Cu protestatarii la psiholog

Pentru că uneori sunt prea obosit pentru muncă, prea supărat pentru a face ceva special pentru mine, prea dezamăgit pentru a mai încerca vreo formă de dialog, se întâmplă să mă arunc în valurile internetului şi să mă las dus de curent. Dintr-o astfel de experienţă am ajuns la un articol interesant despre protestele derulate după demisia lui Raed Arafat. Şi dacă tot am ajuns la SMURD, vreau să spun că cel mai de bun simţ text pe tema asta l-am citit aici.

Acum... mare dilemă... să trec şi eu prin pieţe riscând, după cum se exprima un coleg de serviciu, să-mi iau un caldarâm în cap? Dincolo de dilema iniţială mă văd acum în altă dilemă. Date fiind definiţiile relativ vagi din DEX, a folosit sau nu corect colegul cuvântul caldarâm? Iniţial eram ferm convins că a greşit dar acum sunt cam în ceaţă...

De la Daniel David la Gabriel Moser

Ieri am terminat cartea lui Daniel David, azi m-am mutat pe altă ramură a psihologiei. Iar cartea pentru Bookfrenzy în continuare se lasă aşteptată...

Încă nu am tras concluzii deşi am fost tentat s-o fac... Au existat totuşi nişte constatări cam neplăcute pe care le-am făcut încercând să nu fac un capăt de ţară din ele...

Şi totuşi e rău...

Nu ştiu dacă am reţinut corect dar parcă citeam la Daniel David o idee de genul:

"Este relativ uşor să reduci numărul emoţiilor negative dar este mai greu să creşti numărul emoţiilor pozitive"

Reducem agresivitate, ură, furie... Şi ce punem în loc? Lăsăm gol? Se pare că asta e noua mea obsesie, înlocuirea unor emoţii cu altele de sens contrar pe care nu reuşesc să le am... Sau, în cazul în care le am, nu reuşesc să le exprim decât parţial...

Teoretic aş avea ce pune în loc, ar exista oameni la adresa cărora, până acum, n-am avut de făcut niciun reproş sau am avut de reproşat doar chestii mărunte. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, am ajuns la concluzia că aceşti puţini oameni se află mult prea sus pentru a mă putea agăţa de ei.

Parcă e mai bine când îţi dai seama după câteva cuvinte că omul se află deasupra ta, în felul acesta sesizezi la timp că ai putea interacţiona cu acesta doar în contextul îngust în care ajungi să-l cunoşti. Cel puţin omori la timp vise cu ochii deschişi. Dar ce te faci când, peste ceva timp, constaţi că omul îţi acordă atenţie chiar dacă face asta stând în umbră? Ce te faci când, total pe neaşteptate, îţi pune o întrebare la care pur şi simplu nu poţi răspunde fără să te gândeşti un pic? Ce te faci când trece vremea şi nu se mai iveşte ocazia pentru un răspuns cât de cât coerent? Şi dacă răspunsul este un simplu da pe care simţi că trebuie să-l completezi cu o argumentaţie autodevalorizantă? Ce te faci când ai totuşi amintiri plăcute în legătură cu omul respectiv? Când jumătate din tine îţi spune să fugi pentru că altfel ar putea deveni dureros iar cealaltă jumătate îţi spune să încerci pentru că lucrurile ar putea sta mai bine decât îţi imaginezi?

Dar într-o situaţie un pic diferită? O situaţie în care cunoşti un om despre care nu ştii absolut nimic, un om care, în timp, se strecoară cu discreţie şi eleganţă în viaţa ta, un om despre care-ţi dai seama, mai târziu, că se află deasupra ta şi... din nou cele două jumătăţi se bat cap în cap... Să fugi? Să încerci?

-------------------------------------------

Legat de agresivitate, am fost surprins vineri seară când cineva a spus câteva vorbe despre mine după ce m-a întrebat dacă poate fi sinceră. Ei bine, în acel context, am preferat sinceritatea. Şi am aflat că ea sesizase la mine mult mai mult decât îmi imaginam eu că s-a putut vedea în 10 ore. Printre altele, cam multă agresivitate pe care nu-mi imaginam cum a detectat-o... Mai târziu m-am gândit că agresivitatea se vedea în încercarea de poezie pe care tocmai o răspândisem în grup. Ei bine, aici s-ar impune o explicaţie, poezia era scrisă în 2004 şi, de atunci, am evoluat măcar un pic... Dar încă sunt momente în care, aşa cum mi se mai reproşează din când în când, sunt rău.

Pe partea cealaltă, din acelaşi grup, am primit din partea celei cu care comunicasem cel mai bine şi căreia îi spusesem lucruri pe care nu le-aş fi spus celorlalţi, un text pe care îl puteţi citi şi voi aici. Nimic de zis, faine cuvinte dar... cât de departe sunt de ieri, de azi, de mâinele fiecăruia dintre noi...

Şi dacă tot vorbim de grupul de vineri, ieri am ascultat vreo 2 ore ritmuri când blegoase, când antrenante selectate de o altă membră a grupului. În muzica aleasă cred că şi-a descris mai bine adevărata faţă. Şi când te gândeşti că i-am spus într-o seară că, după părerea mea, stilul ei dur reprezintă o simplă mască...

De la al patrulea membru al grupului am primit o sugestie interesantă. S-ar zice că este o idee bună să încerc să practic un sport care să-mi consume energia care este altfel tradusă în agresivitate. Şi aşa mi-am amintit cât de nervos pedalam într-o sâmbătă când strada de lângă blocul meu era blocată de maşini şi, după câteva secunde de aşteptare, m-am întors din drum şi am găsit altă ieşire dintre blocuri. Cel puţin câteva sute de metri am pedalat în forţă, nervos...

Cam asta am avut de spus... Oscilez în continuare între descurajare şi vagi speranţe de mai bine...

Mov- violet...

Nu ştiu cum se face dar, de fiecare dată când îmi propun să nu mai scriu pe blog pentru o vreme, se întâmplă câte ceva şi renunţ la tăcere...

Ei bine, aseară, după ce am făcut puţină ordine în neuronii purtători de amintiri cu ea, plec de la muncă relativ mulţumit de bucata de poveste rezultată şi, surprinzător, o văd pe ea... Mă gândesc să mă apropii şi s-o întreb dacă are chef de vorbă. Constat totuşi că nu simt momentan nevoia de noi cuvinte pe care le-aş putea interpreta ca fiind reproşuri venite din partea ei aşa că stau departe. Mai târziu mi-am dat seama că mai degrabă pe mine mă întrebam dacă am chef de vorbă. Ei bine, poate aveam şi chef de vorbă dar mai degrabă simţeam nevoia de lectură. Aşa că rămân departe, bag nasul înapoi în carte (am cumpărat-o în septembrie şi am început s-o citesc cam peste două luni, în jurul datei de 20 noiembrie; am găsit chestii destul de interesante în ea şi, în câteva zile, apreciez că o voi termina) şi, spre mica mea bucurie, reuşesc să citesc. Emoţia extremă prezentă de obicei în situaţia asta de data asta lipseşte. Îmi fac totuşi şi un mic reproş, nu m-am putut abţine să verific cât e ceasul şi să constat că e mai devreme decât ceea ce mă obişnuisem să reprezinte orele ei. Mă detensionez privind alte chipuri plăcute din jurul meu. Urc în metrou, ea e undeva departe, în afara razei mele vizuale. Citesc... Ajungem la staţia ei. Încerc să ignor treaba asta. Totuşi, îmi întrerup lectura câteva secunde, sesizez când trece prin faţa geamului în spatele căruia mă aflam, observ acea nuanţă de mov a bluzei ei (nuanţa care m-a scos din sărite data trecută), zâmbesc, metroul pleacă, reiau lectura.

Ajung acasă, nu mă grăbesc deloc să povestesc întâmplarea, plec la cumpărături, se face târziu, nu mai deschid calculatorul.

Înainte de a mă băga în pat, spre miezul nopţii, îmi aduc aminte de cele spuse sau măcar gândite serile trecute, când gunoiul nu fusese dus şi mă declarasem nemulţumit din cauza asta. Gândeam atunci că gunoiul trebuie dus dar nu e musai ca de treaba asta să răspundă o singură persoană. Prin urmare, aseară, nu m-am mai gândit că cineva nu şi-a făcut treaba, pur şi simplu am dedicat eu câteva clipe acţiunii simple care constă în a arunca un sac plin cu gunoi şi a aşeza în schimb unul gol. Mică paranteză: în ultima zi de practică, la Orşova, în 2002, făceam aceiaşi chestie împreună cu Putin, fredonând Violeta (cine-şi mai aminteşte de Sarmalele Reci???). Peste ani aveam să cunosc o Violeta, o persoană care mi-a părut inteligentă şi interesantă; uneori regret că a dispărut din viaţa mea la fel de rapid precum apăruse.

Azi dimineaţă îmi amintesc de ea văzând în jurul meu o altă bluză mov şi o eşarfă de aceiaşi culoare. Cred că am zâmbit. Până la urmă nu-i o culoare atât de deranjantă. Percepţii...

Ajung la muncă, aud că o colegă nu ajunge la birou toată săptămâna şi izbucnesc: S-o fut şi pe asta! Nu-ţi imaginezi câtă nevoie aveam de nişte zile libere săptămâna asta... Mă-ntreabă un coleg ghiduş: Şi pe asta? Dar pe care-ai mai futut-o pe aici? După gluma acestuia nu-mi rămâne decât să mă gândesc că trebuie să fiu mai atent cu felul în care-mi organizez timpul zilele următoare...

Şi dacă tot m-am pornit pe scris, uite încă câteva faze de azi, de ieri sau de când m-am născut (pardon, de când a aterizat barza cu mine-n cioc :D)...

Săptămâna trecută îmi apare un client despre care am aflat întâmplător (din conversaţia pe care o angajase cu altcineva) că e genul de om religios care studiază şi ceva de genul bioenergiei... Mă "măsoară", apreciază că mă aflu pe nivelul 8 (recomandându-mi el să mă îndrept spre nivelul 9, stabil), apreciază că sunt genul de om care iartă uşor, se încheagă pentru câteva minute o conversaţie în care fiecare îşi menţine punctul de vedere fără ca treaba asta să îl influenţeze negativ pe celălalt. Asta-i asertivitate? Fapt e că omul sugera să caut soluţii pentru probleme de viaţă în religie în timp ce eu afirmam că astfel de soluţii le caut mai degrabă în ştiinţă. Oricum, a fost interesant momentul şi mă bucur că am ocazia să-l povestesc.

Sâmbătă, la ieşirea pe bicicletă, am sesizat un fenomen interesant. O bicicletă, o ea în şa. Eu admiram fata, altcineva admira bicicleta... Fiecare cu pasiunea lui! :))

Vineri seară, după o zi în care sudasem ness-urile la fel cum fac fumătorii cu ţigările, cedez nervos când aflu că am două persoane în firmă născute-n Săgetător... Le-am aruncat constatarea asta cumva cu reproş iar partea feminină a acestui săgeto-cuplu mi-a spus că nu sunt toţi la fel. Îi spun că nu contează şi o îndemn să uite. Ce? Vorbele mele? Faza? Atmosfera ciudată care se crease? Mai târziu, cu capul pe birou, plâng... Apare cineva (prezenţă plăcută de obicei) care se-ntreabă (pe trei sferturi în glumă bănuiesc) dacă mai sunt viu...

Şi dacă tot pomenim cofeina, mă trezesc aseară că fac un gest eroic. :D În ideea de a reduce cantitatea de cofeină din "meniul" meu cumpăr nişte capuccino şi un borcan de cicoare. De acum am de ales între mai multe variante de băuturi maro. Va rezulta de aici că voi fi mai puţin agitat în trup şi spirit? Rămâne de văzut...

Iar peste toate astea, o întrebare: voi ajunge diseară Brambura prin Mojo?