Azuga- Cabana Gârbova- Predeal (tură carpaţi.org 26 februarie 2011)

După aproape un an fără munte venise vremea să mai urc şi eu... Ultimele ieşiri fuseseră cele descrise aici şi aici. Tura propusă de Ştefan părea tocmai bună pentru revenire aşa că am cugetat, am făcut pregătiri, m-am înscris.

Vineri seară ajung acasă aproape de 22:00, venind de la şedinţa care, printr-o norocoasă schimbare de program, fusese reprogramată şi-mi eliberase ziua de sâmbătă. După ceva pregătiri la care Daniel m-a ajutat cu multe chestii m-am băgat în pat pe la 1 noaptea. La 3:30 mi-am dat trezirea şi puţin înainte de 5 eram ieşit din casă. Aflasem că pot ajunge la gară pe mai multe variante de traseu şi alesesem să mă mişc cu transportul de suprafaţă către o staţie de metrou pentru a nu mă solicita fizic încă de dimineaţă. La 5:00 eram urcat într-un autobuz 104 care m-a lăsat la 5:15 la Piaţa Muncii. Când cobor în staţie un metrou tocmai pleca aşa că am avut de aşteptat vreo 10 minute. Nu m-am alarmat pentru că simţeam că e timp suficient până la 5:50 când se stabilise întâlnirea în gară. La 5:45 eram deja în gară unde, curând, l-am observat pe Dragoş, singurul membru al grupului cu care mai fusesem pe munte (în tura descrisă aici). Pe lângă el, încă vreo 5 oameni. Urma să mai apară organizatorul şi încă o parte a grupului. Ca şi în alte ture, o astfel de coincidenţă norocoasă m-a ajutat să-mi recunosc grupul. :)

Curând apare şi Ştefan, în câteva minute apar şi ultimii oameni despre care, conform ultimelor noutăţi sosite pe o cale sau alta, Ştefan ştia că trebuie să apară la personal, stabilim cum luăm biletele, le luăm apoi mergem spre trenul care era garat de mult. Pentru că era deja dificil să găsim locuri pentru toată lumea într-o singură zonă ne-am risipit în tren în grupuleţe formate rapid pe criterii, cred eu, absolut întâmplătoare.

Eu cu Dragoş şi cu cei doi O ne oprim în zona unui grup de copii plecaţi în excursie. Lângă noi o doamnă care s-a plâns destul de repede de faptul că nu îi place gălăgia produsă de copii. De la băutura energizantă a unui coleg de tură doamna a simţit un vag miros de ţuică. Chiar nu am crezut că miroase aşa energizantul dar am acceptat că poate fi aşa după ce mi s-a spus că cel ce bea este puţin probabil să simtă mirosul. Pornind de la acest mărunţiş m-am lăsat atras într-o conversaţie care, fără să fie plictisitoare, ajunsese să fie totuşi prea lungă. Simţeam că discut cu un om inteligent care, dincolo de propriile păreri (despre oameni, viaţă şi câte altele), este dispus să asculte şi să comenteze şi părerile mele. După ce am ascultat o complicată poveste de viaţă, după ce doamna a exprimat faptul că preferă să discutăm ca să treacă mai repede timpul pe un ton care, într-o oarecare măsură, aducea a scuză, un om de-al nostru a venit să ne anunţe că s-au eliberat locuri şi putem merge şi noi acolo. Plec cerându-mi la rândul meu scuze şi dându-i curaj în legătură cu copii care, dacă ţipă ca înjunghiaţi (cum se exprima ea) vor muri repede. Am avut inspiraţia să exprim concluzia mea cu voce scăzută, aplecat spre urechea partenerei de conversaţie.

După un nou mic moment organizatoric (am venit degeaba? nu sunt locuri suficiente? ne întoarcem înapoi?) ne-am aşezat şi ne-am văzut de ale noastre (mâncat, băut, discutat, ajustat echipamentul- am reuşit să reglez parazăpezile care erau cam largi la plecarea de acasă).

La Ploieşti grupul se măreşte.

În Azuga ajungem fără întârziere după ce, odată intraţi pe Valea Prahovei, ne declarasem deja încântaţi de vremea mult mai bună decât citisem eu pe freemeteo, site de care m-am ataşat de când am constatat că anunţă vreme ceva mai proastă decât găseşti în realitate, situaţie în care te pregăteşti (fizic, psihic, cu echipament) suficient de bine încât să rezişti în condiţiile găsite pe munte.

Facem pauză în gară pentru completarea grupului cu oamenii veniţi cu maşina sau din alte oraşe (Braşov, Târgovişte), pornim pe şosea, ne oprim în faţa unui magazin pentru completarea proviziilor apoi formăm un şir destul de lung (21 sau 22 de persoane înţeleg că am fost) care, aşa cum îmi scrisese Andrei, avea să vadă indicatorul de cabana Gârbova pe care nu îl ştiam eu.

Până la urcarea treptelor cu care începe marcajul (triunghi albastru, 2 ore până la cabană conform indicatorului) aveam să aud de ideea unui prieten al unui coleg de tură, idee legată de o clinică de clisme făcută din fonduri europene astfel încât oamenii de munte să nu pornească în traseu încărcaţi inutil. :D

Câteva minute mă simţeam ca pe Sorica datorită potecii care urca uşor, paralel cu şoseaua. Mai târziu eram intraţi serios în pădure şi urcam în tăcere, într-un ritm tocmai bun pentru condiţia mea fizică. Probabil că, inconştient, ne plasasem în grup printre oamenii care se deplasează cu viteză asemănătoare.

Zăpada era mică (până-n 15 cm, zic eu), proaspătă şi afânată. Practic aproape la fiecare pas bocancii ajungeau să atingă pământul. În câteva locuri se şi aluneca un pic, probabil din cauza amestecului de zăpadă afânată, pământ îngheţat, rădăcini şi frunze. S-a mers aşa, în linişte, până la prima regrupare, într-o poiană de care nu-mi aminteam (firesc să uit, nu mai fusesem pe aici decât în 1988 şi, puţin după 1990, în acea tură cu oamenii din Floarea de Colţ, ocazie cu care eu, Daniel şi Mihai Mercan ne-am ţinut minte). Aici fără să fi fost ceva premeditat, lumea a început să vorbească, conversaţia extinzându-se spontan la oameni care doar auzeau o idee apoi spuneau ce aveau de spus pe tema respectivă. Cu ocazia asta am avut ocazia să constat că o conversaţie nu-i neapărat nevoie să înceapă prin cine ştie ce formulă de introducere, că un om care se bagă neinvitat în conversaţie poate să fie perceput în mod plăcut şi poate emite idei interesante, chiar utile. La această primă regrupare am constatat că Laura, care-mi atrăsese atenţia de mult timp prin comentariile de pe site, este o persoană plăcută ca colegă de tură pentru că are un stil interesant prin care inspiră încredere. Deşi nu a fost nimic stabilit în acest sens (cel puţin din ce ştiu eu), Laura mi s-a părut că a preluat din zbor rolul de mână dreaptă a organizatorului.

Ei bine, auzind Laura ce discutam cu Dragoş (repet, singurul om cu care mai mersesem pe munte, Ştefan fiind al doilea om pe care, într-o mică măsură, îl cunoşteam de la nişte seri folk), îmi recomanda să schimb acumulatorii care, ca şi în precedenta tură cu Dragoş, cedaseră şi făcuseră aparatul foto inutilizabil (asta păţisem şi în singura mea tură organizată, tură în care, am aflat întrebându-l după ce am ajuns acasă, Daniel reuşise să facă totuşi câteva poze scoţând acumulatorii din aparat, ţinându-i într-un buzunar cald apoi reintroducându-i în aparatul foto; prin tură organizată mă refer la o tură carpaţi pentru că tură cu 1-2 însoţitori mai gândisem şi altă dată, turele ieşind destul de bine încă de acum 5- 6 ani). Spunea că se recunoaşte în povestea cu acumulatorii pentru că o trăise aproape în acelaşi fel în care o trăiam eu, cu furie sau cu tristeţe. Dragoş îmi recomanda o marcă de acumulatori de la F64, nu am reţinut exact care dar este posibil să fie vorba de aceştia.

Deschid termosul să beau ceai cald şi... constat că ceaiul este lichid dar... rece... Discutăm despre preîncălzirea termosului (pare destul de posibil să fie utilă) şi despre husa de termos care ar reduce pierderea de căldură. Mai târziu aveam să constat că ceaiul din termos este mai rece în comparaţie cu apa plată ţinută în bidon, pe spatele rucsacului, între spatele meu şi restul bagajului.

Pornim din nou urmând să facem o nouă regrupare aproximativă (unii nu au avut răbdare şi au pornit spre cabană înaintea celorlalţi) imediat sub şi pe vârful Clăbucetul Taurului. Aici, fiind întrebată de un participant, Laura s-a apucat să arate şi să numească văile, crestele şi brânele vizibile pe abruptul Bucegilor. Cineva sugera că Laura ştie ce vedem aproape la fel de bine ca Mircea Ordean, veteran al alpinismului de la noi.

Pauza principală, aşa cum era de aşteptat, s-a făcut la cabana Gârbova. M-am nimerit la masă cu cei doi O şi cu Alexandra. Aceasta din urmă, pasionată de gătit, a fost ţinta unor numeroase întrebări. Aşa am aflat şi eu că poţi găti o grămadă de chestii bine dar în acelaşi timp să existe un fel de mâncare simplu de preparat pentru majoritatea oamenilor dar care ţie să nu-ţi iasă. S-a mâncat (de la cabană, din rucsacul propriu sau din combinaţia celor două posibilităţi) după care, destul de greoi, ne-am repus în mişcare. După cum spunea tot Laura, e greu să mergi cu stomacul plin. Totuşi, după digestie, apar alte nevoi aşa că... e bine să rămână stomacul plin mai mult timp decât să cauţi un WC ecologic. :) Eu am avut odată surprize pe tema asta şi am constatat cât e de greu să gestionezi situaţia când eşti cu un grup mare abia format. Deşi pare o chestie un pic murdară, m-ar interesa cum rezolvă ceilalţi astfel de probleme.

Ne-am reobişnuit cu efortul pe mica urcare de lângă cabană, urcare pe care ne-am intersectat cu mulţi montaniarzi de ocazie dar şi cu câţiva oameni care ne semănau destul de bine. Era firesc să găsim locul atât de populat pentru că soarele, vântul liniştit şi temperatura suportabilă erau pentru ceilalţi la fel de atrăgătoare cum erau şi pentru noi. Trecem pe lângă ruina hotelului Clăbucet Plecare, moment în care comentam nu mai ştiu cu cine motivele pentru care această construcţie a fost abandonată. În faţa relativ noului argument cu criza mi-am amintit că acolo este ruină de ceva mai mult timp, situaţie în care criza nu poate fi folosită decât în mică măsură ca scuză. Mai jos, la capătul pârtiilor, şi mai mulţi oameni, majoritatea aflaţi la schi. Ne înscriem pe pârtia din dreapta care pentru o vreme a fost însoţită de marcajul cruce albastră. Acest sector nu-l parcursesem niciodată dar, fiind vorba de o zonă de pădure, era uşor de presupus cum arată. În locul în care crucea albastră părăsea către dreapta pârtia de schi ne-am regrupat din nou.

Repornim, unii încep să se întrebe de ce nu am coborât pe pârtie, grupul parcă devine un pic mai răvăşit decât până acum. Mi s-a confirmat bănuiala că următoarea regrupare o să fie la întâlnirea potecii de Susai. Puţin mai în urmă cineva remarcase un drum către stânga şi se întreba dacă nu este acela drumul corect. În faţa nedumeririi câtorva am întrebat doar dacă cei din faţă văd următorul marcaj după care am mers cu toţii după aceştia. Drumul către stânga s-a dovedit a nu fi drumul nostru pentru că noi am ajuns exact acolo unde ştiam eu mergând drept înainte.

La întâlnirea potecii de Susai am regrupat din nou iar grupul s-a redus. După ce s-a discutat un pic, organizatorul turei a fost anunţat, consultarea grupului a fost făcută, cei 4 "evadaţi" (două evadate, doi evadaţi de fapt, Laura, Alexandra şi băieţii din Braşov) au primit aprobarea pentru continuarea pe cont propriu a traseului. Dacă aş fi fost mai bine antrenat m-ar fi tentat şi pe mine acea continuare spre cabana Piatra Mare. Totuşi, cred că mi-am evoluat corect resursele coborând în Predeal.

Pe această ultimă parte a traseului au apărut două chestii importante, din punctul meu de vedere: o discuţie plăcută pornită de la folk şi seria de căzături (fără urmări, din fericire) pe care am împărţit-o cu aceiaşi colegă de tură căreia, spre ruşinea mea, nu i-am reţinut prenumele.

Pe străzile Predealului, de la oboseală şi, probabil, de la hrana puţină (alt punct sensibil, ce pot face dacă eu mănânc mai greu, situaţie în care prefer să mănânc mai puţin decât să-i ţin pe loc pe ceilalţi?), am vomitat un pic. Mi-am revenit repede iar ceilalţi este posibil să nu fi observat nimic.

Un coleg de tură, în glumă, se plângea că i s-a deranjat părul. I-am sugerat să se bucure că mai are păr apoi el a spus că nu mai are replică. :)

La ceva timp după trecerea personalului am ajuns şi noi în gară, după ce ne-am despărţit de cei care lăsaseră maşina în Azuga fiind nevoiţi să meargă până la ea cu un mijloc de transport oarecare. Au gasit taxi, au considerat OK preţul şi au plecat. Am luat bilete apoi am mers la o cârciumă din apropiere la o pizza lichidă (din cauza timpului insuficient pentru prepararea uneia solide am băut-o sub formă de bere, vin fiert, cafea sau suc). Cei care mă cunosc mai bine ştiu sigur ce am ales să beau, nu-i aşa? :)

După ce am urcat în tren am rezistat o parte a drumului într-un colţ mai liniştit de vagon într-o încercare de semisomn dar mai târziu am preferat să mă ridic şi să revin lângă partea mare a grupului. Întoarcerea a fost marcată de bufoneriile lui Dio şi de o tânără din Mediaş, necarpatistă deocamdată, în apropierea căreia am ajuns să stau şi care s-a dovedit o surprinzător de interesantă parteneră de conversaţie. Ciudat a fost că de la acea bătrână de dimineaţă care era de părere că fiecare are un fir al vieţii de o lungime clar definită (aceasta părând un pic stresată de faptul că, după un negustor cu aspect aparte, ar mai avea de trăit vreo 17 ani) am auzit această tânără pasionată de muzica house spunând că o să trăiască atât cât va dori. Cine şi-ar fi închipuit o astfel de evoluţie a discuţiilor despre lungimea vieţii??? S-a nimerit ca ea să spună că ar vrea să meargă ca noi, pe munte, moment în care i-am recomandat să caute carpaţi.org. La despărţire, i-am reamintit de carpaţi.org şi am sugerat că ne-am putea reîntâlni cândva. :)

În Bucureşti am ajuns fără întârziere, aşa cum spusese mai devreme optimista din Mediaş (pe care, foarte spontan şi într-un context favorabil, un coleg de tură o întrebase dacă vrea să fie iubita lui :D ) şi, începând din gară şi continuând la metrou, ne-am despărţit rând pe rând. Am venit cu metroul până la Costin Georgian apoi pe jos spre casă. La câţiva metri de bloc, vomit din nou apoi urc.

Nici nu am ajuns bine acasă şi am văzut oamenii comentând pe tură. Am comentat şi eu, am desfăcut cât de cât echipamentul apoi am trecut la somn. M-am trezit după vreo 10 ore.

Ce ar mai fi interesant de spus? Despre echipamentul oamenilor mai mult de bine, poate cu o mică excepţie, combinaţia de blugi cu parazăpezi în care a venit o participantă (dacă ar fi fost mai rece sau vântul mai puternic mă gândesc că ar fi suferit de frig), despre participanţi în general numai de bine (cu o menţiune specială pentru Oana care, deşi se anunţase începătoare, consider că a mers suficient de bine), despre ritmul meu de mers consider că a fost satisfăcător, rămânând cu senzaţia că am fost aproape permanent în prima jumătate a grupului chiar dacă, uneori, a trebuit să mă forţez un pic pentru asta. Totuşi, neplăcută surpriză, am constatat din nou o jenă la genunchiul stâng care mă pune puţin pe gânduri. Mai apăruse jena asta şi în ianuarie 2010 dar între timp uitasem cu desăvârşire de ea...

Pentru o tură de revenire a fost exact ce-mi trebuia! Aşa cum comentam şi pe Facebook (apropo, medieşanca spunea că nu are cont Facebook deci, după cum spune lumea, nu există :D), vreme bună, oameni faini, traseu decent pentru o revenire după un an fără munte, condiţie fizică ceva mai bună decât bănuiam, cam aşa se poate descrie ziua de ieri.

Cu convingerea că mai erau lucruri importante, haioase sau pur şi simplu speciale de notat închei aici propunându-mi ca acest jurnal să capete şi o versiune mai scurtă pentru carpaţi.org