Coincidenţe suspecte

12 noiembrie 2014, seara, părea firesc să mă bucur că am luat în sfârşit o decizie din seria "rişti dar, aproape sigur, nu câştigi nimic din asta" procurând un obiect pe care mi-l doream de mult. Totuşi, bucuria era serios umbrită de anticiparea eforturilor necesare pentru a resimţi cât mai puţin investiţia.

Pe fondul acestui amestec de bucurie cu anxietate mă trezesc, la 19:21, cu ea, undeva în dreapta. Dacă m-ai fi întrebat acum o lună aş fi spus cu convingere că, de data asta, ea chiar a dispărut din drumul meu. Pe 22 octombrie, geaca Mammut de culoare light blue îmi reamintise de ea dar o uitasem din nou destul de repede. Acum mi-a revenit oarecum insistent în minte şi m-am trezit observând că ne despart multe lucruri pe care eu le consider extrem de importante:

ea este iubită, eu nu;

ea are un salariu decent, eu nu;

ea a terminat o facultate bună, eu nu am reuşit să termin o facultate de căcat;

ea are casă, eu sunt tolerat în casa părinţilor în care, de multe ori, mă simt de-a dreptul mizerabil;

ea îşi face concediul pe unde pofteşte, eu abia reuşesc să ies din oraş câteva zile pe an (anul acesta am ieşit pe munte fix 5 zile: tura cu copii pe Clăbucetul Taurului, tura cu Daniel pe Valea Albă, tura cu Bogdan prin Baiului, turele solitare pe Take Ionescu şi pe Clăbucetul Azugii);

ea îşi vede cu calm de viaţă, eu mă împiedic de anxietate în multe momente, mai mult sau mai puţin dificile.

Există şi o mică asemănare... Amândoi, în toamna trecută, am protestat la adresa criminalului proiect prin care Victor Ponta dorea să distrugă definitiv şi iremediabil o bucată din Apuseni. Amândoi dar nu împreună...

Da, mi-e teribil de ciudă că, pe lângă diferenţa diferenţelor, există multe alte deosebiri între mine şi cea care aproape mi-a golit rezerva de sentimente de toate tipurile.

Da, am recunoscut-o corect pe tipa în geaca light blue despre care scriam pe 23 octombrie, chiar este prietenă cu ea.

Revenind la seara de 12 noiembrie, pot spune că, vreo două ore înainte de întâlnirea cu ea (dacă se poate numi întâlnire momentul în care privirile ni s-au intersectat fără ca vreunul să schiţeze vreun salut), am avut un client care avea laptopul pus într-o geantă pe care, la o privire rapidă, citisem Unicredit România. În realitate scria altceva dar... se pare că obsesiile îşi fac simţită prezenţa inclusiv alterând simţurile. Cât de ciudat e să trăiesc viaţa mea de rahat în acelaşi timp în care ea, femeia cu care am comunicat o vreme, trăieşte o viaţă fără griji.

13 noiembrie, dimineaţă, văd în drumul meu un număr mare de afişe electorale cu Ponta. Furios, trag o flegmă pe chipul primului ministru. Sper să nu-l votaţi duminică! Mai bine un preşedinte analfabet decât unul hoţ...

Ceva mai devreme mai trăisem o porţie de sentimente de descurajare şi furie dându-mi seama că, din motive pe care nu le înţeleg şi nu le pot controla pe de-a-ntregul, este foarte probabil să se fi terminat înainte de a începe excursia mea plănuită, în destule detalii, încă din septembrie. Când e să se aleagă praful... praful se alege!

14 noiembrie, dimineaţă. Ca să-mi fie odată în plus ciudă că am ratat o experienţă interesantă şi că voi sta în cele 8 zile de concediu care urmează acasă, mă trezesc că îmi iese în cale un tip cu rucsac. Nu garantez că intenţiona să iasă pe munte zilele astea dar e sigur că, în mintea mea, omul mi-a ieşit în cale doar ca să mă enerveze pe mine.

Ce ciudat e când istoria neplăcută se repetă iar tu te trezeşti în egală măsură de nepregătit să reacţionezi într-un mod constructiv...

Sunt furios, nu mă simt bine...

Nimic

Aseară nu s-a întâmplat nimic... Era acolo dar nu am văzut-o, eram acolo dar nu m-a văzut... Doi oameni atât de diferiţi, ducând vieţi atât de diferite, oameni care s-au cunoscut cândva întâmplător, care nu se revăd destul de des (din nu ştiu câte combinaţii posibile este singura combinaţie în care nu mă revăd, la câteva luni odată sau poate mai des, cu ea), împărţind acelaşi mijloc de transport în comun, în diferite drumuri către diferite grade de acasă.

Nu a fost nimic, nimic nu a rămas (ideea asta se opune cumva lui Putea să fie mult, nimic n-a fost). Sau poate a rămas ceva... Recent... Din toamna 2013, a doisprezecea toamnă de când nu o cunoscusem... Nu am văzut-o atunci la protestele împotriva RMGC, în câteva duminici diferite, în locuri diferite, purtând acelaşi mesaj: Trădarea de ţară în aur se măsoară. Probabil aveam motive diferite să nu fim acolo, probabil nu eram animaţi în special de convingeri ecologiste. Probabil nu eram la fel de singuri în acele imense mulţimi.

Probabil nu am înţeles nimic din afirmaţiile şi negaţiile de mai sus. Probabil nu aţi înţeles nici voi.

Câteva minute mai târziu, pe când cealaltă era deja departe, drumul mi se intersectează cu al unei doamne, arhitect, restaurator sau ceva de genul acesta, participantă activă la aceleaşi proteste din toamna 2013. Această doamnă, într-o seară, alături de alt specialist, explica în Piaţa Universităţii de ce nu este OK felul în care RMGC s-a ocupat de restaurare în Roşia Montană, de ce muzeul este greşit organizat, de ce istoria locului trebuia transmisă către noi altfel...

Într-un fel numai de ea ştiut, Roşia Montană ne-a legat pentru câteva clipe...

ŞI CAII SUNT VERZI PE PEREŢI sau filmul la care dracu` m-a pus să merg...

O zi plăcută de toamnă, o plimbare fără ţintă, doar de dragul de a pleca de acasă şi, eventual, de a cumpăra un nou bilet de spectacol (după cadoul pe care mi l-am făcut în avans pentru Moş Nici O Lae). După ce descopăr noul parc din sectorul 4 pe care mi-l lăuda Marinuş cu ceva vreme în urmă (într-adevăr, parcul de lângă Palatul Pionierilor arată interesant, nu numai pentru copii) revin în centru cu oarecare chef de film. Sunt la un pas să rămân la Patria pentru a revedea După dealuri dar ajung până la urmă la Studio unde dau de filmul pe care intenţionam să-l văd săptămâna trecută dar nu mi-a mai permis atunci bugetul adus spre zero de cumpărarea biletului la concertul din 3 decembrie. Mă mai sucesc în jurul cozii ceva timp apoi decid că am suficient chef de film încât să rămân să văd Şi caii sunt verzi pe pereţi.

Curând, acea invenţie a lui Radu Cosaşu, SMOC-ul (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor) începe să lucreze. Începe proiecţia şi remarc un nume de actriţă care, cu excepţia unei litere, era identic cu al unei femei pe care o cunosc dar care, în prezent, nu mai dă nici un semn că m-ar mai cunoaşte şi ea. Îmi spun că ar fi interesant să apară chiar ea pe ecran, imaginându-mi că a câştigat în urma unui casting un rol mărunt, potrivit pentru o amatoare.

Se derulează filmul, uit de femeia cu nume cunoscut şi, la final, aproape că fac un atac de panică văzând ce rol jucase "femeia mea". Ei bine, rolul actriţei era cumva legat de cel pe care-l are femeia reală în viaţa de zi cu zi, de angajată într-o organizaţie de un anume tip. E adevărat că actriţa şi cunoştinţa mea arată extrem de diferit dar coincidenţa tot coincidenţă rămâne...

Despre film am de spus doar că este o poveste despre lipsa de instruire, despre naivitate, despre viciu şi despre relaţii de familie care merg prost, chiar foarte prost.

Publicul, vreo 25 de oameni, a cuprins şi persoane care au perceput doar latura relativ comică a filmului. Treaba asta m-a iritat un pic. Cumva pentru a echilibra lucrurile, eu am perceput şi partea dramatică din fazele care, la o privire rapidă, scoase din context, m-ar face şi pe mine să zâmbesc.

Cât de plasarea de produs pe care o mai remarcam cândva, acum ne-a fost vârâtă cu insistenţă în ochi firma HP. Întâmplător simpatizez firma HP pentru care, deşi în rolul celei de-a 433,5-a roată la căruţă, lucrez şi eu...

Pentru că, aproape o oră după ce s-a terminat filmul, eram încă marcat de coincidenţa dintre acele două nume, ajunsesem să mă întreb cine dracu m-a pus să intru la film... Totuşi, în ciuda emoţiilor destul de violente resimţite doar cu câteva ore în urmă, acum sunt aproape gata să-mi continui viaţa acceptând că acea femeie nu reprezintă singura mare catastrofă a vieţii mele ci doar unul dintre destul de multele momente neplăcute în care am constatat că nu sunt iubit, nu sunt înţeles, nu prezint interes pentru ceilalţi.

Amintindu-mi câteodată o femeie sau alta din seria celor despre care am crezut, dintr-un motiv sau altul, că vor rămâne cu mine ajung câteodată la acest refren: Nu plânge, iubito, tu n-ai nicio vină/ Un zid se ridică acum între noi... Totuşi, nici eu nu am avut ÎNTOTDEAUNA, TOATĂ vina...




Ghiceşte cineva cum o cheamă pe actriţa- coincidenţă? Dacă vă uitaţi pe distribuţia filmului este puţin probabil să nu vă daţi seama...

Coincidenţă...

Zilele trecute plec de acasă având în cap acest cântec... Mare mi-a fost mirarea când, undeva pe drumul meu, l-am auzit într-o boxă... Ciudată faza! :D

Pe aceiaşi limbă...

Ieri seară m-am simţit, pentru câteva secunde, foarte bine. Cu ce ocazie? Cu ocazia unei discuţii care, nu-mi mai amintesc cum, a ajuns la testul arborelui. Deşi am citit foarte puţin şi aproape întâmplător despre acest subiect (atât de întâmplător încât nu mai ţin minte unde am citit), în acele clipe simţeam că am găsit limbajul potrivit pentru a mă înţelege cu persoana de lângă mine. Iar faptul că am ajuns la acest subiect la câteva zile după ce folosisem tema în alt dialog ar putea fi întâmplător deşi coincidenţele din ultimele săptămâni mi se par mai degrabă "uneltiri" ale unor oameni care au ca singur punct comun faptul că mă cunosc.

Tare dificil să percepi cu maximă exactitate realitatea...

Coincidenţe?

Azi mă simt destul de bine (psihic) deşi sunt un pic obosit datorita excesului de noaptea trecută. Prin urmare, scriu întâi despre lucrurile mai puţin plăcute de aseară apoi, în altă postare, voi scrie câteva vorbe despre nişte ore extramegasuperplăcute...

Deci aseară plec de la birou suficient de rapid încât să o văd la Victoriei pe "vecina". Acum deja ştiam unde coboară şi mi se părea mai puţin important s-o ţin sub observaţie. În câteva minute apar pe peron şi Mirela cu Alex. Culmea, sesizez că urcă mai în spate, în acelaşi metrou. Când metroul pleca din staţia de la Piaţa Muncii observ că în acelaşi metrou fusese şi Roxana. 5 oameni care, mergând pe principiul cunoştinţelor comune, am fi putut forma, pentru câteva staţii, un grup interesant: eu, o tipă grasă, un tip "mai superior" (cât de bine m-am simţit când el a acceptat că este mai superior, fără să-şi dea seama că superior nu suportă grad de comparaţie, după cum mă corecta pe mine profesoara de română din liceu), o lesbiană (şi totuşi mai sunt momente în care nu cred că e în ciuda celor spuse de ea şi a semnelor ciudate percepute de-a lungul anilor) şi o altă tipă despre care nu ştiu decât că o cunoaşte pe Rox. Mai lipseau din metroul acela două fiinţe (Andreea şi Nicoleta); de-ar fi fost şi ele prezente/ vizibile coincidenţa era deja al dracu de strigătoare la cer...

Cobor la Dristor şi urmăresc oamenii care coboară. Speram să apară un chip cunoscut dar n-am avut noroc. Simţeam nevoia să fiu cu cineva care să mă abată de la absurde ruminaţii. Oare "vecina" e tot lesbiană? Oare se duce acasă sau coboară din metrou doar pentru a mă păcăli pe mine, ea de fapt mergând mai departe către Piaţa Muncii folosind alt mijloc de transport, urmând s-o întâlnească acolo pe Roxana? Roxana se urcă în cele mai neaşteptate vagoane în metrou doar pentru a fugi de mine? Sau pur şi simplu urcă mai în spate doar pentru a scăpa de aglomeraţie? Cu excepţia mea, o mai fi sesizat-o cineva pe Rox în metroul ăla?

Ajung acasă cu întrebările astea în cap. Mănânc, mă cac (de data asta a ieşit la fel de deştept ca al altora, nu îmi luasem nimic de citit pentru a-l investi cu mai multă inteligenţă), mă spăl un pic, mă-mbrac şi plec...