-Tramvaiul e în stânga!

-Şi metroul e în dreapta...

Seara... Dăm timpul înapoi...



Azi dimineaţă, doamna încearcă să mă sensibilizeze sugerând că anxietatea şi depresia îşi fac de cap în creieraşul ei inteligent.


-Azi m-am rătăcit la metrou...

spune ea cu o tentativă de lacrimă în colţul ochiului

-Cum să te rătăceşti? Te uiţi pe o hartă şi te orientezi, ce-i aşa complicat?

-Am luat metroul în sens invers şi nu mai ştiam unde mă aflu...


Aici, dacă eram în starea antiţărani, i-aş fi putut spune că rătăcit la metrou poate să ajungă doar un om de la ţară care ajunge în capitală odată pe secol sau mai rar, nicidecum un locuitor vechi al Bucureştiului, cum pretinde doamna în cauză că ar fi.

Nu eram în starea aia aşa că am ignorat-o.

O aud mai târziu povestind din nou faza şi aud concluzia, probabil corectă. De la alprazolam i se trage neatenţia...

Treaba e că, din "puţina" literatură de specialitate citită şi din experienţa personală, pot spune că Xanax-ul ăsta nu te ajută cu nimic dacă nu apelezi în paralel la psihoterapie (şi aici pot spune că e genială abordarea psihoterapiei cognitiv- comportamentale în cazurile în care se invocă depresia dar realitatea e totuşi departe de o astfel de tulburare). Dacă îl iei numai pentru a-ţi justifica un concediu medical (cum pare să fi făcut doamna asta care avea moşia de reamenajat în vara asta, împuşcând mai bine de două luni de medical făcând pe deprimata) atunci eşti o persoană extrem de proastă. Eşti de asemenea proastă dacă nu apelezi la psihoterapie (asociată sau nu farmacoterapiei) pentru că nu ai bani dar accepţi ca soţul tău să încerce să te înveselească cu un nou telefon (contravaloarea şedinţelor de psihoterapie, care chiar ar ajuta în cazul unei depresii reale, pentru întreaga perioadă în care ai stat în medical).

Convingerea mea e că nu de prostie e vorba, mai degrabă e vorba de oportunismul pe care îl mai suspectează şi acel director care, odată întoarsă la birou, te întreba dacă ai terminat treaba la moşie, nici prin cap netrecându-i omului să te întrebe cum stai cu sănătatea.

Să presupunem totuşi că suferi de depresie (că în definitiv, dincolo de avantajele anului acesta, ai avut şi nişte evenimente triste de depăşit) află că specialiştii consideră acceptabil un travaliu de doliu de 6 luni (şi am senzaţia că medicalul în acest interval de 6 luni l-ai primit), discutând de depresie sau altă tulburare psihică mai degrabă după menţinerea problemelor dincolo de aceste 6 luni decât înainte.

Presupunând în continuare că suferi, sugerez să citeşti întâi despre depresie şi alte tulburări psihice invalidante (de exemplu, în cartea asta), să consulţi un psihoterapeut (lista celor acreditaţi poate fi găsită aici) şi abia apoi, dacă e musai, să consulţi un psihiatru care să-ţi prescrie niscai pilule.

Poate e urât din partea mea că-ţi spun asta dar tu, stimată doamnă colegă, ai abordat problema exact invers decât era firesc, sugerând astfel că, în ciuda obişnuinţei de a te documenta cu privire la diverse boale, nu ştii nimic! Ţi-o spune unul care a suferit (şi încă va mai suferi) de o grămadă de probleme din spectrul depresiei şi anxietăţii dar care a depăşit (atât cât puteau fi depăşite) simptomele invalidante fără să apeleze la "pilule minune" precum cea cu care te "adorme" pe tine generalistul (că la medic specialist nu cred că ai apelat).

Succes!!!

Şi dacă ai cu adevărat probleme, ai convingerea că nimeni şi nimic nu te poate ajuta, atunci hai cu sinuciderea aia! Chiar nu contează dacă se întâmplă să ajungi un mort urât... Dacă mori, măcar nu îi mai încurci pe alţii (care, spre exemplu, cotizează la sănătate pentru tratamentul lu`matale)...

O ard dubios...

Ar fi fost drăguţ să scriu despre cursa de ieri, prima mea cursă oficială de alergare şi despre propunerea superfaină pe care am primit-o câteva ore mai târziu... Ar fi teribil de interesant să pot onora propunerea dar... e dificil atât ca timp, ca mod de relaţionare cu unele persoane cât şi ca bani... Deşi într-o perioadă am fost convins că nu-i aşa, se pare că eşti un suflet frumos, altfel nu mi-ai fi făcut propunerea asta...

Dar, după cum m-am obişnuit, evenimentele plăcute sunt mereu făcute sandwich între perioade scârboase.

În săptămâna dinaintea cursei intenţionam să-mi iau concediu. Pentru că sunt genul de om uşor exploatabil, a fost suficientă o vorbă aruncată de cineva pentru a renunţa la acele zile de concediu. Mi-am luat doar nişte nenorocite de ore dar... şi cu astea mi-am auzit vagi reproşuri. Mi-am rezolvat (se pare) problema care era de rezolvat dar cu preţul unor eforturi pe care nu cred că era musai să le fac. Şi încă mai am de tras...

Prezenţa mea la cursa de duminică era pusă sub semnul întrebării, şi asta nu numai din cauza unor tendoane dureroase...

-Nu am ştiut că ai probleme.
-Normal, eu nu sunt Robert să mă plâng tot timpul...

Şi dacă tot am rămas la birou, m-am trezit şi pe post de cobai la o migrare către alt sistem de operare. Dat fiind că treaba nu a fost făcută într-un mod profesionist, a trebuit eu să plâng din cauza unor chestii care nu mergeau într-o variantă minimală de 7 (urăsc ideea de 7 de când cu tristeţea unei vite care se întristase în faţa morţii 7-lui ei patruped). A doua zi s-a aprobat o variantă mai bună de 7 cu care se părea că pot lucra. Totuşi, un modul esenţial în munca mea, modificarea datelor într-o nenorocită de aplicaţie, nu mergea. M-am înfuriat dar, după ce m-am calmat, am găsit soluţia înaintea celui delegat să rezolve problema. Iar eu sunt doar un cretin cu leafă mică, nicidecum un individ care face pe helpdesk-ul.

Pe munca şi pe nervii mei s-a rezolvat problema... Deşi nu-mi propusesem să verbalizez ce gândeam, până la urmă le-am explicat că nu este în regulă să facă experimente pe nervii mei. I-am întrebat, fără a spera că voi fi înţeles, dacă ştiu cât costă o şedinţă de psihoterapie sau o reţetă de antidepresive...

Cu o zi sau două înainte tocmai fusesem recunoscut de un doctor la care apelasem, deşi nu mă mai văzuse vreo 3 ani şi jumătate. M-a recunoscut pe baza unui semn de depresie. Chiar dacă aveam cu totul altă treabă cu el, omul a sugerat că mi-ar putea prescrie nişte antidepresive. Până la urmă, nu am fost de acord cu ideea din motive destul de încurcate. Doar am citit câteva cărţi care tratau inclusiv posibilele efecte negative ale antidepresivelor aşa că nu mi se pare deloc în regulă să risc.

Oricum, deşi nu-mi spunea o noutate, nu m-a încântat deloc să mi se sugereze că sunt deprimat...

Aici s-a reactivat o nemulţumire care-mi tot revine în gând de ceva vreme... Unele evenimente din viaţă, evenimente în care am considerat că am avut o reacţie nu tocmai potrivită, m-au făcut să apelez în două rânduri la psihoterapie. Am cheltuit, timp de vreo 4 ani, cam un sfert de salariu pe lună pentru a-mi ameliora unele simptome. Deşi, bazându-mă tot pe cărţi, aflasem deja că nu există soluţii pentru situaţia mea, destul de complexă, am tot sperat până când, psihoterapeutul cu care lucram, un individ nu numai foarte priceput în meseria lui dar şi cu un nivel de bunăvoinţă rar întâlnită, şi-a dat seama că ajungem să ne învârtim ca Grivei în jurul cozii şi a organizat lucrurile în aşa fel încât să accept întreruperea şedinţelor.

Acum, după nişte ani fără psihoterapie, am ajuns la concluzia că în urma acelor şedinţe am ajuns să relaţionez ceva mai bine dar strict în direcţii avantajoase pentru ceilalţi. Am învăţat să accept neputinţă, reavoinţă, oportunism, exploatare, discriminare (nu am consultat definiţia oficială a discriminării dar sunt de părere că individul care nu ţine seama sau chiar profită de nişte neputinţe emoţionale te discriminează), lene, incompetenţă, am învăţat să-mi uzez mai puţin neuronul când mă lovesc de astfel de situaţii dar nu am reuşit să învăţ să-mi cer drepturile, să îmi lărgesc orizontul astfel încât să am o cât de mică şansă să-mi ameliorez nemulţumiri puternice legate de calitatea propriei vieţi.

Prin urmare, speriat fiind că aş putea face rău celorlalţi, am ajuns să cheltui o grămadă de bani în folosul celorlalţi. Ca tot timpul în viaţa mea, am făcut şi aici o afacere proastă.

Acum sunt destul de des tentat să le reproşez celorlalţi că traiul în preajma lor pe mine m-a costat mulţi bani. Aşa stau lucrurile, m-a costat să învăţ să risipesc mai puţine emoţii în situaţii legate de relaţionarea cu cei cu care interacţionez des (familie şi relaţii de serviciu, că alte moduri de relaţionare rar mai practic, plus că acelea sunt categoric mai puţin conflictuale).

Prin urmare, mi-am promis să nu mai cheltui nici măcar un leu pe psihoterapie sau psihiatrie. Dacă aş cheltui tot pentru ceilalţi, aş fi pe zi ce trece mai nemulţumit, mai furios, mai departe de satisfacerea micilor plăceri destul de egoiste (o tură la munte, o cursă de alergare, o carte, o haină mai cu moţ).

Dacă ceilalţi vor învăţa să mă înţeleagă, bine. Dacă nu, nu exclud varianta în care voi vătăma pe cineva într-un moment de furie sau varianta în care voi deveni subiect de ştire de la ora 5 storcindu-mi hoitul de asfalt de exemplu... Ceilalţi par să nu înţeleagă asta dar pentru mine, în cele mai negre momente, e destul de simplu să nu mai dau doi bani pe viaţa mea. Nu afirm că sunt important pentru cineva, mai degrabă afirm că cei care sub o formă sau alta mă exploatează, vor trebui să-şi rezolve singuri micile probleme în care, de obicei, mă implicam eu. Şi asta ar putea să-i coste renunţarea la lene, de exemplu...

Câteva zile mai târziu, altă problemă... Nu se poate instala programul de facturare. Din nou un şir de spume la gură, din nou fac reproşuri:

-Dacă impui migrarea asta nu e normal să verifici înainte cum funcţionează aplicaţiile folosite pe noul sistem de operare?
-Păi s-a verificat. În alte părţi merge...
-Şi atunci la mine de ce nu merge?
-?!?
-Oricum, eu sunt un prost, se pare că nu ştiu cum se fac lucrurile... Că dacă nu eram prost, nu mai lucram pe un salariu de rahat şi pe un post de rahat! Nu mai eram nevoit să mănânc pe banii lu` tata atunci când îmi mai fac şi eu o mică plăcere.

Revine ideea genială de a merge la alt calculator să facturez. Normal, când eşti incompetent propui soluţii care ţin seama doar de propria incompetenţă, nu şi de confortul celuilalt... Am fost nevoit să explic:

-Mi-e scârbă să intru în biroul lor. Nu e acolo nici un om care să trăiască ce trăiesc eu...

Bine, explicaţia era dubios concepută pentru că mi-e egală scârbă de 99,99 % dintre oamenii cu care interacţionez pentru că, e perfect adevărat, nu cunosc nici măcar un om care să trăiască ce trăiesc eu...

Ca să fie lucrurile şi mai frumoase, discutând cu cineva despre rezultatele de la alergările de ieri, aflu că ar fi alergat la semimaraton şi Mircea Badea. Iar persoana ştia de ceva vreme că mi-e scârbă atât de Mircea Badea cât şi de persoanele care nu ştiu să se informeze decât de la Antena 3.

Mă credeţi că aproape mi-a pierit curiozitatea de a verifica rezultatele de ieri?

Vă urăsc, dragi oameni de bine! Pe zi ce trece vă urăsc mai mult!

Esti deprimat când... (9)

... trec destule zile în care mănânci mai puţin (cât să nu te doară stomacul şi cât să meargă berea cu care-ţi ameliorezi tulburările de somn), dormi mai prost, vorbeşti mai puţin, te înfurii mai des...

Eşti deprimat când... (8)

Ea, observând că ceva pute în starea ta de spirit: Eşti în lumea ta, nu-i aşa?

Tu, acru, îi răspunzi: Nu sunt nicăieri...

Asta deşi, în condiţii normale, îţi face plăcere să schimbi câteva cuvinte cu ea pentru că e frumuşică, inteligentă şi, din când în când, binevoitoare...

Eşti deprimat când... (7)

... au trecut peste 18 luni de când nu te-ai mai tuns, părul îţi stă ca dracul, unii chiar îţi spun asta (dar nu prea îi bagi în seamă pentru că nu reprezintă persoane importante pentru tine, asta dacă mai există măcar o persoană pe care s-o consideri importantă) dar amâni la nesfârşit drumul la frizer, ascunzându-te uneori după un gând de tipul "nu suport să fiu atins".

Eşti deprimat când... (6)

... în ciuda celor trei zile libere (11- 13 aprilie 2015), cu vreme frumoasă, în care nu aveai nimic special de făcut deci ai fi putut să ieşi la plimbare, laşi ieşirile din casă pe altă dată (ieşirile pe balcon pentru întins şi luat rufe nu se pun) şi leneveşti.

Eşti deprimat când... (5)

... în ciuda faptului că te necăjeşte o unghie încarnată care, până să o duci sub cuţitul unui profesionist, are nevoie de igienă destul de atentă, deşi chestia asta nu-ţi mai stă în obicei de mulţi ani, ajungi să porţi aceiaşi ciorapi câteva zile, până ajung să se înfigă în perete când îi descalţi, plini de sânge şi iod în zona degetului avariat.

Eşti deprimat când... (4)

... trec mai multe dimineţi la rând în care atingi culmea hărniciei, trezindu-te înaintea acelui organ pentru care reprezinţi o prelungire inutilă... În plus, constaţi că eşti foarte tentat să profiţi de ocazie şi să-i cânţi veşnica pomenire...

Eşti deprimat când... (3)

... trec 3 săptămâni în care nu ai alergat deşi, în ultimul timp, alergarea este cam singura sursă de plăcere iar starea vremii ar fi permis câteva alergări.

PUBLICITATE:

Un magazin cu articole dedicate alergării: Running Shop.

Eşti deprimat când... (2)

... vezi afişul concertului Roxette şi, în loc să îţi aminteşti timpurile relativ liniştite în care căscai ochii la MTV în aşteptarea unui nou videoclip de-al lor, îţi aminteşti fotografia Roxanei cu palmele aşezate pe urmele imprimate în ciment de palmele celor de la Roxette, undeva într-un oraş din Belgia (sau Olanda, sau undeva pe acolo, nu mai ţin minte şi nici fotografia nu ştiu dacă o mai am salvată pe undeva) sau îţi dai din nou seama că bugetul nu-ţi permite să arunci cel puţin 160 lei pe un concert.

PUBLICITATE:

Câteva albume Roxette pot fi cumpărate de aici, la un preţ vizibil mai mic decât preţul cel mai mic al biletului de concert.

Eşti deprimat când... (1)

... Te hotărăşti cu greu să schimbi lenjeria de pat deşi de la ultima schimbare au trecut peste două luni iar aspectul cearşeafului de pe pat sugerează că trebuia schimbat de mult.





PUBLICITATE:

O carte despre depresie poate fi cumpărată de aici.

Detalii despre autor pot fi citite aici.

Risipă şi depresie sau În defavoarea mea (2)

Nu cred că are sens să analizez problema pornind "de la Adam şi Eva". Sunt de părere că totul a (re)pornit în toamna trecută, când mi-am luat concediu în ideea de a merge câteva zile pe munte. Şi până la urmă s-a ales praful de idee. Şi după ce m-am lămurit că, din nou, nu voi pleca din oraş în concediu, parcă toate au dorit să demonstreze că e mai bine să stau acasă. Într-o ordine oarecare, m-am trezit cu dureri de cap, dureri de dinţi, o unghie încarnată, o ditamai gaura în buget, buletin meteo descurajator, numai lucruri plăcute... Cu greu m-am trezit din "pumni" la finalul toamnei, tocmai la timp pentru a lua un nou pumn în mutră pe 30 noiembrie 2014.

A venit finalul lui 2014 şi mi-am dat seama că am făcut fără să vreau o donaţie CFR-ului. Lucrurile au rămas exact la fel şi în prezent.

A venit primăvara, am renăscut oarecum, am reînceput să alerg, având şi unele emoţii pozitive legate de alergare. Mi-am făcut curaj şi m-am înscris la două curse. Am plătit cam 160 de lei dar, de la momentul înscrierii până azi, starea mea sufletească s-a înrăutăţit serios. Nu exclud varianta în care nu mă voi prezenta nici măcar să-mi ridic cele două kit-uri de start.

În acest moment mi-e clar că nu voi avea parte nici de zilele de munte pe care mi le promisesem în aprilie. Timpul a continuat să se scurgă în defavoarea mea.

Prin urmare, deşi nu mă caracteriza chestia asta, aş putea spune că în ultimele 9 luni am făcut risipă de vreo 220 de volţi (pardon, de lei...) reprezentând munca mea pe o săptămână.

Deşi nu mă încântă situaţia, pot spune cel puţin că m-am străduit să nu consum din alte surse mai mult decât în perioadele în care nu făceam risipă, paguba fiind întrutotul a mea. Dacă mă gândesc şi la faptul că suma aceasta nu reprezintă decât aproximativ jumătate din suma pe care, în viitorul apropiat, mânat de frică, neîncredere, anxietate şi durere va trebui s-o cheltui cumva tot cu titlu de risipă, pot spune că pierderile de până acum nu reprezintă o mare tragedie. Dar totuşi sunt pierderi...

Oricum, parcă în ciuda faptului că, recent, a reapărut o rază de speranţă dintr-o direcţie din care, inconştient, îmi doream mult să apară o veste bună, am constatat destul de rapid că, în capitolele importante ale vieţii mele, acea veste bună e puţin probabil să mă ajute cu adevărat.

Şi până când să mă mint că, în curând, voi călători, voi fi iubit, voi alerga în concurs, îmi voi depăşi propriile mici recorduri, voi reveni în lumea spectacolelor folk, voi reveni în Vama Veche, mă voi bucura de viaţă?

Mi-e clar că singurul adevăr absolut legat de viaţa mea este acela că voi rămâne sărac, batjocorit, umilit, deprimat până în momentul în care voi ajunge să retrăiesc dorinţa intensă de a mă storci de asfalt după o cădere de 30 de metri.

În ciuda eforturilor care, deşi speram să-mi facă mie viaţa mai frumoasă, au sfârşit prin a mă face şi mai invizibil în relaţia cu ceilalţi (dacă nu în alt sens măcar în sensul de a deranja oamenii din jur pe zi ce trece mai puţin) mai devreme sau mai târziu, aici voi ajunge...

Să nu-mi spui că îţi pasă! Oricum nu o să te cred...

Sictirit...

Sunt atât de sictirit încât nici să mă plictisesc nu-mi vine.

Aşa mă exprimam mai devreme, spre amuzamentul doamnei de lângă mine. Un nou moment de spontaneitate. Totuşi, prea puţin pentru a exprima faptul că, pe zi ce trece, sunt mai deprimat...

Nişte cretini (1)

Aseară...

-Încercaţi să nu ieşiţi pe balcon?
-De ce?
-Şi-a pus termopan vecinul de sus şi e posibil să fie cioburi căzute.
-Deci e posibil să fi ajuns cioburi în ciorapii pe care-i aveam pe sârmă.
-Da

Dimineaţă, pe lumină, arunc o privire şi constat că este ceva mizerie asociată cu fragmente de sticlă pe balcon. Deci cretinul de vecin chiar şi-a scos geamurile vechi cu ciocanul, deşi putea încerca să le scoată întregi şi să le evacueze oarecum în siguranţă.

-Era o bucată de sticlă pe balcon, am aruncat-o.
-Dar cioburile mici nu le-ai văzut? Nu-i suficient că e vecinul cretin, acum mai împrăştii şi tu prin casă cioburile pe care le-ai luat pe tălpi...

Aşa îşi începe omul o zi. Firesc, logic, des întâlnit început de zi, nu-i aşa? Mai degrabă sursă constantă de depresie, zic eu... În condiţiile astea, să-mi bag pendula dacă îmi mai vine să trăiesc...

Unde-s cretinii care nu permit legalizarea eutanasiei? Că sunt dispus să le ofer eu argumente în favoarea eutanasiei, atât de multe încât să nu le poată duce...

Şi eu alerg (5) sau puţină nebunie

Nu mai alergasem de două săptămâni, de la cursa de 13400 m din 24 august 2014, pe care nu am reuşit să o prelungesc până la 15000, oprind cronometrul la 1 oră 16 minute 32 secunde 32 sutimi. Terminasem apa (de unde concluzia că, vara, 750 ml apă îţi ajung doar pentru o oră sau aproximativ 10000 m de alergare), transpiram pe măsura temperaturii de august din jurul prânzului (nu garantez că aş fi alergat mai bine dacă mă trezeam devreme dar bănuiesc că aş fi ajuns totuşi la 15000), Daniel nu era deloc în formă (alerga pe lângă mine pe unele sectoare, se odihnea, iar alerga, toate întreruperile lui îl ajutau să aibă viteză mai mare ca a mea, motiv pentru care i-am spus că, în acel punct al cursei, nu mai am nevoie de iepure, fiind mai potrivit un melc), începuseră să apară dureri pe care nu le resimţisem în precedentele alergări aşa că, într-un punct în care ştiam exact ce distanţă am alergat am oprit cronometrul. În câteva minute apărea şi Daniel cu apa din care am băut pe nerăsuflate cam 500 ml. Pentru mine, pentru alergare, apa plată pare cea mai bună băutură...

Gândeam atunci că, până în 10000 m poate să alerge oricine, fiind posibile şi salturile cu 2000- 3000 m adăugaţi de la o cursă lungă la alta, salturi pe care le observasem şi la mine. Dar după 10000 m se pare că nu mai poţi mări cursele tot cu 3000 m, o creştere cu 1000 m părând suficientă şi rezonabilă. Deja intrase în moarte clinică visul meu legat de semimaraton. Semimaratonul meu personal, nu cel din cadrul maratonului din octombrie... Lucrurile începeau să se complice.

A urmat o perioadă în care m-am simţit deprimat (nu că aş fi acum fericit dar mi-am revenit cât de cât), nu am mai avut stare nici pentru sport, nici pentru altă activitate cât de cât plăcută. Au trecut două săptămâni pe lângă mine fără să înţeleg mare lucru din ele.

Sâmbătă 6 septembrie 2014. Mănânc seara târziu nişte piept de pui prăjit în tigaie [parcă duc dorul unui grătar dar mi-e o lene teribilă aşa că nu-i deloc perioada potrivită pentru a-mi asuma curăţarea grătarului care sfârşeşte într-o baie de resturi de carne după ce îl folosesc, asta de (ne)priceput ce sunt, probabil]. Peste pui torn şi nişte bere. Mă bag în pat la 23:30.

Duminică 7 septembrie 2014. Dorm destul de prost până pe la 6:15, somnul meu având multe şi lungi întreruperi, un somn de nota 5, ca să zic aşa.

Cobor din pat, mă mişc în reluare fără să fac mare lucru până aproape de 9:00. Îmi pregătesc echipamentul de alergare mai mult din inerţie decât cu entuziasm, iau un baton proteic din frigider, constat că s-a cam dus dracu` rezerva de batoane Isostar pe care o aveam (se pare că le gustă şi nealergătorii din familie, nu-mi displace ideea în sine, îmi displace faptul că, pentru nealergători, ar fi suficientă o ciocolată mai ieftină, de 5 lei/ 100 grame să zicem, nefiind nevoie de "ciocolată" de 5 lei/ 35 grame), ies pe uşă, desfac batonul Isostar în lift, pornesc spre parc pe o vreme noros- răcoroasă, constat că dă şi cu stropi de sus (iar a băut prea multă bere Sf. Ilie), observ în treacăt privirile trecătorilor. Ajung în parc, văd încă de la intrare doi alergători (din Ro Club Maraton, parcă), cobor la locul meu de start obişnuit, fac puţină încălzire (recent observasem că un exerciţiu de încălzire îl practicam cumva pe dos, am reparat postura greşită începând de duminică), parcă intimidat de alergătorii cu care m-am întâlnit şi jos, care păreau mult mai motivaţi, reuşesc şi eu să pornesc în cursă.

Apa nu părea suficientă (deşi temperatura era mult mai scăzută decât cea la care alergasem până atunci), eu eram nealergat de mult timp, cu moralul eram cam la podea, intestinul bolborosea dar insista să dea doar o senzaţie neplăcută, fără să aibă intenţia de a se goli înainte de start.

Mă motivau cumva doar două aspecte: speram să-mi iasă de data asta cursa de 15000 şi încercam pentru prima dată alergarea cu muşchii comprimaţi (după ce citisem ceva teorie despre compresie ajunsesem la concluzia că merită încercată aşa că, neavând cine ştie ce buget la dispoziţie, cumpărasem recent cea mai ieftină pereche de colanţi de alergare în care, judecând după privirile câtorva cocalari, arătam ca dracu`).

Muşchii fleoşcăiţi reacţionează negativ pe primul km. Nu dureau, doar dădeau semne că preferă să nu fie folosiţi prea mult. Până se termină kilometrul am senzaţia că nu voi reuşi să alerg mare lucru. Insist totuşi, mă încăpăţânez să alerg mai departe deşi starea aceea plăcută şi optimistă pe care o aveam în alte zile de alergare nu era prezentă şi acum. Întâlnesc în continuare alergători cu care, dacă mă pot exprima aşa, simt că formez o "haită" virtuală. Deşi sunt singur, mă motivează oarecum să văd că nu sunt singurul care aleargă. Îmi propun să verific cronometrul după 1400 m dar renunţ să mă descurajez astfel. Simţeam că sunt departe de ritmul meu obişnuit de alergare, alergam ca un melc în convalescenţă.

Consult cronometrul la finalul turei (după 3000 m): 17:17:32. Nu-mi amintesc timpul din alte alergări dar un calcul rapid arată o medie sub 6 minute/ km. Vag nemulţumit, mă gândesc că sunt totuşi într-o stare rezonabilă pentru alergat. Mă gândesc că un maxim de 18 minute/ tură este satisfăcător aşa că merită să alerg în continuare.

Tura 2 o termin în 17:31:38 după ce, dacă îmi amintesc corect momentul, cronometrasem şi scurta oprire necesară pentru a scuipa o muscă ajunsă la mine-n gură. Constat că am gura cam uscată şi, probabil, sunt insuficient hidratat. După ce scap de muscă continui alergarea.

Tura 3 iese ca dracu` de lentă dar îmi dau seama de asta abia acasă. 19:13:25, cu 54:01:95 timp total pe primii 9000 m. În alergare am socotit doar că sunt foarte aproape de ritmul general de 6 minute/ km deci merită continuat. Dacă aş fi conştientizat timpul imens pe tură cred că m-aş fi oprit din cursă, frustrat. În tura asta cred că apăruse o senzaţie de urinare iminentă aşa că mă oprisem (lăsând cronometrul pornit) lângă un boschet ca să constat că e alarmă falsă. Mi se părea în acel moment că sunt exagerat de hidratat şi puneam pe seama acestui aspect senzaţia de urinare. Mai socoteam şi temperatura care mă făcea să transpir mai puţin decât eram obişnuit. Se schimbă sezonul, este necesar să-mi adaptez unele obiceiuri legate de alergare. Colanţii lungi au fost o adaptare, mi se părea cam rece să alerg în pantaloni scurţi. În acelaşi timp, colanţii reprezintă şi o complicaţie, e cam greu să urinezi cu ei pe tine. Muşchii par totuşi să zică săru` mâna, simt că mă mai pot duce măcar o tură.

În tura 4 ameliorez un pic viteza şi termin cu 18:37:95. Transpiraţia devine abundentă, apare senzaţia dubioasă că aş fi făcut pe mine. Reuşesc să tratez senzaţia asta cu o oarecare indiferenţă şi alerg mai departe.

Tura 5, sunt atent la semnalele muşchilor şi la reperele legate de distanţă. Îmi spun că este cazul să mă opresc la 13400 m pentru că ceva părea să nu funcţioneze tocmai bine. Ajung la 13400 şi, într-o clipă, decid că ar mai merge alergat un pic. Nu mai reuşesc să urc în fugă rampa de la mijlocul turei dar, după ce o depăşesc în mers destul de rapid, reuşesc să-mi recapăt forţa pentru alergare. Şi alerg în deja cea mai lungă cursă a mea. Peste câteva minute aveam să văd pe cronometru că am alergat 1 oră 31 minute 50 secunde 19 sutimi, în ultima tură având ca timp 19:10:29.

Mă opresc din alergare după 15000 m, cea mai mare distanţă şi cel mai mare timp alergat de mine până acum.

Constat că mai am în bidon cam 250 ml apă, constat că de data asta chiar e musai să urinez aşa că, după câţiva metri de mers şi câteva mişcări de cool- down, încep să caut un loc mai ferit de privirile trecătorilor. Trec pe lângă o toaletă dar o găsesc pe roşu. Merg mai departe şi, în câteva secunde, aud trântindu-se uşa toaletei. Deci e folosibilă... Peste câteva clipe, pentru câteva clipe, deveneam un om fericit. Încep să fac calcule şi constat că, după 10- 15 km sau 60- 90 minute, este necesar să trec pe la toaletă. E necesar să fiu atent şi la acest aspect, dacă mă hotărăsc vreodată să mă înscriu într-o cursă oficială, de parcă nu s-ar fi adunat deja suficiente piedici. Varianta cealaltă, în care aş bea puţin lichid, nu mi se pare de dorit, fiind chiar riscantă. Să văd cum arată o salvare pe dinăuntru la finalul cursei nu mi se pare o chestie interesantă. Deshidratarea aici m-ar putea aduce...

Pornesc uşor spre casă, începe din nou să plouă, de data asta cu picături ceva mai mari. Ajung, mă dezbrac şi mă aşez pe pat. Deşi temperatura era plăcută în casă apare senzaţia de frig şi, parcă, o vagă febră. Mă învelesc. În secunda următoare adormeam. Am dormit cam o oră, o necesară completare a somnului pe sărite de peste noapte. Mai stau încă 30 minute în pat apoi mă ridic, mănânc, plec la plimbare. Constat că picioarele se resimt după cursă dar nimic nu doare în mod exagerat. Ceva dureri sunt prezente şi luni. Mă întreb cum ar fi ieşit cursa dacă aş fi alergat fără compresie. Am convingerea că ar fi ieşit mai prost.

Făcând o analiză cost- beneficiu, se pare că acele priviri de cocalar sunt pe deplin compensate cu o stare mai bună a muşchilor. Încă nu e aerul suficient de rece încât să fie necesar să pun şi un trening la suprafaţă dar va veni curând şi vremea aceea...

De ce am inclus nebunia în titlu? Pentru că, în condiţii normale, aş fi planificat alergarea, aş fi renunţat la berea de seară, m-aş fi culcat mai devreme şi, după un somn neodihnitor, aş fi renunţat să alerg sau aş fi făcut o alergare scurtă. Dar cu puţină nebunie, în ciuda condiţiilor nu tocmai prielnice, am reuşit cea mai lungă cursă din viaţa mea, fără ca asta să-mi provoace neajunsuri majore.

Dar până la urmă tot trebuie să-mi iau cartilaj de rechin. Simt că ar ajuta la alergarea pe distanţe mari. Totuşi, mama lui de buget!, puţin probabil să fac loc şi rechinaşului pe lista de cumpărături de luna asta. Şi ar mai fi de cumpărat unele lucruri pentru a preîntâmpina unele probleme care pot apărea pe măsură ce se răceşte vremea. Dar bugetul insistă să spună NU! Iar eu, deşi nu am niciun motiv serios să o fac, încă sper că va veni şi vremea competiţiilor, a echipamentului mai performant, a antrenamentului mai serios, a revenirii plăcerii alergării.

Acum un an, pentru Roşia Montană

Duminică 1 septembrie 2013 se anunţa mare protest împotriva planului lui Victor Ponta (prim ministru) de a distruge Roşia Montană folosindu-se în acest sens de RMGC. Mai erau atunci criticaţi Daniel Barbu (ministru la Cultură), Rovana Plumb (ministru la Mediu), Dan Şova (ministru Mari Proiecte), toţi iniţiatori ai legii prin care RMGC ar fi primit puteri depline asupra zonei Roşia Montană. În anul trecut de atunci au părăsit respectiva funcţie Barbu şi Plumb, Şova şi Ponta rămânând în continuare în posturi din care intenţionează să distrugă, definitiv şi iremediabil, puţinul care a rămas nedistrus până acum în România.

Am fost atunci la protest, am revenit aproape săptămânal în piaţă până în momentul în care am fost abordat de Jandarmerie. De atunci, din simţ de conservare, nu din convingere, am rămas acasă la din ce în ce mai puţinele proteste ecologiste care au urmat.

A fost o perioadă în care mă caracteriza un oarecare entuziasm, în care socializam mai bine ca niciodată, în care aveam suficientă energie încât să tai în marş oraşul în două, alături de zecile de mii de ecologişti cărora mă alăturam. A fost perioada în care un comunist a încercat să mă intimideze după ce m-a văzut pe Blănari, lângă maşina lui Barbu, filmat de o televiziune. A fost perioada în care alţi oameni au considerat normal că am protestat şi cu acea ocazie la adresa lui Barbu. În acelaşi timp, a fost o perioadă în care am conştientizat la modul destul de dureros faptul că, în afara orelor de proteste, în jurul meu am, la serviciu sau pe stradă, 99,99 % comunişti.

Acum sunt în mică măsură informat despre ce se mai întâmplă la Roşia Montană. Dacă anul trecut eram entuziasmat, anul acesta 1 septembrie mă găseşte lipsit de speranţă, descurajat, frustrat, obosit, cu un picior în depresie.

Mi-a amintit de momentul 1 septembrie 2013 (şi de protestele următoare despre care am tot postat zilele acelea pe Facebook) văzând dimineaţă, în metrou, o tânără mai degrabă elegantă decât frumoasă, cu insigna Salvaţi Roşia Montană pe geantă.

Greaţă

M (îngrijorată): Ce-o fi cu D de nu a ajuns deloc acasă până la ora asta?
Eu (nervos): De ce mă întrebi pe mine? Ai telefon. Sună-l! Întreabă-l!

E clar, sunt din ce în ce mai puţin dispus să ţin seama de sensibilităţile celorlalţi. Nu mă mai interesează că aceste nelinişti sunt semne de anxietate, nu mă mai interesează că fiinţa este suficient de incompetentă tehnic încât să am serioase îndoieli că ar putea folosi un telefon, nu mă mai interesează că, în urma unei iniţiative doar parţial logice, nu putea să sune către mobil, nu mă interesează că nu avea nicăieri notat numărul, cu nişte litere imense, cât să-l vadă.

Sunt situaţii în care sunt suficient de întors pe dos încât să nu mai reuşesc să ţin seama nici de nevoile mele, asta admiţând că satisfacerea respectivelor nevoi mi-ar fi accesibilă. Pentru că uneori lucrurile penibil de simple sunt imposibil de dus la capăt.

Oricum, după cuvintele de mai sus mi-am amintit o fază în care eu am ajuns târziu acasă şi, ca sublim semn de dragoste, am fost aşteptat cu uşa încuiată şi cheia în broască. Mi s-a părut nepotrivit atunci să-i trezesc pe ceilalţi la 3 noaptea aşa că am adormit ca aurolacul, în faţa uşii. Odată în plus, mi s-a demonstrat atunci că sunt iubit.

Şi eu vă iubesc!

Şi eu alerg (4) sau intervenţia tragediei

10 august 2014. După 2 săptămâni în care nu alergasem deloc m-am motivat printr-o tură în Decathlon, de unde mi-am mai luat diverse chestii utile alergătorului şi drumeţului. În prima alergare cu proaspăt cumpăratul cronometru (pe care m-am enervat la prima alergare dar de care mă bucur acum deşi, între timp, am constatat că nu era rău dacă luam unul puţin mai performant) mi-a ieşit o cursă de 4720 m (24:44:46) formată din două ture de 2360 m parcurse în 12:16:92 (prima) şi 12:27:54 (a doua). Nimic spectaculos dar, zic eu, satisfăcător pentru reluarea antrenamentului. Oricum, începe să-mi placă să testez echipament nou...

Am acum la îndemână şosete şi adidaşi de alergare low cost, ceva lenjerie din sintetic, tricouri de plastic, manşetă pentru şters transpiraţia (şi alergătorii transpiră, nu glumă, cel puţin în acest sezon canicular), centură de hidratare (adusă de Daniel din Franţa, dintr-un magazin cu marfă rezonabilă la preţuri relativ mici; parcă e mai plăcut să alergi fără bidon în mână), cronometru. Pentru moment este suficient dar, pentru toamnă, cred că mai am nişte echipament de cumpărat, pentru a improviza cât mai puţin.

13 august 2014. Pentru prima dată alerg seara, aproape de lăsarea întunericului, la lumina frontalei. Iese o cursă scurtă, de 3000 m, în 16:25:32.

15 august 2014. Profit de ziua liberă şi de faptul că am "iepure" aşa că bag o alergare. Şi iese o cursă frumoasă de 12 km în 1 oră 10 minute 29 secunde şi restul sutimi. Cu câteva minute mai mult decât timpul "iepurelui" ceva mai bine antrenat.

Cursa s-a format din obişnuitele mele ture de 3000 m (încerc să nu mai bag în seamă cei 30 m în plus pe tură), parcurse după cum urmează:

tura 1- 15:54:47
tura 2- 17:14:53
tura 3- 18:18:98
tura 4- 19:01:70

La 10000 m am avut ca timp 57:37:40. Am considerat util să-mi înregistrez timpul de 10000 pentru că atingeam pentru prima dată acest prag, după cursa de 9000 reuşită pe 6 iulie 2014 (alergasem atunci în 52:08:31). Nu eram deloc convins că voi reuşi să ajung la 12 km alergaţi aşa că, după înregistrarea de la 10000, eram pregătit să opresc cursa la cel mai mic semn de disconfort. După 4 ture încă mă simţeam OK dar am zis să nu exagerez. Am exagerat cu cursa de 9000 din iulie şi am avut ceva de suferit din cauza asta...

16 august 2014. Toate planurile zilei sunt perturbate de o veste tristă din categoria cunoscuţii cunoscuţilor. O persoană moare iar alta este grav rănită în urma incidentului descris pe scurt aici: http://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/tragedie-la-vadu-brasovean-inecat-trupul-gasit-cu-ajutorul-survolului-aerian-507294.html?

Ştirea este scurtă, seacă, mai la obiect ca niciodată. Informaţiile primite de la cei implicaţi descriu o situaţie mult mai complexă despre care nu sunt autorizat să scriu dar despre care aş vrea să pot discuta pe privat cu o persoană apropiată. Dar, de ceva vreme, nu mai consider pe nimeni atât de apropiat încât să pot discuta cu el/ ea despre o întâmplare atât de tristă şi neliniştitoare... În situaţia asta nu-mi rămâne decât să rumeg în tăcere ce am aflat şi să sper că întâmplarea nu va afecta grav oameni pe care-i cunosc mai bine.

Oricum, a fost destul de stresant să aud despre acest accident puţin după 7 dimineaţa, într-o perioadă în care deja eram relativ deprimat. 5 ore din ziua de sâmbătă tot au curs discuţii pe tema asta.

17 august 2014. Refăcut psihic şi fizic într-o oarecare măsură, mă trezesc nu foarte târziu şi trag încă o alergare, la aproximativ 48 de ore după cursa de 12 km. De data asta iese o cursă de 11 km pe care am intenţionat s-o prelungesc dar am renunţat din cauza stării de oboseală care nu mai lăsa loc unei performanţe personale. Cei 11 km (parcurşi în 1 oră 5 minute 21 secunde şi restul sutimi) s-au format din 4 ture de 900 m cu o bucăţică de urcare pe pământ (circuitul meu de la pompă) ,din două ture obişnuite de 3000 m şi dintr-o linie de 1400 m.

Pe ture, timpii au fost următorii:

tura 1 (900 m)- 05:06:52
tura 2 (900 m)- 05:17:21
tura 3 (900 m)- 05:21:74
tura 4 (900 m)- 05:27:74
tura 5 (3000 m)- 17:28:28
tura 6 (3000 m)- 18:06:39
ultima linie (1400 m)- 8:33:48

Spre seară mă deprim dintr-un mărunţiş. După cum am mai constatat şi alte dăţi în ultimele luni, când sunt deprimat şi se întâmplă să fie bere în casă, pentru o vreme mă adâncesc mai rău în tristeţe "ajutându-mă" de bere. Este un dubios mod în care nemulţumirile concrete ajung să îmbrace o formă vagă după care să iasă mult diluate şi relativ acceptabile după ce sunt "spălate".

18 august 2014. Cu gândul la înmormântarea înecatului şi la oamenii adunaţi pentru ultima oară în jurul lui încerc să-mi fac şi treaba la serviciu. Se amestecă tristeţe, responsabilitate, un pic de zâmbet, ceva frustrare, o stare confuză care, deşi nu pare să-mi facă extrem de rău, mă ţine cumva departe de preocupările mele obişnuite.

Pentru a nu ştiu câta oară mă simt destabilizat...

Planificare nerealistă

Cam aşa s-ar numi ce fac eu de o lună încoace...

Nici nu mai ştiu cu ce a început. Poate cu ideea de a merge la Dârste pe 26 iulie. Tot căutând impresii despre Dârste am aflat că... în vara 2014 campingul e închis. O fi închis sau nu, nu mi-e nici acum clar. Asta pentru că informaţiile de pe internet se bat cap în cap iar adresa de e-mail de pe site-ul campingului se pare că nu mai funcţionează. Îmi era comod să stabilesc o întâlnire acolo dar... n-a fost să fie!

Câteva zile mai târziu urma să-mi iau cort. Bugetul mai mult decât minimalist mă făcuse să acord încredere unui cort vândut de Decathlon cu 100 de lei. Punând cap la cap cheltuielile care ar fi urmat rezulta că trebuie să reduc cantitatea de nutreţ în următoarea perioadă pentru că banii nu ajungeau şi de cort, şi de Dârste, şi de cheltuielile de zi cu zi.

Propun un alt loc de întâlnire, un camping din Bran despre care citisem chestii rezonabile (între timp am citit şi păreri critice la adresa lui). Aici apărea o problemă cu transportul pentru că depindeam de autobuzul din Braşov. De aici a rezultat un refuz (dacă trebuie să merg noaptea nu e bine) şi o propunere venită din partea cealaltă de data asta.

Accept cu entuziasm dar... pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că nu îmi permit acea ieşire la 400 km distanţă. Odată cu constatarea asta începeam să regret achiziţionarea Cardului Tren Plus pe care speram să-l amortizez în mare parte prin acea călătorie.

Îmi socotesc banii iar rezultatul insistă să nu se potrivească cu ce aveam nevoie. Încep să-mi socotesc şi timpul şi constat că nu am cum să ajung în Gara de Nord pe la 9 seara, vineri, cu bagajul făcut. În plus, după o săptămână de muncă, nici cu odihna nu stăteam prea bine aşa că o noapte petrecută pe tren era cât se poate de nepotrivită. Combinată cu o zi de sâmbătă în care plănuiam un traseu pe munte de vreo 7 ore, cu o duminică cu program incert şi cu o retragere spre casă care să presupună o altă noapte pe tren urmată de sosirea în Bucureşti la puţin timp înainte de începerea programului la serviciu, toată treaba începea să sune a dezastru total. Adăugând neliniştile legate de aşteptările pe care le aveam fiecare de la acea întâlnire şi nelămuririle cu privire la ce era bine să-mi pun în bagaj, panica a pus stăpânire pe mine aşa că am renunţat la călătorie.

Compensez disconfortul, într-o oarecare măsură, prin cele două ieşiri la munte din iulie. Plănuiesc să încep şi luna august tot cu sâmbete pe munte dar din nou calculele s-au opus planurilor. Din ce în ce mai stresat caut o cale prin care să-mi fac din nou o plăcere. Deşi se răriseră până aproape de dispariţie ieşirile la alergare, am trecut prin Decathlon pentru a-mi cumpăra unele chestii care să mă reapropie de ideea de fugă. E adevărat că mi-am luat aproape tot ce-mi propusesem dar... astfel m-am trezit din nou în faliment. Şi mă gândesc că planific într-un mod tare stupid lucrurile dacă ajung să am batoane proteice în frigider, echipament rezonabil pentru alergare, poftă de sport mai degrabă lipsă, bani aproape deloc şi chef de munte cât casa, într-un moment în care, în următoarele 3 săptămâni, e puţin probabil să fac loc în buget şi pentru bilete de tren.

Cu toate astea îmi propun să-mi iau concediu între 21- 27 iulie. Ca să ce? Ca să stau acasă, bronzându-mă la bec şi ascultând aberaţiile şi gemetele bătrânilor bolnavi (închipuiţi?) ai familiei.

Curând aflu că concediul meu s-ar suprapune cu ocazia cuiva de a merge prin Cazanele Dunării sau prin cazanele de ţuică, nu am înţeles exact. Încă nu eram suficient de furios. Dar au trecut zilele şi s-a rediscutat treaba cu concediile. A rămas că pleacă până pe 20 ca să plec eu după. Imediat îmi sună telefonul. Un client cu care, în ultimul timp, apar diverse probleme. Deja senzaţia de prea plin îşi face apariţia.

Furie 100 %. Ies la aer, pocnesc o scrumieră cu o lovitură de karate pe care nu ştiam c-o ştiu, lovesc astfel simbolic şi inconştient toţi fumătorii care, într-un fel sau altul, îmi afectează viaţa (începând cu tata şi teminând cu retardaţii care fumează în parc, obligându-mă să inspir fumul lor în timp ce alerg). Trec câteva minute până să se dilueze furia. Lasă în urmă o tristeţe supradimensionată, o ură faţă de oameni, o senzaţie puternică de pierdere. Sună iar telefonul, tratez cu suficient calm şi înţelegere problema clientului dar rămân adâncit în dilema concediului.

Să-l iau? Să nu-l iau? Dacă-l iau nu mă aleg cu nicio plăcere, dacă nu-l iau pleacă pe Cazane. Şi totuşi, a trecut un an de când nu mi-am mai luat concediu, am rămas cu zile de concediu neluate din 2011, cealaltă parte are oricum periodic planuri sau probleme deci... din punct de vedere al zilelor de concediu am tot pierdut aşteptând să-i cadă în cap definitivul drob de sare sau, mai puţin simbolic, să moară mă-sa.

Îmi vine să-i transmit să stea dracu` în concediu până pleacă cealaltă dar asta i-ar întări impresia că face ce vrea cu mine. E rău să-mi reafişez vulnerabilitatea, e rău şi să stau în concediu aproape fără un ban în buzunar, e rău indiferent cum pun problema. E genul ăla de dilemă pe care numai rataţii o au...

Şi totuşi, în ciuda calculelor care nu se vor potrivi niciodată, insist să visez să merg cu cortul în Piatra Neamţ, Bicaz, Ceahlău, Călimani, Călimăneşti, să caut microbuze, autobuze, trenuri care să mă ducă în zone pe care îmi doresc să le vizitez... Asta deşi cu un cort ieftin nu prea ai ce căuta pe munte (iar eu nici pe ăla nu-l am) iar unul bun nu găseşti decât printr-un mare noroc mai jos de 500 de lei. Şi o să am eu 500 de lei de dat pe cort când o zbura porcul, o învia mortul şi o face plopul bere... Unde mai pui că sezonul în care sunt campingurile deschise se apropie de sfârşit.

Dar de ce vă povestesc vouă toate astea? În definitiv, sunt convins de multă vreme că nu doare pe nimeni în p*** dacă mă doare pe mine-n p***.

Chiar nu mi-ar părea rău dacă aş muri azi...

:( :( :(

A doua zi, după o lungă perioadă în care nu mai experimentasem aşa ceva (cel puţin 6 luni, poate mai mult, spre 3- 4 ani), în care mă simt deprimat.

Nu vorbesc încă despre depresie pentru că mai am mult de coborât până acolo. Nu-i musai să cobor dar nu-i nici exclus. Practic sunt jumătate şanse să revin în câteva zile în acea zonă psihică în care viaţa e suportabilă şi jumătate să cobor în următoarele zile, săptămâni, luni până la, chiar sub, nivelul depresiei trăite în acea oribilă perioadă 2006- 2007.

Despre întâmplările care m-au repus pe drumul aprofundării tristeţii, întâmplări petrecute aproximativ în ultimele 30 zile, rând pe rând, mai mult sau mai puţin aducătoare de disconfort şi pesimism, nu am de gând să vorbesc. E suficient că le ştiu eu... Nu mai cred de mult în capacitatea şi dorinţa celor din jur de a face acele gesturi mai mici sau mai mari care să mă reechilibreze psihic. De-o fi să am forţa suficientă, voi face singur necesarele gesturi. De nu...

Voi spune în schimb că, doar ieri, au existat două intervale în care, în ciuda stării generale proaste, am reuşit să zâmbesc. Primul a fost acela în care am citit un jurnal scris într-un stil extrem de amuzant (îl poţi citi şi tu aici). Al doilea a fost când, privind un documentar pe Nat Geo Wild, m-a amuzat diversitatea gesturilor prin care un urs tânăr încerca să prindă somoni. Cu capul în apă, căutându-i cu labele sau sărind cu burta pe ei...

Punct...