Paşte 2009 în Bucegi

18- 20 aprilie 2009, în Bucegi de Paşte

18 aprilie 2009

În metrou, o tânără cu un iepure în coş. Iepurele avea nişte ochi imenşi... Paşte...

Plecăm, în obişnuita echipă de 3 (Ionel, Daniel şi cu mine) către Sinaia cu rapidul de 5:50 în care am dormit cam tot drumul. Peste 2 ore eram deja în Sinaia şi fotografiam mersul trenurilor, să-l avem la întoarcere. Pentru că mie îmi era rece la genunchi m-am oprit să-mi pun nădragii de goretex (care, până la finalul turei, aveau să-mi facă o neplăcută surpriză). Începem urcarea către ieşirea din oraş. Nu ştiu ceilalţi rucsaci cât erau de grei dar ştiu că al meu avea 15 kg la plecarea de acasă, o greutate acceptabilă.

Pentru că pe carpaţi.org tema concursului lunii era primăvara Daniel şi-a propus să facă cât mai multe poze cu flori, să aibă de unde selecta pentru concurs. Am făcut şi eu câteva încercări dar, dacă le consideră bune pentru concurs, i le ofer fără probleme. Pe mine oricum nu mă prea bântuie pasiunea concursurilor... Prin urmare, după poza din gară, nu mai avem până la ora 10:14 decât poze cu flori.

Primul popas serios l-am avut acolo unde, cu ceva veri în urmă, am stat în tura făcută cu Andra, Ionuţ şi Adi, lângă parapetul de dinaintea unei ieşiri în şosea. Am mâncat minicroissant-uri cu şampanie. Pentru că au stat în soare cam mult (acasă) acestea aproape fermentaseră. Am simţit din plin aroma de alcool.

La ora asta ne-a onorat cu prima poză (pe mine şi pe Ionel). La 10:26 face o poză în care se văd munţii Baiului (aproape goliţi de zăpadă) şi nişte cabluri (de telecabină, probabil).

La 10:34 eram la Cota 1400 după un parcurs prin pădurea, la rândul ei, golită de zăpadă. Fotografiez ceva afişe apoi continuăm drumul. La telegondolă sesizăm doi biciclişti abia coborâti. Mă întreb cum s-au descurcat cu bicicletele în telegondolă şi apreciez faptul că se permite transportul bicicletei cu telegondola (bănuiesc că în schimbul unui bilet dar e mai puţin important, în acest context, aspectul financiar). Profit de ocazie să le fac şi lor (nu bicicliştilor, partenerilor de tură) poze.

La 11:07, după ce depăşisem cota 1500 şi o luasem pe drumul de iarnă (mult noroi pe porţiunea de început), trecem valea Zgarburei, prilej de aducere aminte a rătăcirii din 2005 (vezi povestea de aici). Deja aveam zăpadă.

11:47, prima poză în care apar cu beţele de trekking. Eram în zăpadă până la genunchi.

Pantă destul de accentuată, zăpadă destul de tare pe alocuri, mici emoţii. Dani îmi propune, oarecum în glumă, să-mi pun colţarii. Nu-i pun, zăpada nu părea potrivită pentru ei. Cu beţele, de fapt cu unul dintre ele, am avut ceva emoţii. La fel, mi-am amintit de ocaziile precedente în care am avut astfel de probleme, la Bran cu beţele Ruxandrei şi în Baiului cu băţul meu. De data asta nuca cu bucluc nu părea să fixeze segmentul. Daniel a reuşit în final să o facă funcţională curăţând-o cu zăpadă. Se pare că, din cauza mizeriei, aluneca în loc să se înşurubeze.

12:03, drumul de iarnă se reuneşte cu cel de vară. De pe drumul de vară apar mai mulţi turişti, prin pădure se pare că am venit doar noi. Iarbă, flori, ceva noroi, ceva zăpadă. Sar, ajutat de beţe, o bandă de noroi. Mi se fac poze.

Popăsuim, din nou poze cu flori, iau şi eu aparatul să încerc câteva macro-uri şi câteva cu flori în prim- plan şi peisaj pe fundal.

12:53, fotografiez un marcaj de pârtie căzut în noroi. Cel mai probabil acesta fusese înfipt în zăpadă după accidentul soldat cu moartea acelui snowboarder. De ce doar în zăpadă? Probabil pentru a rezista până la finalul sezonului de schi. La începutul viitorului sezon este posibil să nu fie repuse acele indicatoare. Nu sunt un fan al schiorilor sau al snowboarderilor dar sunt totuşi de părere că nu ar merita batjocoriţi de autorităţi cu măsuri temporare luate sub presiunea evenimentelor. Poate trimitem pozele celor de la derdeluş.ro, e posibil să le fie de ajutor.

Ajunşi sub Mioriţa, Ionel se afla un pic înaintea noastră. Prin urmare, n-a sesizat că noi am făcut dreapta ceva mai devreme. Alegerea mea şi a lui Daniel s-a dovedit destul de proastă, zăpada solicitându-ne din plin. Pe curbă de nivel dădeai de zăpadă moale în strat gros, în urcare te loveai uneori de zăpadă tare. După ce ne muncim un pic ne regrupăm cu Ionel. Continuăm împreună, suntem depăşiţi de un cuplu pe schiuri.

Mai mult pe zăpadă decât pe iarbă continuăm spre Piatra Arsă. La 15:23 trecem prin dreptul Sfinxului Pietrei Arse (pe care Daniel îl fotografiază din greşeală).

Aproape de stadion, ţinând o vagă urmă, mergând pe deasupra jnepenilor, am ghinionul să dau de zăpadă moale şi adâncă. Ajung cu un picior în zăpadă până la genunchi, cu bocancul prins între jnepeni. Mă lovesc un pic la genunchi (în craca pe lângă care călcasem) dar s-a dovedit a nu fi grav. La 15:31 treceam pe lângă stadion (bine, e forţat termenul, până la urmă este vorba de un simplu teren de sport).

Între timp ne intersectăm cu un grup de tineri în adidaşi... Unul dintre ei, observându-ne pe noi spune “Toată lumea e în bocanci, numai noi nu” îi răspund “Poate data viitoare urcaţi şi voi în bocanci pentru că e mai comod aşa”

18:30, facem popas şi mă uit în ochelarii lui Daniel. Se vedea fain! Îmi trece imediat prin cap să încerc o poză, un alt fel de autoportret.

Eram în zona staţiei de telecabină de la Babele. La 19:21 treceam pe lângă cabana de sub Baba Mare. Apus. Poze. 19:54, găsim loc de cort, pe iarbă. E interesant să poţi campa pe un petic de iarbă rătăcit într-o mare de zăpadă. Dani şi Ionel ar mai fi urcat dar eu mă simţeam suficient de obosit. 20:05, cortul este deja întins. Soarele oferă în continuare un spectacol fain.

Intrăm în cort, mâncăm pate-ul Martinel (eu îl pun pe pâine) apoi trecem la somn.

19 aprilie 2009

Am dormit destul de bine. Ne trezim destul de târziu dar la 9:47 eram deja pe drum spre Omu. Revedem căţelul cu urechile în vânt, altă amintire din 2005.

Vedete în fotografiile făcute de Dani au fost, în curând, Colţii Morarului.

10:45, intrăm pe drumul de iarnă, pe deasupra Cerdacului. Zăpadă multă, tare pe alocuri. Mă simţeam destul de nesigur aşa că, un pic speriat de abruprul aflat la puţini metrii, am preferat să izbesc cu forţă zăpada în încercarea de a zgâria cât de cât urme. Comenta Daniel că se preferă drumul pe deasupra Cerdacului ca drum de iarnă datorită avalanşelor care pot curge şi a cornişelor care pot face impracticabilă poteca de vară. Totuşi, mie mi se pare mai important riscul de a aluneca peste stâncile Cerdacului... Of, nesiguranţa asta!

11:30, lăsăm în dreapta o mică fereastră în stâncă. Pare-se că niciunul dintre noi nu ştia de ea. Nu-i extrem de spectaculoasă dar merită văzută.

Curând după depăşirea Cerdacului, pe o mică coborâre pe care se efectua o schimbare bruscă a direcţiei de mers (cel puţin aşa alesese cel care făcuse urmele pe care le ţineam), părându-mi destul de riscantă manevra, am preferat să mă opresc şi să mă întorc în zona înierbată de deasupra. Dani şi Ionel au continuat spre Omu. Drumul până pe vârf, înapoierea la peticul meu de iarbă şi plimbarea în jurul cabanei le-a luat aproximativ 2 ore. 2 ore în care eu m-am învârtit în jurul cozii, m-am aşezat pe iarbă, aproape că am şi adormit un pic. Spre final aşteptarea a devenit deranjantă pentru că se lăsase frigul, începuse şi un pui de ninsoare, soarele se ascunsese după un strat gros de nori. Mi-am pus mănuşi groase. La 12:20 Dani şi Ionel erau pe Omu.

Cabana nu era acoperită de zăpadă dar avea totuşi suficientă zăpadă în jurul ei. Indicatoarele din faţa staţiei meteo erau aproape acoperite de zăpadă, se vedeau deasupra doar primele două săgeţi, cea de Bucşoiu şi cea de Valea Mălăieşti.

Tur de orizont de pe Omu:

Acelaşi tur, în sens invers:

Până să se-ntoarcă ei la mine am avut timp suficient să mă emoţionez în faţa Mecetului Turcesc. Chiar comentam zilele trecute pe blogul Oanei despre locurile care păstrează emoţii... Număram nopţile dormite acolo cu Rox. O noapte în prima tură din 2004, când am tremurat de frig fără să ne plângem nicio clipă; două nopţi în tura din vara 2005, când am dormit afară. Ar mai fi putut urma şi alte nopţi. Pot urma şi alte nopţi? Deci 3 nopţi sub Mecetul Turcesc, 2 nopţi în Valea Dorului, 8 zile de traseu, toate cu ea... A fost frumos!

Se întorc, mai stăm un pic să mâncăm ciocolată apoi trecem din nou pe deasupra Cerdacului. Pentru că gândurile mi-o luaseră din nou razna am resimţit nesiguranţă pe traversare.

În sfârşit, din nou în Şaua Şugărilor. Ceaţă, ninsoare... Ce facem? Hai totuşi până la Cruce, să vedem cu ocazia asta şi cum arată ieşirea din Valea Albă. Curând vremea se strică mai rău, ninge din ce în ce mai serios, vântul câştigă în viteză bătând dinspre sud, ceaţa se îndeseşte. Este chiar distractiv să mergem când muntele stă în calea vântului dar devine neplăcut când ajungem în bătaia lui. Mai facem un popas feriţi de vânt şi decidem că n-are sens să ajungem la Cruce pe ceaţa aia. N-am fi văzut nimic. N-am fi văzut nimic nici dacă mergeam, cum ne propusesem iniţial, pe buza platoului în zona Hornului Gelepeanu.

Decidem să nu ne-ntoarcem pe crucea roşie, încercând în schimb să dăm în banda galbenă cât mai spre Babele. Nu ne socotim bine direcţia de mers şi ne trezim atât de aproape de Şaua Şugărilor încât ne-ntrebăm de ce ne-am mai bătut capul cu evitarea marcajului. Asta e! Continuăm pe banda galbenă, ajungem lângă cabana de sub Baba Mare, continuăm pe marcaj şi, brusc, aparent fără logică, facem stânga. Avem senzaţia de învârtit în cerc, sesizăm penibilul situaţiei (rătăcire pe un traseu supersimplu) şi apoi încercăm să ne orientăm. Ca de obicei, direcţia propusă de mine nu era corectă (ajungeam la releu), de data asta ne-am luat după Ionel care, după părerea mea, ne ducea înapoi spre Omu. Până la urmă direcţia lui s-a dovedit bună, readucându-ne la cabana de sub Baba Mare. Reluăm poteca (de data asta nemaifiind însoţiţi de lătrăturile câinelui de la cabană) şi sesizăm locul în care data trecută făcusem stânga, pe nişte urme abia vizibile. Poteca mergea înainte dar nu o sesizasem datorită ceţii dense care nu ne permisese să vedem următorul marcaj. Asta nemaicriticând mulţimea de stâlpi cu sau fără marcaj (mai nou sau mai vechi) care ajung să te bage de tot în ceaţă...

Acum, după 8 luni şi ceva, încerc o continuare a acestei poveşti. Mă bazez doar pe amintiri şi pe fotografii, GPS-ul se pare că a şomat în tura asta.

Regăsim deci drumul de Babele, ne oprim la cabană cu gând să bem un ceai şi să mâncăm. Aici, surprinzător, găsim aproape pustiu. Era şi o explicaţie pentru asta, telecabina nu funcţiona, motiv pentru care în Babele bănuiesc că fusese pustiu toată iarna. Un ceai totuşi putem să bem. O rugăm pe doamna de la bar să ne umple şi termosul cu ceai aşa că avem ceai cald şi la drum. Văd într-un frigider apă tonică, poftesc, cumpăr, pun în rucsac.

Continuăm drumul, pozele spun că la 19:18 eram din nou pe drum, înapoi spre Piatra Arsă. După Piatra Arsă se pune şi ceva ceaţă, eu mă declar suficient de obosit aşa că propun să campăm, undeva înainte de urcarea către Vf. Furnica. În cort desfacem apa tonică, bem din ea şi, surpriză! constatăm că este expirată de o lună... O terminăm totuşi... Era de înţeles faptul că era expirată, cabana mai mult stătuse fără clienţi în ultimele luni... Bine că nu s-a întâmplat nimic rău după ce am băut!

20 aprilie 2009

9:36, mergem spre Cota 2000 prin ceaţă.

10:26 scăpăm de ceaţă. Tăiem pe sub Mioriţa pe una din multele variante de marcaj bandă galbenă.

11:14, din nou poze cu flori. Un minut mai târziu văd o poză cu un indicator de pârtie de schi. Eram aproape de linia telescaunului. Intram în banda roşie.

11:39, depăşim amenajarea făcută pentru lărgirea pârtiei de schi. Din amintirile noastre, înainte, aici poteca se îngusta suficient de mult încât, iarna, nu puteau trece doi schiori unul pe lângă altul iar vara, cu greu puteau trece doi turişti în paralel. Zăpada era aici cam de jumătate de metru. Din nou se pune ceaţă.

13:40, suntem la margine de Sinaia.

14:06, suntem undeva în centrul oraşului şi pozăm din nou flori.

Un nene dintr-o maşină ne întreabă cum poate urca cu maşina de la 1400 către platou. Îi spun că trebuie s-o ia întâi pe şoseaua de Târgovişte pentru că, mai sus de 1400, nu e şosea. Nu ştiu dacă i-am convins, păreau să-şi vadă de drumul lor.

Mai băgăm ceva cumpărături apoi mergem la gară şi plecăm spre casă cu primul tren.

Final de poveste!

Foto şi filmări: Daniel şi Adrian Negoiţă