31 octombrie- 1 noiembrie 2009, Piatra Mare
Luni 26 octombrie văd tura postată de Bogdan pe carpaţi, îmi manifest dorinţa de a participa, trag ceva sfori ca să pot pregăti bagajul şi apoi să pot pleca. Marţi obţin câteva ore libere pentru vineri, joi îmi amân întâlnirea pe care urma s-o am sâmbătă dimineaţă aşa că marţi, până să plec de la muncă, anunţ că merg sigur în Piatra Mare.
Miercuri, aşa cum deja scriam, ajung în Iron City deşi nu programasem aşa. Joi fac ceva cumpărături apoi mă apuc să bag hainele în rucsac. Vineri vin la muncă dimineaţă, plec după prânz, fac o baie, încerc să mai pun câte ceva prin bagaj, fug la workshopul de comunicare (despre asta poate în altă postare), mă-ntorc acasă la 10 noaptea, fac sandwich-uri (prea multe, ca de obicei), încarc GPS-ul, pregătesc ce mai e de pregătit şi, puţin după miezul nopţii, mă bag în pat.
Sâmbătă, 3:45, mă trezesc. Peste o oră plecam spre gară. La 05:04 ajungeam la Costin Georgian şi constatam că metroul nu are de gând să vină prea repede... Se pare că l-am pierdut din nou pe primul, cum s-a întâmplat şi cu altă ocazie. La Grigorescu sesizez nişte omuleţi cu rucsaci pe care-i sesizez apoi coborând la Dristor. Fac şi eu la fel, sar în Dristor 2, iau de acolo alt metrou care, într-un târziu, chiar binevoieşte să plece. În ciuda aşteptării de aici, tot am ajuns la gară cam cu 5 minute mai devreme decât pe celălalt traseu.
Îmi iau bilet, mă lovesc de nesimţirea casierei care, înainte de a verifica, îmi spune că nu are să-mi dea rest la 100 de lei. Până la urmă găseşte rest dar are grijă să-mi spună să schimb altă dată. Ei bine, sigur o să le port de grijă nesimţitelor ăstora! O să fac reclamaţie la bancă, să pună numai bancnote de 10 lei în bancomatele de unde retrag eu numerar. :D
Merg spre tren, trec de coada primului vagon, mă uit oarecum fără ţintă înăuntru, am senzaţia că mă salută doi tipi aşa că urc, mă îndrept spre ei şi-ntreb dacă merg în tura carpaţi. Ei bine, ei erau, Bogdan şi Dragoş. Norocul meu că m-au recunoscut. Totuşi, dacă nu ne-am fi recunoscut, îl sunam pe Bogdan şi aflam unde-l găsesc. Aflu că, din cei 7 iniţial înscrişi, transformaţi în 6 prin retragerea unuia, am rămas până la urmă doar 5, 4 oameni din Bucureşti (a apărut mai târziu şi celălalt Bogdan) şi Ana din Târgovişte. Socializăm în trei până la Ploieşti. Între timp sună Ana să anunţe că şi-a uitat izoprenul acasă. Bogdan este pe fază şi-l sună la timp pe Răzvan care urma să urce în trenul nostru la Ploieşti. Răzvan a venit cu un izopren iar problema a fost rezolvată. De la Ploieşti până-n Predeal socializăm în 4, Răzvan alăturându-se grupului nostru pentru o bună bucată de timp. În cazul în care aţi remarcat că nu ies oamenii la numărătoare precizez acum că unul dintre noi, al doilea Bogdan, nu avea chef de vorbă preferând să doarmă până aproape de sosirea în Timişu de Jos.
La sosirea noastră în Timişu de Jos, Ana ne aştepta de aproape 3 ore. Sosise dimineaţă devreme cu un autobuz Târgovişte- Braşov. Noi am ajuns, cu puţine minute de întârziere, cu personalul 3001 (14,5 lei, plecare la 06:13 din Bucureşti Nord, sosire programată la 10:41 în Timişu de Jos). Ne salutăm apoi pornim spre Dâmbul Morii (vechea cabană este în continuare în paragină dar, în schimb, s-a deschis în apropiere Hanul Dâmbul Morii). Aici facem un mic popas de aprovizionare apoi pornim pe bandă roşie şi bandă galbenă în sus. Lăsăm în stânga marcajul de Bunloc şi pe cel de Şirul Stâncilor şi, la ramificaţia spre 7 Scări, ne oprim pentru a stabili traseul în continuare. Eu sugerez să pornim spre 7 Scări urmând să parcurgem canionul sau să-l ocolim pe punct roşu dacă ni se pare complicată trecerea canionului. Asta pentru că drumul marcat cu bandă roşie mi se părea prea simplu şi scurt pentru terenul şi starea vremii de care aveam parte. Continuăm pe bandă galbenă până la ramificaţia spre Prăpastia Urşilor. Aici ne oprim iar, descriu ce putem vedea pe acel traseu, luăm în seamă şi părerea lui Bogdan 2 legată de umezeala şi noroiul pe care le putem găsi pe scările din canion şi, spre dezamăgirea Anei, facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Urcăm şi, curând, ne lăsăm păcăliţi de o potecă largă care continuă înainte deşi marcajul fugea în stânga. Nu trece mult timp până să-ntrebe Ana dacă noi am mai văzut marcajul. Nu-l mai văzusem! Bogdan studiază un pic terenul în sus, Dragoş cu Bogdan 2 se întorc (aplicând soluţia Mugurel pentru rătăciri), eu stau la taifas cu Ana până revine Bogdan cu decizia de întoarcere. Între timp îmi aruncasem un ochi pe GPS şi constatasem că marcajul trebuie să fie undeva în stânga. S-a confirmat. Întorcându-ne, în câţiva metri regăseam marcajul. Urca destul de abrupt... De fapt pantele astea mari par specifice pentru nordul Pietrei Mari.
Curând ajungem sub traseele de dry tooling şi de căţărare din Prăpastia Urşilor, eu constat că nu prea are de gând să mă servească aparatul foto. Profit de ocazie pentru a-i mulţumi Anei pentru fotografii, în special pentru poza de vârf despre care povestesc mai târziu. Bogdan 2 părea a se uita cu poftă spre perete, probabil face şi căţărare omul...
Terenul pe care evoluam nu era chiar comod iar pe mine nu mă ajutau prea mult beţele de trekking. De ce? Pentru că un segment al unui băţ refuza să se fixeze obligându-mă să merg într-un băţ bine întins şi unul format doar din 2 segmente (al treilea fiind lăsat în cel superior). Curând eram deja obosit aşa că, încet dar sigur, am rămas în urmă. Cel puţin după ce am ajuns din nou în banda galbenă am rămas vizibil în urmă. Sunt aşteptat la un moment dat, profit de ocazie pentru a bea ceva apă după care Ana sugerează să-mi fie uşurat bagajul. Genul de moment în care începi să te simţi penibil dar în acelaşi timp vezi că nu-ţi strică puţin ajutor. După o rapidă evaluare a situaţiei Ana îmi preia cuiele cortului. Deşi apreciază că sunt prea uşoare pentru a-mi îmbunătăţi situaţia ne limităm la acest schimb de bagaje. Pauza mi-a prins bine aşa că reduc un pic distanţa care mă depărta în continuare de ceilalţi.
În sfârşit, ieşim în poiana cabanei. Intrăm în sala de mese, lumea mănâncă, bag şi eu un sandwich din rucsac şi un ceai de la cabană. Mă simt un pic stânjenit până termină oamenii de mâncat şi mergem să întindem corturile. Mă uit şi eu pe meniu şi... nimic nu mi se potrivea în totalitate... Parcă aş fi mâncat ceva dar aveam de făcut un compromis... Ori rugam cabanierul să îmi aducă cârnaţii fără omletă, ori încercam să mănânc şi omleta deşi aceasta nu se află pe lista alimentelor mele obişnuite (întâmplându-se totuşi, de-a lungul anilor, să o gust de 2- 3 ori şi să nu simt nicio reacţie adversă). Una din multele mele dileme: să încerc să fiu din ce în ce mai relaxat când spun ce mănânc, fără să mă mai agit studiind reacţiile celorlalţi sau să caut o metodă prin care să încerc imposibilul, adică să adaug, treptat, noi alimente pe lista celor cu care m-am obişnuit? Dat fiind că modul în care mă hrănesc constituie unul dintre motivele pentru care socializez cu oarecare dificultate ar fi preferabil să găsesc o soluţie acestei dileme...
Prin mulţimea de embleme lipite pe uşa cabanei îmi atrage atenţia una, cea cu C. T. E. Cocora. Mă bucur să dau de Folk, frate! şi aici.
Până la urmă oamenii termină cu masa aşa că ieşim să montăm corturile. Aici, din nou, Ana îmi poartă de grijă ţinând la îndemână mănuşile ei pentru cazul în care aş avea nevoie în timp ce montez cortul. Apreciez gestul dar în acelaşi timp mă simt din nou jenat. La fel de jenat precum m-am simţit în altă tură, cu altă ea, când am refuzat nişte mănuşi deja încălzite când mie, din neatenţie, îmi îngheţaseră mâinile. Campăm lângă ruina fostei cabane, pe un loc destul de plat ornat cu un strat subţire de zăpadă şi, din loc în loc, cu excrementele animalelor din zonă (măgari, câini). Dăm zăpada afânată la o parte, încercăm să dăm la o parte şi rahaţii apoi scoatem corturile de pe rucsaci. Ana face poze eu cu ceilalţi formăm echipe mentru montarea corturilor, treaba merge destul de repede, solul se dovedeşte cumsecade, fiind mai puţin dur decât mă aşteptam, cuiele intră cam pe jumătate. Odată corturile montate ne pregătim de plimbare. Din păcate Dragoş uitase frontala acasă aşa că, după ce s-a aranjat cât de cât în cort, l-am lăsat singur, pe întuneric, să tragă un pui de somn până ne-ntoarcem noi de pe vârf.
Pornim în 4 către vârf, la lumina frontalelor. Eu am avut proasta inspiraţie să las beţele de trekking la cort aşa că l-am invidiat un pic pe Bogdan 2 care le luase la el şi înainta mai cu spor. Pentru că mergea mai tare Bogdan 2 a preluat fără să vrea şi sarcina orientării. Mă simţeam destul de relaxat mergând în spatele cuiva dar, din când în când, câte-o porţiune cu pantă mai mare sau cu trecere pe stânca acoperită de zăpadă îmi dădea ceva emoţii. Rău fără beţe! Pe Suişul Pisicii am trecut destul de relaxat dar mă speria un pic ideea de a mă-ntoarce tot pe acolo, în coborâre. Pe platoul dinaintea vârfului ne ia în primire ceva vânt iar temperatura scade. Am senzaţia că lăsasem la cort un ceva (cagula, cred) care mi-ar fi prins bine aici. Ajungem pe Vârful Piatra Mare, Ana face poze, încerc şi eu dar aparatul îmi rămâne mort, cu obiectivul scos.
După pauza de vârf pentru mine au început emoţiile. Stratul subţire de zăpadă aproape îngheţase, se aluneca mult mai uşor decât la urcare, încercam să ţin şi obiectivul aparatului foto nelovit. Până la urmă aleg mai multă siguranţă pentru mine şi bag aparatul în starea în care se afla într-un buzunar al goretexului, chiar cu riscul de a-l lovi. Bogdan 2 era din nou primul, îl urma Ana după care venea Bogdan cu mine. Am apreciat răbdarea lui Bogdan care s-a menţinut destul de aproape de mine deşi era clar că ar fi putut merge mai repede. O vreme am mai văzut cele două frontale dinaintea noastră împreună după care au dispărut în pădure. Cobor încet, crispat dar în siguranţă. Bogdan avea senzaţia că am rătăcit poteca dar eu ştiam destul de bine locurile iar marcajul confirma de fiecare dată că nu ne-am rătăcit. Un reper care-l indusese în eroare pe Bogdan au fost luminile din Braşov pe care Bogdan le credea de la cabană.
Ajungem la cort, ne numărăm şi... Ana pare să lipsească. Caută Bogdan în cort, nu era. Presupunem că e în cabană şi ne relaxăm. Peste câteva minute... apare Ana care ne ceartă: "Nu credeam că o să mă lăsaţi singură noaptea în pădure". Aflăm că Ana rămăsese mult în urma lui Bogdan 2, acesta nu o aşteptase şi de aici au început scurte rătăciri ale Anei care explicau şi faptul că eu şi Bogdan nu ne întâlnisem cu ea pe potecă. Ana pierdea poteca, se întorcea, mai mergea un pic, o pierdea din nou, se întorcea... Bine că a deprins metoda Mugurel aplicabilă în astfel de cazuri, altfel puteau apărea necazuri... Într-o astfel de mică rătăcire se vede treaba că am depăşit-o noi, fără să bănuim că ea e pe urmele noastre, Bogdan chiar încercând să trezească orgoliul în mine sugerând să mărim viteza pentru a o ajunge pe Ana.
Acest mic episod cu rătăcirea Anei constituie singurul reproş pe care i-l fac lui Bogdan 2. Aşa cum Bogdan a stat cu mine, mi se părea înţelept ca şi ceilalţi doi să rămână împreună. În rest, faptul că a mers mai mereu înainte şi că nu s-a arătat prea dornic să comunice nu mi se par motive suficient de puternice pentru a critica. Şi dacă tot vorbim de Bogdan 2, într-adevăr, în cazul în care un om din grup ar fi avut probleme mari (de exemplu un picior rupt, cum comenta unul dintre noi), nu sunt convins că ne-am fi putut baza şi pe efortul lui în vederea rezolvării situaţiei. Deşi nu-mi place să folosesc tonul critic, cred că şi episodul cu Ana s-a datorat individualismului care-i este caracteristic lui Bogdan 2.
Foarte încântat de plimbarea făcută la lumina frontalelor accept cu plăcere ideea de a bea un vin fiert în cabană. Îmi mai iau un sandwich din rucsac, mănânc apoi încep vinul. Nu cred că am fost singurul de părere că vinul fiert de la Piatra Mare este printre cele mai bune pe care le-am băut. Chiar avea un gust aparte şi tare m-aş bucura să-l mai pot gusta în iarna asta...
În cabană se adunase şi celălalt grup venit cu corturile (au campat tot lângă noi, lângă ruina fostei cabane), fără să vrem se crează un dialog care combină pentru o vreme grupurile, la un moment dat spun o chestie iar în secunda următoare îmi dau seama că sună aiurea ce spusesem. Fără urmări. Nu ştiu cum, vine vorba şi de băieţii de la Ţapinarii, cineva vine cu clişeul legat de faptul că Tănase şi Covei ar fi misogini, se generalizează sugerându-se că şi cei care ascultă Ţapinarii sunt misogini moment în care Ana devine foarte inspirată şi spune: "Misoginii sunt bărbaţi care nu au succes la femei". Genial! :D
Vine vorba şi de aparatul meu foto, acesta îşi revine după ce pune Ana mâna pe el (multe funcţionează mai bine după ce sunt atinse de o femeie :P), se mai fac nişte poze. Culmea, pentru că în ultima vreme nu mai puteam descărca pozele prin card reader, nu le-am mai putut descărca nici din aparat, acesta defectându-se definitiv.
Terminăm vinul apoi ne retragem la somn. Dorm destul de bine între Dragoş şi Bogdan 2.
Ziua a doua. Strângem corturile, mergem în cabană să mâncăm, bem vin fiert sau ceai (eu, deşi pofteam tot la vin am considerat că e mai înţelept să beau ceai înainte de traseu) apoi pornim pe traseu spre Predeal.
Bogdan se gândea la traseul prin pădure care stă la originea celui de Renţea dar a spus asta prea târziu, când am zis eu că vom trece din nou pe sub vârf. Pentru că prinsesem totuşi banda roşie de vârf am continuat pe ea, am revăzut Suişul Pisicii pe ziuă apoi am făcut stânga pe cruce roşie. Bogdan 2 era din nou în faţă şi s-a menţinut acolo cam tot drumul. Adevărat, am putea sugera că avea rucsac mai uşor, neavând cort la el. Legat de greutatea rucsacului, eu mă declar încântat de faptul că, din nou, am avut bagajul destul de complet şi l-am putut duce cu o viteză decentă. Dacă voi regăsi lista celor puse în rucsac în tura asta o pot lua de model şi pentru alte ture de iarnă, de două zile, la cort cu o mică modificare. Mi-am dat seama că, din toate hainele luate, de două m-aş putea lipsi data viitoare fără să am probleme: una din bluzele de polartec şi un pantalon gros, cât de cât impermeabil pe care-l ţineam rezervă la cel de goretex. Şi dacă tot vorbim de pantalonul de goretex... este de precizat faptul că sâmbătă nu-l pusesem pe mine până la cabană, motiv pentru care nu m-am putut aşeza jos când oboseam. A doua zi în schimb l-am pus pe mine, putând astfel să mă aşez în zăpadă când simţeam nevoia.
Puţin după ramificaţia benzii albastre de Tamina crucea roşie a avut o coborâre mai abruptă de care nu-mi aminteam. Imediat sub ea ne-am reunit cu triunghiul albastru de Renţea. Cineva mă-ntreba dacă ştiu unde e stâna din Pietricica. Din păcate nu sunt prea convins aşa că mă abţin de la a da detalii. În curând mergeam mai degrabă din inerţie, cu o viteză ceva mai mare decât mi-ar fi plăcut. Ca să zic aşa, acesta ar fi micul dezavantaj în turele făcute cu mai mult sau mai puţin necunoscuţi, încerci să menţii ritmul impus de majoritatea din grup deşi ritmul tău poate fi altul (mai rapid sau mai lent). Am mai spus că, din cei patru cu care am mers, doar cu Ana mai fusesem într-o tură? Pe restul i-am cunoscut în tren.
Spre finalul traseului, dus de viteza grupului, nu am mai apucat să întreb dacă vrea cineva să coboare direct în Predeal, fără să mai treacă pe la Susai. Pe finalul urcării către Susai dădea semne de oboseală şi Ana despre care am aflat multe chestii faine tura asta (de exemplu, că a făcut traversarea de iarnă a Leaotei, chestie destul de dificilă după părerea mea). În faţa cabanei Susai, unde Bogdan simţea miros de paltonar ("aşa miros ăştia, ca nişte rahaţi"), ne oprim să vedem ce plan are fiecare. Ana cu Dragoş şi cu Bogdan 2 doreau să mănânce, Bogdan dorea să ajungă la personalul despre care nu ştiam la cât pleacă din Predeal, eu aş fi mâncat dar nefiind convins că găsesc ceva care să-mi satisfacă "mofturile" prefer să merg jos cu Bogdan.
Rupem grupul, continui în jos în urma lui Bogdan. În Predeal privim scurgeri de zăpadă agăţate de acoperişuri (lipite acolo probabil cu ajutorul stratului subţire de gheaţă înmuiat de căldură). Aproape de gară dăm din nou de Răzvan şi Diana. Ne spun că mai avem timp până la personal aşa că ne continuăm relaxaţi drumul spre gară. Aici avem timp să ne schimbăm (şi ducem lipsa sălii de aşteptare de la etaj care era închisă nu ştim din ce cauză), să luăm bere.
Vine trenul, urcăm, sesizăm apariţia pe peron a celorlalţi. Strigăm după ei, urcă lângă noi până la Sinaia. Auzind de rătăcirea Anei, Răzvan pomeneşte ceva de necesitatea de a avea la ea un fluier (după experienţa din Rodnei, din 2008, nu mai sunt aşa sigur că este suficient). Ana cu Dragoş ne părăsesc la Sinaia, Bogdan 2 coboară, surprinzător, la Buşteni. Rămânem până la Ploieşti 5 oameni: eu, Bogdan, Răzvan, Diana şi Alex (prieten cu Răzvan, a fost o plăcere să conversez cu el). La Ploieşti coboară şi Răzvan, ne împuţinăm... Ajunşi în Bucureşti nu mai reţin unde ne-am despărţit de Alex, ştiu doar că în metrou m-am despărţit pe rând, întâi de Bogdan apoi de Diana. Mă bucur că am apucat să-i spun Dianei cum depozităm noi sacii de dormit acasă, nu ştia că este recomandabil să nu ţii, între ture, holofibra sau MTI-ul sau ce-o fi împachetată în sacul de compresie dedicat doar pentru transport.
Alex, un puşti de liceu parcă mai citit decât mine, a deschis discuţii la care nu prea puteam face faţă. Poate discutam aceleaşi probleme dar el le aborda mai degrabă teoretic, eu le abordam din punct de vedere al experienţei personale. Oricum, desele referiri la Sartre (pe care eu nu l-am citit deloc), referirea la Freud (zicea Alex că Freud ar fi reuşit cu psihanaliza lui să amelioreze psihoze, nu sunt atât de convins de adevărul teoriei dar nu pot afirma, din cele citite de mine, nici că ar fi o teorie falsă), delimitarea între ce poate face o persoană non- handicapată şi ce poate face o persoană handicapată, povestea urcării lui pe Piatra Mică folosindu-se doar de picioare şi o mână, toate astea mi l-au făcut simpatic.
După tura asta s-au tras şi concluzii glumeţe:
-Dragoş trăieşte cu ţigări şi ciocolată iar eu trăiesc cu salam şi ciocolata.
-În ture glumele nu sunt permise, sunt obligatorii.
La final, puţină cronologie...
31 octombrie 2009
-10:55- plecăm la drum din gara Timişu de Jos
-15:47- ajungem la cabana Piatra Mare
-18:36- ajungem pe Vf. Piatra Mare
-19:30- ajungem înapoi la locul de cort
Deduc că am început urcarea spre vârf pe la 17:00- 17:30
1 noiembrie 2009
10:03- pornim în traseu
10:49- lăsăm în dreapta traseul de Tamina
11:54- dăm de cruce albastră
13:02- Cabana Susai
14:13- Gara Predeal
Iar ca final al finalului, un sms pe care l-am trimis la întoarcere, din tren: "La 19:16 ajung în Bucureşti. Deci nu mă-ntorc la primăvară, cu brânduşe între dinţi. :D Poate ne vedem miercuri. Seară faină! Adi" urmat de răspuns: "Şi normal... muntele te iubeşte şi are grijă de tine. Cred că ai avut parte şi de nişte fulgi de nea. Te anunţ dacă zic prezent serii de folk. Seară faină!"
Dacă aş fi ştiut că tura va fi atât de faină aş fi întrebat-o dacă o tentează şi pe ea... Poate cu altă ocazie...
Curând ajungem sub traseele de dry tooling şi de căţărare din Prăpastia Urşilor, eu constat că nu prea are de gând să mă servească aparatul foto. Profit de ocazie pentru a-i mulţumi Anei pentru fotografii, în special pentru poza de vârf despre care povestesc mai târziu. Bogdan 2 părea a se uita cu poftă spre perete, probabil face şi căţărare omul...
Terenul pe care evoluam nu era chiar comod iar pe mine nu mă ajutau prea mult beţele de trekking. De ce? Pentru că un segment al unui băţ refuza să se fixeze obligându-mă să merg într-un băţ bine întins şi unul format doar din 2 segmente (al treilea fiind lăsat în cel superior). Curând eram deja obosit aşa că, încet dar sigur, am rămas în urmă. Cel puţin după ce am ajuns din nou în banda galbenă am rămas vizibil în urmă. Sunt aşteptat la un moment dat, profit de ocazie pentru a bea ceva apă după care Ana sugerează să-mi fie uşurat bagajul. Genul de moment în care începi să te simţi penibil dar în acelaşi timp vezi că nu-ţi strică puţin ajutor. După o rapidă evaluare a situaţiei Ana îmi preia cuiele cortului. Deşi apreciază că sunt prea uşoare pentru a-mi îmbunătăţi situaţia ne limităm la acest schimb de bagaje. Pauza mi-a prins bine aşa că reduc un pic distanţa care mă depărta în continuare de ceilalţi.
În sfârşit, ieşim în poiana cabanei. Intrăm în sala de mese, lumea mănâncă, bag şi eu un sandwich din rucsac şi un ceai de la cabană. Mă simt un pic stânjenit până termină oamenii de mâncat şi mergem să întindem corturile. Mă uit şi eu pe meniu şi... nimic nu mi se potrivea în totalitate... Parcă aş fi mâncat ceva dar aveam de făcut un compromis... Ori rugam cabanierul să îmi aducă cârnaţii fără omletă, ori încercam să mănânc şi omleta deşi aceasta nu se află pe lista alimentelor mele obişnuite (întâmplându-se totuşi, de-a lungul anilor, să o gust de 2- 3 ori şi să nu simt nicio reacţie adversă). Una din multele mele dileme: să încerc să fiu din ce în ce mai relaxat când spun ce mănânc, fără să mă mai agit studiind reacţiile celorlalţi sau să caut o metodă prin care să încerc imposibilul, adică să adaug, treptat, noi alimente pe lista celor cu care m-am obişnuit? Dat fiind că modul în care mă hrănesc constituie unul dintre motivele pentru care socializez cu oarecare dificultate ar fi preferabil să găsesc o soluţie acestei dileme...
Prin mulţimea de embleme lipite pe uşa cabanei îmi atrage atenţia una, cea cu C. T. E. Cocora. Mă bucur să dau de Folk, frate! şi aici.
Până la urmă oamenii termină cu masa aşa că ieşim să montăm corturile. Aici, din nou, Ana îmi poartă de grijă ţinând la îndemână mănuşile ei pentru cazul în care aş avea nevoie în timp ce montez cortul. Apreciez gestul dar în acelaşi timp mă simt din nou jenat. La fel de jenat precum m-am simţit în altă tură, cu altă ea, când am refuzat nişte mănuşi deja încălzite când mie, din neatenţie, îmi îngheţaseră mâinile. Campăm lângă ruina fostei cabane, pe un loc destul de plat ornat cu un strat subţire de zăpadă şi, din loc în loc, cu excrementele animalelor din zonă (măgari, câini). Dăm zăpada afânată la o parte, încercăm să dăm la o parte şi rahaţii apoi scoatem corturile de pe rucsaci. Ana face poze eu cu ceilalţi formăm echipe mentru montarea corturilor, treaba merge destul de repede, solul se dovedeşte cumsecade, fiind mai puţin dur decât mă aşteptam, cuiele intră cam pe jumătate. Odată corturile montate ne pregătim de plimbare. Din păcate Dragoş uitase frontala acasă aşa că, după ce s-a aranjat cât de cât în cort, l-am lăsat singur, pe întuneric, să tragă un pui de somn până ne-ntoarcem noi de pe vârf.
Pornim în 4 către vârf, la lumina frontalelor. Eu am avut proasta inspiraţie să las beţele de trekking la cort aşa că l-am invidiat un pic pe Bogdan 2 care le luase la el şi înainta mai cu spor. Pentru că mergea mai tare Bogdan 2 a preluat fără să vrea şi sarcina orientării. Mă simţeam destul de relaxat mergând în spatele cuiva dar, din când în când, câte-o porţiune cu pantă mai mare sau cu trecere pe stânca acoperită de zăpadă îmi dădea ceva emoţii. Rău fără beţe! Pe Suişul Pisicii am trecut destul de relaxat dar mă speria un pic ideea de a mă-ntoarce tot pe acolo, în coborâre. Pe platoul dinaintea vârfului ne ia în primire ceva vânt iar temperatura scade. Am senzaţia că lăsasem la cort un ceva (cagula, cred) care mi-ar fi prins bine aici. Ajungem pe Vârful Piatra Mare, Ana face poze, încerc şi eu dar aparatul îmi rămâne mort, cu obiectivul scos.
După pauza de vârf pentru mine au început emoţiile. Stratul subţire de zăpadă aproape îngheţase, se aluneca mult mai uşor decât la urcare, încercam să ţin şi obiectivul aparatului foto nelovit. Până la urmă aleg mai multă siguranţă pentru mine şi bag aparatul în starea în care se afla într-un buzunar al goretexului, chiar cu riscul de a-l lovi. Bogdan 2 era din nou primul, îl urma Ana după care venea Bogdan cu mine. Am apreciat răbdarea lui Bogdan care s-a menţinut destul de aproape de mine deşi era clar că ar fi putut merge mai repede. O vreme am mai văzut cele două frontale dinaintea noastră împreună după care au dispărut în pădure. Cobor încet, crispat dar în siguranţă. Bogdan avea senzaţia că am rătăcit poteca dar eu ştiam destul de bine locurile iar marcajul confirma de fiecare dată că nu ne-am rătăcit. Un reper care-l indusese în eroare pe Bogdan au fost luminile din Braşov pe care Bogdan le credea de la cabană.
Ajungem la cort, ne numărăm şi... Ana pare să lipsească. Caută Bogdan în cort, nu era. Presupunem că e în cabană şi ne relaxăm. Peste câteva minute... apare Ana care ne ceartă: "Nu credeam că o să mă lăsaţi singură noaptea în pădure". Aflăm că Ana rămăsese mult în urma lui Bogdan 2, acesta nu o aşteptase şi de aici au început scurte rătăciri ale Anei care explicau şi faptul că eu şi Bogdan nu ne întâlnisem cu ea pe potecă. Ana pierdea poteca, se întorcea, mai mergea un pic, o pierdea din nou, se întorcea... Bine că a deprins metoda Mugurel aplicabilă în astfel de cazuri, altfel puteau apărea necazuri... Într-o astfel de mică rătăcire se vede treaba că am depăşit-o noi, fără să bănuim că ea e pe urmele noastre, Bogdan chiar încercând să trezească orgoliul în mine sugerând să mărim viteza pentru a o ajunge pe Ana.
Acest mic episod cu rătăcirea Anei constituie singurul reproş pe care i-l fac lui Bogdan 2. Aşa cum Bogdan a stat cu mine, mi se părea înţelept ca şi ceilalţi doi să rămână împreună. În rest, faptul că a mers mai mereu înainte şi că nu s-a arătat prea dornic să comunice nu mi se par motive suficient de puternice pentru a critica. Şi dacă tot vorbim de Bogdan 2, într-adevăr, în cazul în care un om din grup ar fi avut probleme mari (de exemplu un picior rupt, cum comenta unul dintre noi), nu sunt convins că ne-am fi putut baza şi pe efortul lui în vederea rezolvării situaţiei. Deşi nu-mi place să folosesc tonul critic, cred că şi episodul cu Ana s-a datorat individualismului care-i este caracteristic lui Bogdan 2.
Foarte încântat de plimbarea făcută la lumina frontalelor accept cu plăcere ideea de a bea un vin fiert în cabană. Îmi mai iau un sandwich din rucsac, mănânc apoi încep vinul. Nu cred că am fost singurul de părere că vinul fiert de la Piatra Mare este printre cele mai bune pe care le-am băut. Chiar avea un gust aparte şi tare m-aş bucura să-l mai pot gusta în iarna asta...
În cabană se adunase şi celălalt grup venit cu corturile (au campat tot lângă noi, lângă ruina fostei cabane), fără să vrem se crează un dialog care combină pentru o vreme grupurile, la un moment dat spun o chestie iar în secunda următoare îmi dau seama că sună aiurea ce spusesem. Fără urmări. Nu ştiu cum, vine vorba şi de băieţii de la Ţapinarii, cineva vine cu clişeul legat de faptul că Tănase şi Covei ar fi misogini, se generalizează sugerându-se că şi cei care ascultă Ţapinarii sunt misogini moment în care Ana devine foarte inspirată şi spune: "Misoginii sunt bărbaţi care nu au succes la femei". Genial! :D
Vine vorba şi de aparatul meu foto, acesta îşi revine după ce pune Ana mâna pe el (multe funcţionează mai bine după ce sunt atinse de o femeie :P), se mai fac nişte poze. Culmea, pentru că în ultima vreme nu mai puteam descărca pozele prin card reader, nu le-am mai putut descărca nici din aparat, acesta defectându-se definitiv.
Terminăm vinul apoi ne retragem la somn. Dorm destul de bine între Dragoş şi Bogdan 2.
Ziua a doua. Strângem corturile, mergem în cabană să mâncăm, bem vin fiert sau ceai (eu, deşi pofteam tot la vin am considerat că e mai înţelept să beau ceai înainte de traseu) apoi pornim pe traseu spre Predeal.
Bogdan se gândea la traseul prin pădure care stă la originea celui de Renţea dar a spus asta prea târziu, când am zis eu că vom trece din nou pe sub vârf. Pentru că prinsesem totuşi banda roşie de vârf am continuat pe ea, am revăzut Suişul Pisicii pe ziuă apoi am făcut stânga pe cruce roşie. Bogdan 2 era din nou în faţă şi s-a menţinut acolo cam tot drumul. Adevărat, am putea sugera că avea rucsac mai uşor, neavând cort la el. Legat de greutatea rucsacului, eu mă declar încântat de faptul că, din nou, am avut bagajul destul de complet şi l-am putut duce cu o viteză decentă. Dacă voi regăsi lista celor puse în rucsac în tura asta o pot lua de model şi pentru alte ture de iarnă, de două zile, la cort cu o mică modificare. Mi-am dat seama că, din toate hainele luate, de două m-aş putea lipsi data viitoare fără să am probleme: una din bluzele de polartec şi un pantalon gros, cât de cât impermeabil pe care-l ţineam rezervă la cel de goretex. Şi dacă tot vorbim de pantalonul de goretex... este de precizat faptul că sâmbătă nu-l pusesem pe mine până la cabană, motiv pentru care nu m-am putut aşeza jos când oboseam. A doua zi în schimb l-am pus pe mine, putând astfel să mă aşez în zăpadă când simţeam nevoia.
Puţin după ramificaţia benzii albastre de Tamina crucea roşie a avut o coborâre mai abruptă de care nu-mi aminteam. Imediat sub ea ne-am reunit cu triunghiul albastru de Renţea. Cineva mă-ntreba dacă ştiu unde e stâna din Pietricica. Din păcate nu sunt prea convins aşa că mă abţin de la a da detalii. În curând mergeam mai degrabă din inerţie, cu o viteză ceva mai mare decât mi-ar fi plăcut. Ca să zic aşa, acesta ar fi micul dezavantaj în turele făcute cu mai mult sau mai puţin necunoscuţi, încerci să menţii ritmul impus de majoritatea din grup deşi ritmul tău poate fi altul (mai rapid sau mai lent). Am mai spus că, din cei patru cu care am mers, doar cu Ana mai fusesem într-o tură? Pe restul i-am cunoscut în tren.
Spre finalul traseului, dus de viteza grupului, nu am mai apucat să întreb dacă vrea cineva să coboare direct în Predeal, fără să mai treacă pe la Susai. Pe finalul urcării către Susai dădea semne de oboseală şi Ana despre care am aflat multe chestii faine tura asta (de exemplu, că a făcut traversarea de iarnă a Leaotei, chestie destul de dificilă după părerea mea). În faţa cabanei Susai, unde Bogdan simţea miros de paltonar ("aşa miros ăştia, ca nişte rahaţi"), ne oprim să vedem ce plan are fiecare. Ana cu Dragoş şi cu Bogdan 2 doreau să mănânce, Bogdan dorea să ajungă la personalul despre care nu ştiam la cât pleacă din Predeal, eu aş fi mâncat dar nefiind convins că găsesc ceva care să-mi satisfacă "mofturile" prefer să merg jos cu Bogdan.
Rupem grupul, continui în jos în urma lui Bogdan. În Predeal privim scurgeri de zăpadă agăţate de acoperişuri (lipite acolo probabil cu ajutorul stratului subţire de gheaţă înmuiat de căldură). Aproape de gară dăm din nou de Răzvan şi Diana. Ne spun că mai avem timp până la personal aşa că ne continuăm relaxaţi drumul spre gară. Aici avem timp să ne schimbăm (şi ducem lipsa sălii de aşteptare de la etaj care era închisă nu ştim din ce cauză), să luăm bere.
Vine trenul, urcăm, sesizăm apariţia pe peron a celorlalţi. Strigăm după ei, urcă lângă noi până la Sinaia. Auzind de rătăcirea Anei, Răzvan pomeneşte ceva de necesitatea de a avea la ea un fluier (după experienţa din Rodnei, din 2008, nu mai sunt aşa sigur că este suficient). Ana cu Dragoş ne părăsesc la Sinaia, Bogdan 2 coboară, surprinzător, la Buşteni. Rămânem până la Ploieşti 5 oameni: eu, Bogdan, Răzvan, Diana şi Alex (prieten cu Răzvan, a fost o plăcere să conversez cu el). La Ploieşti coboară şi Răzvan, ne împuţinăm... Ajunşi în Bucureşti nu mai reţin unde ne-am despărţit de Alex, ştiu doar că în metrou m-am despărţit pe rând, întâi de Bogdan apoi de Diana. Mă bucur că am apucat să-i spun Dianei cum depozităm noi sacii de dormit acasă, nu ştia că este recomandabil să nu ţii, între ture, holofibra sau MTI-ul sau ce-o fi împachetată în sacul de compresie dedicat doar pentru transport.
Alex, un puşti de liceu parcă mai citit decât mine, a deschis discuţii la care nu prea puteam face faţă. Poate discutam aceleaşi probleme dar el le aborda mai degrabă teoretic, eu le abordam din punct de vedere al experienţei personale. Oricum, desele referiri la Sartre (pe care eu nu l-am citit deloc), referirea la Freud (zicea Alex că Freud ar fi reuşit cu psihanaliza lui să amelioreze psihoze, nu sunt atât de convins de adevărul teoriei dar nu pot afirma, din cele citite de mine, nici că ar fi o teorie falsă), delimitarea între ce poate face o persoană non- handicapată şi ce poate face o persoană handicapată, povestea urcării lui pe Piatra Mică folosindu-se doar de picioare şi o mână, toate astea mi l-au făcut simpatic.
După tura asta s-au tras şi concluzii glumeţe:
-Dragoş trăieşte cu ţigări şi ciocolată iar eu trăiesc cu salam şi ciocolata.
-În ture glumele nu sunt permise, sunt obligatorii.
La final, puţină cronologie...
31 octombrie 2009
-10:55- plecăm la drum din gara Timişu de Jos
-15:47- ajungem la cabana Piatra Mare
-18:36- ajungem pe Vf. Piatra Mare
-19:30- ajungem înapoi la locul de cort
Deduc că am început urcarea spre vârf pe la 17:00- 17:30
1 noiembrie 2009
10:03- pornim în traseu
10:49- lăsăm în dreapta traseul de Tamina
11:54- dăm de cruce albastră
13:02- Cabana Susai
14:13- Gara Predeal
Iar ca final al finalului, un sms pe care l-am trimis la întoarcere, din tren: "La 19:16 ajung în Bucureşti. Deci nu mă-ntorc la primăvară, cu brânduşe între dinţi. :D Poate ne vedem miercuri. Seară faină! Adi" urmat de răspuns: "Şi normal... muntele te iubeşte şi are grijă de tine. Cred că ai avut parte şi de nişte fulgi de nea. Te anunţ dacă zic prezent serii de folk. Seară faină!"
Dacă aş fi ştiut că tura va fi atât de faină aş fi întrebat-o dacă o tentează şi pe ea... Poate cu altă ocazie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu