DIN DRAGOSTE cu cele mai BUNE INTENTII

INTRO

Maşinăria de propagandă îşi face câteodată treaba... Vezi un afiş, citeşti o prezentare, apare curiozitatea şi-ţi propui să mergi la un film în care nu prea pricepi cum se vor lega dragostea cu personajul nevrotic şi cu spitalele româneşti... Trec câteva zile şi curiozitatea se menţine. Îţi reaminteşti de cinemagia.ro, site pe care-l frecventai cândva, şi găseşti programul după care ai putea vedea filmul. Vine week-endul şi... te cuprinde un amestec de lene şi program încurcat. Mai târziu, revezi afişul după ce îţi atrăsese cineva atenţia că, la radio, filmul este prezentat drept unul deja premiat pe la festivaluri. Între curiozitate şi renunţare balanţa se înclină din nou spre curiozitate.

Următorul week-end (12- 13 noiembrie), program un pic mai atent făcut pentru sâmbătă. După prânz... mergem (eu şi cu mine) la cinema. Singurele opţiuni erau nordul şi vestul oraşului, ca şi săptămâna trecută. Fie! Mergem în vest...

Pauză de masă în centru, iese altfel decât plănuisem dar merg mai departe. Sar în metrou şi cobor (după ani de când nu mai trecusem prin zonă, cred că ultima dată trecusem pe acolo prin 2002, într-una din lungile plimbări pe care le făceam cu Corina în zona de vest, pe când simplul fapt de avea cu cine să vorbesc reprezenta pentru mine un "aliment" aproape vital şi clar suficient) la Politehnică.

Găsesc aici un spaţiu verde care părea destul de mare şi neîngrijit, fiind şi aproape pustiu la acea oră. Mă bucură să văd iarba crescută în dezordine, printre rare tufe şi copăcei, printre puţine prezenţe de beton care ar avea cine ştie ce rost. Singura parte proastă era că, din loc în loc, mai apărea câte-un gunoi abandonat de cine ştie ce trecător neatent sau nesimţit.

Mai era timp... Îmi continui plimbarea spre AFI Cotroceni, deloc grăbit. Ajung şi constat că încă e devreme. Bântui prin complex făcându-mi o destul de vagă idee despre ce se întâmplă pe acolo până aproape de ora filmului. Mă adaptez destul de rapid la modul de organizare/ funcţionare a grupului de săli de proiecţie deşi nu mai sărisem niciodată de nivelul cinematografului clasic, cu o singură sală, un singur film rulat în buclă o săptămână la rând. Pe ici, pe colo întreb sau arunc priviri nedumerite în căutarea unui răspuns.

DESPRE FILM

În sfârşit... filmul! Uitasem cu desăvârşire ce citisem şi auzisem aşa că am aşteptat curios să văd ce o să se întâmple. Nu aveam, în momentul începerii proiecţiei, nicio idee preconcepută. Creierul meu era ca o foiţă de hârtie care aştepta să fie scrisă.

Un început domestic, un decor stil Ikea, doi oameni care se înţeleg şi nu prea. Cultul amintirilor... Plasare de produs: Apple. Din zona banalităţii de zi cu zi se trece curând în zona dramatică. Un accident, un drum care trece peste jumătate de ţară (începutul era situat în Bucureşti din ce am înţeles) într-un tren în care un personaj intră, cu oarecare delicateţe, în sufletul lui Alex, capul răutăţilor din acest film. Acesta o pune cu botul pe labe pe doamna- personaj şi reuşeşte să-şi asigure o călătorie relativ liniştită.

La terminarea călătoriei este preluat de la scara vagonului de tatăl său. Se îmbrăţişează pe linia vecină de parcă ar fi ştiut cu maximă certitudine că pe acolo nu urma să treacă niciun tren în curând.

Comparând reacţiile, pot spune că eu, înainte de a traversa o cale ferată, casc ochii în stânga şi în dreapta înainte de a traversa liniile. Dacă trenurile de călători care opresc în gară nu intră neanunţate, despre cele care nu opresc sau despre cele de marfă nu am deloc convingerea că sunt anunţate cu acel feriţi linia x auzit câteodată prin gări. Deci mai bine te uiţi...

O parcare, numerele de înmatriculare blurate ineficient, mă prind şi eu de locul acţiunii: Hunedoara.

Următorul pas, în casa cu pisici sau la spital. În casă din nou plasare de produs: Ursus.

În spital, amestec de trist cu optim. Îngrijorări, teoria spitalului mic unde ai mari şanse să crăpi cu zile. Dacă poate fi transportată o mutăm la Cluj...

În viaţa reală, am mai auzit de două ori ideea asta. Doi pacienţi de la graniţa Moldovei (linia aceea imaginară dintre curbura Carpaţilor şi zona în care Dunărea se despleteşte formând Delta) aduşi la Bucureşti pentru tratament în urma unui accident vascular cerebral (aceiaşi problemă ca în film). În viaţa reală, după o operaţie riscantă, unul dintre pacienţi a surpavieţuit. Totuşi, nu pentru mult timp. Cred că a fost ultima dată când am intrat într-un spital. Îmi mai amintesc uneori cum bolnavul, deşi nu mă mai văzuse de ceva ani, m-a recunoscut şi s-a bucurat că mă vede. Mersesem acolo dintr-un amestec de obligaţie, îngrijorare şi plăcere. Un prieten îmi ceruse să-l însoţesc şi nu l-am putut refuza. Ca şi în alte împrejurări, am funcţionat pe post de mărunt suport moral. Îmi mai amintesc uneori de acel om, mi-a părut rău când am auzit că a murit.

Amnezie temporară care-l panichează rău pe eroul nostru. Intervenţii, telefoane, bănuieli, critici... Un lanţ de momente- spital dramatice sau banale. Până la urmă totul se termină cu bine. Analizele spun că nu există un risc mare de recidivă. Eroul pare să se fi speriat de cea mai bună situaţie posibilă în contextul respectiv.

O cârciumă din Hunedoara, poate cel mai relaxant moment al filmului, în mai mică măsură presărat cu îngrijorări. Un personaj înteresant, Creţul chel. Mai târziu, un moment de gelozie.

Înapoi la Bucureşti, telefon cu ştiri din HD, Alex nu răspunde. Îi explică Deliei că se teme de veşti proaste. Răspunde ea. Află că nu sunt veşti proaste. HD revine pe când D deja plecase. El nu răspunde, sau răspunde târziu, cine mai ţine minte?

Final. Plec din sală şi, câteva minute mai târziu, îmi amintesc că Alex fusese prezentat în reclame ca un personaj nevrotic. Şi astfel am avut cheia întregului film, cu bănuielile, supărările şi îngrijorările sale. S-au explicat chiloţii din armată, furia legată de faptul că ceilalţi nu ţineau în suficientă măsură de părerea lui, îngrijorarea, autoînvinovăţirea, aparenta resemnare furioasă, percepţia exacerbată a geloziei partenerei... Iar istoricul familiei părea să-i ofere "şansa" unor antecedente.

Pentru un pasionat de psihologie clinică, Din dragoste cu cele mai bune intenţii reprezintă un spectacol care merită văzut. Totuşi, se vede treaba că puţini români sunt pasionaţi de psihologie. Altfel nu-mi explic sala aproape goală (fix 3 oameni). Şi nu-mi mai explic ceva. Oare de ce românii nu reuşesc să îi spună pe nume anxietăţii (chiar generalizate), preferând să eticheteze în continuare cu isterie şi paranoia cazuri care sunt departe de sensul ştiinţific în care acele cuvinte sunt folosite?

Deşi într-un cinematograf nu mai fusesem de prin 2004 sau 2005 (când am fost cu Roxana la un film cu munte care, între timp, a apărut şi pe la televiziuni) iar la televizor rar am răbdare să mă uit la un film cap- coadă, deşi filmele pe care le am pe CD/ DVD zac într-un teanc pe care nu-l mai răsfoieşte nimeni cu anii, dacă Din dragoste... ar apărea cândva pe DVD cred că l-aş cumpăra. Totuşi, pare şi acesta genul de film care nu este apreciat de compatrioţii realizatorilor, caz în care este puţin probabil ca cineva să îşi rişte banii pentru a-l pune în vânzare pe DVD.

Revenind la ideea de percepţie personală, deşi în ultimul timp fac destul de des afirmaţii cumva sarcastice, pot spune că acest film a reuşit în câteva momente să-mi provoace o emoţie extremă, dramatismul fiind supradozat într-un mod destul de inteligent. Şi pentru că o dramă trebuia să rămână o dramă, micile momente amuzante nu au nici pe departe intensitatea celor mai puternice momente dramatice.

Probabil voi mai merge la filme româneşti...

Dar până la filmele româneşti, mi-au reţinut atenţia un film care deja rulează:

Pielea în care trăiesc

şi un film care va rula peste câteva săptămâni:

De anul nou

Două filme prin care, zic eu, poţi exemplifica un continuum de sentimente aflat între dramă şi fericire. Probabil că-mi voi face timp şi pentru ele... Mă refer la filme, sentimentele nu sunt la fel de uşor de controlat...