Tarja Turunen la Bucureşti

După ce, pe 21 seara, datorită unei dereglări în sistemul Metrorex, am avut senzaţia că tocmai am ratat concertul Tarja Turunen (pentru cei care, ca şi mine, nu ştiau cum se pronunţă prenumele fiinţei acesteia, am sesizat din scandările cunoscătorilor din timpul concertului că j-ul se pronunţă i) din cauza plecării la munte (până la urmă n-am avut nicio pagubă majoră, doar mi s-a furat o zi din valabilitatea abonamentului şi, uitând că-mi luasem deja încă un abonament, m-am trezit duminică seară că am abonament şi pentru iulie- august, cu condiţia să ţin minte şi să reuşesc să păstrez cartela neşifonată), iată-mă luni ajungând la Sala Palatului pe o ploaie urâtă. Pe drum îmi luasem porţia de merdenele şi, spre suprinderea mea, am constatat că ultima n-am mai putut s-o mănânc. Am pus-o în rucsac şi... o să vedeţi mai târziu ce s-a întâmplat cu ea.

Sub umbrelă am scăpat cât de cât uscat dar, din cauza temperaturii ridicate, efectul redus al ploii a fost compensat de transpiraţie. Am avut momente în care mă simţeam murdar din cauza asta. De fapt pare să fi fost genul de gând care m-a împiedicat să abordez acea fată... Cu ţăcă nu te pui! Bine zicea Mădălina! Nu contează dacă este vorba de acţiune sau de non-acţiune, ai oricum nevoie de o motivaţie...

Cum de am ajuns la acest concert? Am putea spune că din întâmplare. Pe 3 aprilie 2009 am primit pe mail newsletter-ul myticket. Am văzut, m-a atras, mi-am verificat bugetul şi... am comandat. Pe 9 aprilie lansasem comanda şi apoi, cu oarecare nerăbdare, am aşteptat. Deşi se preciza că am de aşteptat până la 21 de zile lucrătoare livrarea s-a făcut câteva zile mai târziu. Dar, atâta vreme cât nu plătisem încă nimic, nu era aşa mare tragedia dacă nu mi-ar fi sosit biletul din pricina cine ştie cărei încurcături. Dar, biletul venind într-un final fericit, am ajuns şi eu la concert...

Pe la 19:30 ajung în sală, iau o apă plată apoi mă îndrept către locul meu. Sector A, rândul 6, locul 32. S-a dovedit că am ales bine un loc pe-acolo... Am avut vizibilitate aproape perfectă şi persoane faine în vecinătate. Chiar lângă mine, în stânga, a stat o fată cu un chip tare plăcut. Legat de ea ar fi singura “pată” lăsată de concert. După ce am rugat-o să îmi facă loc să mă aşez pe locul meu n-am mai reuşit să-i adresez niciun cuvânt... Deşi “vocea” îmi spunea că trebuie să conversez cu ea, m-am aşezat şi am citit câteva pagini din Pendulul lui Foucault (apropo, am ajuns pe la pagina 400 deci s-ar putea să n-o termin până la deadline-ul BookFrenzy) în timp ce ea răsfoia revistele primite în sală. Din când în când îi mai aruncam câte-o privire dar... n-am putut să fac mai mult :(

N-am citit prea mult. Pe la 19:50 am pus cartea în rucsac şi am început să studiez atmosfera din sală. Spre surprinderea mea, sala nu părea că se va umple. Totuşi, la începutul concertului, am sesizat că erau ocupate şi o grămadă de locuri din spatele sălii. Este posibil ca o parte dintre plătitorii de bilet în spatele sălii să fi “emigrat” în spaţiul din faţa scenei şi în spaţiul dintre rânduri pentru o mai bună vizibilitate.

Vorbeam de partea de public aflată în imediata mea apropiere... Public fain şi, într-o oarecare măsură, cunoscător. În faţă, în stânga, o tipă cu plete faine. În dreapta o doamnă care am avut senzaţia că ar fi mama fetei aflate un loc mai departe. Aceasta din urmă părea veche ascultătoare de Tarja. O grămadă de oameni purtând tricouri cu Nightwish. Aparate foto care pozau în neştire. Un adevărat concert Camera Frindly, aşa cum scria şi pe site-ul oficial Tarja Turunen. Pentru genul acesta de artişti, permisivi cu publicul, tot respectul!

Unele mici detalii de atmosferă mi-au reamintit de DarkFest... Da, m-am simţit bine. Au fost aproape două ore de muzică bună. De când mi-am comandat biletul, ştiind că Tarja cântă şi operă, m-am tot întrebat cam cum va suna concertul de la Bucureşti. Ei bine, a sunat când blând, când rock... Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut mai mult un spectacol de operă, probabil că nu... Despre ce s-a cântat n-am prea multe a spune. Titluri de piese nu ştiu, poate aş recunoaşte câteva piese cântate la Sala Palatului dacă aş avea răbdare să ascult toate piesele ascultabile pe site-ul dedicat ultimului album. Aşa cum miercuri seară am recunoscut Poison. Au fost totuşi câteva chestii care mi-au rămas în mod deosebit în memorie. Momentul piesei în primă audiţie (If You Believe?) cântată doar de Tarja la voce şi clape. Solo-ul de tobe de-a dreptul fenomenal. Chitaristul negru, stilul în care s-a apropiat acesta de public coborând, dacă nu mă înşel, chiar în spaţiul dintre scenă şi primul rând de scaune. Fapt este că, pentru o vreme, a dispărut de pe scenă. De la înălţimea mea doar am dedus că se afla atunci în mijlocul publicului. Ar mai fi şi chitaristul din Brazilia care, pentru vreo două piese, a renunţat la chitara electrică în favoarea uneia clasice. Ca şi altădată, m-am surprins urmărindu-i degetele dansând pe grif. Violoncelistul a fost o prezenţă destul de discretă atât ca prezenţă scenică cât şi din punct de vedere muzical. Sau n-am auzit eu exact ce se auzea din violoncel. Fata de la clape, deşi era cea mai apropiată de mine, n-am observat-o prea atent. Iar despre Tarja... ce-aş putea spune? Uneori părea a recunoaşte câte o persoană din public, dacă e să judecăm după insistenţa cu care privea în unele direcţii. Avea un stil aparte de a controla aplauzele. Afirma că îi place limba română dar din păcate nu ştie decât câteva cuvinte. Iar româna ei, atâta câtă era, suna bine. N-a confundat, ca vocalul de la Iron Maiden la acel Skip Rock, Bucureştiul cu Budapesta. A fost suficient de dinamică încât publicul situat în primele rânduri s-a simţit băgat în seamă indiferent dacă se afla mai în stânga, central sau în dreapta scenei. Sesiunea foto de la final a fost impresionantă. Cred că e prima dată când văd, artişti şi public, fotografiindu-se reciproc la final de spectacol. Înainte de final, mult cerutul şi aşteptatul bis... Deşi ştiam că Tarja trebuie să revină pentru câteva minute pe scenă, timpul scurs între dispariţia şi reapariţia ei pe scenă m-a făcut să mă gândesc, cu regret, că nu va reveni. A revenit. A fost frumos! Genul de concert în timpul căruia uiţi de toate belelele... Cam scump pentru bugetul meu dar, din când în când, merită să fi un pic excentric.

Deşi aveam senzaţia că voi urmări concertul aşezat pe scaun n-a fost aşa. Nu neapărat din spirit de turmă (în definitiv mai erau câteva persoane care stăteau pe scaun), mai degrabă pentru că nu simţeam nevoia să mă aşez. Au fost două ore în care a fost o plăcere să stau în picioare. Două ore emoţionante, şi nu mă refer aici doar la domnişoara din stânga. Pur şi simplu atmosfera de acolo nu era un lucru obişnuit pentru mine. Deşi nu mai cred cu tărie în ideea de suflet, concertul Tarja Turunen a reprezentat o manifestare plăcută a sufletelor adunate acolo, artişti şi public.

Plec spre casă. Ploaia se oprise dar, până să ajung la metrou, a pornit-o iar. Am scos umbrela şi am ajuns să mă bucur un pic că n-am invitat acea fată la o bere. Ploaia oricum mi-ar fi tăiat tot elanul... Şi totuşi, “vocea” mi-a spus aproape tot concertul: “la final, îmbrăţişeaz-o şi întreab-o dacă are chef de o bere”. N-am ascultat. Am privit doar cum se depărtează şi, până la urmă, am pierdut-o din ochi... Rămâne totuşi plăcerea de a fi urmărit un concert bun lângă o fată drăguţă.

Asta a fost! Admiţând că episodul acela ar fi putut însemna un început de relaţie prefer să spun că am amânat momentul. Pentru că un sec am pierdut-o şi pe asta mi se pare prea pesimist. Şi încerc să mă feresc de pesimism.

Profit de ocazie şi fac o referire la unele comentarii de pe blogul folkfrate (vezi aici: http://folkfrate.blogspot.com/2009/06/opinie.html ). Într-o oarecare măsură Sorin poate să aibă dreptate (comentariul nr. 9). Acolo, în Iron City, nu sunt neapărat cântări profesioniste. Dar, dat fiind costul biletului la un eveniment de amploare (cum este, spre exemplu, concertul Faith no more din august, cum a fost concertul Tarja şi cum sunt încâ câteva în fiecare an) este aproape inaccesibil unora cu salarii indecent de mici (sau altora încă studenţi neangajaţi, cu părinţi având salarii mici) atunci singura cale pentru a evada din când în când în lumea muzicii sunt cântările gratuite sau pe bani puţini din cluburi. Iar aceste cântări au farmecul lor, indiferent dacă vorbim de bilete de 10 sau 15 RON, în 100 Crossroads, pentru un Emeric Imre sau Eugen Avram sau de cântările gratuite din Iron City (de la care, doar din cauza unor episoade depresive, am absentat în ultima vreme). Şi eu am fost în Iron City! Şi eu am scris (pe blogul de pe Yahoo 360) cronici. Tot eu... uite că pot urmări şi un spectacol serios, organizat aşa cum ar vrea Sorin să se întâmple şi în Iron.

Tot legat de acea postare, nu mă prind nici acum dacă ultimul comentariu se dorea în favoarea sau împotriva echipei Folk Frate. Dar măcar e superb scris. Întâmplător, indirect, am avut ocazia să-l cunosc pe Claudiu. Mi-a plăcut să-l văd comentând şi despre folk.

Ar mai fi în acele comentarii încă o chestie interesantă. De fapt, pentru mine, aproape enervantă. Se sugerează că persoanele mai greu adaptabile social sunt condamnabile. Ca individ suficient de timid, singuratic, retras, necomunicativ încât să nu mă pot integra prea bine în grupuri declar totuşi că în Iron City m-am simţit bine chiar şi în serile în care am mers singur şi, de obicei, nu am scos prea multe cuvinte cu iz de conversaţie. Şi mă-ntreb, oare chiar trebuie să mă simt prost doar pentru că nu sunt la fel de adaptabil ca ceilalţi???

Gata! E cazul să şi postez cronica asta... Şi aşa am întârziat cam mult...

Link-uri:

Site-ul oficial Tarja Turunen: http://www.tarjaturunen.com/index_en.php

Albumul My Winter Storm: http://www.mywinterstorm.com/flash/index.php?lang=en

Poze de la concert: http://dugy.eu/concert-tarja-turunen-la-bucuresti/

Tarja Turunen Chanel: http://www.youtube.com/user/TarjaTurunenChannel