Cântând în ploaie

Vă mai amintiţi potopul de sâmbătă seară? Eu mi-l amintesc...

Şi totuşi ziua începuse plăcut, cu o vreme numai bună de plimbare. Cam bătea vântul prin centrul isteric, mişcând de zor bidoane, hârtii şi tone de praf dar măcar nu îţi ridica toate cele până- n gură şi în nas.

Văzând pe vreo două ziduri de Facebook că vin amatori de folk în IOR, am căutat şi am găsit afişul evenimentului. Fiindu-mi dragi majoritatea numelor de pe el, am prelungit plimbarea privind alergători (după cum m-am obişnuit, alerga multă lume în parc) şi oprindu-mă să mai citesc câte ceva când picioarele deveneau de plumb.

Două puştoaice trec pe lângă scenă:

-Aaaa, e folk...
-Ce-i aia?

Una ştia dar nu era clar dacă şi aprecia, cealaltă nu ştia dar, dacă ar fi ştiut, era posibil să aprecieze. Viitorul sună bine?

În alt colţ de parc, cineva sesizează că se pregăteşte un concert:

-Vine salam?
-Dacă venea salam nu mai aveai loc în parc...
-Ştiai că salam nu mai e în România?

Ciudat... când ajung prin magazine constat că sunt pline de salam cu sau fără carne, cu sau fără soia... Cineva nu se prinde despre ce e vorba în propoziţie...

Cred că era aproape 4 când m-am aşezat din nou să citesc. Peste câteva minute văd picături pe display aşa că deconectez bateria externă (am varianta de 7800 mAh de la aceasta şi mi se pare destul de bună, ajungând destul de aproape de randamentul real declarat în descriere), o bag la plastic, ambalez şi tableta şi mă văd condamnat fie la plecare, fie la plimbare asezonată cu Ploaie în luna lui Marte. Cu device-ul băgat la pungă nu pot da check-in, să vadă poporul pe unde-mi plimb hoitul. Mare pagubă...

Ploaia ploua, lumea se aduna, organizatorii încercau să scape de apa de pe scenă, cameramanii îşi ambalaseră obiectul muncii, lăsând doar ochii camerelor afară. Pe iarbă, ignorând picăturile, doi îndrăgostiţi stăteau îmbrăţişaţi. Cei mai puţin viteji se ascundeau sub un copac, sub o copertină, sub umbrele sau pelerine.

Vine şi ora 5, prezentatoarea total neinspirată de-a lungul întregii seri (practicând nişte prezentări şablon, numai bune pentru stupizi fără imaginaţie) îl anunţă pe Marius Baţu. Deşi unele cântece Poesis mi-au plăcut de când le-am auzit prima dată (asta se întâmpla în perioada liceului când am prins o lansare Poesis la Muzica, având de atunci şi un autograf pe coperta casetei Cântec şoptit), recitalurile Baţu nu m-au atras în mod special niciodată. Totuşi, omul este ascultabil...

Al doilea recital mă aşteptam să-mi provoace greaţă, aşa cum s-a întâmplat în acea seară în Vama Veche, seară în care urma să ascult Emeric Imre alaturi de o tânără cu care, în vremea aceea, discutam mult... Ei bine, de data asta Florin Chilian m-a suprins plăcut. Ori a sunat el altfel, ori am fost eu altul...



Zoia Alecu, ca de obicei, a făcut minuni cu vocea. Recitalul ei a fost mult prea scurt. Ar mai fi fost multe de cântat... Mi s-a părut interesantă ideea de a încheia recitalul cu cele patru piese care dau titlurile albumelor ei: Vino aici, Cărări de maci, Printre lupi, Să ierţi. A coborât de pe scenă cu degetele negre din cauza corzilor ude... Pe 14 mai, undeva în Regie, va lansa noul album, Să ierţi.

Vintilă, ca de obicei, a făcut spectacol, a lucrat cu publicul, a alungat senzaţia neplăcută de încălţări ude. Dacă unii folkişti ajung să-şi cam piardă vocea odată cu înaintarea în vârstă, Mircea Vintilă se numără printre cei care au în continuare vocea capabilă să ducă un recital. Oare în timpul recitalului său s-a retras Miruna? Nu ştiu cum o cheamă dar aşa am decis s-o botez pe fata cu umbrelă, purtătoare de tricou cu Bob Dylan, prezenţă plăcută a cărei plecare m-a întristat un pic.

Ducu Bertzi a avut parte de un beţiv în primele rânduri ale publicului. Chiar dacă suntem cu toţii diferiţi, aşteptându-ne la o varietate de reacţii din partea celor din jur, comportamentul beţivului era total nepotrivit pentru locul şi timpul în care se afla. Faţă de acel memorabil recital fără chitară (vezi cronica de Om Bun de aici), de data asta Ducu a venit cu chitara, cu trupa după el şi, surprinzător, fără Mihai Neniţă la vioară. De data asta la vioară era o tânără plăcută ca prezenţă dar, cred eu, ceva mai puţin pricepută la instrument. Şi Ducu Bertzi ar mai fi avut multe de cântat... Nu mă omor eu după el dar, când este în formă, chiar sună bine.

Până să intre Viţa de Vie, beţivul a fost scos din public cu sprijinul forţelor de ordine. Să fiu sincer nu prea ştiu cum se justifică legal intervenţia poliţiei şi jandarmeriei (mă gândesc la argumentul consumului de alcool în public, lucru nepermis din câte ştiu eu) dar atmosfera în public a redevenit respirabilă după dispariţia acelui spectator ciudat.

Viţa de Vie am constatat din nou că sună rezonabil dar mi-am dat seama că niciodată (poate cu o excepţie, un recital al lor la un Folk You) nu m-a extaziat muzica lor. Totuşi, Basul şi cu toba mare sună într-un mare fel...

Odată cu începerea recitalului Viţa de Vie, s-au strecurat în primele rânduri ale publicului trei adolescenţi relativ simpatici dar şi vag enervanţi. Fata din grup, tot fâţâindu-se pe lângă mine mă pusese puţin pe gânduri... Nu mă întrebaţi ce fel de gânduri...

Alifantis cu Zan au reprezentat, zic eu, cel mai bun recital al serii. Spun asta ţinând cont şi de plecarea mea înaintea recitalului lui Baniciu şi de faptul că, la 10 ani, ascultam cu mare plăcere vinilul Piaţa Romană nr. 9. Unele lucruri vechi sună bine indiferent cât praf de timp s-a aşternut peste ele.

În ciuda faptului că urăsc cumva folk-ul românesc neromânesc (aromân, în cazul acesta), Alifantis are talentul de a nu te nemulţumi atunci când deviază spre altă limbă. Alifantis este genul de om care face o etnie cunoscută într-un mod mai mult decât plăcut.

Dat fiind că afară ploua, Alifantis a avut inspiraţia de a se autoprezenta ca un cântăreţ al intemperiilor. Ploua infernal, te uită cum ninge decembre... Oare de ce prezentatoarea spectacolului nu a fost la fel de inspirată? Insist să spun că prezentare atât de neinspirată ca sâmbătă seară rar am întâlnit...

Surpriza recitalului, pentru mine, a fost Pasul tău, cântec care foloseşte versurile lui Nichita din În dulcele stil clasic, poezie care suna cumva, printre multele şi, din punctul meu de vedere, măruntele poezii din programa de literatură română din liceu. Nu ascultasem până sâmbătă Pasul tău, se pare că, din 2013, de când a lansat Mozaic, nu prea am mai ascultat Alifantis.





Ca de obicei, a sunat superb şi Nu mă-ntreba, cântec pe care Alifantis mereu ne păcăleşte amânând finalul...

Pentru că absenţa lui Mihai Neniţă de lângă Ducu Bertzi îmi atrăsese atenţia, m-am bucurat să-l văd pe Neniţă alături de Alifantis şi Zan. Era aiurea să nu mai colaboreze cu lumea folk...

Despre pretextul concertului, comemorarea lui Pittiş, rămâne cum am stabilit. Pittiş este mult mai puţin important pentru mine din momentul în care am aflat că

Pittiş+ francmasonerie= love

Despre meritul primăriei organizatoare aş spune doar că acest concert a putut avea loc doar în condiţiile în care puternicii sectorului au decis să nu fure şi banii necesari organizării. Dar au furat destui, cu siguranţă. Prin urmare, n-aş afirma că nişte hoţi au merite...

Am profitat de ocazie că s-au mai retras din faţa scenei câţiva spectatori, retrăgându-mă şi eu pe drumul deschis de ei. Încă ploua, pământul se transformase în noroi, pe aleea din jurul lacului un alergător viteaz se antrena, şoşonii mei musteau de apă, frigul îmi intrase în oase...

A urmat o noapte cu un somn aproape perfect.

Tristeţi mărunte de toamnă

Zoia Alecu - Oua de roua

Asculta mai multe audio diverse


Nu-mi place să constat asta dar pare să vină toamna. Duminică, ieşit la iarbă verde, multă şi, în ''bunul'' obicei românesc, nu tocmai curată, pe la prânz, m-am aşezat fără să-mi dau seama pe iarba udă şi m-am pus pe citit. Pe lângă mine, când şi când, trecea un maidanez apoi trecea alt maidanez... Câini aflaţi mult mai jos pe scara evoluţiei în comparaţie cu Găsit-ul lui Saramago. Să-i lăsăm să latre şi să se împerecheze pe gazon, nu-i aşa?

Într-un târziu constat că m-am udat şi privesc mai atent iarba din jur. Pe fiecare fir, ouă de rouă, vorba Zoiei Alecu (apropo, textul de la Ouă de rouă îl găsiţi aici). Vânt, nu tocmai cald, parcă nici verdele ierbii nu mai era la fel ca ziua trecută, încă plăcută ca temperatură.

Uneori cumpăr câte ceva şi văd termenul de garanţie cum sare în 2012. Finalul de an e deja aproape. Un an ciudat pentru mine, cu planuri şi renunţări, cu eforturi risipite şi prea puţin consecvente, cu planuri făcute, refăcute şi apoi uitate, cu diluarea până la dispariţie a unor pasiuni, cu tristeţi multe, dese şi de mare intensitate, cu noi întrebări pe care mi le pune viaţa, cu o serioasă ajustare a modului în care percep amiciţiile, cu o diluare până la dispariţie a speranţei.

Dar îmi place aici, e cald, e frumos zice Alifantis...

Folk de la o săptămână la alta...

Zilele trecute, partea folkistă a creierului meu s-a împărţit între două piese datorită concertului Casa cu prieteni la care urma să merg şi datorită invitaţiei la concertul Zoia Alecu pe care tocmai o primisem.

În rezumat, în capul meu s-au "războit" următoarele piese:



şi



Pentru Suntem vise am avut de ales din 3 variante, una de casă, una de plajă şi alta de concurs iar pentru Încă un tren, din multele variante posibile, am ales una în care se simte efortul pe care-l face Zoia pentru a comunica cu publicul amorţit, variantă filmată în ziua de 15 octombrie 2009, ziua în care am văzut-o pentru prima oară pe Mi... :)

Dar drumul e tot ce mai am?

Casa cu prieteni a cântat în Mojo (19 octombrie 2010)

Facebook, anunţ de concert şi intenţia de a ajunge acolo. Aşa s-a născut postarea trecută.

Luni seară, conversaţie cu Sorin, stabilim întâlnirea înainte de concert.

Marţi, în timpul zilei, reuşeşte să se instaleze o lipsă de chef... Vine totuşi seara şi plec spre Universitate. Puţin mai devreme am văzut anunţul concertului Zoia Alecu din 26 octombrie din El Primer iar treaba asta m-a binedispus. Ajung la Universitate mult mai devreme decât stabilisem întâlnirea. În pasaj expoziţie legată de Solidaritatea poloneză. Casc ochii fără prea mult interes. A cam trecut pe lângă mine istoria, abia acum mai iau contact cu unele evenimente trecute...

Mă abordează un tip care făcea un sondaj. Accept să văd despre ce este vorba dar, după 2- 3 întrebări, a constatat că nu corespund profilului pe care-l căuta. Asta e! Tot nu aveam ce face cu minutele alea aşa că nu aveam nimic împotrivă să stăm mai mult de vorbă. Îmi mulţumeşte pentru timpul acordat apoi ne vedem fiecare de treabă.

Oricum, faza asta cu sondajul mi-a amintit de o fază asemănătoare petrecută în urmă cu nişte săptămâni. Atunci, în timp ce mergeam spre o patiserie, destul de înfometat fiind, mă abordează un astfel de operator de sondaje. Îi spun scurt că nu am timp şi-mi văd de drum. Omul mă însoţeşte câţiva metri şi insistă să-i acord câteva minute. Îi spun la fel de scurt că asta-i hărţuire iar răspunsul este un plângăcios Da de ceeee? moment în care împing degetul spre pieptul lui, îi mai spun odată că mă hărţuieşte, cu un ton mai ferm probabil, apoi îmi văd de drum.

Şi atunci, şi acum, am analizat câteva minute mai târziu faza. Atunci mi-am dat seama că este posibil să fi fost mai dur decât era cazul, gândindu-mă că omul nu făcea altceva decât să persevereze apropiindu-şi astfel realizarea planului de x sondaje/zi pe care bănuiesc că i-l impunea angajatorul. Practic, fără să fi avut un motiv puternic, mi-am spus punctul de vedere fără să ţin cont de celălalt.

Acum, poate şi din cauza contextului puţin diferit, consider că am reacţionat mult mai bine.

Urc la suprafaţă, spre gardul Muzeului de Istorie (loc în care, cu ani în urmă, mă întâlnam cu Mirela, fiinţă cu care puteam purta conversaţii destul de faine şi care, o vreme, venea şi în Preoteasa la 3 ceasuri bune) şi am surpriza să văd că Sorin ajunsese la rândul lui cu câteva minute mai devreme. Pornim spre Mojo, ajungem mult prea devreme aşa că bântuim un pic pe străzi şi vorbim despre folk, teatru, munţi, biciclete...

Sună Mădălina, rămâne să ne vedem mai târziu şi, mai degrabă întâmplător, ne vedem cu ea şi cu omul care o însoţea chiar în faţa clubului. Pentru că subsolul nu se deschisese încă am stat o vreme sus. Apare şi Nicoleta, altă fiinţă de pe carpaţi.

Odată coborâţi în subsol unde, aşa cum mă aşteptam, ne întâmpină Edy, ne spune cam pe unde ne putem aşeza (am apreciat mereu chestia asta, indiferent dacă gestul era făcut de Edy, de altcineva din echipa E- Folk sau de oameni care organizau alte concerte), Nicoleta dispare de lângă noi, revine mai târziu spunând că preferă să stea în altă parte. Rămânem 4, într-o poziţie pe care, la alt concert, poate nu m-aş fi simţit în largul meu. Dar la Casa cu prieteni mi s-a părut tare fain să stăm chiar lângă scenă, pe şirul puţin oblic din zona instalaţiei de sunet (despre care mi se spusese de mult că este foarte competentă şi care a fost apreciată şi de Sorin ca fiind mai bună decât instalaţia din El Primer unde ascultase cu ceva vreme în urmă aceiaşi Casă cu prieteni). S-a nimerit ca eu să stau chiar lângă scenă.

Bem (până la final am făcut un amestec de apă tonică şi bere pentru că aşa a fost să fie; m-am lămurit că a renunţa definitiv şi iremediabil la alcool şi cofeină este dificil şi, uneori, frustrant; totuşi, a reduce ocaziile cu care consumi aşa ceva mi se pare de dorit şi realizabil -cel puţin în cazul meu, folosindu-mă de un motiv serios- aşa că o stare mai ciudată sâmbătă mi s-a părut un motiv acceptabil pentru un suc cu cofeină iar ieri a fost cumva o ocazie aniversară, acceptabilă pentru o bere), discutăm, apar treptat şi oamenii din Casa cu prieteni, Mi vine să ne salute (din nou genul de gest pe care l-am apreciat de când l-am observat la Ştefan Tivodar care, apropo, are concert pe 31 octombrie încă nu ştiu unde dar se va anunţa pe tivodar.ro cu siguranţă). Numărul mare de instrumente de pe scenă ne pune puţin pe gânduri... O întreb pe Mi dacă sunt şi debutanţi care vor cânta şi-mi spune că nu sunt chiar deloc debutanţi, atrăgându-mi atenţia în special spre doi băieţi care aveau să cânte mai târziu câteva piese.

În public, mulţime de chipuri cunoscute din poze de pe Facebook...

Surpriză! Apare Alexandru (stefalexe pe carpaţi), rămâne lângă noi, pare plăcut surprins că eram acolo mai mulţi carpatişti şi se miră că nu i-a recunoscut din prima aşa cum a făcut cu noi (eu şi Daniel) când ne-am întâlnit în Sinaia, nu mai ştiu exact în ce primăvară... Se miră şi de cele doar două zile de munte pe care le-am adunat eu anul acesta...

Vine şi clipa în care, de la dreapta la stânga, Mi, Sânziana şi Dragoş urcă pe scenă. Încep cu Cântec de speranţă (am senzaţia că sunt mulţi oameni care apreciază mesajul din piesa asta) şi continuă cu un amestec de piese proprii, piese din folclorul montan (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) şi preluări. Printre preluări, Condamnarea la toamnă a lui Emeric Imre. Pe Doi nebuni s-a aşezat pe capul meu un pic de melancolie blegoasa, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
-sunt foarte puţini oamenii care-mi crează melancolii, motiv pentru care unele persoane mi le amintesc mai des
-un motiv pentru care am ocolit serile de folk în ultimele luni este încercarea de evitare a acestor stări melancolice

Finalul primei părţi a concertului Casa cu prieteni, Mi are grijă să anunţe că vor reveni mai târziu. Specialista în comunicare din ea şi-a spus cuvântul şi de data asta. Sunt de părere că este destul de vizibil faptul că a făcut studii în domeniu.

Câteva minute mai târziu simt nevoia să scot notesul. Urcă pe scenă o fată cu chitara, eram convins că am mai văzut-o cândva cântând, tot în Mojo. Atunci venise cu trupa (încă două fete), acum a cântat singură. M-am lămurit că amintirile mele erau corecte, această fată (Ana Dumitru) cântase în primăvară în pauza concertului Maria Gheorghiu şi fusese foarte promiţător prezentată de aceasta. Impresia bună lăsată de atunci s-a confirmat şi aseară. Ana Dumitru a avut un recital cu 6 piese dintre care una, Paiaţa, compoziţie proprie. Mi-am amintit-o tot de atunci, de când cu Maria Gheorghiu. În rest, piese fain alese, interpretate într-un stil destul de apropiat de interpretarea originală: Taina (Ecoul), Tu (Conexiuni), Floare de vârtej (Maria Gheorghiu, piesă interpretată de Ana Dumitru cu capodastru; mă întreb dacă foloseşte şi Maria Gheorghiu capodastru pe piesa asta dar, în caz că nu e aşa, ştiut fiind faptul că unele piese sunt aproape imposibil de cântat fără capodastru, prezenţa acestui accesoriu nu prezintă, după părerea mea, o dovadă a faptului că omul respectiv ştie puţină chitară), Trei galoşi (Zoia Alecu, piesa asta chiar i-a ieşit bine Anei Dumitru) şi Opreşte-mă la tine. Sper că i-am reţinut corect numele fetei, în caz contrar aş aprecia dacă cineva m-ar corecta. :)

După ea s-au urcat pe scenă cei doi tipi de care spunea Mi: Cristian Stanciu şi Andrei Ivan (numele celor doi le-am adăugat pe 31 octombrie 2010, mulţumită zeului etichetă de pe Facebook). Prezenţe scenice plăcute, amândoi ştiu bine chitară, au ales şi piese foarte cunoscute. Mi-au plăcut mai ales când au cântat The Man Who Sold The World (Nirvana).

A urmat un interval în care nu mai ştiam exact pentru ce concert venisem aici... Pentru prima dată am avut ocazia să ascult Anotimpul 5. O armată întreagă, 6 oameni, 2 chitări, percuţie, clape, vioară, voce şi mici instrumente de zdrăngănit. Pe tricoul fetei cu vocea, care am avut senzaţia că a avut intervenţii destul de rare, o referire la redescoperim Bucureştiul sau ceva de genul acesta... Am văzut dimineaţă expoziţia de la Victoriei şi mi-am amintit... Totuşi, Google nu mă ajută să pun aici şi link-ul potrivit.

S-au cântat piese apropiate de folk cu texte mai mult sau mai puţin blegoase dar şi piese cunoscute din rock-ul românesc: Mistreţul, Tanţa, Telefonul nu mai sună...

"Ţi-aminteşti de ea pe stradă
Dacă-ţi nimereşte-n cale
Câteodată altă fată
Amintind de ea"

Spre final s-a auzit şi o piesă supercunoscută din folk, Ce bine că eşti. Ca prezenţă scenică mi s-au părut fenomenali. Mi s-a părut foarte fain tipul cu vioara (poate unde sunt şi eu mai atent la acest instrument de când cu Alex Nichita) care a preferat de câteva ori să se aşeze în fund pe marginea scenei şi să cânte de acolo.

Pe recitalul Anotimpul 5 şi publicul a fost altfel, mult mai dinamic, mai plăcut, mai bun subiect pentru fotografii deloc puţini din sală. Chiar am fost încântat când am văzut că fotografii sunt pe fază şi îndreaptă obiectivele în direcţia potrivită după ce în restul timpului erau cu obiectivele doar spre scenă. Mi-am amintit de o tură în Bucegi în care am avut un episod cu un urs, ocazie cu care l-am cunoscut pe Răzvan, unul dintre cei care au făcut spectacol in public. Deşi nu am mai vorbit de la tura aia mă bucur să-l revăd din când în când în cluburi, la seri folk. Mi-am dat seama aseară că este genul de om de la care mi-ar plăcea să împrumut firescul gesturilor, indiferent dacă este vorba de făcut o fotografie, de dans sau de cine ştie ce altă mişcare. Probabil îl voi observa şi cu altă ocazie în speranţa că voi reuşi să preiau cu timpul măcar o parte din naturaleţea lui. Să sper că voi ajunge să-l egalez în naturaleţe este nerealist, am citit despre asta într-o grămadă de cărţi...

Cred că era aproape miezul nopţii când Casa cu prieteni a urcat din nou pe scenă. Din nou piese de-ale lor, piese de munte, încă o preluare Emeric Imre... Noapte de unul singur... Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii... Amestec ciudat de blegeală cu plăcere... Casa cu prieteni nu a putut să termine prea uşor recitalul. Până la urmă Dragoş, mulţumind trupei care i-a cântat "în deschidere" a încheiat concertul cu un recital scurt şi cuprinzător. Pardon, pardon, e rândul meu... prima dată când ascult live piesa asta... Sună mult mai drăguţ live decât ascultată acasă. :)

Din cele spuse de Edy după concert Casa cu prieteni va cânta din nou în Mojo peste câteva săptămâni. Pe 9 noiembrie am înţeles că sunt programaţi Ţapinarii, într-una din săptămânile următoare e programat Ducu Bertzi (nu am reţinut data dar sună interesant, zic eu, un concert de club Ducu Bertzi). Nu mai sunt multe concerte până la finalul anului aşa că, dacă tot mi-am revenit din moarte clinică (nu vă panicaţi, e o glumă :D; Edy spunea că, din punctul lui de vedere, în lunile în care am lipsit de la evenimente, am fost ca şi mort :P) sper să ajung la câteva dintre ele. Marţea viitoare, deşi aş reveni în Mojo, mă atrage irezistibil Zoia Alecu aşa că voi merge acolo, în El Primer Comandante.

După concert a urmat o scurtă discuţie despre unele chestii întâmplate prin lumea folk apoi m-am retras cu Sorin spre casă. La 1:30 (sau unu şi jumătate) m-am culcat... Bine că nu m-am culcat la 2 că eram iar întrebat dacă una nu-mi ajunge. :))

Cred că vor apărea pe youtube filmări de la concert. Încerc să le găsesc şi să le împart cu acei câţiva oameni care trec pe aici cu plăcere (sper eu).

Later edit:

Ştiam eu că sunt chestii uitate dar importante... Mergând de la birou către casă mi-am mai amintit câte ceva...

-instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)

-momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?

-prezenţa în club a omului în vârstă pe care l-am reţinut din filmările făcute de Mi, Sânziana şi Dragoş în Diham. Nu ştiu exact cine e dar pare o persoană interesantă. :)

-am scăpat cu viaţă! Nici Mi, nici Edy nu au avut motiv să mă omoare! :))

-am ajuns totuşi la timp la concert pentru că luni dimineaţă am primit un telefon şi am aflat că se schimbă programul meu pentru marţi. A fost tare bine aşa deşi, în caz că nu se schimba nimic, nu pierdeam decât foarte puţin din concert. Nu ştiu dacă a fost întâmplare sau altceva dar sunt foarte mulţumit că am primit acel telefon.

-cineva se minuna de faptul că mă cunoaşte multă lume... de unde s-o fi tras concluzia asta nu-mi dau seama exact dar am constatat şi eu în ultimii doi ani că încep să mă recunoască oamenii care frecventează locuri care-mi plac şi mie

-văzându-l pe Banderas mi-am adus aminte de momentul în care nu-mi mai aminteam de numele lui şi, cu ocazia respectivă, mi-am dat seama că m-am depărtat de folk cam de mult şi mi-am propus să revin în cluburi

-cu siguranţă încă sunt lucruri interesante de spus dar... poate mai editez şi mâine dacă mă va ajuta memoria

Tu doar închide ochii... sau Zoia Alecu în Iron City- 25 noiembrie 2009

Seara începe cumva ciudat...

-N-ai avut lamă?

-Nu de asta e vorba. Am fost atât de agitat zilele trecute încât m-am gândit că aş putea să mă tai ca dracu dacă încerc să mă bărbieresc...

În sfârşit, după nişte discuţii plecate de aici şi ajunse undeva dincolo, plec spre Iron City. Pe drum mă tot gândesc că de data asta va trebui să mă expun unor emoţii cam prea puternice faţă de ceea ce mă simt pregătit să suport. Dar atâta timp cât emoţiile astea ar putea să rezolve nişte probleme, încercarea merită făcută. Un lucru e sigur, dacă aş fi încheiat seara plecând acasă ar fi fost mai prost.

Ajung la Unirii şi-mi arunc o privire după ceva de mâncare. Deja mă simţeam obosit aşa că berea mi-ar fi picat cu siguranţă prost dacă nu mâncam. Găsesc la o fornetărie un ceva cu caşcaval aşa că m-am relaxat un pic la gândul berii care va urma.

Cobor în Iron aproape de 22:00. O fată pare decisă să se întoarcă din drum auzind că e seară cu intrare. Eu apucasem să citesc pe blog că vine Zoia Alecu aşa că mi-era clar că-i seară cu bilet. Ce ţin minte că m-a surprins e faptul că acest recital a fost anunţat mult prea târziu, netrecând decât vreo 17 ore de la momentul în care s-a publicat afişul pe blog până la concert.

Cobor deci şi dau de Mysha şi Jonnie aflaţi pe moment pe post de încasatori. Întreb dacă e 15 lei biletul (Zoia Alecu mi se pare un nume suficient de mare în folk pentru a justifica acest preţ) şi aflu că "pentru prieteni e 10 lei". Apreciez ideea, psihologic vorbind sună foarte bine. :) Mysha mă-ntreabă dacă îmi dă acum ladă, mă mir un pic să aflu că e deja plin clubul şi spun că aproape sigur voi sta în picioare. O dovadă în plus a faptului că sunt urmărite cronicile folk pe care le scriu din când în când... Într-adevăr, era lume destulă în club. O grămadă de chipuri necunoscute. Practic îi recunosc doar pe cei din Folk Frate, pe angajaţii barului şi pe Andrei (Ză` Duff) pe care-l auzisem acum 4 săptămâni cântând cu Folk Fraţii şi despre a cărui voce îmi făcusem o impresie bună. Ca Folk Soră a apărut Cristinissima.

Ca element de atmosferă, după ce, cu câteva zile în urmă, afirmam că am evitat concertul Imre din Mojo pentru acel "tot ce-i al tău mi se cuvine mie", care-mi crează încă emoţii ciudate, aud Nebun de alb în varianta Emeric Set (înregistrare făcută la concertul din Iron de acum ceva vreme sau cel puţin aşa presupun) puţin după sosirea mea în Iron. Deci, odată în plus, evitarea se dovedeşte absurdă... Asta e! Am ratat un concert despre care am aflat că a ieşit genial...

Inainte de recitalul susţinut de Zoia Alecu începând cu 22:12 (recital care a durat aproximativ o oră), Mysha, Teddy şi Jonnie au cântat două piese: Destin când vine toamna (extrem de cunoscută piesa dar nu aveam nici cea mai vagă idee care îi este titlul) şi Jocul de poker... "Am intrat cu femeia în joc (...) Mi-am plătit datoria pe loc" ??? Grea întrebare, uneori...

Despre ce-a cântat Zoia nu am notat/ reţinut prea multe... A început vesel cu Le chanson de Ritza. Din celelalte piese câteva fragmente de text mi-au spus ceva... "Dar drumul e tot ce mai am..." (Încă un tren) "Şi nici nu mă aud când strig..." (Iar e lună plină). Alo Cristina!? mi-a amintit recitalul de la Maratonul Preoteasa din 2007 (cred că a fost prima dată când am ascultat-o pe Zoia Alecu). "Iar tu degeaba, degeaba o vrei..."

Aşa cum deja mă obişnuisem, Zoia a comunicat excelent cu publicul. Deşi mi-a plăcut de-a lungul timpului ce cântă, nu i-am reţinut textele aşa că a fost un concert pe care l-am ascultat destul de liniştit. Publicul nu a lăsat-o aşa uşor să coboare de pe scenă aşa că au existat două reveniri, în fiecare fiind cântată şi o piesă a Mariei Tănase. Piesa care a închis recitalul mi-a amintit tot de Maraton Preoteasa 2007. De ce? Pentru că Zoia Alecu, la fel ca Mircea Bodolan atunci, a renunţat la amplificare şi a cântat întreaga piesă acoperind cu vocea tot clubul (eu fiind aproape de bar iar ea în faţa scenei am auzit destul de bine şi cred că mă număr printre cei care chiar pot aprecia efortul ei). Un mic neajuns l-au reprezentat cei 2- 3 oameni care n-au putut să tacă toată piesa, uneori auzindu-i mai clar decât o auzeam pe Zoia Alecu.

Revin pe scenă Folk Fraţii şi... revine motivul drumului, obsesia mea pe seara trecută... "Fiecare are calea sa..." De fiecare dată când chestiile cântate aduceau în discuţie tema drumului mă crispam şi-mi spuneam că îmi va fi imposibil să scriu acel text... Cu capul în pământ aşteptam ca senzaţia aceea neplăcută să treacă... Şi trecea... Dar, mai devreme sau mai târziu, e preferabil să reuşesc să scriu acel text... În definitiv am aproape 10 zile la dispoziţie...

Până la 00:20 când am plecat din club pentru a fi adus cu un taxi acasă 20 de minute mai târziu s-au cântat câteva dintre piesele care mă încântă de fiecare dată când le aud... Cântă cucul, Verginica, acel amestec de Piaţa Romană nr. 9 cu alte piese la fel de vechi şi de bune... Cu Cristinisima tinându-i locul Nicoletei Pălărie la faza cu ping, ping... Ploaia asta nebună cântată fără gagici (după cum a avut grijă Mysha să ne atragă atenţia), tot Cristina Andrieş cu vocea care m-a surprins plăcut dar în mod diferit faţă de ce mă obişnuisem să aud din partea ei, Fram, Comănel (sau Jenică, întotdeauna îi încurc pe oamenii aceştia), cu amintirea serii în care a fost în club Crina de la Măr Verde (sunt ceva săptămâni de atunci, am avut plăcerea să asist atunci la o demonstraţie superbă în echipă lărgită- Folk Fraţii, Tivodar, Crina, parcă mai era cineva... ţin minte că am înregistrat atunci, voi încerca să regăsesc/ postez pe youtube şi pentru voi).

S-a cântat şi Păpuşarii cu obişnuitul "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?" motiv de reamintire a faptului că Ţapinarii sunt prieteni buni cu cei din Folk Frate şi ştiu că piesa se cântă în versiunea asta. Am auzit-o cântată aşa chiar după concertul Ţapinarii de aici, de acum câteva săptămâni. Din păcate n-am apucat să scriu atunci cronică şi-mi cer pe această cale scuze celor doi Ţapinari. La un moment dat m-am simţit incomodat de fum aşa că am terminat berea şi m-am retras spre ieşire. Cam atunci s-a cântat Cântec pentru tine...

Vlad se ocupa de vânzarea celor două CD-uri scoase de Zoia Alecu pe care le-aş fi cumpărat dacă aş fi ştiut că voi sta pe-acasă să ascult muzică. Zoia Alecu, aproape de plecarea sa din club (a plecat cam la aceiaşi oră cu mine) a-ntrebat dacă poate obţine un afiş al concertului iar cererea i-a fost satisfăcută. Sper s-o revăd cât de curând într-un concert... Dar până la un nou concert cu ea, vă puteţi arunca un ochi pe site-ul ei unde, din câte bag de seamă, se pot asculta o grămadă de piese cântate de ea.

Am adormit pe la 00:40 iar spre 5 dimineaţa m-am trezit cu o durere de cap oribilă. Nu cred că era de la bere, mai degrabă era de la discuţia de dinainte... Partea bună e că durerea de cap a trecut odată ce s-a luminat şi m-am dat jos din pat. Totuşi, am avut o stare ciudată toată ziua...

Hai să vedem, public cronica mea înaintea cronicii oficiale? :D

Cenuşă în cap... Sau ar fi trebuit să fie Lecturi Urbane...

Pentru început îi adresez scuze lui Vulupe, unul din susţinătorii acţiunii.

Pe cât de încântat de idee eram zilele trecute când îmi anunţam prezenţa la Lecturi Urbane, pe atât de blegit m-a găsit seara trecută. Faptul că am reuşit să citesc un mesaj care suna mai plăcut decât îmi imaginam, faptul că am reuşit să-i răspund la prima citire (evitând evitările care-mi sunt caracteristice), ei bine, lucrurile astea nu au reuşit să mă relaxeze prea mult.

Prin urmare, deşi am plecat de la birou la ora potrivită, n-am participat la Lecturi Urbane. Chestia asta se constituie într-un nou reper important al existenţei mele. Un reper care seamănă cu cel de care mi-am amintit zilele trecute, un reper pus acum vreo 5 ani... Aş vrea să caut acum acel mesaj, pe care sper să-l mai am, în care descriam problema şi primeam un răspuns. Dar datorită filtrelor şi filtruleţelor din firmă va trebui să caut de-acasă textul şi... acasă nu prea mai am chef de căutat ajungând deja obosit după agitaţia zilei...

Să încercăm totuşi să readucem amintiri şi gânduri mai proaspete. Plec deci din firmă, mă opresc să mă alimentez, mănânc în metrou, ajung la Unirii 2. [Later edit: Mă salută un tip pe care, contrar obiceiului pe care mi-l formasem pentru situaţiile în care nu recunoşteam persoana care mă aborda, nu-l mai întreb de unde ne ştim. Mi-am dat seama totuşi că este vorba de o cunoştinţă recentă pentru că mă-ntreba de ieşiri pe bicicletă. Cred că şi întâlnirea asta m-a agitat un pic.] Scotocesc prin rucsac după carte, mă îndrept spre Unirii 1, cobor pe peron, în prima fază nu observ nimic ciudat, mă plimb pe toată lungimea peronului în căutarea unui chip (nu, nu acel chip care alt traseu), în trecere observ un grup compact, depăşesc grupul fără să arunc priviri insistente (ba chiar evitând să privesc acei oameni), ajung la capătul peronului, mă întorc, mă gândesc să plec acasă... N-o fac, iau primul metrou spre Dristor 2, este ora 19:02.

Mă apuc să citesc, îmi dau seama că grupul Lecturi Urbane nu a urcat în acel metrou, mă gândesc să cobor câteva staţii mai târziu şi să-i caut în următorul metrou în ideea de a mă alătura lor chiar şi mai târziu. Continui să citesc, deodată nu mă mai pot concentra, pun cartea în rucsac, ajung pe bucata de drum pe care o "împart" cu ea, devin atent, nu apare, mă uit la ceas, aş putea să aştept un pic dar renunţ la idee.

Cobor la Dristor 2, trec în Dristor 1, aici un alt grup masiv, sesizez la timp că tot despre Lecturi Urbane este vorba, mă "ascund", ei urcă în metroul de Unirii (probabil grupul s-a împărţit în două, o parte plecând spre Dristor 2, cealaltă spre Dristor 1... cine ştie? voi afla probabil de pe blogurile care oglindesc evenimentul), eu plec spre graniţa Bucureştiului cu porumbul...

Mă-ntreb ce m-a făcut să nu mă lipesc de grup, nu-mi pot da un răspuns rezonabil, mai trec o poziţie pe lista ocaziilor în care comportamentul meu a fost dezadaptat, simt vină, regret, o oarecare jenă, ajung acasă privind în pământ, fără poftă de mâncare, supărat... Supărat poate şi pe faptul că nu am trecut prin Mojo pentru seara Beatles... Am dormit agitat...

Azi îmi propusesem să finalizez repede postarea asta în încercarea de a descrie cât mai exact ce am făcut şi simţit ieri. Ca şi în alte ocazii de acest gen, înainte de a mă apuca de scris, mi-am aruncat o privire pe alte bloguri. Iar pe al meu am revenit târziu.

Între timp, printre chestii triste sau haioase, am văzut care este invitata serii Folk frate. Zoia Alecu... o voce faină, o fiinţă care a avut un recital superb acum câteva săptămâni, la teatrul de vară (ăla din parcul de lângă stadionul Lia Manoliu), în ziua de după încercarea de recital Olăraşu din Iron City. Ziua în care am avut plăcerea s-o cunosc pe Mi, fiinţă pe care am reîntâlnit-o în evarză la acea seară carpaţi.

Deci 25 noiembrie 2009, ora 21:43, Iron City, Zoia Alecu. Dat fiind că voi fi aproape de centru pe la 21:00, mi-aş face drum şi prin Iron City pentru un recital fain (cred că va fi 15 lei intrarea) şi o bere... Asta aşa, că tot s-au făcut 4 săptămâni fără seri folk la care să fi mers... Nu pot sta chiar tot timpul concentrat, trebuie să mă mai şi relaxez din când în când...