duminică, 8 mai 2011

Cargo în Music Hall (6 mai 2011)

ALEGEREA CONCERTULUI

Încă de la începutul săptămânii eram în mare trilemă. Domnul ţapinar Tănase a avut grijă să transforme trilema în quadrilemă anunţându-mi un nou concert de-al lor. Aveam de ales vineri seară între a rămâne acasă, a merge la Trooper (trupă care mi-a devenit dragă după Stufstock 2009), a merge la Cargo şi a merge la Ţapinarii.

În ordinea distanţei de casă era logic să aleg Trooper urmând apoi Ţapinarii, Cargo şi Music Hall-ul fiind ultimii pe listă.

În ordinea impusă de starea de spirit (îmi cer iertare Ţapinarilor pe care-i puteţi revedea pe 10 iunie, la aniversarea de 10 ani), pe primul loc se afla Cargo apoi Trooper urmate de Ţapinarii.

Dacă aş fi respectat noua regulă care spune "profită de ocazie când un eveninemt interesant te cheamă într-un loc nou", atunci aş fi mers la Ţapinarii care concertau într-o cârciumă total necunoscută pentru mine, de pe Dacia.

Pentru că îmi propusesem să ascult de starea de spirit care era mai rock decât în ultimii ani, roackeru din mine a rămas doar în dilemă. Şi am ales trupa pe care nu o mai ascultasem de cel mai mult timp: Cargo.

DRUMUL

Termin cu munca, trec pe acasă, fac un duş şi, puţin după 21:00, plec spre Music Hall folosind o combinaţie de tramvai cu metrou. Nu mă grăbesc pentru că eram convins că 22:00 este ora adunării, concertul propriu- zis urmând să înceapă ceva mai târziu.

MUSIC HALL

Ajung pentru a doua oară în Music Hall (clubul pe care deja îl simpatizez nu numai dar şi pentru că este preferat de Steluţa), la intrare salut omul care-l completase miercuri cu chitara electrică pe Adrian Ivaniţchi, intru, în vestibul găsesc aglomeraţie. Bag de seamă că avem şi garderobă de data asta (lipsa garderobei o considerasem un element negativ pe vremea Cage-ului) iar la uşa care dă spre club omul cu biletele era aglomerat. Asta anunţa un concert cu lume multă, cu atmosferă incendiară, cu multe senzaţii faine. Deşi am ezitat decid să las la garderobă polarul gândind că în club o să fie ori prea mult, ori tocmai suficient încă un strat de îmbrăcăminte peste tricou.

Intru în sală cu biletul numărul 144 ceea ce mi-a sugerat că erau deja înăuntru 143 de oameni. Văd că mesele din faţa scenei au dispărut, fiind mutate în dreapta intrării aşa cum le ştiam de la Ţapinarii şi DarkWave. După cum bănuiam, atmosfera rock nu permitea mese plasate ca la Ivaniţchi. O notă bună pentru club şi pe tema asta.

O altă notă bună celor de la bar care au un al nu ştiu câtelea simţ care le permite ca atunci când te văd îndreptându-te spre bar cu o sticlă goală, să îţi pregătească sticla plină cu acelaşi produs, sticlă desfăcută cu o secundă înainte de a ajunge tu în faţa barului. Am mai sesizat simţul acesta la barmani dar de data asta parcă era îlustrat în cel mai apropiat de perfecţiune mod. Bravo, domnule! M-ai făcut să zâmbesc! :)

FOBIA SOCIALĂ

Pentru cei care nu prea înţeleg ce trăiesc eu pe plan psihic (cei pentru care fobia socială reprezintă o chestie atât de tehnică încât preferă să nu ştie nici măcar o parte din teoria care s-a născut din ea), spun cu ocazia asta că, dacă aş fi funcţionat ceva mai bine pe plan social, nu m-aş fi mulţumit doar să-l salut pe acel om de la intrare, alegând să şi schimb câteva vorbe cu el dacă nu din alt motiv măcar pentru a-i spune că am apreciat prestaţia lui din seara Ivaniţchi. Este adevărat totuşi şi că, dacă aş fi funcţionat mai prost, aş fi trecut pe lângă el ca pe lângă un stâlp, evitând să-i vorbesc sau să-l privesc.

Un alt moment în care domnişoara fobia s-a manifestat a fost cel în care am terminat ultima bere. Am ezitat până să o las jos dar până la urmă metoda Ariel mi s-a părut o formă de expunere mai puternică decât eram eu dispus să-mi asum în acel moment. Şi regret asta dintr-un motiv pur egoist: dacă în Music Hall reuşeam să aplic metoda Ariel puteam spune că am avansat promiţător de mult cu tratamentul fobiei sociale situaţie în care am puternice motive pentru a spera în îmbunătăţirea propriei vieţi, cel puţin din punct de vedere al socializării.

Despre ce este vorba în metoda Ariel? Citiţi aici, punctul 3!

PUBLICUL

Aşa cum mă aşteptam, publicul a fost numeros şi plăcut, aşa cum, fără să-l fi perceput neapărat astfel şi pe atunci, cred că era şi în anii liceului şi imediat după, în perioada în care mergeam mai des la concerte rock. De fapt amintirea unui astfel de concert, din cadrul Skip Rock 2005, mi-a dat un motiv în plus să revin la un concert Cargo. Atunci, în 2005, Kempes fugise din spital ca să cânte în deschidere la Iron Maiden...

Dincolo de grija cu care oamenii se mişcau în aglomeraţie, dincolo de faptul că, în apropierea scenei, au încăput mai mulţi oameni decât mă aşteptam (ştiu ce spun, deşi nu-mi era specific, de data asta am fost undeva în primele 5- 10 rânduri de oameni cam tot concertul), dincolo de femeile mai mult sau mai puţin frumoase din sală (aici mi se pare interesant să constat că, deşi nu erau toate tinere şi subţiri, nu am considerat-o pe niciuna urâtă), dincolo de pasiunea cu care cântau, despre public am reţinut în mod special trei aspecte:

1) În timpul concertului, din spatele meu se aude ceva de genul: Faceţi loc să treacă mireasa iar câteva clipe mai târziu, o tânără care tocmai se strecurase spre scenă spune Eu eram mireasa. M-a făcut să zâmbesc şi faza asta. Ce le trece unora prin cap numai ca să ajungă mai aproape de Cargo! :)

2) După concert, la intrarea în gangul care dă spre club, o bicicletă pe care o remarcasem la venire este urcată într-o maşină cu care s-a îndreptat spre casă. Mi s-a părut interesant că oamenii s-au organizat astfel încât să iasă şi bicla la plimbare dar să ajungă şi proprietarul acasă fără efort.

3) Câteva momente mai târziu, aproape să ieşim în Titulescu, un tip îmi cere să-l ajut să dea reply unui sms. Nu cunoşteam telefonul, eram suficient de obosit încât să nu mă concentrez prea mult la detalii, totuşi, lăsându-mă ghidat de el (care era probabil mai obosit ca mine şi nu se mai putea concentra la taste) reuşesc să transmit un reply cu mesaj gol. Îşi dă seama, îi spun că nu sunt sigur dacă gol a plecat dar că îmi pare rău dacă a ieşit aşa. Ne despărţim şi ne vedem fiecare de drum... Mai târziu mi-am dat seama că era logic ce spunea omul despre mesajul gol dar... dată fiind surpriza, ora târzie, abordarea prietenoasă... am considerat că omul nu o să rămână veşnic supărat pe mine şi că a fost suficient de rezonabil să-i spun că îmi pare rău dacă mesajul a plecat gol.

CONCERTUL

Deşi vârsta trupei (26 de ani, cu 9 ani mai puţin ca mine) şi popularitatea i-ar fi putut face să creadă că pot începe şi mai târziu, Cargo ne-a lăsat să-i aşteptăm mai puţin de o oră. Publicul aştepta calm, care cu berea, care cu sucul în mână, ascultând muzica bună din boxe care aproape că te făcea să uiţi că ai venit aici pentru un concert live (am mai avut senzaţia asta de uitare înainte de concertul Ţapinarilor din iarnă). Când apărea pe scenă omul cu tricou Cargo oamenii aplaudau intuind că va începe curând concertul.

Aproape de 23:00 concertul deja începuse. În prima parte, în care am şi notat deşi aglomeraţia şi berea din mână mă incomodau oarecum, s-au auzit piese pe care mi le aminteam deşi poate nu mai ştiam titlurile fiecăreia. Mi s-a părut interesant, după ce am terminat berea şi am scăpat de ea aşa cum mai văzusem pe cineva, lăsând-o jos aproape de picior, să aplaud într-o poziţie ciudată cu notesul într-o mână şi pixul în alta. Dacă în fotografiile făcute cu publicul apare pe undeva un notes aplaudând să ştiţi că al meu este! :)

Prima piesă a fost instrumentală şi, dacă nu mă înşel, era prima piesă de pe nu ştiu care album. Au urmat: Anarhia (cu un public incredibil de în formă pentru un început de concert), Aproape de voi (cântat cot la cot de trupă şi de noi), Hora mare pe motoare (pe care eu am auzit-o rar, o piesă ceva mai nouă probabil), Bagă-ţi minţile-n cap, Ziua vrăjitoarelor, 89, Brigadierii, Ţepeş. După asta trupa şi-a luat pauza de bere.

În prima parte a concertului cred că am trăit o stare vecină cu fericirea. Nu-mi dau seama exact din ce cauză ("suspectez" bucuria reîntâlnirii cu Cargo, senzaţia de redescoperire a tinereţii proprii în care Cargo reprezenta un reper important, faptul că muzica mă făcuse să uit de tot anii fără Cargo, ani trişti din motive pe care le ştiu unii dintre cei care mă urmăresc pe net de ceva ani) dar aproape mi-au dat lacrimile la Anarhia. Starea asta lacrimogenă s-a repetat şi în a doua parte a concertului de vreo două ori, înclin să cred că era mai degrabă o stare de bine cea care năştea dispoziţia lacrimogenă.

În pauză, Baciu s-a dat prin public părând să se simtă foarte bine printre noi. Un spectator (probabil fan Cargo mai nou) l-a întrebat dacă concertul va avea şi partea a doua. Un alt spectator sugera că s-a cântat cam tot ce era cunoscut iar prietenul său l-a lămurit că mai sunt o grămadă de piese care pot fi cântate, amintind cel puţin una supercunoscută, super de atmosferă, extrem de dinamica Batacanda.

Pauza s-a terminat, eu nu mai eram în stare să notez. Pur şi simplu trăiam momentul, ascultam şi priveam scena, publicul, trupa.

5 oameni, 3 chitări (chiar mai multe, cred, Bărar a cântat la cel puţin două), o clapă, tobe, oameni mai vechi sau mai noi în Cargo (eu îi ştiam din formula veche cu Kempes pe Bărar, Pilan şi Pup), ţigări fumate pe scenă, ţigări aruncate din public (pe Nu mai am ţigări, desigur), o brichetă salvatoare pentru ţigara lui Alin, Bărar lăsându-şi chitara într-o parte pentru a-l "îmbrăţişa" pe Baciu şi a cânta la chitara lui, piese una mai bună ca alta, dorinţa de a-i revedea curând.

FERICIRE

Mă gândeam după concert că a fost unul dintre cele mai fericite momente din ultimii 8 ani de viaţă, poate chiar cel mai fericit, trăit fără senzaţia că undeva, ceva este greşit. Sigur, aş fi preferat să nu merg singur la concert, să fiu însoţit de o domnişoară pe care s-o plac şi care să mă placă, o fiinţă cu care să am în comun mult mai multe lucruri decât pasiunea pentru Cargo. Sigur, aş fi preferat să ajung în patul ei după concert (simplul fapt că am plecat de la concert pe jos şi am ajuns încă destul de odihnit acasă îmi spune că aş fi făcut faţă şi în patul ei). Sigur că erau mici detalii care puteau fi trăite mai frumos. Totuşi, aceste mici detalii au ştirbit în foarte mică măsură plăcerea de a reasculta, după vreo 10 ani probabil, o trupă înfiinţată undeva la vârsta copilăriei mele şi descoperită de mine undeva în 1995.

Am înţeles la finalul concertului că exageram evitând Cargo după plecarea lui Kempes. Spuneam că Cargo a murit odată cu acel moment dar uite că în realitate trupa Cargo e vie, sună bine, a menţinut oameni în jurul lui Bărar, concertează, deschide concerte ale trupelor mari. Chiar dacă îi preferam şi eu cu Kempes (poate pentru că inconştient evocam astfel o perioadă fără griji) spun acum că voi mai asculta Cargo şi cu următoarea ocazie. Sper să revină curând în Bucureşti şi să aflu la timp de concertul lor.

Aproape de voi, cu Kempes:



Publicul Cargo a fost la fel de fain precum cel din videoclip la fiecare concert de-al lor la care am asistat. Apropo! La concertul de pe Băneasa am fost şi eu. A fost atunci o ploaie infernală, Cargo a cântat pe la 4 dimineaţa dar a meritat aşteptarea.

Pe curând, Cargo!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu