Înţelegând amatoarele de telenovele

Probabil nu vă spun ceva nou dacă afirm că eram total împotriva telenovelelor care încă-mi par seriale gândite pentru minţi simple, pentru gospodine neocupate, pentru femei proaste, ratate, ghinioniste, manipulabile.

Totuşi, ieşind sâmbătă de la film (New Year`s Eve), după ce experimentasem emoţii puternice în unele momente ale filmului, amintindu-mi şi de felul în care am perceput Din dragoste cu cele mai bune intenţii, mi-am dat seama că acelaşi stimul poate să stârnească trăiri diferite sau măcar de intensitate diferită în funcţie de bagajul emoţional adunat de persoana stimulată. Mi-am dat seama că o majoritate a spectatorilor au fost departe de a simţi emoţii puternice urmărind un film în definitiv destul de comercial. Ei bine, făcând comparaţii, am ajuns la concluzia că, la rândul ei, mama este într-adevăr emoţionabilă în faţa telenovelelor pentru că acela este nivelul ei de (i)maturitate emoţională la fel cum nivelul meu este într-un stadiu ceva mai apropiat de nivelul "adult" dat fiind că sunt emoţionat de secvenţe ceva mai inteligente.

Prin urmare... mi-am relaxat un pic schema critică (acţionează altfel?) şi am ajuns la concluzia că nu mă deranjează atât de mult faptul că mama urmăreşte telenovele cât mă deranjează motivele pentru care urmăreşte ea aşa ceva şi, mai mult, faptul că văd/ aud reacţiile ei în faţa unor secvenţe care mie mi se par previzibile, seci, stupide.

Mici enervări şi alte poveşti...

Sâmbătă, după ceva socoteli, am considerat că e vremea potrivită pentru cumpărături. Deşi nu mă caracterizează asta, am ales un magazin pe care, dacă m-ai fii întrebat cu o săptămână în urmă, aş fi jurat că n-o să-l vizitez. Ajung, nu mă simt nici rău, nici bine, nu găsesc ce-mi trebuia (aşa sunt eu, ghinionist, îmi spun). Dau să mă retrag spre casă apoi mă gândesc la un compromis şi mai vizitez câteva magazine. Totuşi, rămân cu banii necheltuiţi.

Pe drum spre casă abonamentul de metrou îmi este refuzat în două staţii, ajungând din cauza asta să folosesc agenţii de pază pe post de cititor de cartele. Expiră pe 12 august dar nu merge. Ciudat... zice el. Păi asta zic şi eu, tare ciudat... Deja mă gândeam cu groază că, încă trei săptămâni de acum încolo, va trebui să mimez surpriza în urma refuzului aparatului de a-mi accepta cartela şi să întreb cum trec spre peron... Totuşi, cel puţin am noroc că, la prima utilizare, am trecut abonamentul printr-un aparat cu ribon care mi-a scris pe abonament până când este valabil. Dacă ribonul ar fi fost uzat sau inexistent (cum am prins de nenumărate ori. RUŞINE, Metrorex!!!) mi-ar fi fost imposibil să demonstrez că am abonament valabil.

Ajung acasă dezamăgit, fiind tentat să fac generalizări de genul niciodată nu găsesc să cumpăr ce-mi trebuie.

Cuget oleacă, îmi arunc o privire şi pe internet, nu sunt încântat de preţurile peste care dau dar marfa arată bine... Totuşi, următoarea zi posibilă pentru cumpărături ar fii sâmbătă. Cam târziu. Nu mi-ar strica o rezolvare mai rapidă... Caut în continuare apoi îmi spun că mă pot întoarce pe căi bătute.

Încerc duminică la un magazin cu care eram obişnuit. Închis... Rămâne varianta cumpărăturilor făcute dis de dimineaţă. Găsesc şi magazinul potrivit pentru asta, tot un magazin cunoscut. Luni, la 8:30, voi fii acolo, îmi spun...

Mă-ntorc acasă, mănânc, fug la alte cumpărături (frecvente) şi, terminând cu ele, constat că plouă... M-am blegit de tot dându-mi seama că s-au dus orele de plajă pe care le plănuiam...

Luni, mă trezesc suficient de dimineaţă dar sesizez că ploua... Nu aveam niciun chef să mă plimb prin ploaie aşa că am amânat cumpărăturile. Plec spre birou un pic mai devreme decât de obicei. Ajung la metrou, constat că abonamentul e acceptat de aparat (probabil se umezise un pic de la transpiraţie sâmbătă iar faptul că l-am ţinut presat într-o carte l-a ajutat să se usuce şi îndrepte), ajuns pe peron aud că sunt probleme iar metroul nu merge între Grigorescu şi Timpuri Noi. Până să-mi dau seama că nu-i recomandat să insist să merg cu metroul a trecut ceva timp. Deja avansul pe care-l aveam s-a dus dracu. Urc la suprafaţă, văd coadă la bilete, sentimentul de furie era suportabil dar totuşi creştea în intensitate. Sunt obligat să plătesc două călătorii deşi nu cred să-mi trebuiască prea curând biletul băgat pe gât. În tramvaiul care m-a scos pe magistrala de metrou unde se circula era aglomeraţie. Totuşi, am revenit la o stare acceptabilă pentru că, a nu ştiu câta oară în ultima perioadă, m-am întâlnit cu Dan şi am stat la poveşti până la Victoriei. Printre altele, mi-a povestit cum fu la Bikewalk-ul de sâmbătă... Ajung la birou nu foarte târziu dar mult mai târziu decât speram.

Printre acestea, telenovela... Încercând să nu mă înfurii, m-am gândit că ar fi amuzant să notez comentariile pe care le aud în timpul telenovelei... Viaţa trăită printre oftaturi şi printre astfel de absurde, stupide, penibile, enervante, neconstructive şi inutile comentarii... Să nu-ţi vină să fugi de acolo mâncând pământul??? Dar unde să fugi???

Amestecate- 2

Ascult întâmplător cântece de munte şi-mi amintesc voci şi chipuri. Ce am eu în comun cu acestea? Probabil suficient de puţin... Totuşi, parcă simţi ceva deosebit când poţi spune l-am întâlnit/ am întâlnit-o măcar odată în viaţă...

Du-te-n căcat! Dă filmul odată! Dă-i una fă! Minţi, nenorocito! Cam aşa ceva aud aproape seară de seară, în timp ce lumea se uită la o telenovelă indiană... O vreme m-a enervat dar... acum dau mai puţină importanţă acestor zgomote de fond...

Lebăda neagră prezentată într-o Dilemă veche, Lebăda neagră citită de un tip zilele trecute în metrou, Lebăda neagră revenind periodic în discuţii... Viaţa, ca o lebădă neagră...

Numărând Diane... Se pare că doar eu percep stupizenia momentului pe care, dacă e să fiu sincer, tot eu l-am provocat...

Ajung acasă iar pe ultimii metri mă udă ploaia puternică declanşată aproape din senin... Deşi ploaia era rece, mi-a plăcut s-o simt cum mă udă aşa că nu am scos umbrela...

Ne place mai mult udă, nu-i aşa?

Ce zici? Reuşesc s-o hipnotizez? Mai repede te hipnotizează ea... Nicio şansă, nici nu se uită la mine... Păi nu cu ochii... Şi recunosc că eram un pic hipnotizat! :))

Pe cât de perfect logic credeam cu 6 ani în urmă că este să mă iubească până la urmă pe atât de convins sunt acum că ar fi total ilogic să mă iubească cineva... Progres sau regres?

Blestem... Să găseşti una nici prea frumoasă (să nu ţi-o f*** alţii), nici prea deşteaptă (să nu impună ea reguli) dar cu bani ca să scapi tu de-o grijă... Cică... ai grijă că se împlineşte! Aiurea... cine are timp să creadă? Abia am timp să ţin minte astfel de idei ciudate...

Ai aflat ultima bombă?, mă întreabă un el care vorbeşte mult, prost, fără rost (lasă-l să fie!), consideră că mă enervez de fiecare dată când folosesc un ton mai dur (dar eu, în dialog cu el, nu mă mai enervez de mult), încearcă să facă mişto când găsesc ceva de râs în discursul lui (dar nu mai reuşeşte nici astfel să mă enerveze) etc... Ei bine, ultima bombă era moartea Mădălinei Manole din care părea să facă o tragedie... Ei bine, deşi era un eveniment trist, nu am devenit patetic nici la moartea Tatianei Stepa, cu atât mai puţin mă impresiona moartea Mădălinei Manole. Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva special pentru a o asculta pe MM. Deci, fără a afirma astfel că fiinţa nu avea valoare ca muzician, spun că Mădălina Manole nu a însemnat nimic pentru mine. Poate abia acum să însemne ceva... Nu e un gest des întâlnit să te sinucizi de ziua ta... Despre motivele gestului probabil voi găsi presupuneri în presă, dacă voi avea timp şi chef să caut. Momentan mă declar profund mirat de faptul că Metalhead a trimis un mail în care menţiona moartea Mădălinei Manole... Ce avea MM cu rock-ul nu ştiu...

Oricum, am senzaţia că presa şi-a amintit de Mădălina Manole acum cam la fel cum şi-a amintit cu ceva vreme în urmă de Laura Stoica (iar Laura... chiar însemna ceva pentru mine...).

Probabil mai sunt zeci de frânturi de gânduri sau amintiri dar... mai lăsăm şi pentru amestecate 3, nu-i aşa?