada scade în grosime. Nimerim într-un drum forestier datorită unui moment de neatenţie în urmărirea marcajului. Era clar că nu-i nicio catastrofă aşa că am continuat fără griji pe drum. Ajungem în Azuga pe o stradă paralelă cu cea care trece pe lângă fosta fabrică de bere. Trecem pe lângă postul de poliţie şi, curând, ajungem în DN 1 pe care îl urmăm până la Buşteni unde-şi lăsase omul maşina. Cu ocazia asta am văzut cu ochii mei cum, spre Sorica, pleacă marcaj triunghi albastru de la deja binecunoscuta bornă kilometrică aflată undeva la sud de Gara Azuga. Probabil voi urca şi Sorica singur în curând. Aflu câte ceva despre motociclete (omul este pasionat de motociclete şi de alte chestii care-i ridică nivelul adrenalinei, eu sunt mai calm din acest punct de vedere, preferând situaţiile mult mai puţin riscante), despre trecutul său de montaniard, despre pasiunea sa pentru Munţii Baiului (moment în care mi-am amintit şi eu aproape revelionul din 2007 petrecut pe Baiul Mare, la cort, la -16 grade), despre copilul său (un pui de montaniard speriat de unele momente nu chiar comode pentru vârsta lui).

Ajungem la maşină, ne înscriem rapid în trafic şi, până la autogara unde m-a lăsat, am mai avut timp de discuţii din care am avut câte ceva de învăţat. Între timp primesc şi o carte de vizită pe care am citit-o acasă şi am aflat că omul activează într-un sector economic de care sunt şi eu ataşat, într-o oarecare măsura: reciclarea materialelor. Am avut o ezitare până să întreb cât mă costă plimbarea, poate bănuind cum va suna răspunsul dar, precizând că nu am intenţia să jignesc, am considerat că este corect să întreb.

Microbuzul a plecat la puţine minute după sosirea mea în autogară. Pe la 19:30 eram în Bucureşti iar o oră mai târziu ajungeam acasă unde, destul de curând, mama prăjea carnea pe care avusesem grijă s-o cer încă de vineri seară.

În metrou nimeresc întâmplător lângă un cuplu tânăr cu el extrem de anxios şi ea încadrată, după părerea mea, în zona anxietăţii sănătoase. Ascult şi mă întreb dacă şi cum este bine să intervin. Nu am reuşit să îmi imaginez un discurs decent aşa că am tăcut. E destul de greu să găseşti cuvintele potrivite pentru a ameliora astfel de suferinţe. Oricum, m-a intrigat faptul că cei doi păreau să se afle la poli opuşi. El afirma că ea nu-i înţelege boala iar ea insista că nu are nici cea mai mică intenţie să i-o înţeleagă. În aceste condiţii m-am mirat un pic când i-am văzut coborând ţinându-se de mână. Eu eram de părere că sunt mai degrabă separabili decât uniţi. Oricum, recunosc că argumentele prin care ea încerca să-i reducă lui neliniştea erau destul de rezonabile pentru un individ care nu se află într-o suferinţă psihică accentuată. Într-adevăr, dacă am trăi cu toţii acea nelinişte exagerată atunci ne-am încuia toţi în casă şi, dacă s-ar întâmpla să fim obligaţi să ieşim, nu am face acest pas decât îmbrăcaţi într-un costum de protecţie care să ne ferească de eventualele agresiuni.

Ceva mai încolo apare şi Daniel care era un pic nemulţumit că nu terminase creasta Pietrei Craiului pentru că... mersese cu nişte "melci".

A doua zi aveam să aflu de micul accident suferit de o domnişoară cunoscută în timp ce se dădea cu o nu ştiu ce chestie de plastic pe zăpadă, undeva la munte. M-am bucurat un pic să aflu asta deşi nu obişnuiesc să mă bucur de durerea altora. Dar despre asta, poate voi scrie în altă postare...

Despre vreme: prognoza anunţa vreme frumoasă, de primăvară. Totuşi, am plecat cu haine suficiente în rucsac încât să fac faţă şi în puţin probabile condiţii de iarnă blândă. În aceste condiţii (temperaturile deja amintite în text, soare, vânt mai degrabă absent, cu mici adieri slabe) am mers îmbrăcat în cele două perechi de pantaloni (cel gros pe care nu era rău să-l fi înlocuit cu unul mai subţire şi cel de goretex care şi-a făcut bine treaba), tricou (gros şi el dar, pe moment, nu am altul de plastic) şi o bluză de polartec. În rucsac, neutilizate, au rămas încă o bluză de polar, geaca de goretex, un pantalon de trening şi cele două perechi de mănuşi pe care am fost la un pas să nu le trec pe lista cu bagajul de luat. Am transpirat ceva dar am obiceiul să prefer să fiu un pic supraîncălzit decât să sufăr cât de puţin de frig.

Traseul de duminică a arătat aşa:

Cel din urmă cu un an a fost un pic diferit:

Pentru mai clara comparaţie, fac zoom pe început şi pe sfârşit:

Concluzia zilei: este aproape imposibil să mergi singur în munţii care flanchează Valea Prahovei dacă pleci la sfârşit de săptămână.

A doua concluzie: uneori nu este chiar atât de greu să mergi pe munte cu un picior vătămat (vechea problemă cu unghia care s-a extins pentru că nu am avut nici timpul, nici dispoziţia necesară pentru a o trata complet). Deşi acasă am observat că degetul mare a sângerat un pic, pe drum nu am resimţit în mod extrem de incomod starea degetelor.

La final, porţia de cronologie:

9:45- plec din gara Predeal

9:57- ramificaţie DN1- Clăbucet

10:09- 10:14- fac popas în apropierea cabanei Clăbucet Sosire; scot băţul telescopic

10:21- împreună cu triunghiul albastru, părăsesc pârtia mergând spre stânga

10:47- 10:51- popas pe pârtie

11:13- 11:15- scurt popas în dreptul ruinei hotelului Clăbucet Plecare

11:37- trec pe lângă cabana Gârbova (între CP şi G am mers lejer)

12:16- 12:19- scurt popas pe Vf. Clăbucetul Taurului

12:41- 13:16- popas în pădure

13:38- 14:12- popas la bancă

14:28- 14:33- zona în care am trecut din potecă în drum

14:41- drumul forestier prins din greşeală ne scoate în Azuga, la intersecţia dintre o stradă relativ perpendiculară pe DN 1 şi Str. Brânduşelor

14:55- ajungem în DN 1 puţin la sud faţă de gară

15:23- ieşim din Azuga

15:48- Buşteni, peste drum de gară, după 5 km merşi pe şosea (inclusiv DN1)

17:12- Autogara Ploieşti Sud

Rezultă un total de 6 ore şi 3 minute făcute între gara Predeal şi gara Buşteni dintre care un total de o ora şi 14 minute pauze.

Singur pe munte după 16 ani

----------------------------------------------------

O harta turistica a Brasovului si a imprejurimilor sale poate fi cumparata AICI

----------------------------------------------------

Notă: fotografiile pot fi mărite fie prin simplu click stânga pe ele fie, de preferat, prin click dreapta şi Open Link in New Window/ Tab

PREGĂTIREA

S-a întâmplat să revin pe munte, după cum povesteam aici. S-a întâmplat să urmeze o perioadă de concediu domestic pe care nu am dorit să-l închei fără o mică ieşire pe munte. Pentru că depindeam în mare măsură de intrarea salariului pe card (cred că este pentru prima dată în nu ştiu câţi ani când mă bucur pentru cardul datorită căruia nu a trebuit să fac o vizită la birou pentru a încasa în numerar salariul), pentru că nu aveam chef să depind de programul celorlalţi, pentru că aşteptam o zi cu prognoză bună, am ales să plec joi 10 martie 2011. Am verificat prognoza cu câteva zile în urmă, am remarcat că freemeteo a păstrat prognoza dar... lucrurile s-au înrăutăţit exact miercuri când prognoza arăta mai urât, adică aşa:


Până marţi se anunţase vreme mai bună joi adică un pic mai cald şi mai mult soare. Totuşi, fiind deja obişnuit cu faptul că freemeteo dă prognoze mai rele decât e vremea în realitate, după cum spuneam şi pe FB, miercuri am făcut cumpărături, sandwich-uri, am pus totul în rucsac şi pe la 23:30 eram în pat pentru fix 4 ore de somn.

DRUMUL SPRE AZUGA

Joi, la 3:30, coboram din pat şi, după aproape 90 de minute, plecam de acasă. Ajung în staţia de RATB la un minut după plecarea unui tramvai. Aştept totuşi răbdător autobuzul care venise în tura trecută la 5:00. Mica întârziere a acestuia m-a îngrijorat un pic dar odată ajuns la Piaţa Muncii mi-am dat seama că nu sunt în întârziere. Faţă de 26 februarie am urcat în metrou chiar mai devreme. Observ un om care se uită curios la picioarele mele. Îmi imaginez că i-au atras atenţia bocancii (cine mi-i ştie îşi dă seama de ce sar în ochi) şi parazăpezile.

La 5:38 eram în Gara de Nord, având timp suficient să iau bilet inclusiv pentru acceleratul de 06:08. Totuşi, m-am gândit că pot merge cu personal în loc de accelerat şi cu banii economisiţi mai pot merge într-o tură. Tot în ideea de economie (mică dar... în loc să dau am rămas cu acei câţiva lei) mi-am luat bilet dus- întors plănuind să vin înapoi tot cu personalul. Totuşi, dată fiind tendinţa mea de a mă îngrijora din nimicuri, am avut grijă să întreb ce e de făcut dacă mă întorc cu un tren de alt rang. Firesc, biletul rămâne valabil urmând să achit la Predeal doar suplimentul de viteză şi locul. M-am liniştit! :)

Merg pe peron, trenul nu era garat încă (prea devreme!), scot termometrul şi notez că sunt +8 grade C. Promiţător! În timp ce mă jucam cu termometrul soseşte trenul (ora 5:48, de ştiut pentru alte ture în care poate vom avea nevoie să ne organizăm cu ocuparea locurilor), urc, îmi găsesc locul, mă mai uit un pic la compartimentele pentru biciclete (pare o variantă interesantă să-mi urc cândva bicla în tren apoi să mă-ntorc pe ea de la Câmpina), îmi fac poze (constat că aparatul foto rămăsese cu vreo 2 ore în urmă nu ştiu din ce cauză, reglez ora înainte de prima poză), observ tendinţa oamenilor de a se aşeza cât mai departe unii de alţii şi-mi dau seama că voi avea o călătorie destul de plictisitoare dat fiind că nu-mi luasem de citit, nu-mi luasem un MP3 player iar un partener de conversaţie era greu de crezut că va apărea. Totuşi, partea bună este că am supravieţuit împărţit între uitatul pe geam, mâncat, pregătit echipamentul, efectuat o schiţă pentru şedinţa de sâmbătă. Perfecţionistul din mine cedează teren, este posibil să nu mai prelucrez acea schiţă, deşi este o chestie mult prea sumară pentru sarcina destul de complexă pe care o aveam de îndeplinit.

La Crivina am văzut un căţel haios care părea să salute trenul în poziţie de şezi, că de poziţie de drepţi la câini nu am auzit până acum.

Aproape de Azuga am pus în GPS acumulatorii proaspăt încărcaţi care, la prima utilizare, deşi scria pe ambalajul lor că sunt ready when you are, au supravieţuit în GPS mai puţin de o zi. Constat că indicatorul de baterie indică baterie plină şi sper că starea asta va dura până la finalul zilei. Aveam să constat la finalul zilei că acumulatorii încă permit funcţionarea GPS-ului motiv pentru care sunt tentat să cred fie că GPS-ul are consum mare, fie că încărcarea din fabrică este uneori mai performantă (ca în cazul celor puşi în aparatul foto, aparat cu care, în 3 zile de tură cu câteva zile distanţă între ele, am putut face aproximativ 300 de fotografii şi filmări, unele cu zoom, altele cu blitz, pe temperaturi sub 10 grade, în ultima zi cu husa aparatului foto ţinută direct în frig şi vânt, neadăpostită sub goretex cum făceam de obicei fără ca aparatul foto să raporteze încă baterie descărcată), uneori ceva mai slabă. Ca o concluzie de moment, consider că Powerex Imedion îşi pot arăta valoarea fie direct scoşi din pachet, fie după o încărcare completă. Precizez că, pe moment, i-am încărcat cu un încărcător banal de hipermarket (un Varta galben deja scos din fabricaţie) dar că intuiesc rezultate mai bune când voi utiliza un încărcător isteţ despre care cei de la F64 mi-au explicat că încarcă cu succes acumulatori indiferent de valoarea acestora în mAh motiv pentru care plănuiesc deja să-l cumpăr.

Scot GPS-ul la geam, constat că ia semnal destul de repede.

În Sinaia, fiind ceva mai jos de confluenţa Văii Rele cu Prahova, am aşteptat nerăbdător să plecăm din staţie pentru a vedea cum arată Valea Rea, aşa zisul barometru al Văii Prahovei. O văd, arată bine, văd bine şi partea cu Bucegii deci prognoza s-a dovedit încă odată inexactă în sensul dorit de mine.

La Buşteni, ca de obicei, admir văile de abrupt.

Până să-mi pregătesc şi mănuşile în buzunarele hainei de goretex a trecut de 10:00. Câteva minute mai târziu eram îmbrăcat şi cu rucsacul în spate şi coboram spre uşa vagonului. Ajung jos exact când a apărut peronul în stânga. Deschid uşa, cobor, aşez rucsacul pe o bancă, scot beţele de trekking, le montez, schimb câteva vorbe cu un căţel simpatic care m-a părăsit când şi-a dat seama că umblam cu fiare, nu cu mâncare, cum probabil se aştepta el, constat că nu este suficient de rece încât să simt neapărat nevoia de mănuşi, pun rucsacul în spate şi plec spre DN 1. Mă opresc la intersecţie, fac câteva poze, pornesc GPS-ul. Cerul arăta aşa:

TRASEUL AZUGA- VF. CLĂBUCETUL TAURULUI- CABANA GÂRBOVA- CLĂBUCET PLECARE- PÂRTIA COCOŞUL- PREDEAL

La 10:21 porneam pe DN 1, traversam clipe mai târziu pe trecerea de pietoni din dreptul magazinului unde am oprit data trecută cu Ştefan pentru aprovizionarea finală, constat că intrarea în traseu este mai aproape decât mă aşteptam (cu grup mare am avut senzaţia că am mers mai mult până la ea) şi intru pe triunghiul albastru la 10:24. Remarc din nou aspectul de Sorica pe sectorul de aproximativ 350 de metri de mers paralel cu şoseaua. Am grijă ca GPS-ul să stea cât mai spre umăr pentru a avea semnal cât de cât bun în dorinţa de a nu repeta track-ul ratat de data trecută. Din când în când mă mai uit la acurateţe şi sunt mulţumit de ce văd. În momentul în care poteca face cam 90 de grade la dreapta iau o mică pauză de pozat. Era ora 10:32 şi constat că mă depărtez de oraş pe urme de câine:


Până la 11:04 mai fac doar scurte pauze de fotografiat pădurea mută:




Constat că marcajul este tăiat de diverse poteci şi drumuleţe aşa că mă concentrez un pic la marcaj pentru a evita vreo eroare de parcurs neintenţionată.

În puţin timp ajung în poiana în care a făcut Ştefan prima regrupare. Pe la mijlocul ei m-am oprit şi... am auzit un lătrat subţire. Privesc în direcţia sunetului şi... văd banca de la locul de popas, un om întins pe ea şi un şoricar supărat în apropierea lui. Ne salutăm. Mi-am dat jos rucsacul, am oprit track-ul, am băut, am mâncat, am fotografiat. Mă uit la termometru şi văd că sunt 5 grade C. Am mers fără mănuşi până aici. Mâinile, deşi sunt reci, rezistă bine. Pot mânui aparatul foto şi GPS-ul fără să simt un disconfort major. Omul cu câinele se retrag spre Azuga aşa că rămân stăpân pe poiană. Mai sus mai văd două siluete de câini dar nu-mi fac griji, îmi las rucsacul jos şi mă plimb prin poiană în căutarea unghiurilor pentru poze. Îmi aduc aminte că nu eliminasem apa băută pe tren aşa că merg să rezolv şi problema asta, ocazie cu care-mi dau seama că masa şi banca pentru popas pot fi folosite în locul trepiedului plecat la pescuit. Caut prin setările aparatului funcţia de declanşare peste 10 secunde, caut unghi de poză, îmi fac câteva fotografii, constat că ies destul de bine toate:




Din recolta de fotografii din poiană, cu zoom sau fără:






Am constatat că fiind singur pe traseu am fost mai atent la detalii. De exemplu, căsuţa (sau depozitul de hrană pentru animale, sau ce altceva o fii) n-o observasem în tura cu Ştefan.

Pentru a evita să transpir excesiv în timpul mersului, am deschis aerisirile de pe mâneci şi, pe o lungime mai mică, cele de pe picioare.

Gata pauza! La 11:45 plec mai departe. Pentru că-mi simţeam mâinile prea reci am pus şi mănuşile. Vremea frumoasă şi peisajul mă îmbiau să mai rămân dar mai era ceva traseu de făcut plus că mă şi speriaseră puţin nişte zgomote din pădure. Desigur, puteau fii câinii pe care-i văzusem mai devreme sau doar zgomotul zăpezii prăbuşite din copaci dar m-am gândit o secundă şi la posibilitatea de a întâlni un urs... E clar că m-ar fi speriat o astfel de întâmplare aşa că mă bucur că întâlnirea de care mă temeam nu a avut loc. Cu ocazia asta m-am gândit să fredonez încet ceva şi, pentru a nu ştiu câta oară pe munte, am început să visez o iubire cum n-a fost şi nu e... Apropo! Ducu Bertzi are săptămâna viitoare concert în El Primer Comandante. Nu am reţinut datele exacte dar le găsiţi aici.

A urmat o porţiune de urcare de care nu-mi aminteam şi care a făcut să consum mare parte din caloriile obţinute din cele două sandwich-uri mâncate până aici (unul pe tren, unul în poiană, sandwich-uri făcute cu caşcaval, brânză topită şi salam de Sibiu, toate feliate de-a gata). Nu m-am declarat învins dar m-am oprit destul de des şi am făcut poze. Genunchiul stâng m-a durut puţin şi de data asta. Beţele telescopice s-au dovedit ajutoare de nădejde:


Am făcut un popas la acest copac:




Firesc, am stat în zona în care, dacă ar fi căzut, era foarte puţin probabil ca acel copac să aterizeze.

Găsesc nişte muguri şi îmi iese un macro cât de cât bun:


Nişte umbre misterioase:



Mai târziu, aproape de panta finală spre Clăbucetul Taurului, observ pe un copac o cruce, alt detaliu pe care nu-l observasem tura trecută:


Curând las marcajul să ocolească prin stânga vârful iar eu pornesc către breşa din gardul de sârmă ghimpată pe care, după cum sugerează Daniel, nu-l poţi vedea pe zăpadă mare şi te poţi accidenta. Ar fi frumos să existe o soluţie împotriva unor astfel de posibile accidente.


La 13:16 ajungeam pe vârf întrerupându-mi mersul pentru noi şi noi poze. Am stat în zona vârfului relativ puţin din cauza vântului care deşi adia uşor era rece. Am încheiat seria de vârf cu un nou autoportret, pe la 13:30


Fac şi o filmare cu tur de orizont de pe vârf, constat că filmasem din greşeală cu zoom aşa că refac distanţa focală normală după care filmez din nou:

Din seria din zona vârfului vă mai arăt Bucegii


mănuşa mea care a fost purtată de vânt, în deplină linişte, câţiva metri înainte de a prinde eu de veste


un fragment de copac


Sorica


o altă culme din Baiului


Postăvarul


Mă uit din nou la termometru şi văd 2 grade C. Parcă simţeam şi eu că-i un pic mai rece. Nu m-au înşelat simţurile...

Curând trec pe lângă copacul candelabru, acum parcă mai bogat în ramuri, copac pe care-l ştiam de mulţi ani, de la acea ieşire cu Floarea de Colţ:

Cobor spre cabana Gârbova şi constat că sunt porţiuni unde zăpada chiar este mare:




Aproape de cabană m-am gândit la cei doi câini imenşi despre care nu ştiam cât sunt de obişnuiţi cu turiştii solitari. Văzând în spatele cabanei două chestii imense, negre (care s-au dovedit cai până la urmă) cobor atent, cu ceva teamă.


Nu eram hotărât dacă fac sau nu popas la cabană. Parcă ar fi mers un ceai sau o ciocolată caldă dar mă gândeam şi la ceva mâncare. Cu obiceiurile mele, bazându-mă şi pe observaţiile făcute în tura lui Ştefan, mi s-a părut puţin probabil să găsesc mâncare pe placul meu. Prin urmare, am trecut fără oprire prin dreptul cabanei, salutând din mers un om care era pe afară. Al doilea om de la plecarea din Azuga. :)

Până la următoarea oprire şi încă ceva timp după aceasta am dus cu mine puţin regret pentru pauza la cabană la care renunţasem.

Următoarele poze le-am făcut pe când deja urcam către Clăbucet Plecare. Era ora 14:05.


Pe poteca lată zăpada era din ce în ce mai puţină, uneori se ajungea chiar la noroi. De sub zăpadă începeau să apară urme de ambalaje aruncate de turiştii mai puţin civilizaţi. Fotografiez din greşeală nişte umbre:


apoi revăd inscripţia MTB pe un copac şi mă întreb dacă vara se dau biciclişti pe aici:


Curând perdeaua de copaci se întrerupe pentru câteva zeci de metri şi... văd în stânga Colţii Morarului pe care trag un nou zoom:


Trec pe lângă ruina hotelului de la Clăbucet Plecare apoi ajung la staţia superioară a telescaunului:



Aici mă roagă un cuplu să-i fac o poză. Iau aparatul lor, îi încadrez mai într-o parte apoi le dau aparatul curios să văd dacă mai cer o poză în care să-i încadrez perfect central. N-au cerit-o deci este posibil să fi ştiut şi ei câte ceva despre fotografie. :)

În zona telescaunului mă plimb un pic în căutarea unei variante de coborâre. Nu-mi dau seama pe unde merge triunghiul albastru aşa că mă gândesc la o coborâre pe pârtie. Studiez puţin schiţa cu pârtiile apoi decid că varianta mai bună şi, cel puţin în acel moment, necirculată este pârtia Cocoşul pe care pornisem şi data trecută. Pauza la telescaun am luat-o aproximativ între 14:46- 14:54. Temperatura era de 8 grade C iar vântul era slab. Decid să continui traseul fără mănuşi. Am avut suficient timp ca să mănânc o napolitană, să beau apă, să studiez schiţa, să dau din greşeală cu capul în panoul acela (mă aplecasem să ridic un băţ căzut şi... nu m-am mai uitat unde îmi mişc capul). După ce dau cu capul mă sperii un pic, dau căciula jos şi verific dacă sângerez, constat că nu sângerez aşa că pun căciula la loc şi mă pregătesc de plecare. Mi-am amintit cu ocazia asta de indicatorul de pe Piatra Mare în care am dat cu capul acum câţiva ani. Nici atunci nu am avut de suferit daune majore.

De aici era greu de presupus că voi mai avea peisaj dar speram să pot fotografia şi filma schiori. Speram dar... pe Cocoşul nu cred că au coborât mai mult de 10 schiori cât am coborât eu. Cum treceau pe lângă mine mai mult în zonele cu coborâre abruptă şi dispăreau în viteză nu am reuşit să-l filmez decât pe unul care evolua într-o zonă mai plată, ceva mai jos de bifurcaţia marcajului spre Susai la care am ajuns la ora 15:08.

Pe la mijlocul pârtiei, într-o porţiune largă, cu un şanţ dincolo de care se poate merge, am ales să merg pe acea anexă dar... m-am trezit brusc lătrat. Mă uit şi... văd vreo 7 câini sub copaci. Nu m-am speriat de tot dat fiind că niciunul nu se apropia dar am considerat că e mai prudent să mă depărtez de ei îndreptându-mă din nou spre marginea din dreapta a pârtiei, margine pe care mersesem şi până aici. Mi-am amintit cu ocazia asta de o altă plimbare în zonă în care am dat de astfel de maidanezi de munte.

Cobor mai departe şi, aproape de capătul de jos al pârtiei, dau de o zonă mai ciudată cu zăpadă mică amestecată cu sol şi cu gheaţă la sol. Merg prudent câţiva metri alegându-mi o traiectorie care să fie puţin probabil să încurce eventualii schiori. La 15:37 ajungeam lângă staţia de jos a telescaunului. M-am oprit un pic încercând să găsesc o poziţie în care, fără să încurc schiorii, să am lumină bună pentru fotografiat şi filmat. Un pic dezamăgit am constatat că nu era ora potrivită pentru a fotografia acolo din unghiurile care păreau accesibile. Puţin trist am ales să părăsesc zona şi m-am înscris pe străzile Predealului. Primul semn de Predeal a fost acesta:


Mai încolo am dat de un panou prin care era anunţată hotărârea de consiliu local conform căreia plimbarea mea pe marginea pârtiei Cocoşul era ilegală. Mai târziu m-am întrebat dacă nu cumva acea hotărâre încalcă dreptul neschiorilor la libera circulaţie reprezentând din cauza asta un abuz al autorităţilor locale. Cu atât mai mult cu cât singura potecă marcată care te ducea în Predeal evitând pârtiile nu mi s-a părut a fi semnalizată suficient de bine încât să o remarci şi să o urmezi... Nu ştiu de ce dar au fost multe ieşiri de iarnă după care m-am gândit la discriminarea drumeţilor în perimetrele de schi...

Şi mai jos, pe un gard care avea la bază destule gunoaie (este de mirare că m-am oprit lângă el în condiţiile astea), am găsit un panou cu schiţa perimetrului schiabil:




Dat fiind că plănuisem să mă-ntorc cu personalul de 17:15 nu eram deloc grăbit. Am continuat lejer spre gară ferind porumbeii care ciuguleau pe trotuar şi privind vitrinele şi meniurile restaurantelor în căutarea unui ceva atrăgător. Presupuneam că e mai uşor să aştept o oră în Predeal dacă mă opresc să mănânc undeva. Pentru că nimic nu m-a atras suficient de tare am ajuns în gară, am luat punctul GPS la ora 16:07 şi am închis track-ul:

SPRE BUCUREŞTI

În minutele următoare intram în gară, vedeam că la 16:19 pleacă un accelerat spre Bucureşti şi decid mult mai spontan decât îmi stă în fire să îmi iau suplimentul de viteză şi locul şi să plec spre casă. Scot banii, îmi completez biletul, urc în tren după ce un controlor m-a îndrumat spre vagonul meu. Dispare regretul pentru pauza neefectuată la cabana Gârbova, situaţie care mi-a permis să prind trenul care mă duce mai devreme acasă. Găsesc lângă locul meu o bătrână căreia îi spun că am loc lângă ea. Îmi spune că nu stă nici ea pe locul ei aşa că, respectând regula nescrisă, mă aşez şi eu comod pe scaunul de dincolo de culoar. Constat că rucsacul are loc, fără să mă incomodeze, între scaunul meu şi scaunul din faţă. Îmi strâng beţele de trekking, îmi fac puţină ordine în rucsac şi în buzunarele goretexului, constat că se naşte o conversaţie cu bătrâna de alături care, atât cât femeia a stat trează, a decurs într-un mod plăcut trecând prin cele mai variate subiecte, de la întârzierile pe CFR la tipurile de job care-ţi permit să petreci prin cluburi, la probleme de sănătate, la motivele pentru care studiază unii indivizi fără vocaţie în direcţia asta, la motivele pentru care unii tineri exagerează cu cafeaua, alcoolul, tutunul sau chiar cu etnobotanicele, la vreme, zăpadă, schi şi... tura mea de unul singur. Aici s-a dovedit că reuşesc să mă îngrijorez mai puţin decât alţii...

Mă întreabă femeia dacă nu mi-a fost frică singur după ce, zilele trecute, la ştiri s-ar fi anunţat că un forestier care lucra de 9 ani în zonă a fost atacat de urs în miezul zilei şi, în urma atacului, şi-a pierdut un ochi. Am răspuns dezvoltând un tip de teorie despre care am învăţat în cărţile de psihoterapie cognitiv- comportamentală. I-am explicat doamnei de lângă mine că, statistic, este aproape imposibil ca eu să fi fost atacat de urs atâta vreme cât, în comparaţie cu forestierul care petrecea pe munte cam 250 zile/ an, eu petrec pe munte mult mai puţin timp situaţie în care aş putea spune că sunt cel mult 10 % şanse să fiu atacat de urs în comparaţie cu şansele deja mici care s-au concretizat până la urmă în cazul acelui muncitor. Dacă socotesc eu corect, statistica ar spune că muncitorul a avut ghinion în 0,2 % din zilele petrecute pe munte, asta însemnând că pot fi la rândul meu atacat după 500 zile de munte pe care, într-o situaţie fericită, le-aş aduna în 20 de ani.

Mai târziu, apărând omul de la vagonul restaurant, consider că pot să beau o bere. M-am gândit o secundă după ce desfăceam berea că asta ar putea s-o deranjeze pe bătrână dar conversaţia a continuat fără să existe semne vizibile că aş fi deranjat-o. Până la urmă conversaţia s-a întrerupt după ce doamna şi-a luat medicamentele apoi a preferat să adormă. Vreo legătură între berea mea şi oboseala femeii? Nu cred.

După bere mi s-a făcut foame aşa că, după foarte multe ture în care m-am întors acasă cu mâncare, de data asta mi-am terminat sandwich-urile.

Până la 19:34 când am ajuns în Bucureşti şi şi-a făcut loc o formulă de salut între mine şi partenera de conversaţie (cârcotaşii pot spune că am lipici doar la babe :D), am trimis sms acasă cu speranţa că voi găsi ceva carne prăjită la 20:30 când eram convins că voi ajunge. Ca răspuns am aflat că s-a rezolvat cu carnea, tata plecând la cumpărături şi, în plus, am mai primit o veste bună. Daniel a găsit roţile potrivite pentru bicicleta mea şi, la întoarcerea lui din Italia, se va ocupa să le cumpere şi înlocuiască. Vestea asta mi-a dat odată în plus o stare psihică bună. :)

Ajung acasă pe la 20:30, ceva mai târziu apărea şi tata de la cumpărături, mama se apuca de prăjit (deşi, după părerea mea, dat fiind că nu-mi era foame ci mai degrabă poftă, putea să amâne prăjitul pentru a doua zi), discut cu Daniel despre genunchiere, mănânc puţin (când am văzut cât de repede mă satur mi-a părut un pic rău că mi-am agitat părinţii doar pentru atât), intru scurt pe Facebook pentru a-mi anunţa lista că m-am întors apoi desfac o parte din bagaj şi trec la somn.

Vineri apuc să denumesc fotografiile şi să le urc pe slide.com după care m-am apucat de jurnal. Sâmbătă am fost mai ocupat decât mă aşteptam cu şedinţa de dimineaţă, mici cumpărături şi o plimbare pe bicicletă. Duminică (da, azi!) am finalizat jurnalul.

Dacă nu v-aţi plictisit deja iată şi setul complet de poze din tură:

Pentru data viitoare mă gândesc la un alt traseu, la fel de sigur şi simplu dar ceva mai lung. Probabil că în aprilie voi pleca singur fie pe Zamora, fie într-o traversare Buşteni- Diham- Predeal, fie pe un traseu în zona Buşteniului gen şosea Gura Diham- Gâlma Mare- Poiana Coştilei- Pichetul Roşu- Poiana Izvoarelor- Gura Diham- Buşteni, poate chiar în reeditarea turei carpaţi organizată de mine iarna trecută. Dar până la plimbarea asta sper să prind o zi în care să pot merge cu Daniel pe Valea Albă pe care, în ianuarie, a parcurs-o la rândul lui solitar la începutul anului. Aş avea astfel ocazia să-mi pun din nou Griveii (colţarii) la treabă.