Sarmalele Reci, 4 noiembrie 2023, Quantic

 

Într-o zi în care nu am putut stăvili dorința de a-mi programa activități plăcute, mi-am cumpărat câteva bilete de concert. Primul a fost cel pentru Sarmalele Reci, în amintirea vremurilor de demult în care îi ascultam când îi prindeam prin concerte dar și de pe caseta Țara te vrea prost.

 

Curând, aveau să se încurce iar lucrurile pe acasă așa că elanul meu muzical s-a estompat. Totuși, sâmbătă iată-mă în drum spre Quantic la timp, după ce trecusem a treia oară pe la mama, în vizită la spital. Ca idee, urăsc ideea de spital, singurul spital care îmi stârnește senzații plăcute fiind Spitalul de Urgență, secția Trăiască berea.

 

Până să înceapă concertul mă surprind privind spre zona în care am stat cu gagicile în septembrie 2019, la sărbătoarea lui Vali Sterian. Fără gagicile alea, poate nu aș fi ajuns să intru în Quantic deci, cumva, sunt autoare morale pentru următoarele mele seri petrecute acolo (pentru Speak Floyd prin ianuarie 2020 și acum, pentru reîntâlnirea cu Tatiana și Violeta).

 

Aș putea spune că, în Quantic, se petrec genul ăla de concerte la care poți să te simți la fel de bine mergând singur sau cu cineva. Lucrurile sunt cumva organizate ca să nu te simți în locul nepotrivit dacă ești singur. Ca să zic așa, un club în care mă simt ok singur are șanse să mă prindă de client. În limita timpului și bugetului disponibil, desigur. Că dacă ar fi să merg la orice concert mișto din Quantic aș da rapid faliment pentru că evenimentele la care aș merge sunt destul de dese.

 

Până să înceapă concertul, undeva pe la 8:15, am avut timp să trag de bere, să casc ochii la taraba cu mărfuri sarmaliste de pe care m-am înfruptat cu câte ceva, să studiez publicul care se aduna. Publicul mi s-a părut frumos, format din oameni cam între 5 și 60 de ani. Majoritatea aș zice că erau cam de vârsta mea, cel mai probabil oameni care asistaseră la primele concerte ale Sarmalelor Reci. Mi-au plăcut mult părinții cu copii mai mici sau mai mari, deja obișnuiți cu concertele sau având urechile protejate de căști împotriva sunetului puternic. Cuplurile din sală păreau vechi, bine sudate de nenumăratele Sarmale Reci (sau poate Chiftele Verzi) mâncate împreună. Din câte mi-am dat seama, nu eram singurul venit singur. Ca idee, n-aș fi avut nimic împotrivă să ajung din nou în Quantic cu cineva dar nu știu pe nimeni care să înghită cu drag muzica Sarmalelor Reci. Nu că ar fi imposibil să am cunoscuți care să asculte așa ceva dar nu s-au dat pe față. Poate la următoarea trecere prin Quantic a Sarmalelor Reci voi descoperi și vreo cunoștință în public.

 

Eu unul, după perioada Țara te vrea prost, am pierdut oarecum legătura cu Sarmalele Reci. Aș zice că puține piese de pe următoarele albume îmi erau cunoscute, probabil din clipurile apărute pe televiziunile muzicale. Sunt destul de convins că în concertul ăsta au fost câteva piese pe care le auzeam pentru prima dată (și nu mă refer la cea cu stații de metrou, pe care zic băieții că sâmbătă au cântat-o abia a doua oară în concert deși e compusă demult, tare demult). Oricum, ce știam mi-a sunat plăcut și acum (a existat totuși o vagă urmă de blegeală cauzată de jucătorul de biliard din Moghioroș) iar ce nu știam sau nu-mi aminteam mi-a reconfirmat că Sarmalele Reci sunt gătite bine sonor.

 

Momentul Vărsătorului m-a surprins în sensul că, deși nu mai ascultasem cântecul de vreo 20 de ani, poate chiar mai mult, mi-am amintit aproape tot textul. Într-o lume, într-o țară, într-o viață în care se petrec multe chestii care te fac să verși, dacă mai ai și dieta nepotrivită, Vărsătorul este un cântec care se potrivește perfect.

 

Din punct de vedere al componenței formației, aș zice că mă împac greu cu faptul că Mihai Iordache nu mai este permanent pe scenă cu ei.

 

Ca stare de spirit personală, câteodată aproape că îmi venea să plâng de bucurie redescoperind o activitate plăcută iar când începeam să înregistrez unele cântece (am urcat pe Facebook câte ceva) se întâmpla să îmi surprind în oglindă mutra zâmbitoare.

 

A existat și un moment de conexiune rock – folk, atunci când a urcat pe scenă Mircea Florian ca să povestească despre aventurile Sarmalelor Reci în Germania. Alte conexiuni au fost cu Taxi, Zob, The Mono Jacks, Artanu. Acesta din urmă a masacrat-o destul de urât pe Violeta pe fondul unui presupus abuz de alcool sau alte minunății de substanțe. Mi-am amintit cu ocazia asta de un Stufstock în care era să se distrugă recitalul Timpuri Noi deoarece Artanu nu era deloc în formă bună dar atunci, în Vamă, Dan Iliescu aș zice că a salvat spectacolul. Oricum, am căpătat vagi emoții legate de calitatea concertului Timpuri Noi din 10 decembrie, tot din Quantic, la care mi-am luat bilet tot sub impulsul de la jumătatea lunii octombrie. Cumva, cu concertele astea, mi-am făcut niște întârziate mici cadouri, având în vedere că ziua mea fusese cu ceva timp înainte să mă bag la cheltuială. The Mono Jacks? De băieții ăștia aproape că nici nu auzisem dar, după ce au cântat la aniversarea celor 30 de ani de Sarmalele Reci, o să caut o ocazie să îi ascult și pe ei.

 

După concertul terminat foarte aproape de 00:00, am pornit agale spre casă neavând nici un plan pentru drum. Eram dispus cam la orice variantă, să merg pe jos până acasă, să agăț un taxi pe drum sau să fac vreo combinație cu autobuzele de noapte. Nu mă grăbea nimeni, urma duminică și puteam dormi pe săturate. Până la urmă, pe la Eroilor, cam în dreptul spitalului la care lucra ea când ne-am cunoscut, m-a ajuns din urmă un autobuz de noapte. După ce am coborât din el am luat-o spre Piața Universității și la Colțea am ajuns exact la timp ca să agăț autobuzul spre casă. Nu îmi notasem linii și orare, nu apucasem nici să caut prin interneți informații, pur și simplu așa s-a nimerit.

 

Aproape de unu noaptea m-am oprit la o prăvălie de lângă casă pentru mici cumpărături iar la două noaptea eram în pat cu televizorul pornit pentru că “cel mai bine dorm la televizor...”

 

Mai multe despre Sarmalele Reci aici și aici.

Concerte următoare Sarmalele Reci:

Timișoara, 17 noiembrie 2023

Baia Mare, 18 noiembrie 2023

Craiova, 9 decembrie 2023

Următoarele concerte la care merg:

Luna amară, 16 noiembrie 2023, Quantic

Ada Milea, 23 noiembrie 2023, Quantic

Bucovina, 9 decembrie 2023, Arenele Romane (primul meu concert văzut la AR)

Timpuri Noi, 10 decembrie 2023, Quantic

Folk Frate, 4 ani în Iron City

De când, într-o seară de vară, am descoperit Iron City, am petrecut câteva zeci de seri acolo, seri de folk în special. Deşi, de când i-am descoperit până acum, am simţit din ce în ce mai rar dorinţă suficient de puternică încât să mă facă să ies din casă pentru o nouă seară- noapte de folk în Iron City, oamenii de acolo îmi sunt simpatici în continuare. În aceste condiţii n-o să se mire nimeni că, luna aceasta, am citit cu ceva interes informaţiile din grupul Facebook dedicat clubului în aşteptarea anunţului legat de aniversare. Iar aşteptatul anunţ a apărut sub forma de mai jos:



Eu nu am mai ajuns în Iron City din seara în care s-a lansat videoclipul pentru Catrene:



După asta am mai mers la o seară folk organizată de Ovidiu Mihăilescu în Mojo după care viaţa mea socială a fost mai degrabă inexistentă. N-am apucat să scriu despre cele două seri deşi merita să o fac. Nu ştiu încă dacă voi mai scrie curând despre folk. În schimb ştiu că în starea în care sunt de câteva luni, parcă nici berea nu-mi mai place...

Dacă eşti curios cum a fost aniversarea de 3 ani, te invit să citeşti aici.

La mulţi ani, Folk Frate!

Pierdut găinaţ. Îl declar nul.

Azi ar fi împlinit 7 săptămâni... Dar soarta lui a fost crudă cu puţine zile înainte de paralizanta ninsoare. O "mână criminală" a curăţat temeinic toate urmele rămase de la precedenta încercare de curăţare. Şi aşa m-am trezit, total pe neaşteptate, cu uşa curată.

Dacă nu mai avem ce aniversa mă gândeam să-i facem un parastas. :D

În amintirea rezistentului găinaţ!

La aniversare...

Edit 9 decembrie: venind spre serVICIU, văd la doi paşi de mine o tânără care citea Cum să uiţi o femeie a lui Dan Lungu. Coincidenţe...

Pe 12 este ziua cuiva, să nu uit să-i dau un telefon, aud...

Mă uit pe calendar şi constat că mai e puţin până pe 10 decembrie când... e ziua altcuiva. Aş fi preferat să uit cu desăvârşire de acest 10 decembrie dar... este foarte simplu să asociezi un stimul aparent fără legătură cu un moment care-ţi spune ceva.

Şi dacă tot mi-am amintit m-am trezit compunând mental un posibil mesaj de "felicitare":

Salut! Mai trăieşti? Da? Păcat! Totuşi, nu te îngrijora! Tocmai mi-am cumpărat un briceag şi vin peste câteva ore să-l încerc pe gâtul tău. Aaaaaa, stai că am încurcat mesajele, la tine trebuia să ajungă altceva... La mulţi ani, gagico! :))

Oare ce i-ar trece prin cap dacă i-aş trimite/ ar citi acest mesaj?

Ăştia îşi bat joc de tine?

Ăştia îşi bat joc de tine???

Întrebarea asta mi-a pus-o un tovarăş de drumeţie după ce i-am spus, răspunzând curiozităţii lui, ce salariu am.

Şi dacă mă gândesc că, în penultima zi de salariu, am făcut deja obişnuitul calcul care arată că încasez o sumă de căcat, calcul în urma căruia rezulta că, după ce scădeam cheltuielile pentru tura de o zi pe care o planificasem pentru 3 iulie (tură pe care nu am mai reuşit s-o fac pentru că mă durea-n cotul de la piciorul stâng), cheltuielile cu psihoterapia, factura de telefon şi costul supradozei aproape zilnice de cofeină (aproape singurul element care mă mai ţine treaz, altfel fiind tare tentat de lungi reprize de somn sau măcar de leneşă amorţeală), rămâneam cu fantastica sumă de 0,00 lei, omul chiar are dreptate, ăştia îşi bat joc de mine!!! Prin urmare...

Pornind de aici am ajuns eu la concluzia că nu este nici ilegal, nici imoral să nu-mi pese de cei doi directori care îşi au azi zilele de naştere. Întâmplarea face să fie exact acei directori cu putere de decizie care, dacă principiile morale ar funcţiona cât de cât, ar putea împărţi un pic mai echitabil profitul firmei, încetând să-şi mai tragă salarii de vreo 10 ori mai mari ca al meu, încetând să stoarcă la maxim firma decontându-şi într-un mod dispreţuitor până şi cele mai mărunte cheltuieli, încetând să ţină în braţe angajaţi care, într-o mai mică sau mai mare măsură, îşi iau banii de pomană (de exemplu drăgălaşul nostru moş care, dacă are chiar şi numai un leu în plus faţă de salariul meu, dată fiind munca pe care o prestează -ca volum şi calitate-, consider că este exagerat de bine plătit), încetând să judece oamenii după numărul grupurilor de interese în care sunt implicaţi.

Deci domnule Dănuţ, domnule Adrian, în cazul în care se întâmplă să vă urez de bine de ziua voastră, să ştiţi că nu este vorba decât de neatenţie, de inerţie, de o aplicare nemeritată a normelor sociale. Am încetat de mult să mai simt ceva pozitiv în legătură cu domniile voastre. În aceste condiţii până şi un banal şi rece La mulţi ani mi se pare în plus. Nu pot eu să vă tratez rău (pentru că, nu-i aşa? la domniile voastre este pâinea şi cuţitul) dar consider că am dreptul să vă tratez cu ignoranţă, aşa cum şi domniile voastre găsiţi de cuviinţă să mă trataţi pe mine.

În schimb, deşi cei aproape 35 de ani în care am convieţuit împreună relativ paşnic au fost presăraţi cu multe surprize neplăcute, cu multe dezamăgiri, cu multe exagerări din partea lui, voi încerca să uit toate astea măcar pentru o zi şi să fiu o companie plăcută pentru tata care, ciudată coincidenţă, îşi aniversează ziua de naştere în aceiaşi zi cu mirobolanţii mei şefi.

Sunt suficient de puţin inspirat, de sărac, de neobişnuit cu planificarea aniversărilor, motiv pentru care nu mă gândesc la vreo surpriză deşi mi-ar plăcea să am resursele necesare pentru a pregăti una. Vreau doar să petrecem împreună o seară liniştită şi să bem un pahar de ce s-o nimeri să fie prin casă (deşi, în ultimele săptămâni, am constatat că alcoolul îmi accentuează sentimentul de tristeţe care mă cuprinde aproape zilnic, în ultimele luni).

La mulţi ani, bătrâne!

Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...

Metrou 30

Cică aniversare la metrou. Prima zi în care văd vagoanele pavoazate, prima zi în care aud un apel interesant:

"După anunţul de închidere a uşilor vă rugăm să vă depărtaţi de marginea peronului şi să permiteţi plecarea acestuia din staţie".

De când pleacă peronul din staţie? :D Se întâmplă doar la Dristor 2 când din cauza intervalului mare dintre metrouri peronul e mai plin decât de obicei?

Cum să le spui?

Cum să le spui oamenilor mai mult sau mai puţin apropiaţi că eviţi aniversările lor pentru că, orice ai face în astfel de împrejurări, simţi că ar fi inadecvat?

Cum să le spui oamenilor că nu te gândeşti deloc cu plăcere la propria aniversare având, pe lângă motivul enunţat mai sus, convingerea că nu ai cu adevărat ceva de sărbătorit?

Cine ar înţelege?

Vineri sau adaptarea...

Offffff! Iar aniversări??? Mi-e silă de ele! :((

Cam aşa obişnuiam în ultimele luni să gândesc... Şi făceam pe dracu-n patru să le evit. Dar pentru că aniversările astea dădeau cumva buzna peste mine am încercat să gândesc o strategie prin care într-adevăr să reuşesc să le evit. Ei bine, deşi strategia o gândisem, n-am apucat să o aplic. Iar acum parcă nici nu mai am chef să ţin seama de ea...

Prin urmare, vineri am încercat să înfrunt situaţia într-un mod adaptat şi am constatat că un astfel de comportament este mai puţin stresant decât evitarea. Pentru că ocazional am mai încercat asta îmi propun să permanentizez obiceiul de a mă confrunta cu aniversările chiar dacă, în zilele respective, starea mea de spirit se întâmplă să fie mai degrabă negativă.

Grădiniţa te-aşteaptă până-ţi creşte un dinte

6 iunie 2009. Aniversare Ţapinarii (8 ani) în Green Hours. Nu mai fusesem niciodată acolo dar, pentru aşa ocazie, merita experimentat. Citisem vineri în Adevărul de seară ceva gen “trebuie făcută rezervare” aşa că am intrat pe site-ul lor de dimineaţă şi m-am anunţat prin e-mail. Rezervarea a fost confirmată, am aflat şi preţul biletului aşa că programul serii era clar.

Dimineaţă aş fi fugit la plajă dar anumite treburi care puteau fi amânate dar poate e mai bine că au fost făcute m-au reţinut acasă până mai târziu. Prin urmare am fugit în parc mult după prânz şi am stat un pic. Oprindu-mă la un chioşc să-mi iau ceva de băut dau de o vânzătoare supărată. Vorbea la telefon şi plângea. Şi-a cerut scuze dar... uneori mă întreb dacă e într-adevăr cazul să-ţi ceri scuze în astfel de situaţii... În definitiv, aşa cum avem dreptul la momente de bucurie, avem dreptul şi la clipe de tristeţe.

Ajung în parc, mă aşez pe peninsulă, pe malul lacului, având o mulţime de raţe în apropiere. N-am stat prea mult. M-am întors acasă mâncând ceva pe drum, m-am îmbăiat apoi am plecat spre centru. Întrasem oarecum în criză de timp şi mă stresa chestia asta dat fiind că nu ştiam cum merg treburile în Green Hours. Până la urmă a fost în regulă, am ajuns puţin după 20:00 în ciuda faptului că am aşteptat peste 10 minute metroul.

De la Romană am nimerit destul de repede deşi nu mai trecusem de mult prin acel sector de Calea Victoriei. Ajung, mi se spune că, venind singur, nu prea ştiu unde să mă aşeze dar, in definitiv, nici nu conta unde stau, important era să am vedere spre scenă. Şi am avut. Mi-am comandat şi berea aşa că spectacolul putea să înceapă. Când am ajuns Tănase făcea probe de sunet. După ce m-am aşezat mă uit în jur şi am senzaţia că-l văd pe Alex. Nu era el, era chiar Covei... Ciudată treabă această confuzie.

20:20, urcă şi Covei pe scenă pentru probe de sunet. Câteva minute mai târziu remarc apariţia Oanei de la Forever Folk (deci va apărea cronică şi acolo cu siguranţă). În imediata mea apropiere nimic interesant, cu excepţia celor două fete pe care le am în stânga. Sorb din bere şi prind crâmpeie din conversaţia lor... Par fete inteligente... de fapt sigur sunt intelectuale, că altfel n-aveau ce căuta la Ţapinarii! :D

Ce-am reţinut din cele auzite dinspre ele? Că, una dintre ele, apreciază o piesă a lui Florin Chilian (care am aflat că e în turneu printr-o grămadă de oraşe, detalii pe folkblog). Am auzit şi de un tip de 50 de ani care, cândva, încerca s-o agaţe pe una dintre ele. Mai târziu, făcându-şi poze, apare întrebarea: “Dacă ne fotografiem suntem emo?” :D Se mai discuta şi despre un individ care nu părea superdotat (la capitolul financiar) dar care-şi luase un BMW, fază la care una comentează că “nu merită să dai atâţia bani pe o maşină. Maşina începe să se devalorizeze din ziua în care ai cumpărat-o. O investiţie serioasă ar fi într-o casă a cărei valoare, cu timpul, poate să crească”

20:35. Apare printre mese o fetiţă de vreo 4 ani, îmbrăcată în rochiţă albă. Se agită, aleargă, dansează. Îmi amintesc de fetiţa în egală măsură de simpatică despre care am scris în cronica ultimului concert Emeric Imre din 100 Crossroads.

La 20:58 începe concertul cu tradiţionala serenadă Du-te naibii de-aici! Se precizează apoi că aici, în club (nu pe terasă) a avut loc prima lansare de album Ţapinarii, într-o zi de octombrie. Continuă concertul cu... oare de unde au ştiut? “Îmi doresc o femeie frumoasă”... dar, spre deosebire de piesa lor, eu mi-o doresc şi deşteaptă... Ei, asta e! Dacă se va dovedi imposibilă perechea de însuşiri poate devin şi eu mai puţin pretenţios cu timpul. :)) A urmat Idei preconcepute continuate cu Pentru voi. Apoi, într-o piesă serioasă, “12 ani de acum înainte promit să fiu băiat cuminte”. Eu nu!

Moment politic. Fetiţa deja pomenită era în picioare, în faţa scenei. Să facem politică în condiţiile astea? Să facem dar după ce atenţionăm părinţii că trebuie să explice copilului că e vorba de un cântec, nu de adevărul absolut. Un ungur mic...

Unde eşti? Vreau să mă visez elefant... câteodată. Cam aşa s-ar povesti următoarele două piese. Apoi, pentru că N-are lumea bani iar eu sunt sado- masochist, Sunt fericit şi-mi iau La revedere...

Tănase, în cadrul momentului publicitar: “Nu râdeţi! O să vă însuraţi până la urmă chiar dacă nu ridicaţi mâna acum.” Da? Serios? Chiar dacă sunt tot ceea ce nu şi-ar dori o femeie? :D “Nu călca pe nervii mei cu tocuri”!

Au urmat “două vorbe pentru viitoarea fostă mireasă”. Parcă ziceam şi eu cândva ceva de viitoarea fostă soţie... Deci da, e firesc să fiu atras într-o oarecare măsură de spectacolele Ţapinarilor.

După un cântec adresat “domnişoarei piar” Ţapinarii au precizat din nou că vor tare mult să cânte „la nunţi şi la DIVORŢURI”. Nici că se putea introducere mai bună pentru Utopia!

22:03, fetele din stânga mea pleacă. Le-am regretat un pic deşi nu m-am concentrat prea mult asupra lor. Aveau chipuri drăgălaşe iar una din ele parcă avea dreptate “am nişte trăsături aparte. Sunt frumoasă dar nu poţi spune că semăn cu cineva”. A picat bine piesa aia cu frustrări... “Vreau să fug, să fug de ele/ De amantele mele/ De frustrările mele”.

A urmat piesa din cauza căreia i-am reţinut de mult timp, de la un concert anticenzură în timpul căruia Alex a fost fotografiat iar poza a apărut în defunctul Compact: Nu dau doi bani... Acum îmi dau seama că n-am apucat să precizez cum a evoluat atracţia mea pentru Ţapinarii.

Primul episod a fost acel concert anticenzură (sau ceva de genul ăsta; îmi aduc aminte că era vorba atunci de o propunere de lege prin care devenea obligatoriu să agăţi icoane în sălile de clasă, la fel cum, în vremea în care făceam eu şcoala generală, era obligatoriu să-l pui pe Ceauşescu în cui).

N-am mai auzit de ei până la Om Bun 2007. Aici, datorită unor condiţii aparte, Ţapinarii mi-au rămas definitiv în memorie. După Om Bun 2007 i-am revăzut în Vama Veche, la Folk You 2008 (de aici este şi poza pe care voi încerca s-o ataşez acestei postări). După Vama Veche nu i-am mai văzut până la concertul de acum câteva săptămâni din Expirat. Deci aniversarea de 8 ani a reprezentat al cincilea recital Ţapinarii la care am asistat. Pe Tănase am mai avut ocazia să-l ascult la Folk Frate, până să apară acea regretabilă ceartă dintre el şi Mysha. Nu mă pot constitui în avocatul niciunuia dar regret faptul că Tănase nu mai vine miercurea în Iron City. Era încă o voce pe care îmi făcea plăcere s-o ascult. Tot pe Tănase, în altă formulă (cu trupa Semne) aş fi vrut să-l ascult şi acum câteva săptămâni, în Big Mamou. Dar o conferinţă despre hipnoza ericksoniană şi NLP m-a făcut să renunţ la concertul Semne. Despre respectiva conferinţă am de gând să scriu, tot aici, în curând.

OK! Gata cu istoria. Să revenim la concertul susţinut aseară de Tănase (chitară şi voce subţire) şi Covei (voce groasă). Ei bine, poate din cauza cuvintelor spuse între melodii, mi-a devenit destul de simpatic şi Covei. Până aseară îl consideram pe Covei o simplă anexă la Tănase dar... se pare că greşeam. Sunt amândoi în egală măsură de haioşi.

Cum ar fi fost viaţa mea? Dacă ce? Dacă... hai s-o lăsăm baltă momentan. Poate voi scrie cândva despre oamenii care, dacă n-ar fi apărut în viaţa mea, cine ştie cine aş fi fost acum... Sunt câţiva oameni care au marcat substanţial existenţa mea. De influenţa unora mi-am dat seama aproape în timp real, de a altora mi-am dat seama peste ani...

22:09, Ţapinarii se retrag dar revin pentru bis cu Pescăruş. A urmat Şi zeii mor apoi Eşti frumoasă dar te strică faţa (piesă compusă în 2001). Covei: “E greu să cântaţi pe ritmurile noastre”. Piesa a fost întreruptă de declaraţie de dragoste apoi de o parodiere a celor de la Direcţia 5 (“am nevoie de tineeeeeeee”). Finalul a aparţinut, într-o oarecare măsură, publicului. Unul din Ţapinari, adresându-se unui tip care ridicase mâna semn că se însoară anul acesta (fericit? nefericit?) spune: “Hai! Cântă şi tu! Ne jucăm doar.” Adevărul e că, lângă o viitoare soţie cu personalitate îmbârligată, poate fi dificil să cânţi aşa refren... “Eşti frumoasă dar te strică faţa/ Te strică ochii, nasul sau mustaţa/ Eşti naşparlie rău, rău, rău”

22:20, li se cântă La mulţi ani Ţapinarilor. După asta a urmat o piesă pe care eu n-o mai auzisem... “În această lume există o fată...”.

Un tip, cu un imens urs de pluş în braţe, trece pe lângă scenă. Covei îl recunoaşte: “tu eşti băiatul cu fata aia care iubeşte fetele. te ştiu din avast. e materialistă? te aşteaptă? dă-i un beep înainte, să fi sigur...”

Apreciez stilul în care gândesc Ţapinarii problema minorităţilor sexuale. Consideră că un bărbat are nevoie de “o parteneră de sex opus”, reciproca fiind la fel de valabilă. În schimb, dat fiind că au drepturi, acceptă şi ideea de individ cu orientare sexuală alta decât cea heterosexuală. Aş traduce discursul lor prin: Nu sunt de acord cu voi dar, atâta vreme cât legal sunteţi ocrotiţi, nu am nici cum să mă opun vouă. Genul de discurs pe care îl adopt şi eu... Singura parte tristă în povestea asta e că eu chiar m-am ataşat de o lesbiană... Nu ştiu dacă mai există vreun bărbat care să fi trecut prin asta... Aş fi dispus la un schimb de experienţă, în caz că se găseşte vreun păţit. :D

Finalul aparţine piesei care mi-a inspirit titlul postării... “În mintea ta complicată nu vei găsi fericirea...” Chiar mă gândeam, după concertul Daniel Făt din 100 Crossroads, că, de-ar fi fost atunci un concert Ţapinarii, dat fiind accidentul cu dintele meu, ar fi fost titlul ideal pentru o cronică.

22:36, concertul se termină... 90 de minute cu Ţapinarii pe care regret că i-am ratat acum câteva săptămâni, când au venit în ceea ce se transformă pe zi ce trece în clubul meu de suflet: 100 Crossroads.