Adrian Ivaniţchi, ziua a doua

Deşi, marţi seară, auzind de concertul din Music Hall, am spus că, pentru mine, e cam la capătul pământului, aseară m-am gândit că Adrian Ivaniţchi vine destul de rar să cânte în Bucureşti aşa că merită să-mi mai scurtez o noapte.

Stau la birou până termin răspunsul la un e-mail important apoi o iau din loc, fără grabă, spre fostul Cage Club. Eram curios atât să văd cum va evolua concertul în comparaţie cu cel de marţi cât şi să văd cum arată clubul în noua haină.

Încă nu ştiu ce aranjament al meselor este folosit în serile de vineri, de rock (apropo! vine cineva la Cargo?) dar în serile calme mesele sunt aşezate atât în partea dreaptă cum te uiţi la scenă (aşa cum erau şi pe vremea Cage-ului) cât şi în stânga. Am ales să mă aşez nici prea în faţă dar nici în spate, în faţa scenei. Dat fiind că în varianta Cage am avut câte ceva de criticat la toalete (detalii aici), am verificat şi acum cum stau lucrurile şi, în afara spaţiului strâmt, nu am mai avut ce reproşa. Se simte renovarea. E adevărat că renovarea nu se simte numai în confort, se simte şi în preţurile de la bar, mai mari decât pe vremea Cage-ului. Dar domnia se plăteşte, nu-i aşa? :)

Concertul a început, primele piese fiind cântate mai mult pentru mine şi oamenii de la bar, restul celor deja prezenţi în club fiind, din păcate, cantitate neglijabilă. În situaţia asta nu m-a mirat că Ivaniţchi m-a reperat imediat după ce a urcat pe scenă.

-Eşti aici? M-am liniştit!

Concertul a început cu Lungul drum (nu mi-o aminteam, poate că nici nu o auzisem până atunci) şi a continuat cu două balade, Balada lui Mil şi Balada gureşei Coquette. Mai departe, Amintirea paradisului, Arsura (reluată peste ceva timp pentru un spectator întârziat), deja cunoscuta Tânăr şi acum (Şi totuşi, mai cred în pereche?).

A urmat Şi totuşi există iubire, piesă pe care "auzeam" publicul din Vama Veche de la Folk You 2008. Era fain să nu am nevoie de imaginaţie pentru a auzi publicul. Era fain ca publicul să fie acolo, lângă mine, în faţa scenei.

După o introducere care m-a făcut să mă gândesc la Scrumbia afumată Ivaniţchi s-a răzgândit şi a ales o piesă supercunoscută, Amintiri cu haiduci. De aici atmosfera s-a încins într-o oarecare măsură şi a rămas aşa până la finalul concertului. Programul de coveruri a avut succes, publicul a devenit mai implicat, au mai fost cântate două piese în varianta om+ chitară (Vremuri şi La fereastra ta).

Următoarele, dintre care am notat Câmpuri aurii, Knocking on a Heaven Door, Andri Popa, Blowing in the Wind (aici vocea a fost a omului nou urcat pe scenă la început şi a lui Ivaniţchi în a doua parte a piesei), Cântecul bufonului au fost cântate cu două chitări (a lui Ivaniţchi şi a unui tip care scotea sunete faine din chitara electrică) şi, uneori, pe două voci.

Cel puţin această parte de coveruri supercunoscute ar fi fost cu siguranţă pe placul multor amatori de muzică bună. Aşa cum făcea şi Alina Manole acum ceva ani, după un concert Cantos cu public puţin, regret şi eu faptul că un artist care a dovedit în două concerte că are atât piese proprii foarte bune cât şi capacitatea de a prelua şi de a interpreta într-o manieră plăcută piese supercunoscute ale oamenilor care, pentru o generaţie sau alta, au reprezentat repere importante din punct de vedere muzical, regret deci că în jurul acestui artist nu s-au adunat mai mulţi spectatori.

La final, încerc să refac firul evenimentelor în urma cărora am ajuns să-l cunosc pe Adrian Ivaniţchi. Prima dată cred că am auzit de el în vechea emisiune radio a Teodorei Ionescu (Folk pur şi simplu de pe Antena Bucureştilor), emisiune pe care o ascultam săptămânal. Firesc, Teodora Ionescu difuza cea mai cunoscută piesă a lui Ivaniţchi, Arsura.

Peste ani l-am prins probabil în ceva recitaluri la Om Bun iar în 2007 (nu cred să mă înşele memoria) l-am reţinut ca prezentator la acelaşi Om Bun, ocazie cu care a introdus-o pe scenă şi pe Ioana Munteanu care, zic eu, a avut o prestaţie lăudabilă în concurs.

A urmat Folk You 2008 unde am constatat că Adrian Ivaniţchi are multe piese plăcute pe care, cred, abia atunci le descopeream cu adevărat, până atunci ele trecând mai degrabă nebăgate în seamă prin urechile mele.

Până la concertele de zilele trecute aproape că uitasem de el dar mi-am reamintit Arsura când am citit de concertul din Mojo. Îmi pare bine că am profitat de amintirea acestei piese şi m-am lăsat dus de ea la cele două concerte, din Mojo şi din Music Hall. În Mojo, având ocazia să-i strâng mâna, mi-am dat seama că este cel mai experimentat folkist căruia i-am fost prezentat până acum. În Music Hall am aflat că am fost reţinut şi, probabil, voi fi recunoscut şi la următoarea ocazie în care-l voi asculta.

Mă întreb acum câţi ani de folk are Adrian Ivaniţchi în spate dacă doar de la lansarea albumului Amintirea paradisului au trecut deja 12 ani...

Sper să revină în Bucureşti curând! Este posibil să îi urmăresc concertele de club aşa cum, cu câţiva ani în urmă, îl urmăream pe Emeric Imre. Adevărat, pasiunea pentru Imre a scăzut în intensitate (ca să fiu sincer nu mai ştiu sigur când am fost la ultimul concert de-al lui dar cred totuşi că era toamna 2009 când am mers la concertul său din Iron City) dar cu siguranţă nu a dispărut de tot. Doar că s-a schimbat contextul în care-l ascult...

Sper să ne revedem curând, Adrian Ivaniţchi!