Alina

Zilele trecute, la centrul de testare din firma în care lucrez, a susţinut un examen important pentru cariera ei o tânără relativ ştearsă ca aspect (suficient de ştearsă încât să nu-mi fi reţinut cu nimic atenţia), sosită la examen cu un domn ceva mai în vârstă. Până aici nimic nou. Oameni care vin la examene însoţiţi de părinţi, soţi, iubiţi am mai văzut. Şi nu mi se mai pare de mult exagerat că aceştia simt nevoia de sprijin emoţional înainte şi după susţinerea examenului.

Intrarea tinerei la examen s-a produs doar cu câteva vorbe schimbate în plus, comparativ cu minima politeţe care i se cuvine clientului altui departament decât cel pentru care lucrez. Fişa postului nu-mi cere explicit absolut nimic în relaţia cu acest tip de client. Experienţa îmi spune că, din clienţii centrului de testare, sunt puţini cei care sunt deja sau urmează să devină şi clienţii mei. Prin urmare, nu sunt sub nicio formă motivat să-i tratez cu multă grijă.

Pornind de la relaţia directă sau indirectă cu clienţii centrului de testare s-a ajuns uneori şi la mici conflicte între mine şi personalul acelui departament. Pretenţiile şefului de departament mi s-au părut exagerate, chiar abuzive, de mai multe ori. După astfel de incidente, ajung să nu-l mai salut pe acel şef (deşi de multe ori el continuă să salute când ne vedem) şi, cel puţin pentru o vreme, reduc la minim contactele cu el. După câteva zile îmi trece supărarea dar rămân cumva în alertă, în aşteptarea viitorului incident. Cu o altă persoană din departament nu mă mai salut de mulţi ani, de când persoana a fost serios ofensată de faptul că eu am îndrăznit să-mi dau seama că nu e altceva decât o incultă norocoasă.

Pe acest fundal, nu am fost atent când a ieşit canditata din examen. Am devenit vag atent când aceasta şi însoţitorul ei au zăbovit aproximativ o oră în biroul meu, timp în care am ajuns să aflu câteva lucruri despre ea. Dacă ar fi să o descriu, aş spune că este inteligentă dar în acelaşi timp exagerat de anxioasă (tremuram de nervi, nu-mi doream altceva decât să termin examenul mai repede, ştiam deja că nu voi avea un scor suficient de bun încât să-l promovez), că locuieşte în Londra, că este teribil de dezamăgită de eşec, că va susţine din nou examenul (deci este perseverentă) dar, cel mai probabil, la ea acasă. Urma să părăsească România a doua zi.

Fără să fiu în mod exagerat impresionat de eşecul şi de suferinţa ei, am fost totuşi suficient de tolerant încât să nu protestez când am constatat că aceştia insistă să nu părăsească incinta deşi majoritatea colegilor mei erau de mult plecaţi spre casă. Nu m-am enervat nici când am observat că persoana care administrează examenele a plecat liniştită acasă deşi clienta ei ar mai fi putut avea nevoie de ajutor. În definitiv, ştiam de mult timp că exam admin-ei îi plac comisioanele (care-i rotunjesc frumos veniturile) dar, privită în detaliu, este precum un steag (în sensul că i se fâlfâie de clienţi). M-a mai ajutat să-mi păstrez calmul şi faptul că, de cele mai multe ori, nu mă grăbesc nicăieri, o întârziere la birou de 10 sau de 50 de minute neînsemnând nimic pentru mine. La rândul meu am în unele contexte caracter de steag. Mi se fâlfâie dacă ajung acasă mai devreme sau mai târziu. Nu am nimic interesant de făcut acolo... De fapt nici nu mă simt acasă ca acasă. Pentru că nu e casa mea, pentru că spaţiul este supraocupat, pentru că familia îmi provoacă mai degrabă greaţă decât plăcere.

Revenind la candidata cu scor slab, aceasta mi-a captat în mod deosebit atenţia atunci când, din conversaţiile pe care le-a purtat, am aflat că o cheamă Alina. Mi-a devenit vag simpatică pentru că mi-a amintit de acea Alina despre care vorbeam acum mulţi ani cu Bogdan Lucaciu. Totuşi, şi povestea cu acea Alina s-a sfârşit în defavoarea mea... Dar din acea poveste au rămas şi unele amintiri plăcute. Mai multe amintiri plăcute decât mi-au lăsat oameni cu care am interacţionat mult mai mult timp.

De cele mai multe ori am avut în jurul meu oamenii nepotriviţi...

Cu părere de rău, despre Iron City...

Ieri citesc şi sper să nu fie adevărat. Aseară cineva-mi garanta că s-a închis Iron City, sursa omului fiind chiar Bodi. Acum, deşi în continuare mi-ar plăcea să nu fie adevărat, sunt în mare măsură dispus să accept că Iron City s-a închis. Este genul de moment în care te gândeşti la bilanţuri. Dimineaţă, când m-am trezit din somn, mi-am dat seama că sunt trist gândindu-mă la Iron City, parcă a curs şi o lacrimă. M-am întrebat ce a însemnat Iron City pentru mine şi, în câteva minute, mi-am dat seama că era un loc special.

În Iron City am avut oameni frumoşi lângă mine (Oana, Sandra, Alexa, Florin, Ştefan...), am făcut schimb de zâmbete (devenise un obicei schimbul de zâmbete cu Cristina Andrieş), am fost ţinut minte de oameni de folk (Edi, Tivodar, Tănase...), am zâmbit la piese vesele, am aşteptat piese dragi mie pentru a fi şi eu printre vocile din public care aveau chef de cântat, am plâns când textul unor cântece îmi stârnea amintiri care dureau, am filmat (şi aşa am cunoscut-o pe Mi, a doua voce feminină din Casa cu prieteni), mi-am exersat capacitatea de a scrie cronici de concert, am purtat discuţii plăcute (cu Oana, cu Sandra, cu Mysha... cu acesta din urmă, în aprilie sau mai 2010, cu ocazia unui concert de joi, am avut o discuţie pe care mi-o amintesc şi acum cu mare plăcere), am avut parte de multe saluturi, de urări, de stare de bine, de calm, de armonie, am ascultat-o pe Ioana Munteanu, l-am ascultat pe Emeric Imre, am ascultat-o pe Magda Puskas, am avut plăcerea să-l aud pe Tănase comentând frumos despre cronica mea pentru un concert de-al lor din Green Hours, am ascultat muzică până târziu în noapte, am băut bere, am privit femei frumoase, m-am identificat nu odată, deşi cumva din sens opus (în sensul că el e solid, eu slab), cu Johnnie când spunea, văzând vreun decolteu provocator sau nişte picioare frumoase, ceva de genul "Deşi nu par, sunt şi eu om."

Cu atâtea părţi bune e loc şi de o mică tristeţe care, este necesar să precizez, nu a fost provocată în mod direct de oamenii din club. Mica tristeţe se leagă de faptul că, după atâtea seri minunate, nu m-am ales şi cu o prezenţă feminină care să rămână în viaţa mea, cu care să formez un cuplu, cu care, vorba basmelor, să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi...

Sunt multe lucruri care-mi vor aminti de Iron City. Sper să reuşesc zilele următoare să scriu mai mult despre ce a însemnat acest loc pentru mine.

Deocamdată, pentru mulţimea de seri petrecute acolo, le mulţumesc celor de pe scenă, celor de la bar, celor din public, celor care au scris pe bloguri despre club, celor care au citit cronicile mele, celor care au comentat la ele, celor care au vizualizat clipurile filmate acolo, postate de mine pe youtube, celor care, sub o formă sau alta, întăresc legătura dintre mine şi club.

Fie să renască!

Am scris iar despre Iron City pornind de la ideea că tot ce e bun pare să dureze, din păcate, doar trei ani... 2007- 2010... Atât a trăit Iron City... În amintirea lui, o captură de pe site-ul clubului (din câte ştiu site-ul a apărut cu doar câteva luni în urmă şi, probabil, va dispărea odată cu clubul, deşi mi-ar plăcea ca măcar site-ul să rămână, cu afişele de concert şi cu fotografiile de pe el) şi o captură după cuvintele după care, cu regret o spun, a fost găsit blogul meu azi.

Sper să revăd oamenii de acolo...

Acum îmi dau seama că acest text va trebui editat mai târziu pentru a-l completa cu mulţimi de link-uri...

A fost frumos... Păcat că s-a terminat... Dacă aş fi ştiut că miercurea trecută este ultima seară Folk frate din Iron City aş fi ajuns acolo... Aşa rămâne unda de regret...

Un lucru e sigur. Chiar dacă uneori am lipsit multe săptămâni la rând de acolo, faptul că citeam din când în când că viaţa în Iron City e la fel de frumoasă precum o ştiam îmi dădea o stare de linişte. Acum am rămas fără o ancoră sufletească...

Încerc să nu fiu patetic dar trist sunt... :(