Dâmboviţa (judeţul) a revenit dimineaţă în viaţa mea într-un mod subtil. Două tinere discutau în metrou pe când eu încercam să termin La aniversară (da, mica nuvelă a lui Eminescu). Una spune ceva de două concerte de la Ateneu în care urma să apară (ce mică-i lumea... după Natalia Colotelo Pancec, colega lui Dan Vasilescu din Trupa Acum, mă trezesc cu altă membră a Filarmonicii George Enescu în apropiere). Firesc, îmi amintesc planul pe care îl făcusem în legătură cu concertele simfonice pe care urmează să le ascult la Ateneu. Oare voi respecta planul sau lebedele roz- gălbui mă vor pune în faţa altor provocări?
Cealaltă dă de înţeles că are legătură cu teatrul (sau baletul, nu m-am lămurit exact). În principiu, dorinţa ei este să realizeze un proiect mai vast pe care să-l concretizeze la Teatrul Municipal Târgovişte. Lipsa finanţării şi dificultatea cu care se lucrează cu directorii de teatru din provincie, dispuşi să susţină în special spectacole în care publicul să hăhăie, constituie piedici majore. În plus, având nevoie de un job stabil, ea nu-şi permite să stea 2 luni în Târgovişte pentru a conduce proiectul... Şi aşa se mai pune un băţ în roatele artei...
Dar Târgoviştea nu mă "vizitează" doar sub aceasta formă...
Pe Facebook, în urmă cu câteva zile, primesc mesaj de la Tănase. Au concert în Târgovişte, La Scriitori... Pentru o secundă m-am gândit că aş putea merge acolo dar lucrurile sunt totuşi un pic mai complicate. Era fain să ajung în sfârşit la Ţapinarii (doar i-am ratat deja de minim două ori pe anul acesta, în Club A şi în Silver Church) dar sunt nevoit să amân momentul revederii.
Cu câteva săptămâni în urmă, într-un articol al lui Gabriel Giurgiu din Dilema veche, era amintită judecătoria din Târgovişte.
Cu nişte ani în urmă, în 2005, am făcut două vizite relativ lungi în judeţul Dâmboviţa. În vară m-am plimbat prin bazinul superior al Ialomiţei, suprapus în bună măsură pe judeţul DB. În primăvară am ajuns în Târgovişte cu bicicleta.
Şi mai în urmă, am cunoscut o femeie din Târgovişte. A generat nişte evenimente interesante faptul că am întâlnit-o.
Cam în aceiaşi perioadă am ascultat pentru prima dată Trooper, în cadrul primei mele vizite în Vama Veche. Actual: în curând, târgoviştenii vor concerta cu noua variantă a Iris-ului în deschidere.
Coborând mai adând în propriul trecut, ajung aproximativ în 1986, la 10 ani. Pe atunci cumpăram un ghid de oraş pentru Târgovişte. Cam în aceiaşi perioadă îmi pica în mână harta turistică a judeţului Dâmboviţa. Prima vizită în judeţ avea să aştepte un pic, cred că până la prima coborâre de la Babele la Peştera, cu familia, după ce ne cazasem la cabana Caraiman. Cât a trecut de atunci nu mai ştiu exact...
Cam asta e povestea mea despre obsedanta Dâmboviţa... Dacă fac o medie a perioadei trecute de la 10 ani până acum, constat că Dâmboviţa mi-a adus multe momente plăcute. Multiplu de zâmbet, aş putea spune...
Se afișează postările cu eticheta obsesie. Afișați toate postările

marți, 26 februarie 2013
Zâmbet 5 sau Dâmboviţa oarecum obsesivă
Publicat de
Adrian
la
19:23
Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Etichete:
Babele,
bucegi,
Dambovita,
Dilema Veche,
Facebook,
Gabriel Giurgiu,
La Scriitori,
obsesie,
Pestera,
Targoviste,
Trooper,
Valea Ialomitei,
vama veche,
zambet
joi, 14 iulie 2011
Banii- mod de utilizare
După cum spunea un haios fost coleg de serviciu, fiecare este obsedat de ce nu are... sau de ce are senzaţia că nu are, ar completa cineva... sau de ce-i trebuie...
Aşa se explică probabil că de vreo două săptămâni am căpătat o obsesie pentru banii pe care nu-i am dar, cel puţin teoretic, i-aş putea împrumuta. Până de curând nu mă gândisem decât foarte vag la ideea de a împrumuta bani şi atunci îmi puneam problema de a împrumuta maxim un salariu pentru a-mi permite câteva zile de concediu în Ro.
De ceva timp pluteşte în aer ideea de a împrumuta aproape 1000 Euro pentru o călătorie a cuiva apropiat. Deşi nu eram încântat de idee, eram dispus totuşi să mă interesez în ce condiţii i-aş putea face rost de bani, cu atât mai mult cu cât, fiind atins la coarda sensibilă (tu eşti singurul la care pot apela, mi s-a spus), deja părea mai simplu să las raţiunea la o parte şi, după cum spune acea vorbă stupidă, să-mi ascult inima...
Acum două săptămâni, într-o sâmbătă, s-a nimerit să apară o neaşteptată modificare în programul meu, modificare în urma căreia am avut o oră liberă într-o zonă în care nu prea ştiam ce să fac. A venit totuşi iluminarea! Hei, e sâmbătă şi banca ta, cu o agenţie aflată la doi paşi, are program. Fără să fiu pus pe semnat contracte, dorind doar să mă interesez cam cum merge sistemul, merg spre bancă şi constat că şi-a modificat programul de când nu am mai trecut eu pe acolo. ÎNCHIS! Îmi spun că o las pe altă dată şi, câteva clipe mai târziu, m-am trezit reproşându-mi:
Hei! Iar încerci să-ţi laşi baltă interesele şi să-ţi trăieşti viaţa ţinând cont mai mult de ceilalţi? Tu-ţi dai seama că, împrumutând 1000 Euro, ai putea face PENTRU TINE ceva?
Şi mi-am dat seama că aş putea cheltui aşa sumă în câteva moduri:
1) oferind-o persoanei pentru acea călătorie
2) cumpărând pentru mine bicicleta după care salivam acum câteva săptămâni
3) plătind o facultate (sau altă formă de şcolarizare recunoscută pe piaţa muncii) pentru mine sau cineva apropiat dacă aş crede că eu sau altă persoană am sta suficient de bine cu IQ-ul şi cu inteligenţa emoţională încât să o scoatem la capăt cu bine
4) oferindu-mi mie un mai serios tratament stomatologic de care am nevoie dar pentru care nu am găsit până acum nici timpul, nici banii necesari
5) schimbând câte ceva prin casă
6) oferindu-mi mie ceva distracţie (excursii, concerte, cărţi...)
7) cumpărând pentru mine haine ceva mai business
8) lăsând ipohondrul din mine, încă în stare de veghe, să se trezească astfel încât să devin dispus să investesc în analize medicale mai mult, mai puţin sau deloc utile
9) plătind vreo 20 de partide de sex
6 din variantele expuse ar reprezenta cheltuieli pe care le-aş putea face strict pentru mine, una ar reprezenta o cheltuială care, în percepţia mea, ar fi dedicată strict celuilalt, o variantă ar contribui la mărirea gradului de confort pentru 4 persoane şi altă variantă ar putea în egală măsură reprezenta o cheltuială pentru mine sau pentru celălalt.
Admiţând că aş decide să împrumut banii, cred că cel mai uşor mi-ar fi să-i împrumut pentru varianta 3. Totuşi, după ce am demonstrat odată că am stat destul de bine intelectual dar am ratat la nivel emoţional, sunt în mică măsură dispus să cheltui pentru scolarizarea mea. Alte persoane apropiate par, conform percepţiei mele, în egală măsură de nepregătite emoţional, motiv pentru care această variantă pare să fie nerealistă.
În aceste condiţii, pare cel mai prudent să apelez la varianta a zecea, în care pur şi simplu nu aş împrumuta banii.
Pentru această a zecea variantă, caracterizată cumva de non-acţiune, pledează şi teoria pesimistă pe care am emis-o ieri discutând cu un coleg, pe trei sferturi în glumă, pe jumătate în serios, teorie conform căreia, dacă aş împrumuta, ar fi posibil să nu mai pot returna împrumutul deoarece aş putea ajunge să rămân fără loc de muncă dacă nemulţumirile mele ar scăpa de sub control şi ar provoca un suficient de mare conflict cu conducerea firmei, conflict care să facă imposibilă colaborarea dintre mine şi ei în viitor.
Dacă ar fi să cred în instanţe superioare (nu vă gândiţi la sensul juridic, căutaţi mai degrabă un sens pe jumătate spiritual- religios) aş putea spune că a fost un semn faptul că am găsit banca închisă.
marți, 4 mai 2010
Obsesii muzicale
Obsesia muzicală a dimineţii de azi a fost un refren auzit în Iron City, la Folk Frate, în urmă cu câteva săptămâni. Ţin minte că atunci publicul a primit bine piesa, auzindu-se bine la refrenul pe care cei de pe scenă au avut inspiraţia să ne provoace să-l cântăm.
Ochii negri, faţa albă,
Păr întunecat şi mare,
Inima - un sloi de gheaţă.
Alte semnalmente: n-are
Nu am putut asocia niciun chip cunoscut textului acesta aşa că nu-mi explic cum de mi-a revenit în memorie. Culmea este că, la ceva minute după ce refrenul îmi răsărise în creier, în metrou, aproape de mine, a apărut o fată cu păr întunecat, lung, cu braţe subţiri şi chip plăcut şi alb.
Mâine seară, la aniversarea a 2 ani de Folk Frate în Iron City, mi-ar plăcea să aud din nou acest cântec. Dar dacă nu-l voi auzi nu-i supărare! :) Eu voi încerca să fiu acolo să-i ascult din nou pe cei care mi-au înveselit multe seri de miercuri şi mi-au lăsat în amintire acea superbă seară de sâmbătă din Diham.
Şi dacă tot îi spuneam joi, înainte de concertul Negru Latent, lui Mysha că am ajuns la Folk Frate, în Iron City, (şi) datorită lui Tănase (Ţapinarii şi Semne) să reamintesc împrejurările...
Nu mai ştiu în ce împrejurări (probabil pe principiul curiozităţii faţă de prietenul prietenului) am nimerit cândva pe blogul tanasist de pe Yahoo 360 (unde debutasem şi eu ca blogger). Aici am văzut afişul unui concert Semne care urma să se ţină în Iron City. Pentru că nu ştiam unde-i Iron City am întrebat într-un comentariu iar Tănase mi-a răspuns oferindu-mi informaţiile necesare. Din păcate nu am reuşit să ajung atunci la concertul Semne (şi nici nu am apucat să ajung la alt concert Semne până acum) dar, câteva săptămâni mai târziu, mi-am amintit de club, citind între timp şi de serile Folk Frate (despre care ştiam că există de când se ţineau în alt club), profitând de o seară de miercuri în care deja eram în centru... nu era greu să aleg să încerc prima mea seară în Iron City.
Şi dacă tot vorbim (şi) de Semne, am plăcerea să amintesc de invitaţia pe care mi-a transmis-o Tănase pe Facebook. Concert Semne, 13 mai 2010, Iron City, ora 21:00. O nouă seară tip Lucky 13 după seara de 13 aprilie în care acelaşi Tănase, împreună cu coŢapinarul Covei, a cântat în Mojo.
Ei bine, sper să ajung în sfârşit şi la un concert Semne joia următoare!
Dar până la joia următoare, le urez celor care fac în fiecare miercuri (sau mai rar, funcţie de programul fiecărei persoane din gaşcă) serile Folk Frate ani mulţi şi frumoşi alături de publicul din Iron City! În acelaşi timp doresc fiecărei persoane din echipă (Cristinissima, Nico Pălărie, Mysha, Teddy, Jonnie, Fram şi ceilalţi pe care nu i-am reţinut) succese personale numeroase pe plan muzical şi nu numai!
Să ne revedem cu bine!!! :)

joi, 3 decembrie 2009
Asta chiar e obsesie...
Se făcea că aseară, înainte de plecarea de la birou, simt că abdomenul mi se agită neliniştitor. Nici că se putea element mai clar care să decidă dacă merg sau nu în Iron City... Deci nu m-am dus... Am mers acasă şi am mai propus alpinetului câteva poze. Scorul de ieri e bun, 4 admise, una respinsă. Realist vorbind, adminul are dreptate, poza respinsă păcătuia din punct de vedere tehnic... Să vedem azi ce scor vom avea... Verific mai târziu. După ce urc tot ce mi-am propus o să organizez pozele într-un album şi mă voi lăuda pe-aici. :D
De fapt mă apucasem să scriu din alte motive. Unul ar fi că aseară m-am simţit pe neaşteptate destul de trist fără să pot identifica un motiv în prezent sau în trecutul recent... Melancolie blegoasă... Fapt e că starea asta mi-a stricat adormirea, m-am agitat ceva vreme în pat până să adorm. Iar dimineaţă...
Dimineaţă mă trezesc după un vis idiot... Se făcea că o aud vorbind la telefon cu cineva de la firma de telefonie mobilă încercând să lămurească nu ştiu ce treabă... Şi în conversaţie a fost la un pas să-şi rostească adresa apoi a renunţat apelând la adresa de e-mail. Aceasta, surprinzător, suna aproape la fel ca cea ştiută de mine dar avea şi o continuare "6000". Visul pare legat de nemulţumirea mea legată de faptul că, în singura ocazie avută, nu am reţinut un element esenţial din adresa ei şi de convingerea că nu mai primeşte de mult timp din ce în ce mai rarele mele e-mail-uri.
Trezindu-mă din visare n-am mai reuşit să readorm decât pentru puţin timp. În rest au început să mi se-nghesuie în cap gânduri...
M-am gândit la ideea de cuplu format din doi indivizi care, fiecare în parte, au valoare. M-am gândit că cei doi pot creşte asociindu-se. În momentul în care unul dintre indivizii implicaţi în potenţialul cuplu este prea puţin valoros atunci ideea de cuplu devine imposibilă. Da, recunosc că am trecut de perioada în care mă percepeam ca fiind suficient de bun încât să devin "tortiţa" unei femei valoroase. În teoria asta ar fi de dat şi o definiţie a valorii. Ei bine, aş da o definiţie relativ simplă: tot ce pare recunoscut de majoritate ca fiind valoare şi care, în acelaşi timp, nu-mi este specific mie. Autodevalorizare fără argumente? Sau simplă ascundere după deget?
Se dă o obsesie de ucis... Şi ce punem în loc? Ce a fost întâi? Obsesia (oul) sau absenţa unui înlocuitor pentru ea (găina)?

marți, 22 septembrie 2009
Pe bicicletă...
După ani în care aproape am ignorat-o se pare că de curând a început pentru mine anul bicicletei. Dimineaţă, după ce am dat o tură la poştă să-mi ridic cărţile comandate de la Polirom, mi-am luat bicicleta şi am plecat într-o plimbare. Peste 40 de minute (cu metroul aş fi făcut o oră) aveam să ajung la birou deşi nu pot spune că am pedalat din greu.
Când am reluat mersul pe bicicletă mă temeam că voi fi terorizat de trafic. Ciclopromenada 3 nu m-a speriat deloc. Plimbarea din ziua următoare a fost la fel de relaxantă. Ei bine, azi a venit rândul micilor frici...
Deşi era aglomerat, impresia generală era că avem toţi loc pe şosea, maşini şi biciclişti. Erau lungi sectoare de stradă în care, între maşinile parcate şi cele aflate în mers, era spaţiu suficient pentru a pedala. Adevărat, se mai găsea câte un şofer care, din neatenţie probabil, bloca acel spaţiu. La fel cum se mai găsea câte unul care depăşea pe dreapta apropiindu-se destul de emoţionant de bicicletă.
M-am simţit bine văzând cum depăşesc coloane de maşini. M-am simţit bine observând că m-a depăşit alt biciclist. M-am simţit bine într-o lume fără claxoane şi fără şoferi nervoşi.
Totuşi, în câteva momente, au existat fracţiuni de secundă de frică.
M-am temut atunci când sesizam prea târziu o maşină parcată perpendicular pe axul drumului care dorea să se înscrie în trafic, momente în care trăgeam brusc de ghidon în stânga, expunându-mă atât şoferului care ieşea cât şi celor care puteau veni din spate.
M-am temut atunci când, în mers, aproape m-am atins de un autobuz.
M-am temut când, la doi paşi de birou, încercând un viraj la stânga, m-am trezit încurcându-mă în intersecţie.
Totuşi, nimic rău nu s-a întâmplat aşa că sunt gata să plec, peste 2 ore, spre Arcul de Triumf, pentru a participa la plimbarea prilejuită de Ziua fără Maşini.
Iar mâine, pentru a nu fi din nou certat că mă laud că merg undeva şi apoi renunţ la idee (glumeam! nu m-am simţit certat, doar un pic tachinat... :D), voi merge în Iron City.
Acum, având bicicleta parcată în faţa biroului, constat că mi-e tare dragă. Şi când te gândeşti că aş putea să o urăsc sau măcar să o invidiez un pic pentru că, într-o zi de mai 2004, a fost mai intimă cu Roxana decât am fost eu vreodată... Obsesia!!!

miercuri, 16 septembrie 2009
Ceva nu merge... :(
Am vaga senzaţie că nu trebuia să citesc sms-ul acela.
Săptămâna trecută am avut cam toate serile ocupate (marţi 100 Crossroads, miercuri Iron City, joi Green Hours, vineri Ciclopromenada 3, sâmbătă din nou pe bicicletă dar deja cu gândul la ea, duminică în Iron City) dar săptămâna asta mă găseşte destul de descoperit la capitolul planuri de distracţie.
Prin urmare, am tot rumegat gânduri legate de ea. Simt nevoia s-o întâlnesc dar din nou se întâmplă ceva şi nu apare... Am aşteptat-o aseară, am aşteptat-o azi dimineaţă... Revine gândul legat de posibilităţi... e posibil să-şi fi luat concediu (deşi am senzaţia c-a fost cam mult în concediu anul acesta... poate de când cu criza...), e posibil să-şi fi schimbat job-ul la fel cum e posibil să nu mai locuiască acolo. Şi atunci eu cum dracu` mai dau de ea? Să-mi spună pe litere, să-mi deseneze toate momentele în care i-am greşit. Nu că n-aş şti şi singur în ce momente am reacţionat neadecvat dar am nevoie să-mi spună ea la fel cum am nevoie să-i dau câteva explicaţii. În lipsa unei discuţii acel "te iert" pare scos din Kafka şi aruncă cu absurd şi peste perioada în care am încercat să fug din viaţa ei fără să fi reuşit să duc încercarea până la capăt. Pur şi simplu nu mai puteam să joc după regulile ei dar, în acelaşi timp, tristă coincidenţă, ţineam suficient de mult la ea încât să mă calc singur în picioare şi să ţin cont de dorinţa ei de a rămâne amici...
Nu cred că a înţeles vreodată ce am trăit în ultimii ani. Nu cred că în ultimii ani (din cauza mea sau din alte motive) a pierdut mai mult decât am pierdut eu (din cauza ei sau din alte motive). A modificat atât de mult "ecosistemul" meu încât aproape că devenisem o specie pe cale de dispariţie.
Aseară, abordându-mă un prieten (fost? cine mai ştie?) pe messenger, i-am scris ce mă roade dar discuţia m-a epuizat curând aşa că am renunţat la ea. Nu e genul de om din partea căruia să accept sugestii... Deşi, câteodată, gândesc şi eu asemănător... Totuşi, rămân sugestii suficient de depărtate de felul în care, de obicei, gândesc. Neaplicabil...
Zilele trecute îmi spunea cineva "O invidiez pentru faptul că a reuşit să stârnească sentimente atât de puternice. Puţini oameni reuşesc asta."
Şi totuşi rămâne ceea ce am numit miercurea trecută, scriind cu albastru pe alb, "obsesia Roxana"...

miercuri, 12 august 2009
Sfârşit de obsesie?
Azi dimineaţă, în loc să plec de acasă la 7:45 în încercarea de a o vedea pe ea, am mai stat câteva minute, am mâncat (nu ştiu cât timp a trecut de la ultima ocazie în care am mâncat acasă înainte de a pleca la muncă; oricum, e tare mult de atunci) şi am plecat suficient de târziu încât să n-o întâlnesc dar suficient de devreme încât să ajung la timp la birou. Nu, nu vreau să fiu rău cu ea, vreau doar să fiu mai bun cu mine...
La muncă am fost calm, relaxat, destul de zâmbitor şi, în acelaşi timp, productiv. Pe la 16:00 am dat un telefon şi am aflat că nu e în pericol seara de mâine în Green Hours. Nici cea de azi în Iron City. Sâmbătă în schimb va trebui să-mi organizez un pic programul dimineţii, urmând să ies la plajă (de-o fi vreme bună) ceva mai târziu... Satanic Vals şi Ana sunt, pe moment, singurele persoane care ştiu despre ce vorbesc aici. Ca primă impresie, pare o alegere bună deşi nu e totul perfect... Dar, pentru liniştea mea, încercarea merită făcută.
Iar miercurea următoare, în funcţie şi de alte detalii ale programului meu, voi încerca să merg din nou în Iron măcar pentru o bere şi o oră de cântare. Nu voi putea să stau prea mult pentru că joi seară va trebui să pregătesc rucsacul cu care, vineri seară, voi pleca în Ceahlău. Cel puţin primele zile de concediu sunt cât de cât plănuite... Să nu vă sperie absenţa mea! O să povestesc, cât pot de mult şi în detaliu, când mă voi întoarce în Bucureşti. Dar până la concediu vor mai fi postări mărunte probabil...
Zile senine!

vineri, 24 iulie 2009
Revedere
Mai exact revederi...
Aseară, 18:35, Piaţa Victoriei. Prin urmare, o altă oră critică. Într-un grup de 3 femei, "vecina" pe care o recunosc după acei ochelari şi după tunsoarea aparte. Îmi propun să profit de ocazie şi să aflu mai exact unde stă. Cu ce scop? Nici eu nu ştiu. Oricum, nu cred că voi avea curaj vreodată să iniţiez o conversaţie cu ea. O caut cu privirea după ce cobor la Dristor şi n-o văd. Când cobor din celălalt metrou o caut iar. Nu e! Deci şi-a schimbat traseul şi asta... Mi-e ciudă! Povestea scapă de sub controlul meu.
Ajung acasă. Mă enervez dintr-un mărunţiş. Plec! Caut în agendă numerele de telefon ale celor cu care urma să plec sâmbătă în tură. Găsesc trei numere, le scriu sms în care anunţ că mi-au cedat nervii şi, în starea asta, prefer să rămân acasă. Închid imediat telefonul. Intuiesc că mi s-a pus deja etichetă de neserios. Oricum n-ar înţelege nimeni ce mi se întâmplă aşa că orice altă explicaţie e zadarnică.
Dimineaţă deschid telefonul după o revedere pe care simţeam că trebuie s-o localizez cât mai exact în timp. Sesizez 3 mesaje noi. Două ar putea fi confirmări de primire (a treia o primisem deja aseară) iar al treilea bănuiesc că e răspuns. Evit să-l citesc. Ajung la servici şi... sună telefonul. Apăs roşu apoi îl închid din nou. Pur şi simplu nu vreau să vorbesc cu nimeni! E jenant să încurc tura oamenilor dar n-am ce face. Aş vrea să pot fugi de tot! Oricum sunt străin de tot ce se-ntâmplă în jurul meu... Cred că voi ţine închis telefonul câteva zile, voi evita messengerul, voi evita să mă loghez pe unele site-uri unde aş putea fi văzut online.
Tot dimineaţă, ceva mai devreme (8:17), Piaţa Muncii. Sesizez la următoarea uşă o bluză roşie care-mi reţine atenţia. Pare a fi Rox. Se deschide unghiul, capul ei se întoarce cu câteva grade, mă conving că e ea. Încerc să schiţez un zâmbet. Cred că nu prea îmi iese. Nu mai pot să citesc. Bag cartea în rucsac şi încerc să îmi păstrez calmul.
Peste câteva minute. Piaţa Victoriei. Dinamica mulţimii mă aduce cu doi paşi în spatele ei. Consider că am o faţă suficient de tristă încât să nu merite s-o abordez. Deşi mi se părea OK s-o trimit mâine la munte în locul meu. Totuşi, tac. Pe scara rulantă rămân mult în urma ei. Sesizez când face stânga şi decid s-o urmăresc. Vreau să aflu în ce clădire intră. Se opreşte curând la un chioşc din staţia metroului. Încerc să nu fiu văzut cât timp a stat şi şi-a cumpărat nu ştiu ce. Întorc capul peste câteva secunde către acel chioşc şi văd că a plecat. În viteză avansez şi o caut cu privirea. Bluză roşie, geantă mică, neagră, blugi, o chestie (probabil eternele mărgele de lemn) atârnată de gâtul ei. O reperez rapid, măresc viteza păstrând cât de cât distanţa dintre noi. Dreapta, stânga, tot înainte... încerc să urmăresc intrările astfel încât să văd unde dispare ea. Culmea, merge tot înainte. Traversează în staţia lui 45, vine tramvaiul. Ea urcă. Se aşează pe scaun, probabil m-a şi văzut pentru că în acel moment eram total surprins şi descoperit. Era 08:40. Deci lucrează undeva pe linia lui 45 şi începe programul cel mai probabil la ora 9:00. De terminat cred că termină la 18:00. Dacă stă câteva minute peste program atunci, în funcţie şi de circulaţia tramvaiului, poate ajunge seara la Victoriei oricând între 18:30- 19:30. Aşa se explică faptul că n-am mai văzut-o seara de o grămadă de vreme. Şi totuşi, cum aş putea s-o urmăresc atât de mult timp? Cum aş putea să aflu unde coboară din tramvai fără a încerca (încercare imposibilă dacă ţin neapărat să nu fiu văzut) să urc în acelaşi tramvai cu ea? Se pare că de data asta nu mai pot afla unde lucrează. Din nou pierd controlul situaţiei. Mă întorc dezamăgit, supărat, nervos către metrou. Cobor în staţie. Îmi dau seama că nu pot nici acum să citesc. Noroc că pusesem dimineaţă în borsetă mp3 playerul. Îl scot, bag căştile în urechi, dau volumul la maxim. Aproape că nu conta ce auzeam. N-aveam niciun chef de Costică David dar l-am lăsat să-mi picure în ureche până am ajuns la birou.
Pare că a obţine informaţii despre viaţa Roxanei a rămas singurul meu scop serios. Restul sunt simple anexe care-mi ocupă timpul dintre revederi.
Iar acum jumătate de gând mă întreabă dacă mai plec la munte... Ei bine, mâine nu cred că voi pleca. Să afirm din nou că nu voi mai urca pe munte niciodată poate ar fi riscant, mi-am mai spus-o şi altă dată urmând să mă contrazic (săptă)lunile următoare.
E rău ce se întâmplă cu viaţa mea... Rău, rău! :(

Abonați-vă la:
Postări (Atom)