Revin pe munte...

După câteva zile în care m-am gândit la cât de uşor ne/ le este mie/ celorlalţi să mă descurajeze (aiurea construcţie, aş aprecia dacă fanii limbii române corecte mi-ar spune cum era cel mai bine să mă exprim), cât de uşor le este să mă enerveze celor din partea cărora, în alte împrejurări, m-aş aştepta să mă susţină, cât de greu îmi e mie să-mi permit să greşesc, cât de multe lucruri s-ar părea că nu îmi este permis să le fac dacă ţin cont de sugestiile (conştientizate sau nu) celorlalţi, ei bine, după aceste zile am avut un moment organizatoric după care... mi-am anunţat prezenţa în tura lui Ştefan.

După cum discutam cu câţiva oameni, simt nevoia unor ture lejere care să-mi permită să-mi recapăt condiţia fizică. După ce mi s-a eliberat în mod surprinzător ziua de sămbătă am intrat pe carpaţi şi... am văzut exact genul de tură de care aveam nevoie. Următorul pas a fost să "sap" după echipament (moment în care m-am lovit de "nu ştiu nici eu unde sunt parazăpezile" deşi eu le văzusem într-un vârf de băţ dar nu eram convins că sunt cele care-mi încap mie pe imenşii bocanci), să pun mai la îndemână haine pe care nu le mai folosisem de mult timp şi să anunţ că merg şi eu.

Deşi câteva luni muntele nu a mai reprezentat o prioritate pentru mine (şi, deşi recunosc că mi-a lipsit, nu mi-a produs prea mult stres lipsa de ture), constat totuşi că mai există un ceva greu de definit care mă cheamă acolo. Prin urmare, reaşezând priorităţi, plec. Poate la întoarcere îmi voi organiza mai bine viaţa.

Aş mai exprima o speranţă dar... acum îmi pare nerealistă... Nu mai cred că revenirea mea pe munte o va readuce pe ea în viaţa mea deşi ea-mi spunea cu ceva timp în urmă că aş putea cândva s-o văd în acţiune (sunt multe cuvinte care au rămas la stadiul de cuvinte deci ar putea ca şi cuvintele ei să rămână la acest stadiu) iar mie mi-ar plăcea să se întâmple aşa.

Poate voi avea timp pentru un scurt jurnal. Chiar că a trecut mult timp în care nu am mai scris despre munte...