Viaţa între două sanatorii cu doctori în grevă

Au trecut nişte luni de la primul episod foarte furios pe care am simţit nevoia să-l consemnez. Pe aici nu am apucat să scriu despre el dar acesta există şi sub formă de draft de postare. Poate cândva, într-o rememorare a episoadelor furioase, să povestesc şi despre acea seară de dinaintea primului meu concert Ză`Duff (aniversarea lor de 6 ani, acum îmi dau seama că Ză`Duff s-a născut la 20 de ani după Cargo).

Ideea e că, după momentul resimţit ca fiind fericit (concertul Cargo povestit în postarea precedentă), a venit seara de duminică în care micile furii din ultimele zile, adunate, s-au revărsat. O vorbă de bine răcnită către o felie rebelă de brânză care nu dorea cu niciun chip să stea pe cuţitul pe care încercam s-o scot din pungă. Brusc, casa a tăcut, cineva a întrebat ce se întâmplă după care şi-a aşezat în frigider sandwich-urile care se năşteau, altcineva a plecat ca să se ferească de "monstrul" în care intuiesc că aprecia că mă transformasem.

Fugă... am constatat în ultima vreme că fuga pare reacţia potrivită doar atunci când simţi că nu eşti îndeajuns de calm şi de instruit încât să sugerezi o rezolvare. Pentru că, la rândul meu, îmi pierdusem calmul, am ieşit şi eu să iau o gură de aer.

Se adunaseră câteva chestii, mai mărunte sau mai mari...

O persoană de la job căreia nu-i permit să comenteze chestii petrecute cu ceva vreme înainte de descălecarea sa în firmă a profitat de un cuvânt de-al meu (neinspirat, ce-i drept! am senzaţia că este necesar să învăţ să nu mai pronunţ în firmă cuvinte în plus faţă de cele strict necesare în comunicarea profesională) şi mi-a adus aminte de o fază de tot rahatul care, măcar cu titlu de fantomă, tot îmi mai influenţează prezentul. Mi-e scârbă de tine, Păunescule! Şi mort reuşeşti să-mi provoci silă...

Diverse faze care m-au făcut de multe ori să spun că eu, spre deosebire de alţii care îşi iau salariul pe frecat p***, îmi iau salariul (al dracu` de mic, fir-ar mama ei de viaţă!) pe muncă. Au remarcat şi alţii importanţa forţei de frecare din perspectiva salarizării dar ei sunt prea mici şi, în plus, chiar mi-au atras atenţia că mi-ar putea fi doar falşi aliaţi.

La muncă, începând cu şefii care nu pot să înţeleg după ce criterii judecă şi terminând cu singurul om care mi se subordonează (ei da, măcar în acte îţi sunt şef chiar dacă nu-ţi place şi, din păcate pentru mine, reuşeşti să demonstrezi că tu şi închipuitele tale boli şi necazuri conduceţi) şi care spumegă des şi din nimic, mă lovesc de diverşi demni potenţiali clienţi ai sanatoriilor.

Am ajuns să generalizez. Uneori sunt atât de convins că favoritismele, incompetenţa, indiferenţa, atitudinea pupîncuristă le voi întâlni oriunde m-ar putea purta viaţa profesională, încât mi se pare zadarnic să mai încerc o recalificare, o certificare, o licenţiere sau orice alt act de acest gen, act care într-o societate care ar funcţiona cât de cât cinstit ar avea mari şanse să te ajute să avansezi din punct de vedere profesional şi financiar.

Pe acasă pe zi ce trece detectez mai multe erori comportamentale şi de gândire. Acasă sanatoriu, la muncă sanatoriu, aproape că sunt mai acceptabili oamenii cu care interacţionez mai mult sau mai puţin întâmplător în afara celor două spaţii în care îmi petrec mai bine de jumătate din viaţă.

Partea proastă este că atât în casa sanatoriu cât şi la biroul sanatoriu doctorii fie sunt incompetenţi fie, mai degrabă sunt tentat să apreciez asta, sunt în grevă. În condiţiile astea sunt singurul care încearcă să îşi instaureze normalitatea şi rezonabilul în propria viaţă. În situaţia asta, deşi eforturile mele există, simt că adversarul format din suma tuturor neadaptărilor din jur este prea puternic. Şi atunci ajung să mă întreb dacă merită să fac efort doar pentru a nu înjura, scuipa sau lovi diverse persoane cu care, sigur se va găsi cineva să spună asta, am INTERESUL (???) să menţin dacă nu relaţii amicale măcar relaţii paşnice.

Încerci să ajuţi, încerci să ameliorezi mulţimea de probleme, oferi cu linguriţa porţii foarte mici de cunoaşere, porţii dificil (dar nu imposibil, doar ţi-ai demonstrat deja tu ţie asta) de digerat în speranţa că vorbele tale vor fii cândva băgate în seamă şi că lucrurile vor fi ceva mai bine puse la punct într-un nu foarte îndepărtat viitor. Şi cum ţi se răspunde? Parcă ţi se răspunde cu mai multe gafe, cu mai multe ocazii pentru acumularea furiei, cu mai multe ocazii de descurajare. Şi iar te întrebi dacă eşti unicul interesat în provocarea unor schimbări, dacă este chiar atât de firesc să te sacrifici pentru un scop care până la urmă ajunge mai degrabă să te întristeze decât să te bucure. Cauţi soluţii şi acumulezi în schimb noi şi noi nemulţumiri.

Te nemulţumeşte să auzi bocete cauzate de despărţirea de o p****, bocete care te duc cu gândul la o perioadă deprimantă din care ştii bine cât de greu este să ajungi să vrei să ieşi.

Te nemulţumeşte să afli că un om care tremură de frig poate fi pur şi simplu ignorat deşi o variantă mai inteligentă este să te întorci pur şi simplu cu el acasă lăsând baltă o pseudosărbătoare din care oricum nu înţelegi nimic.

Te nemulţumeşte când probleme ignorate mult timp sunt brusc scoase la suprafaţă şi apoi aproape că ţi se ordonă să participi ACUM la rezolvarea lor.

Te nemulţumeşte când, în locul unei tăceri acceptabile în condiţii de neştiinţă, eşti pur şi simplu dezinformat şi descurajat când auzi că o chestie oarecare care s-ar cere rezolvată într-o lume ideală costă mult mai mult decât bugetul actual ţi-ar permite să cheltui pentru ea. Ajunge să te înfurie inclusiv momentul în care citeşti într-o sursă care pare oficială că preţul este la un sfert din cel cu care fusesei, nu înţelegi din ce cauză, descurajat.

Ca o concluzie, oamenii par să facă eforturi pentru a te descuraja, pentru a-ţi readuce în memorie momente în care ai fost slab, pentru a dărâma tot ce încerci să construieşti în tine.

În condiţiile astea chiar ai nevoie de o cât de mică reacţie pozitivă din partea celorlalţi. Deşi ştii că doreşti ca lucrurile să se petreacă un pic altfel, te mulţumeşte totuşi simplul fapt că unei propuneri făcute de tine i se răspunde pozitiv, propunerea fiind, cel puţin în principiu, acceptată. Între atâtea eşecuri, un meci egal care pare avantajos pentru ambele părţi reuşeşte să şteargă măcar un pic din negrul intens care, pentru aproape o săptămână, reuşise din nou să te îmbrăţişeze.

Tare ciudată specia asta de viaţă...