1 mai, seara, primesc obişnuitul anunţ despre concertul E- Folk de marţi, din Mojo. Urma să cânte Adrian Ivaniţchi alături de Eugen Avram. Dacă Eugen Avram am mai auzit din când în când, inclusiv în atmosfera de sufragerie nefumătoare din Mătăsari, Ivaniţchi nu mai auzisem de foarte mult timp, probabil de la Folk You 2008. Era clar că merită mers la concert.
Vine ziua de marţi, nu mă simţeam nici prea bine, nici prea rău, nici prea liber, nici prea ocupat aşa că am lăsat pe seară decizia legată de felul în care voi petrece finalul zilei.
Verdict final: ajung în Mojo. Pe drum văd o tânără pedalând cu chitara în spate. Interesantă imagine! :) Găsesc în Mojo o atmosferă suspect de calmă. Dacă nu aş fi văzut destul de repede artiştii serii mişunând prin club aş fi putut crede că a apărut în program o modificare de care nu am aflat. Mă apuc să torc gânduri în aşteptarea concertului.
Eugen Avram urcă pe scenă, am crezut că mai are ceva de verificat la sunet dar... urcase ca să cânte deja. Fără playlist, aşa cum am senzaţia că procedează la fiecare concert. De aici rezultă că piesele se succed mai mereu într-un mod surprinzător. De data asta a cântat:
Mi-e dor de tine, o piesă despre care am constatat aseară că este... trebuincioasă. În fiecare zi TREBUIE să ai ceva de spus... Aşa să fie? Sau sunt de vină eu pentru că tratez cuvintele într-un stil prea concret? :)
Cântec şoptit, o clasică Poesis pe care cred că a auzit-o cel puţin 1 % din populaţie (mă gândesc aici la posibila exagerare a acelui grup Facebook care se referă la cei doar 1 % care NU ascultă manele).
Dacă ai ghici, înainte de care Eugen Avram preciza că sunt piese pe care el nu le poate cânta pentru că se plictiseşte de ele înainte să le termine (Mielul a fost dat ca exemplu).
Indiferent, a doua piesă marca Eugen Avram a serii, urmată de Hai noroc, Cântec pentru tine (îmi amintesc acum cum Mi aştepta hit-ul la teatrul de vară, la acea seară folk la care ne-am văzut prima dată în urmă cu vreo 2 ani dacă-mi amintesc corect) şi Te-aş înţelege din priviri.
A urmat o piesă care mă enerva crâncen înainte dar care acum am rumegat-o încet şi am constatat că nu are efecte cu adevărat negative: Cadoul visat.
S-a auzit apoi o dedicaţie de la Vali Sterian pentru guvernul actual: Cântec de oameni.
Trecerea către recitalul lui Adrian Ivaniţchi, artistul pentru care venisem în mod special în Mojo, Eugen Avram a făcut-o prin clasica piesă a lui Dan Andrei Aldea, Om bun.
Surprinzător, Adrian Ivaniţchi a început recitalul cu cea mai cunoscută piesă a sa: Arsura. Gata? Putem să plecăm acasă? D
S-a continuat cu Balada lui Mil urmată de Amintirea Paradisului.
A existat şi o piesă nouă pe care chiar n-o ştiam: Tânăr şi acum. Totuşi, un search rapid ne arată că piesa este cântată de vreo doi ani. Poate era în Bucureşti cântată pentru prima dată... Mai cred că există viaţă socială???
Următoarea piesă mi-a atras atenţia prin titlul pe care nu-l înţelesesem din prima: Rondelul sfintei fără sfânt. După Rondel a venit războiul la Amiază. Plâng melodios doamnele cu voal?
La cererea unei fiinţe dintre nedrept de puţinii spectatori a urmat o piesă veselă. Adrian Ivaniţchi a ales Scrumbia afumată cu un text haios, oarecum previzibil, tradus dintr-un autor francez dacă am reţinut corect. În cea mai deprimantă stare posibilă şi tot zâmbeşti un pic dacă auzi Scrumbia afumată. Bine, nu era cazul meu, venisem suficient de bine dispus încât nici piesele ceva mai triste nu au reuşit să mă arunce-n melancolii...
Era un mare perete alb, gol, gol, gol
De perete o scară, înaltă, înaltă, înaltă
Şi jos, scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El vine ţinând în mâinile sale, murdare, murdare, murdare
Un ciocan greu cu un cui, ascuţit, ascuţit, ascuţit
Şi un ghem de sfoară gros, gros, gros
El se suie pe scara înaltă, înaltă, înaltă
Şi bate cuiul ascuţit toc, toc, toc
Sus pe marele perete alb, gol, gol, gol
Dă drumul ciocanului care cade, cade, cade
Leagă de cui sfoara, lungă, lungă, lungă
Şi de capătul ei scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El coboară scara înaltă, înaltă, înaltă
O ia cu ciocanul greu, greu, greu
Şi apoi pleacă departe, departe, departe
Şi de atunci scrumbia afumată uscată, uscată , uscată
La capătul acelei sfori lungi, lungi, lungi
Lin se leagăna mereu, mereu, mereu
Am compus această poveste simplă, simplă, simplă
Ca să se înfurie oamenii gravi, gravi, gravi
Şi să se bucure copiii mici, mici, mici
Şi să se bucure copiii mici, mici , mici
Sursă text: http://www.versurimuzica.ro/Scrumbia_afumata-versuri-Adrian_Ivanitchi-3499-313069
Au urmat câteva minute de neatenţie din care am reţinut felii de text: un stingher, alt stingher nu pot face doi... unu şi cu unu fac doi oameni singuri, asta am ajuns după care am "citit" o Fişă personală. Eu sunt din neamul lui Făt Frumos? Piesa asta o reţinusem dintr-un alt concert, probabil de la acel Folk You sau poate de la vreun Om Bun...
Ivaniţchi ia o pauză de care profită Eugen Avram, în avantajul puţinilor spectatori. Cu prima piesă din partea a doua a recitalului său îmi dă ocazia să revin asupra unui moment din mai 2004 în cara Fata pe role (simbol al primăverii, ca şi ghiocelul, conform sugestiei lui Eugen Avram) N-A trecut în viteză şi NU mi-a zâmbit... Viteză nu avea cum să aibă deoarece evolua prudent, agăţată de braţul meu iar de zâmbit... oare mi-o fii zâmbit vreodată? Oricum, într-o oarecare măsură (în sensul că pe role o fată este parcă mai atrăgătoare, corpul ei fiind mai bine pus în valoare), piesa asta ar putea să vorbească şi despre fata pe bici(cletă). Spun asta poate şi pentru că atunci aveam fata pe role în stânga şi bicicleta în dreapta, două fiinţe în egală măsură de reci şi colţuroase. Poate sunt puţin nedrept cu bicicleta când scriu astfel. :D
A urmat o poveste despre Încredere. Oare e rezonabil ce spune Eugen Avram? El spune că gelozia nu există pentru că, dacă sapi în spatele ei, găseşti o problemă de încredere...
A doua parte a recialului Eugen Avram s-a terminat cu Regăsire.
Revine Ivaniţchi pentru câteva piese... Într-una idioţii au arme... cel mai greu se procură o pâine...
Finalul, cu coveruri, conţine Yesterday şi Knocking on a Heaven Door.
Ultima piesă, Cântecul bufonului, l-a readus pe scenă şi pe Eugen Avram. Şi gata!
Mai trec câteva minute cu strângeri de mână şi cuvinte spuse sau auzite. Amestec de bucurii (Eugen Avram spunea că este cel care i-a propus lui Adrian Ivaniţchi să cânte în Mojo înaintea concertului de azi, ora 20:00, din Music Hall), tristeţi (dacă ştia că o să fie concurenţă între concertul din Mojo şi cel cu Pasărea Colibri la care se pare că au mers mai mulţi spectatori, Eugen Avram nu i-ar mai fi propus lui Adrian Ivaniţchi să vină cu o zi mai devreme în Bucureşti), îngrijorări (în ziua de azi nu mai ai curaj să-ţi laşi copilul singur), laude (la adresa instrumentelor şi a aparaturii folosite în Mojo pentru sunet), schimb de experienţă despre serile folk organizate în diverse locuri de oamenii adunaţi pentru o seară în Mojo... Peste toate, constat din nou că-mi face plăcere să strâng mâna unui om de folk. Probabil voi avea plăcerea asta încă multă vreme de acum încolo...
Printre cele deja menţionate alte cuvinte...
-Ce mai faci?
-Destul de bine.
-Mă bucur să aud asta.
-Am ceva planuri care pot să reuşească. Dacă ies e bine, dacă nu ies încerc şi altceva. Sunt şi probleme, lucruri care merg prost dar trec mai uşor peste ele.
-Să ştii că sunt oameni care au mult mai multe probleme.
-Ştiu dar nu mă compar cu ei. N-o să-mi compar niciodată problemele cu cele ale aurolacilor din canale. Mă uit şi eu cât de cât la nivelul meu sau chiar mai sus.
-Ştiu că erai cu creierii în toate părţile...
Aşa e... între timp mi-am mai adus acasă părţi de creier iar acum sunt centrat pe mai puţine probleme şi le tratez cu ceva mai multă coerenţă şi consecvenţă... Nu-i perfect dar e mult mai bine...
Poate ajung şi în seara asta la concertul lui Ivaniţchi (vezi afişul în stânga-sus). Iar dacă nu ajung eu sper să ajungeţi măcar voi. :)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu