Apocalipsa după Mullin sau despre Darkwave.Ro Festival 2011

Pregătirea

După cum spuneam la începutul săptămânii, prezenţa mea la Darkwave.Ro Festival 2011 era sigură pentru că deja aveam biletul luat. Vineri seară mă aud cu Andrei şi îmi spune că, înainte de concert, ei vor să încerce un restaurant vegetarian (de fapt lacto-ovo-vegetarian aveam să constat). Îmi spune cu aproximaţie ce l-ar atrage acolo, eu sugerez că ar putea fi şi acesta un loc trendy unde să ai nevoie de rezervare pentru o masă cu atât mai mult cu cât era sămbătă seară, mai stăm să socotim şi timpul rămas între sosirea lor în Bucureşti şi ora la care trebuia să fim în Cage, ajungem la concluzia că este puţin probabil să ajungem şi la acel restaurant. Stabilim că ne auzim şi a doua zi ca să-mi spună la ce tren să-i aştept.

Sâmbătă ne auzim şi stabilim să-i aştept la gară la 18:00 urmând să mergem spre centru pentru a mânca/bea până la concert.

Mandala

Ne vedem la gară, coborâm la metrou, mergem în centru şi acolo... ne dăm seama că suntem aproape de Mandala. Sugerez să căutăm restaurantul după ce scoate Adi o hartă copiată de pe site-ul lor. Ne descurcăm până la un punct apoi începem să bălăurim aiurea pe străzi în timp ce eu aproape îmi pierdusem busola. Pe când renunţasem deja la ideea de a găsi Mandala, oamenii întreabă pe cineva şi, cu oarecare aproximaţie, suntem îndrumaţi către alt restaurant. Aici, surprinzător, era aproape închis. Totuşi, fără să mă fi lămurit eu exact către ce suntem îndrumaţi, ajungem înapoi de unde plecasem şi, mânaţi de curiozitatea lui Adi, mergem câţiva metri într-o direcţie pe care n-o abordasem iniţial. Puţin mai departe ne apare în cale chiar Mandala. După atâta căutat pe străzi pline de gheaţă pe care, dacă nu eram atenţi, ne puteam rupe gâturile, ne-a prins bine să ne oprim.

Intrăm, găsim masă liberă, primim meniul. Dat fiind că eu mănânc ce mănânc, nu am avut o alegere complicată: caşcaval pane sau cartofi prăjiţi sau gratinaţi? Caşcavalul nici nu-l observasem la prima răsfoire a meniului dar l-am observat un pic mai târziu. Ca băutură, dat fiind că era fără alcool, ne tenta pe toţi berea de ghimbir. N-am avut noroc aşa că, într-o jumătate de gând, mi-am propus să mai trec şi altă dată pe aici pentru a-mi satisface curiozitatea.

Mâncăm, bem, constatăm că atmosfera este plăcută, cu muzică dată foarte încet, calmă, cu culori plăcute, calde, fără fum, cu alţi clienţi implicaţi în discuţii potrivite cu specificul locului (am surprins întâmplător nişte frânturi de conversaţie despre planete şi semne/ simboluri asociate acestora). Nu ştiu în ce moment al discuţiei ajung să le spun despre frământările mele care s-ar exprima cam aşa: Mă gândesc să nu ajung, când voi avea vârsta părinţilor mei, să am o situaţie la fel de proastă ca a lor. N-aş vrea să fac atunci cumpărături în funcţie de ofertele de la Cora. Şi nu văd altă soluţie pentru asta decât să-mi fac un plan care să mă ajute să-mi cresc veniturile. Le-am spus pe scurt care este prima parte a planului, niciunul nu a afirmat că este un plan prost deci... aş avea un motiv în plus pentru a-mi face un plan al planului care să mă ajute să nu mai pierd poteca pe care mi-am propus să merg.

Terminăm masa şi ne întoarcem spre metrou. Concluzia mea: deşi nu am nici cea mai vagă idee dacă, sub ce formă şi când va mai apărea în viaţa mea o femeie, am pus deja Mandala pe lista locurilor în care aş invita-o.

Cage Club

Faţă de cele menţionate după prima mea vizită în Cage Club (vezi aici) nu pot preciza decât că, la Darkwave, au fost mai mulţi cei care s-au plâns de lipsa garderobei.

Publicul

Publicul a fost destul de numeros dar cred că ar mai fi avut loc ceva oameni în caz că ar fi venit. Am observat că au fost destule persoane care nu îşi luaseră bilet din timp, preferând să plătească intrarea în seara concertului.

Din punctul meu de vedere, poate pentru că sunt obişnuit să ascult alt gen de muzică în compania altui tip de public, unele persoane au exagerat un pic cu ţinuta parcă mult prea dark... Totuşi, erau mai mulţi cei cu aspect absolut normal, oameni despre care nu ai crede că ascultă aşa ceva dacă i-ai vedea întâmplător pe stradă. Aspectul de rocker cu care eram eu obişnuit era mai degrabă evitat de spectatori. Până la urmă cred că singurul rocker cu aspect clasic era unul dintre băieţii de la bar.

Am remarcat mulţi oameni care fotografiau. Printre ei, un tip care fotografia, vedea poza apoi, de cele mai multe ori, o ştergea pentru că era subexpusă. Mi-am amintit de comentariile lui Dugy pe tema asta, după concertul Tarja Turunen (vezi aici şi aici). Sincer să fiu cred că este necesară destul de multă pricepere pentru a face poze de calitate în concerte cu o "săpunieră". Ciudat mi s-a părut că omul pe care-l vedeam eu nu părea să umble la setările aparatului după un şir de poze nereuşite şi şterse. Mă gândesc că putea ajuta o schimbare de ISO sau undeva pe la EV Compensation...

Despre partea feminină a publicului am mai degrabă cuvinte de laudă. Deşi în special la femei am considerat că s-a exagerat cu ţinuta dark unele erau chiar frumoase. Acestea, cu chipuri plăcute şi, unele, cu trupuri mai mult decât atrăgătoare, au reprezentat un element important al spectacolului din public.

Ca să închei capitolul public tot cu femei amintesc de una observată de unul dintre amicii cu care eram, femeie despre care auzeam că stătea nemişcată chiar şi în cele mai agitate momente ale spectacolului. Deşi omul de lângă mine părea să critice atitudinea respectivă, eu nu am nimic împotriva ei. În definitiv, atâta timp cât nu-i deranjează pe cei din jur, fiecare este liber să se manifeste după cum crede de cuviinţă.

Sonorizarea

Din acest punct de vedere a fost ceva mai prost decât mă aşteptam. Au fost vreo trei porţii de microfonie destul de deranjante. În rest, dat fiind că am stat destul de aproape de scenă pe durata a două recitaluri, pot spune că că s-a auzit decent. Totuşi, nu ştiu de ce, mă aşteptam ca sunetul să fie perfect...

Concertul

Succesiunea trupelor care au urcat pe scenă a inversat ordinea de pe afiş.

Primii au fost cei de la tenek cu o muzică parcă prea calmă. I-am ascultat de undeva din spate unde aerul era cât de cât respirabil. Andrei cu Adi erau mult în faţă (asta pare să fie plăcerea lor dar, nu îmi dau seama exact de ce, nu pare să fie şi a mea). Am stat în preajma lor până când am considerat că mai în faţă m-aş simţi neplăcut. Un timp am stat în zona de mijloc apoi m-am retras în spate.



Înainte de al doilea recital, susţinut de cei de la Rabia Sorda, Adi mi-a sugerat să vin în faţă, lângă ei, pentru că din spate nu se vede bine. Am lăsat la o parte faptul că nu sunt extrem de interesat de acest gen muzical (prin urmare, nu sunt foarte interesat nici să văd exact ce se petrece pe scenă) şi l-am urmat. De aici am intrat ceva mai adânc în atmosferă.





Rabia Sorda au început provocator. În prima piesă solistul lor a folosit un instrument ciudat cu care scotea nişte zgomote destul de sinistre. Mi-a părut bine când am văzut că a lăsat la o parte acea ciudăţenie cu display şi câteva butoane. Mai departe au fost reprize serioase de dat din cap şi, uneori, de aplaudat conform sugestiilor "dresorului". Am constatat că prefer să fiu "dresat" de oameni de folk...

Văzând de aproape gesturile vocalistului m-am întrebat dacă acesta a văzut la viaţa lui un epileptic. Nu ştiu de ce, o parte din gesturile lui îmi sugerau o persoană cu dizabilităţi...

Se retrag de pe scenă, publicul îi cheamă înapoi insistent aşa că avem parte de un bis consistent.

Final de recital. Dacă tenek nu mi-au spus mai nimic, am constatat că Rabia Sorda mi-a rămas în memorie într-o oarecare măsură. Acum când scriu (luni, aproape de miezul nopţii), chiar Rabia Sorda ascult.

O mică pauză în care am rămas tot în faţă apoi au urcat pe scenă Project Pitchfork cei care, cu 15 ani în urmă, am citit că îi aveau ca trupă de deschidere pe cei de la Rammstein. Ca aspect, nu am fost deloc entuziasmat de albăstreala de pe capul solistului şi de îmbrăcămintea care părea a fi împrumutată de la un homeless. Ca muzică nu pot spune că m-au atins în mod deosebit. O parte din recitalul lor am fost atât de somnoros încât mi-aş fi dorit să mă aşez undeva. Totuşi, am supravieţuit eroic în picioare. Spre finalul recitalului, după ce a băut în câteva rânduri apă şi, într-un gest greu de acceptat din partea mea, şi-a "scuipat" cu ea colegul de la clape (o prezenţă masivă şi destul de sinistră), solistul a coborât în public şi a cântat o vreme de acolo. Un spectator pasionat de fenomen a profitat de ocazie pentru a se apleca la pieptul vocalistului iar fotografii au avut un subiect mai interesant. Am constatat de-a lungul timpului că momentele în care muzicienii coboară de pe scenă sau se aşează pe marginea ei sau practică altă formă de apropiere faţă de public au farmecul lor. Deşi, ca exemplu, am fost mai încântat când Zoia Alecu a coborât de pe scenă sau momentul în care Ză` Duff au cântat o piesă aşezaţi pe marginea scenei, pot spune că şi coborârea solistului de la Project Pitchfork a avut farmecul ei, având darul de a mă trezi din somn.



Trupa se retrage, se cere cu mai puţin entuziasm decât la Rabia Sorda un bis, oamenii revin să mai cânte ceva şi... urmează un moment pe care l-au criticat cei cu care am fost: un sunet de înaltă frecvenţă a fost lăsat să ne zăpăcească urechile pentru secunde bune. Pe mine nu pot spune că m-a deranjat în mod deosebit dar în jurul meu erau oameni care îşi astupau urechile.

Mai zăbovim în club pentru o vreme apoi ne îndreptăm spre gară de unde amicii mei urmau să se retragă spre casă cu primul tren al dimineţii.

Impresiile lor despre concert

Andrei şi Adi sunt cu adevărat pasionaţi de genul dark aşa că au putut să-şi dea cu părerea cu mai multă competenţă decât mine. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de primul festival de dark din Fabrica, la care am asistat tot împreună cu ei, de data asta totul a fost mai slab, de la calitatea trupelor la sunet, la organizarea clubului. Mă miram de preţul biletului iar ei apreciau că a costat exact atât cât merita. În 2009, mă uit pe bilet, am plătit 75 lei intrarea. Acum a costat doar 25 lei. Tot din sursă Andrei şi Adi am aflat că în 2009 au venit trupe care cântă pe bani mulţi, motiv pentru care şi biletul a fost scump. Interesant a fost atunci că Das Ich, vedetele serii, au avut primul recital al festivalului. Regulile cu care sunt eu obişnuit spun că cea mai tare trupă trebuie să cânte în finalul concertelor...

Cei doi s-au arătat mult mai supăraţi pe acel final cu frecvenţă ridicată care le-a rămas în urechi mult timp după ce ieşisem din club. Sesizând supărarea lor am venit cu o teorie legată de faptul că acel gen de muzică, în afara intenţiei de a distra, are şi rolul nedeclarat dar premeditat de a tâmpi ascultătorii.

Au mai comentat ei vocile care au sunat dur cam tot timpul deşi, din înregistrările ascultate de ei, reieşea că există şi pasaje în care vocea ar fi trebuit să sune melodic. Eu am sugerat că pe albume vocile pot suna şi melodic pentru că sunt intens prelucrate în studio. Live este posibil ca acei solişti să demonstreze exact ce pot adică puţin.

Concluzia lor a fost că este greu de presupus că vor mai veni la vreo ediţie Darkwave.

Am înţeles că aveau aşteptări mari de la Project Pitchfork dar au plecat de la concert dezamăgiţi de aceştia. În schimb, aveau cuvinte de laudă pentru cei de la Rabia Sorda.

Din vorbă în vorbă, mi-am reamintit senzaţia neplăcută pe care am avut-o după acel concert din Club A cu Penitent... Considerasem atunci că am asistat la un spectacol satanist. Între timp, după mai bine de 5 ani, am tras concluzia că acela nu era spectacol satanist pentru că, dacă ar fi fost, ar fi trebuit să existe şi o chestie contrară, dumnezeiască. Iar dacă am început să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu, este firesc să mă îndoiesc şi de existenţa satanismului.

Ca o concluzie la concluzie la concluzie pot spune că aş mai asculta aşa ceva dar nu prea des. Odată pe an pare suficient. În restul timpului prefer folk sau rock mai cuminte.

Discuţii bune de ucis timpul

După ce s-au epuizat impresiile despre concert, după ce Andrei, doborât de oboseală, aproape că adormise lângă noi, am avut parte de o interesantă conversaţie cu o tematică vastă, aşa cum îmi place mie... Construcţii, femei, sistemul sanitar, părinţi... Un amestec delicios care m-a ajutat să stau treaz până la pornirea metroului. I-am urcat în tren apoi am coborât şi eu la metrou, tocmai se deschideau porţile. Duminică, la 6 dimineaţa, eram acasă şi, aproape imediat, adormeam. M-am trezit peste aproape 8 ore, aproape de 14:00.

Mullin

Pentru cei care se întreabă care-i treaba cu Mullin, precizez că duminică am terminat Mesi@ (Andrei Codrescu, Editura Polirom) iar Mullin este personajul diabolic din carte.