duminică, 13 martie 2011

Singur pe munte după 16 ani

----------------------------------------------------

O harta turistica a Brasovului si a imprejurimilor sale poate fi cumparata AICI

----------------------------------------------------



Notă: fotografiile pot fi mărite fie prin simplu click stânga pe ele fie, de preferat, prin click dreapta şi Open Link in New Window/ Tab

PREGĂTIREA

S-a întâmplat să revin pe munte, după cum povesteam aici. S-a întâmplat să urmeze o perioadă de concediu domestic pe care nu am dorit să-l închei fără o mică ieşire pe munte. Pentru că depindeam în mare măsură de intrarea salariului pe card (cred că este pentru prima dată în nu ştiu câţi ani când mă bucur pentru cardul datorită căruia nu a trebuit să fac o vizită la birou pentru a încasa în numerar salariul), pentru că nu aveam chef să depind de programul celorlalţi, pentru că aşteptam o zi cu prognoză bună, am ales să plec joi 10 martie 2011. Am verificat prognoza cu câteva zile în urmă, am remarcat că freemeteo a păstrat prognoza dar... lucrurile s-au înrăutăţit exact miercuri când prognoza arăta mai urât, adică aşa:


Până marţi se anunţase vreme mai bună joi adică un pic mai cald şi mai mult soare. Totuşi, fiind deja obişnuit cu faptul că freemeteo dă prognoze mai rele decât e vremea în realitate, după cum spuneam şi pe FB, miercuri am făcut cumpărături, sandwich-uri, am pus totul în rucsac şi pe la 23:30 eram în pat pentru fix 4 ore de somn.

DRUMUL SPRE AZUGA

Joi, la 3:30, coboram din pat şi, după aproape 90 de minute, plecam de acasă. Ajung în staţia de RATB la un minut după plecarea unui tramvai. Aştept totuşi răbdător autobuzul care venise în tura trecută la 5:00. Mica întârziere a acestuia m-a îngrijorat un pic dar odată ajuns la Piaţa Muncii mi-am dat seama că nu sunt în întârziere. Faţă de 26 februarie am urcat în metrou chiar mai devreme. Observ un om care se uită curios la picioarele mele. Îmi imaginez că i-au atras atenţia bocancii (cine mi-i ştie îşi dă seama de ce sar în ochi) şi parazăpezile.

La 5:38 eram în Gara de Nord, având timp suficient să iau bilet inclusiv pentru acceleratul de 06:08. Totuşi, m-am gândit că pot merge cu personal în loc de accelerat şi cu banii economisiţi mai pot merge într-o tură. Tot în ideea de economie (mică dar... în loc să dau am rămas cu acei câţiva lei) mi-am luat bilet dus- întors plănuind să vin înapoi tot cu personalul. Totuşi, dată fiind tendinţa mea de a mă îngrijora din nimicuri, am avut grijă să întreb ce e de făcut dacă mă întorc cu un tren de alt rang. Firesc, biletul rămâne valabil urmând să achit la Predeal doar suplimentul de viteză şi locul. M-am liniştit! :)

Merg pe peron, trenul nu era garat încă (prea devreme!), scot termometrul şi notez că sunt +8 grade C. Promiţător! În timp ce mă jucam cu termometrul soseşte trenul (ora 5:48, de ştiut pentru alte ture în care poate vom avea nevoie să ne organizăm cu ocuparea locurilor), urc, îmi găsesc locul, mă mai uit un pic la compartimentele pentru biciclete (pare o variantă interesantă să-mi urc cândva bicla în tren apoi să mă-ntorc pe ea de la Câmpina), îmi fac poze (constat că aparatul foto rămăsese cu vreo 2 ore în urmă nu ştiu din ce cauză, reglez ora înainte de prima poză), observ tendinţa oamenilor de a se aşeza cât mai departe unii de alţii şi-mi dau seama că voi avea o călătorie destul de plictisitoare dat fiind că nu-mi luasem de citit, nu-mi luasem un MP3 player iar un partener de conversaţie era greu de crezut că va apărea. Totuşi, partea bună este că am supravieţuit împărţit între uitatul pe geam, mâncat, pregătit echipamentul, efectuat o schiţă pentru şedinţa de sâmbătă. Perfecţionistul din mine cedează teren, este posibil să nu mai prelucrez acea schiţă, deşi este o chestie mult prea sumară pentru sarcina destul de complexă pe care o aveam de îndeplinit.

La Crivina am văzut un căţel haios care părea să salute trenul în poziţie de şezi, că de poziţie de drepţi la câini nu am auzit până acum.

Aproape de Azuga am pus în GPS acumulatorii proaspăt încărcaţi care, la prima utilizare, deşi scria pe ambalajul lor că sunt ready when you are, au supravieţuit în GPS mai puţin de o zi. Constat că indicatorul de baterie indică baterie plină şi sper că starea asta va dura până la finalul zilei. Aveam să constat la finalul zilei că acumulatorii încă permit funcţionarea GPS-ului motiv pentru care sunt tentat să cred fie că GPS-ul are consum mare, fie că încărcarea din fabrică este uneori mai performantă (ca în cazul celor puşi în aparatul foto, aparat cu care, în 3 zile de tură cu câteva zile distanţă între ele, am putut face aproximativ 300 de fotografii şi filmări, unele cu zoom, altele cu blitz, pe temperaturi sub 10 grade, în ultima zi cu husa aparatului foto ţinută direct în frig şi vânt, neadăpostită sub goretex cum făceam de obicei fără ca aparatul foto să raporteze încă baterie descărcată), uneori ceva mai slabă. Ca o concluzie de moment, consider că Powerex Imedion îşi pot arăta valoarea fie direct scoşi din pachet, fie după o încărcare completă. Precizez că, pe moment, i-am încărcat cu un încărcător banal de hipermarket (un Varta galben deja scos din fabricaţie) dar că intuiesc rezultate mai bune când voi utiliza un încărcător isteţ despre care cei de la F64 mi-au explicat că încarcă cu succes acumulatori indiferent de valoarea acestora în mAh motiv pentru care plănuiesc deja să-l cumpăr.

Scot GPS-ul la geam, constat că ia semnal destul de repede.

În Sinaia, fiind ceva mai jos de confluenţa Văii Rele cu Prahova, am aşteptat nerăbdător să plecăm din staţie pentru a vedea cum arată Valea Rea, aşa zisul barometru al Văii Prahovei. O văd, arată bine, văd bine şi partea cu Bucegii deci prognoza s-a dovedit încă odată inexactă în sensul dorit de mine.

La Buşteni, ca de obicei, admir văile de abrupt.

Până să-mi pregătesc şi mănuşile în buzunarele hainei de goretex a trecut de 10:00. Câteva minute mai târziu eram îmbrăcat şi cu rucsacul în spate şi coboram spre uşa vagonului. Ajung jos exact când a apărut peronul în stânga. Deschid uşa, cobor, aşez rucsacul pe o bancă, scot beţele de trekking, le montez, schimb câteva vorbe cu un căţel simpatic care m-a părăsit când şi-a dat seama că umblam cu fiare, nu cu mâncare, cum probabil se aştepta el, constat că nu este suficient de rece încât să simt neapărat nevoia de mănuşi, pun rucsacul în spate şi plec spre DN 1. Mă opresc la intersecţie, fac câteva poze, pornesc GPS-ul. Cerul arăta aşa:


TRASEUL AZUGA- VF. CLĂBUCETUL TAURULUI- CABANA GÂRBOVA- CLĂBUCET PLECARE- PÂRTIA COCOŞUL- PREDEAL

La 10:21 porneam pe DN 1, traversam clipe mai târziu pe trecerea de pietoni din dreptul magazinului unde am oprit data trecută cu Ştefan pentru aprovizionarea finală, constat că intrarea în traseu este mai aproape decât mă aşteptam (cu grup mare am avut senzaţia că am mers mai mult până la ea) şi intru pe triunghiul albastru la 10:24. Remarc din nou aspectul de Sorica pe sectorul de aproximativ 350 de metri de mers paralel cu şoseaua. Am grijă ca GPS-ul să stea cât mai spre umăr pentru a avea semnal cât de cât bun în dorinţa de a nu repeta track-ul ratat de data trecută. Din când în când mă mai uit la acurateţe şi sunt mulţumit de ce văd. În momentul în care poteca face cam 90 de grade la dreapta iau o mică pauză de pozat. Era ora 10:32 şi constat că mă depărtez de oraş pe urme de câine:


Până la 11:04 mai fac doar scurte pauze de fotografiat pădurea mută:




Constat că marcajul este tăiat de diverse poteci şi drumuleţe aşa că mă concentrez un pic la marcaj pentru a evita vreo eroare de parcurs neintenţionată.

În puţin timp ajung în poiana în care a făcut Ştefan prima regrupare. Pe la mijlocul ei m-am oprit şi... am auzit un lătrat subţire. Privesc în direcţia sunetului şi... văd banca de la locul de popas, un om întins pe ea şi un şoricar supărat în apropierea lui. Ne salutăm. Mi-am dat jos rucsacul, am oprit track-ul, am băut, am mâncat, am fotografiat. Mă uit la termometru şi văd că sunt 5 grade C. Am mers fără mănuşi până aici. Mâinile, deşi sunt reci, rezistă bine. Pot mânui aparatul foto şi GPS-ul fără să simt un disconfort major. Omul cu câinele se retrag spre Azuga aşa că rămân stăpân pe poiană. Mai sus mai văd două siluete de câini dar nu-mi fac griji, îmi las rucsacul jos şi mă plimb prin poiană în căutarea unghiurilor pentru poze. Îmi aduc aminte că nu eliminasem apa băută pe tren aşa că merg să rezolv şi problema asta, ocazie cu care-mi dau seama că masa şi banca pentru popas pot fi folosite în locul trepiedului plecat la pescuit. Caut prin setările aparatului funcţia de declanşare peste 10 secunde, caut unghi de poză, îmi fac câteva fotografii, constat că ies destul de bine toate:




Din recolta de fotografii din poiană, cu zoom sau fără:






Am constatat că fiind singur pe traseu am fost mai atent la detalii. De exemplu, căsuţa (sau depozitul de hrană pentru animale, sau ce altceva o fii) n-o observasem în tura cu Ştefan.

Pentru a evita să transpir excesiv în timpul mersului, am deschis aerisirile de pe mâneci şi, pe o lungime mai mică, cele de pe picioare.

Gata pauza! La 11:45 plec mai departe. Pentru că-mi simţeam mâinile prea reci am pus şi mănuşile. Vremea frumoasă şi peisajul mă îmbiau să mai rămân dar mai era ceva traseu de făcut plus că mă şi speriaseră puţin nişte zgomote din pădure. Desigur, puteau fii câinii pe care-i văzusem mai devreme sau doar zgomotul zăpezii prăbuşite din copaci dar m-am gândit o secundă şi la posibilitatea de a întâlni un urs... E clar că m-ar fi speriat o astfel de întâmplare aşa că mă bucur că întâlnirea de care mă temeam nu a avut loc. Cu ocazia asta m-am gândit să fredonez încet ceva şi, pentru a nu ştiu câta oară pe munte, am început să visez o iubire cum n-a fost şi nu e... Apropo! Ducu Bertzi are săptămâna viitoare concert în El Primer Comandante. Nu am reţinut datele exacte dar le găsiţi aici.


A urmat o porţiune de urcare de care nu-mi aminteam şi care a făcut să consum mare parte din caloriile obţinute din cele două sandwich-uri mâncate până aici (unul pe tren, unul în poiană, sandwich-uri făcute cu caşcaval, brânză topită şi salam de Sibiu, toate feliate de-a gata). Nu m-am declarat învins dar m-am oprit destul de des şi am făcut poze. Genunchiul stâng m-a durut puţin şi de data asta. Beţele telescopice s-au dovedit ajutoare de nădejde:


Am făcut un popas la acest copac:




Firesc, am stat în zona în care, dacă ar fi căzut, era foarte puţin probabil ca acel copac să aterizeze.

Găsesc nişte muguri şi îmi iese un macro cât de cât bun:


Nişte umbre misterioase:



Mai târziu, aproape de panta finală spre Clăbucetul Taurului, observ pe un copac o cruce, alt detaliu pe care nu-l observasem tura trecută:


Curând las marcajul să ocolească prin stânga vârful iar eu pornesc către breşa din gardul de sârmă ghimpată pe care, după cum sugerează Daniel, nu-l poţi vedea pe zăpadă mare şi te poţi accidenta. Ar fi frumos să existe o soluţie împotriva unor astfel de posibile accidente.


La 13:16 ajungeam pe vârf întrerupându-mi mersul pentru noi şi noi poze. Am stat în zona vârfului relativ puţin din cauza vântului care deşi adia uşor era rece. Am încheiat seria de vârf cu un nou autoportret, pe la 13:30


Fac şi o filmare cu tur de orizont de pe vârf, constat că filmasem din greşeală cu zoom aşa că refac distanţa focală normală după care filmez din nou:



Din seria din zona vârfului vă mai arăt Bucegii


mănuşa mea care a fost purtată de vânt, în deplină linişte, câţiva metri înainte de a prinde eu de veste


un fragment de copac


Sorica


o altă culme din Baiului


Postăvarul


Mă uit din nou la termometru şi văd 2 grade C. Parcă simţeam şi eu că-i un pic mai rece. Nu m-au înşelat simţurile...

Curând trec pe lângă copacul candelabru, acum parcă mai bogat în ramuri, copac pe care-l ştiam de mulţi ani, de la acea ieşire cu Floarea de Colţ:

Cobor spre cabana Gârbova şi constat că sunt porţiuni unde zăpada chiar este mare:




Aproape de cabană m-am gândit la cei doi câini imenşi despre care nu ştiam cât sunt de obişnuiţi cu turiştii solitari. Văzând în spatele cabanei două chestii imense, negre (care s-au dovedit cai până la urmă) cobor atent, cu ceva teamă.


Nu eram hotărât dacă fac sau nu popas la cabană. Parcă ar fi mers un ceai sau o ciocolată caldă dar mă gândeam şi la ceva mâncare. Cu obiceiurile mele, bazându-mă şi pe observaţiile făcute în tura lui Ştefan, mi s-a părut puţin probabil să găsesc mâncare pe placul meu. Prin urmare, am trecut fără oprire prin dreptul cabanei, salutând din mers un om care era pe afară. Al doilea om de la plecarea din Azuga. :)

Până la următoarea oprire şi încă ceva timp după aceasta am dus cu mine puţin regret pentru pauza la cabană la care renunţasem.

Următoarele poze le-am făcut pe când deja urcam către Clăbucet Plecare. Era ora 14:05.


Pe poteca lată zăpada era din ce în ce mai puţină, uneori se ajungea chiar la noroi. De sub zăpadă începeau să apară urme de ambalaje aruncate de turiştii mai puţin civilizaţi. Fotografiez din greşeală nişte umbre:


apoi revăd inscripţia MTB pe un copac şi mă întreb dacă vara se dau biciclişti pe aici:


Curând perdeaua de copaci se întrerupe pentru câteva zeci de metri şi... văd în stânga Colţii Morarului pe care trag un nou zoom:


Trec pe lângă ruina hotelului de la Clăbucet Plecare apoi ajung la staţia superioară a telescaunului:



Aici mă roagă un cuplu să-i fac o poză. Iau aparatul lor, îi încadrez mai într-o parte apoi le dau aparatul curios să văd dacă mai cer o poză în care să-i încadrez perfect central. N-au cerit-o deci este posibil să fi ştiut şi ei câte ceva despre fotografie. :)

În zona telescaunului mă plimb un pic în căutarea unei variante de coborâre. Nu-mi dau seama pe unde merge triunghiul albastru aşa că mă gândesc la o coborâre pe pârtie. Studiez puţin schiţa cu pârtiile apoi decid că varianta mai bună şi, cel puţin în acel moment, necirculată este pârtia Cocoşul pe care pornisem şi data trecută. Pauza la telescaun am luat-o aproximativ între 14:46- 14:54. Temperatura era de 8 grade C iar vântul era slab. Decid să continui traseul fără mănuşi. Am avut suficient timp ca să mănânc o napolitană, să beau apă, să studiez schiţa, să dau din greşeală cu capul în panoul acela (mă aplecasem să ridic un băţ căzut şi... nu m-am mai uitat unde îmi mişc capul). După ce dau cu capul mă sperii un pic, dau căciula jos şi verific dacă sângerez, constat că nu sângerez aşa că pun căciula la loc şi mă pregătesc de plecare. Mi-am amintit cu ocazia asta de indicatorul de pe Piatra Mare în care am dat cu capul acum câţiva ani. Nici atunci nu am avut de suferit daune majore.

De aici era greu de presupus că voi mai avea peisaj dar speram să pot fotografia şi filma schiori. Speram dar... pe Cocoşul nu cred că au coborât mai mult de 10 schiori cât am coborât eu. Cum treceau pe lângă mine mai mult în zonele cu coborâre abruptă şi dispăreau în viteză nu am reuşit să-l filmez decât pe unul care evolua într-o zonă mai plată, ceva mai jos de bifurcaţia marcajului spre Susai la care am ajuns la ora 15:08.






Pe la mijlocul pârtiei, într-o porţiune largă, cu un şanţ dincolo de care se poate merge, am ales să merg pe acea anexă dar... m-am trezit brusc lătrat. Mă uit şi... văd vreo 7 câini sub copaci. Nu m-am speriat de tot dat fiind că niciunul nu se apropia dar am considerat că e mai prudent să mă depărtez de ei îndreptându-mă din nou spre marginea din dreapta a pârtiei, margine pe care mersesem şi până aici. Mi-am amintit cu ocazia asta de o altă plimbare în zonă în care am dat de astfel de maidanezi de munte.

Cobor mai departe şi, aproape de capătul de jos al pârtiei, dau de o zonă mai ciudată cu zăpadă mică amestecată cu sol şi cu gheaţă la sol. Merg prudent câţiva metri alegându-mi o traiectorie care să fie puţin probabil să încurce eventualii schiori. La 15:37 ajungeam lângă staţia de jos a telescaunului. M-am oprit un pic încercând să găsesc o poziţie în care, fără să încurc schiorii, să am lumină bună pentru fotografiat şi filmat. Un pic dezamăgit am constatat că nu era ora potrivită pentru a fotografia acolo din unghiurile care păreau accesibile. Puţin trist am ales să părăsesc zona şi m-am înscris pe străzile Predealului. Primul semn de Predeal a fost acesta:


Mai încolo am dat de un panou prin care era anunţată hotărârea de consiliu local conform căreia plimbarea mea pe marginea pârtiei Cocoşul era ilegală. Mai târziu m-am întrebat dacă nu cumva acea hotărâre încalcă dreptul neschiorilor la libera circulaţie reprezentând din cauza asta un abuz al autorităţilor locale. Cu atât mai mult cu cât singura potecă marcată care te ducea în Predeal evitând pârtiile nu mi s-a părut a fi semnalizată suficient de bine încât să o remarci şi să o urmezi... Nu ştiu de ce dar au fost multe ieşiri de iarnă după care m-am gândit la discriminarea drumeţilor în perimetrele de schi...

Şi mai jos, pe un gard care avea la bază destule gunoaie (este de mirare că m-am oprit lângă el în condiţiile astea), am găsit un panou cu schiţa perimetrului schiabil:




Dat fiind că plănuisem să mă-ntorc cu personalul de 17:15 nu eram deloc grăbit. Am continuat lejer spre gară ferind porumbeii care ciuguleau pe trotuar şi privind vitrinele şi meniurile restaurantelor în căutarea unui ceva atrăgător. Presupuneam că e mai uşor să aştept o oră în Predeal dacă mă opresc să mănânc undeva. Pentru că nimic nu m-a atras suficient de tare am ajuns în gară, am luat punctul GPS la ora 16:07 şi am închis track-ul:



SPRE BUCUREŞTI

În minutele următoare intram în gară, vedeam că la 16:19 pleacă un accelerat spre Bucureşti şi decid mult mai spontan decât îmi stă în fire să îmi iau suplimentul de viteză şi locul şi să plec spre casă. Scot banii, îmi completez biletul, urc în tren după ce un controlor m-a îndrumat spre vagonul meu. Dispare regretul pentru pauza neefectuată la cabana Gârbova, situaţie care mi-a permis să prind trenul care mă duce mai devreme acasă. Găsesc lângă locul meu o bătrână căreia îi spun că am loc lângă ea. Îmi spune că nu stă nici ea pe locul ei aşa că, respectând regula nescrisă, mă aşez şi eu comod pe scaunul de dincolo de culoar. Constat că rucsacul are loc, fără să mă incomodeze, între scaunul meu şi scaunul din faţă. Îmi strâng beţele de trekking, îmi fac puţină ordine în rucsac şi în buzunarele goretexului, constat că se naşte o conversaţie cu bătrâna de alături care, atât cât femeia a stat trează, a decurs într-un mod plăcut trecând prin cele mai variate subiecte, de la întârzierile pe CFR la tipurile de job care-ţi permit să petreci prin cluburi, la probleme de sănătate, la motivele pentru care studiază unii indivizi fără vocaţie în direcţia asta, la motivele pentru care unii tineri exagerează cu cafeaua, alcoolul, tutunul sau chiar cu etnobotanicele, la vreme, zăpadă, schi şi... tura mea de unul singur. Aici s-a dovedit că reuşesc să mă îngrijorez mai puţin decât alţii...

Mă întreabă femeia dacă nu mi-a fost frică singur după ce, zilele trecute, la ştiri s-ar fi anunţat că un forestier care lucra de 9 ani în zonă a fost atacat de urs în miezul zilei şi, în urma atacului, şi-a pierdut un ochi. Am răspuns dezvoltând un tip de teorie despre care am învăţat în cărţile de psihoterapie cognitiv- comportamentală. I-am explicat doamnei de lângă mine că, statistic, este aproape imposibil ca eu să fi fost atacat de urs atâta vreme cât, în comparaţie cu forestierul care petrecea pe munte cam 250 zile/ an, eu petrec pe munte mult mai puţin timp situaţie în care aş putea spune că sunt cel mult 10 % şanse să fiu atacat de urs în comparaţie cu şansele deja mici care s-au concretizat până la urmă în cazul acelui muncitor. Dacă socotesc eu corect, statistica ar spune că muncitorul a avut ghinion în 0,2 % din zilele petrecute pe munte, asta însemnând că pot fi la rândul meu atacat după 500 zile de munte pe care, într-o situaţie fericită, le-aş aduna în 20 de ani.

Mai târziu, apărând omul de la vagonul restaurant, consider că pot să beau o bere. M-am gândit o secundă după ce desfăceam berea că asta ar putea s-o deranjeze pe bătrână dar conversaţia a continuat fără să existe semne vizibile că aş fi deranjat-o. Până la urmă conversaţia s-a întrerupt după ce doamna şi-a luat medicamentele apoi a preferat să adormă. Vreo legătură între berea mea şi oboseala femeii? Nu cred.

După bere mi s-a făcut foame aşa că, după foarte multe ture în care m-am întors acasă cu mâncare, de data asta mi-am terminat sandwich-urile.

Până la 19:34 când am ajuns în Bucureşti şi şi-a făcut loc o formulă de salut între mine şi partenera de conversaţie (cârcotaşii pot spune că am lipici doar la babe :D), am trimis sms acasă cu speranţa că voi găsi ceva carne prăjită la 20:30 când eram convins că voi ajunge. Ca răspuns am aflat că s-a rezolvat cu carnea, tata plecând la cumpărături şi, în plus, am mai primit o veste bună. Daniel a găsit roţile potrivite pentru bicicleta mea şi, la întoarcerea lui din Italia, se va ocupa să le cumpere şi înlocuiască. Vestea asta mi-a dat odată în plus o stare psihică bună. :)

Ajung acasă pe la 20:30, ceva mai târziu apărea şi tata de la cumpărături, mama se apuca de prăjit (deşi, după părerea mea, dat fiind că nu-mi era foame ci mai degrabă poftă, putea să amâne prăjitul pentru a doua zi), discut cu Daniel despre genunchiere, mănânc puţin (când am văzut cât de repede mă satur mi-a părut un pic rău că mi-am agitat părinţii doar pentru atât), intru scurt pe Facebook pentru a-mi anunţa lista că m-am întors apoi desfac o parte din bagaj şi trec la somn.

Vineri apuc să denumesc fotografiile şi să le urc pe slide.com după care m-am apucat de jurnal. Sâmbătă am fost mai ocupat decât mă aşteptam cu şedinţa de dimineaţă, mici cumpărături şi o plimbare pe bicicletă. Duminică (da, azi!) am finalizat jurnalul.

Dacă nu v-aţi plictisit deja iată şi setul complet de poze din tură:




Pentru data viitoare mă gândesc la un alt traseu, la fel de sigur şi simplu dar ceva mai lung. Probabil că în aprilie voi pleca singur fie pe Zamora, fie într-o traversare Buşteni- Diham- Predeal, fie pe un traseu în zona Buşteniului gen şosea Gura Diham- Gâlma Mare- Poiana Coştilei- Pichetul Roşu- Poiana Izvoarelor- Gura Diham- Buşteni, poate chiar în reeditarea turei carpaţi organizată de mine iarna trecută. Dar până la plimbarea asta sper să prind o zi în care să pot merge cu Daniel pe Valea Albă pe care, în ianuarie, a parcurs-o la rândul lui solitar la începutul anului. Aş avea astfel ocazia să-mi pun din nou Griveii (colţarii) la treabă.

2 comentarii:

  1. Excelenta postare, dupa cum m-am obisnuit.
    Poza cu Coltii Morarului, superba!
    M-am amuzat la analiza statistica cu privire la riscul intalnirii nefaste cu un urs, nu ai spus ce a raspuns batranica la statistica ta :)
    In final, felicitari pentru tura. Cateodata simti nevoia si de singuratate...

    Te astept in tura cu biclele!

    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă-ţi plac colţii înseamnă că este decent aparatul la capitolul zoom.

    Femeia nu m-a contrazis dar nu-mi aduc aminte nici să fi fost categoric de acord cu teoria mea. Fapt este că, indiferent de convergenţa sau divergenţa dintre părerile noastre, puteam discuta cu eleganţă o grămadă de lucruri. Se simţea că este genul de femeie educată cu un nivel de trai decent. Fiind la rândul meu un tip educat (de nivelul de trai nu amintesc aici pentru că nu dă bine în economia postării :D) îţi dai seama că a fost o conversaţie plăcută.

    Cât despre nevoia de singurătate, n-aş spune că a fost principalul motiv pentru care am plecat de capul meu. Mai degrabă am vrut să-mi retestez competenţa în domeniul montan. :) Deşi, după tura carpaţi printre 20 de necunoscuţi, poate chiar simţeam un pic nevoia să urc eu şi cu mine...

    RăspundețiȘtergere