Se afișează postările cu eticheta iSterie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iSterie. Afișați toate postările

duminică, 24 iulie 2011

Telefonul tratat cu (pseudo)isterie...

Sâmbătă, aproape de prânz, m-am înfuriat din nou pe telefon. Cea mai rea reacţie posibilă ar fi fost să distrug telefonul trântindu-l de pământ, călcându-l sau lovindu-l cu ciocanul. Poate chiar aş fi făcut asta dacă, conform teoriei despre isterie găsită într-o carte a lui Dmitri Avdeev, aş fi avut spectatori şi aş fi avut vreun avantaj (vezi exemplul cu copilul mic care insistă cu urletele doar pentru că îi are pe părinţi ca spectatori şi ştie că astfel va primi bomboane din partea acestora).

Deşi sunase absolut inofensiv, nefiind nevoie, cred, decât să fiu un minut atent pentru a stabili o modificare în programul de sâmbăta viitoare, m-am lăsat condus de furia apărută din senin şi am respins apelul după care am închis pentru câteva ore telefonul.

Câteva ore mai târziu mi-am dat seama că datorez scuze persoanei care mă sunase dar nu am reuşit să mă pun de acord eu cu mine cu privire la forma în care urma să explic ce se întâmplase.

Din fericire, deşi în alte ocazii asemănătoare senzaţiile care urmau erau paralizante, de data asta senzaţia de ruşine s-a strecurat în viaţa mea într-o formă diluată şi aproape inofensivă.

Problema asta cu furia la adresa ideii de a fi sunat observ că persistă. Totul a început prin 2005 când, respingând apel după apel, explicam uneori că fac asta deoarece mă sună oricine altcineva numai persoana cu care aş fi dorit să mă aud nu mă sună.

Mai târziu preferam să îmi exprim supărările (într-un mod destul de puţin coerent, cred) fără să las şi celuilalt ocazia de a răspunde.

Şi mai târziu mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai puţine persoanele cu care simt că aş putea discuta unele lucruri care mi se par mie extrem de complicate, situaţie în care am ales să nu mai vorbesc decât pur accidental.

Dat fiind acest război al meu cu telefoanele, aproape că mă mir de faptul că la birou sunt mult mai relaxat decât în urmă cu câţiva ani atunci când telefonul sună...

În condiţiile astea, uitându-mă uneori în oglindă, sunt tentat să spun ca acel coleg de şcoală:

Ciudată specie! :(

marți, 3 noiembrie 2009

Trist...

Azi dimineaţă am avut senzaţia că-l văd pe Alex Nedelea, unul din profesorii cu care am colaborat bine în facultate şi pe care mare parte din colegi l-au avut îndrumător de licenţă. Am avut şi senzaţia că omul m-a remarcat la rândul său. Am simţit nevoia să dispar urgent din zonă... Mai zilele trecute am văzut alt profesor, numit (i)Sterie de un coleg pus pe glume...

Şi aşa îşi aduce omul aminte de unul din multele conflicte nesoluţionate... Trist moment! :(

Totuşi, dacă e să găsesc şi o parte bună în perioada aia plină de eşecuri, aş putea spune că, spre finalul facultăţii, mi-am dat seama de o chestie. Dincolo de orele de studiu, dincolo de rezumatele făcute la bibliotecă şi de orele petrecute tehnoredactând, a termina o facultate înseamnă şi a comunica eficient. Deşi mai puţin vizibil, probabil a fost unul dintre motivele care m-au făcut să renunţ. Deşi 2 sau 3 ani comunicam cu uşurinţă cu profesorii, mai târziu simpla discuţie necesară pentru programarea unui examen începuse să-mi provoace coşmaruri. Ajunsesem, acolo unde se putea, să programez examenele prin e- mail (din fericire erau şi profesori care răspundeau la e- mail, o foarte plăcută surpriză în acest sens fiind Maria Pătroescu). Dar mai trebuia să comunic cu mulţi alţi oameni pentru licenţă... trebuia să comunic cu cineva de la ANM pentru date climatice, cu cineva de la Apele Române pentru debite şi alte poveşti hidrologice, cu biroul nu ştiu care pentru hărţi topografice...

Orice efort se dovedeşte zadarnic dacă nu reuşeşti să comunici. Şi aşa, peste ani, am ajuns să răspund pozitiv sugestiei legate de participarea la workshop-ul de comunicare despre care tot vorbeam în ultima vreme... Ce va ieşi din povestea asta? Deocamdată nu ştiu... Dar am minime (realiste prin micimea lor) speranţe...

Textul acesta, deşi nu intenţionam iniţial, pare să continue discuţia la care ajunsesem miercurea trecută cu Oana, discuţie în timpul căreia eram aproape s-o întreb: Şi tu??? Dar discuţia aceea eu o deschisesem, ea având o reacţie des întâlnită cu care, după atâta vreme, m-am obişnuit. Prin urmare, resping acea reacţie cu mai puţină violenţă (deşi am senzaţia că violenţă nu e deloc cuvântul potrivit în respectivul context). Oricum, ştiam că nu am niciun motiv să mă supăr pe ea.