ADEVĂRUL despre protestul de aseară de pe strada Blănari împotriva domnului Daniel Barbu, Ministru al Culturii

Actualizare 26 octombrie 2013

Cam cu o săptămână în urmă, într-o dezbatere pe Realitatea, în ciuda imaginilor difuzate în care se auzea obsesiv "Nu îl loviţi! Nu îl atingeţi!" un invitat din studio afirma că protestatarii au fost agresivi cu ministrul culturii. Iar realitatea este că ministrul, dacă a fost atins, a fost atins doar superficial şi pur întâmplător de unul dintre noi. Eu, de exemplu, am fost la 50 cm de el când a ieşit din club (chiar am fost un pic şocat de apropiere) dar nu am făcut altceva decât să-i cer demisia.

Despre ideea de premeditare a protestului, cei de la Alburnus Maior au spus foarte corect că un eveniment anunţat pe site-ul unui club era firesc să atragă public interesat de temă. Protestul a început în momentul în care ministrul a refuzat dialogul. Dacă aveam un ministru cu bun simţ, protestul nu ar mai fi avut loc, fiind înlocuit cu o dezbatere între intelectuali. Deci cade în mod categoric ipoteza premeditării.

În plus, revăzându-mă duminica trecută în Piaţa Universităţii cu o parte dintre cei care au protestat în faţa Clubului A, am aflat că un mic grup, animat de o doză exagerat de mare de bunăvoinţă, a cumpărat deja o lunetă pentru autoturismul cu care a plecat ministrul, lunetă care urma să ajungă la minister în cursul acestei săptămâni. Iată cum protestatarii dau dovadă uneori de prea mult bun simţ, însuşindu-şi şi reparând o greşeală care nu le aparţine (sugerez acum că cel care a spart luneta era un simplu client al barurilor din zonă, neavând nicio legătură cu protestele împotriva distrugerii Roşiei Montane), contribuind activ la repararea ei.

În condiţiile acestea întreb:

Cine se află pe partea corectă a baricadei?

Cei care protestează sau cei care subminează economia naţională???

++++++++

Aseară eram extrem de nemulţumit de incidentele provocate miercuri de Jandarmerie la Pungeşti, la ordinul prefectului de Vaslui. Nu ştiu cum vor evolua lucrurile dar, după părerea mea, prefectul de Vaslui trebuie demis sau obligat să-şi dea demisia. Nemulţumirea se cerea completată cu informare şi, eventual, cu participare la protestul pe care, când am plecat de la serviciu, îl bănuiam ca fiind pe cale de a începe.

Ajuns în Piaţa Universităţii sunt surprins de aparenta linişte din zonă. Nemâncat fiind am pornit în căutarea unei patiserii. O găsesc, îmi iau de-ale gurii, mănânc şi mă întorc în Piaţa Universităţii. De data asta observ câteva feţe cunoscute de la protestele din duminicile post 1 septembrie 2013. Stau în preajma lor, merg să-mi iau o cafea şi, nu mult după aceea, unul dintre noi află telefonic că ministrul Culturii se află la Club A. În câteva minute decidem să mergem şi noi acolo.

O doamnă ne sfătuieşte să rămânem în Piaţa Universităţii pentru că, la Club A, riscăm. Nu am înţeles dacă se gândea la o intervenţie în forţă a poliţiştilor şi jandarmilor sau mai departe, la posibila noastră reţinere. Oricum, se temea că nu vom mai putea merge la protestul de duminică. Încerc să o liniştesc reamintindu-i caracterul paşnic al protestului nostru. I-am explicat că nu avem de gând nici să înjurăm, nici să lovim ministrul. Nu doream altceva decât să-i atragem din nou atenţia că nu suntem de acord cu modul în care dumnealui înţelege să trateze probleme patrimoniului de la Roşia Montană.

Ajungem la Club A, coborâm şi încercăm să participăm la dezbaterea despre soarta culturii, dezbatere la care ministrul fusese invitat. Acesta refuză să dialogheze cu noi iar o persoană solidă, cu un rol neclar (angajat al clubului sau parte a suitei ministrului, dacă nu cumva era un jandarm în civil), insistă să ieşim din club pentru că, citez: "Aşa vreau eu!".

Cam în acelaşi timp un poliţist a coborât în club pentru puţin timp, retrăgându-se după câteva minute.

Discutăm între noi şi decidem să ieşim din club şi să aşteptăm ministrul pe spaţiul public, împreună cu televiziunile care începuseră să-şi facă apariţia. Conform afişului de la club, nu aveam de aşteptat decât câteva minute, până la ora 21:00. Aproape de această oră, o maşină încearcă să ne calce. Fac apel la poliţie să oprească şoferul dar poliţiştii sunt mult prea ocupaţi cu paza uşii pe care urma să iasă domnul Barbu. Curând aflăm că a vrut să ne calce chiar şoferul ministrului care fusese chemat de şeful său.

Pe fondul scandărilor Vrem cultură, nu cianură ministrul iese din club. Urmează scandări prin care îi este cerută demisia, îi este evidenţiată incompetenţa în gestionarea patrimoniului şi capacitatea, de nedorit pentru un înalt demnitar, de a se lăsa corupt de o firmă particulară care încearcă de 15 ani să calce în picioare interesele românilor.

Pe maşina ministrului sunt aşezate afişe Salvaţi Roşia Montană, exemplare din Apusenii Liberi, imitaţii ale bancnotei de un dolar având la mijloc chipul ministrului corupt.

Spiritele se încing, ministrul se enervează, jandarmii şi poliţiştii încearcă să deschidă drum maşinii demnitarului. Protestatarii anti-RMGC se opun, unii sunt agresaţi, luaţi pe sus, împinşi de forţele de ordine care au folosit mai multă violenţă decât era necesar în acel caz. Sunt de părere că, în special poliţia, nu a promovat examenul la democraţie.

La un moment dat constat că luneta autoturismului este spartă. Doar luneta, nu toate geamurile maşinii, cum am citit pe un site obscur de ştiri. Din păcate nu am remarcat cum s-a întâmplat asta. Probabil în urma acestui incident nedorit poliţia a decis reţinerea celor trei persoane despre care am auzit şi noi, au spus şi televiziunile.

După câteva minute în care s-a refugiat în maşina cu geamuri fumurii (o dovadă în plus pentru lipsa de transparenţă a celor care ne conduc), ministrul, separat de protestatari de un cordon de jandarmi, a coborât, a declarat celor de la B1 TV că este atacat de un grup de neolegionari (după informaţiile mele, afirmaţia ministrului nu este conformă cu realitatea), s-a declarat extrem de ofensat după ce unul dintre protestatari s-a întâmplat să-l atingă (o atingere absolut inofensivă) apoi, cu sprijin serios din partea poliţiei şi a jandarmeriei care aproape ocupase strada îngustă astfel încât noi să nu mai putem bloca maşina, a părăsit zona.

Jandarmeria şi poliţia ne-au înconjurat în timp ce noi încercam să ne dăm seama dacă putem face ceva pentru a-i sprijini pe cei trei protestatari aflaţi în drumul spre secţia de poliţie. Ne menţinem uniţi, analizăm situaţia, constatăm că nu putem face nimic pentru cei reţinuţi (sigur, este frustrant să nu-i putem ajuta dar avem şi noi limitele noastre), mai stăm în zonă o vreme, câţiva dintre noi dau declaraţii pentru posturile de televiziune, o parte dintre noi ne retragem la un bar din zonă pentru a trage concluzii, la un pahar de suc.

Curând, internetul ne oferă declaraţii oficiale despre protest. Prim ministrul ne ameninţă cu dosare penale, ministrul culturii declară că NU A FOST LOVIT dar că maşina este într-o stare destul de tristă, Crin Antonescu declară că anarhia nu ameninţă România, contrazicându-l astfel pe prim ministru.

Între timp sun acasă, să-i rog pe ai mei să se uite la ştiri, îl sun şi pe Andrei, cel care mi-a fost alături la proteste în primele duminici din septembrie, să-l anunţ ce s-a întâmplat.

La metrou, pe ecranele din staţie, este prezentată decizia CNA prin care se interzice difuzarea reclamelor RMGC.

Aproape de miezul nopţii ajung şi eu acasă. Văd burtierele canalelor de ştiri şi constat că unele lucruri nu sunt prezentate corect. Din ce-mi amintesc, este vorba de următoarele aspecte:

-am fost prezentaţi ca protestatari anti Roşia Montană dar în realitate noi suntem pro- Roşia Montană dar anti-RMGC, anti minerit iresponsabil, anticianură, împotriva distrugerii patrimoniului. Practic suntem anti unele aspecte dar nu suntem împotriva dezvoltării durabile a localităţii Roşia Montană

-s-a mai afirmat că maşina ministrului a fost atacată cu pietre. Întâmplător am fost extrem de aproape de maşină, pe lateral, în spatele locului şoferului, apărând şi în filmarea celor de la Antena 3, preluată mai târziu şi de alte televiziuni. Dacă cineva ar fi aruncat cu pietre era puţin probabil ca eu şi cei din jur, protestatari sau forţe de ordine, să nu fim loviţi. Faptul că nimeni nu a acuzat altceva decât lovituri uşoare sau mai dure aplicate de o parte a forţelor de ordine este o dovadă clară care contrazice ipoteza aruncării cu pietre.

Ajuns dimineaţă la birou mă abordează un coleg relativ corect informat dar care face eforturi serioase să mă convingă de faptul că nu avem şanse să oprim cele două proiecte importante aflate în dezbatere în ultimele 6 săptămâni, proiectul RMGC şi proiectul Chevron. Sugerează chiar că vom fi agresaţi de forţele de ordine în aşa fel încât să ne alegem cu vânătăi, fracturi, răni deschise. Înţeleg că unele interese personale îi dictează să mă descurajeze dar nu mă las învins. Ştiu bine că omul are nişte "antene" încă din vremea dictaturii, antene care s-au adaptat şi sistemului politic actual şi care îl silesc să spună doar lucruri convenabile pentru sistem. Altfel, o serie de venituri obţinute în mod imoral de familia sa ar putea să-i fie retrase.

Aş da doi bani...

...pe două ţâţe bronzate. Dar cu două mici- mari condiţii...

Prima condiţie, să se bronzeze pe cearceaful meu undeva prin nordul Vămii Vechi sau prin sudul 2 Mai-ului.



Notă: cred că am fost în sală când s-a filmat clipul de mai sus. Şi, dacă îmi amintesc corect anul, revine categoric amintirea acelui recital Ţapinarii ascultat din rândul 4, undeva în stânga lui, alături de o persoană care a trăit într-un mod interesant recitalul. Practic m-a lăsat total fără replică, blocat, perfect nepregătit pentru acel tip de reacţie. Fapt este că, după acel recital, am conştientizat că Ţapinarii chiar înseamnă ceva interesant şi am început să merg cu mare plăcere la concertele lor.

A doua condiţie, posesoarea ţâţelor să rămână în viaţa mea şi la întoarcerea de la mare astfel încât să o văd des goală prin casă.



Dar până să se rezolve cele două condiţii mă mulţumesc cu un nou recital Ţapinarii la care se pare că voi merge din nou singur...

Club A, 14 februarie 2013, ora 21:00, 10 lei intrarea şi berea ieftină.

De ce-mi place Facebook :)

Îmi place că Facebook are răbdare. Nu se supără dacă un număr de săptămâni nu am chef de el, nu am chef să particip la evenimente, nu am chef să postez chestii mai mult sau mai puţin interesante. Dar îmi place în special pentru că, prin intermediul Facebook, este simplu să păstrez, fie şi indirect, legătura cu oameni şi fenomene pe care le simpatizez.

Îmi mai place şi că, din când în când, îmi amintesc de perioade interesante din trecut aşa cum, cu câteva zile în urmă, captura de mai sus mi-a amintit de perioada în care eram cu urechea pe topurile naţionale ale Fan Radio sau Tinerama, topuri în care se auzea câteodată şi Tectonic, una dintre trupele care l-a conţinut pe Liviu Hoisan.

De dragul acelei perioade, de dragul vechii pasiuni pentru rock, de dragul mai recentelor seri plăcute petrecute în cluburi, consider că a revenit timpul să calc prin Iron City şi prin alte locuri plăcute cu cântări faine.

Plănuiesc ca, în următoarele săptămâni să ajung la:

Comandorul Hoisan, vineri 8 februarie, ora 21:00, în Iron City

Ţapinarii, joi 14 februarie, ora 21:00, în Club A

Gala cântecelor de munte, miercuri 20 februarie, ora 21:00, în Club Mojo

Le mulţumesc celor care mi-au anunţat respectivele cântări: Edi, Tănase şi Dragoş.

Dacă lucrurile merg bine şi va ajunge într-adevăr în Bucureşti acea persoană care m-a anunţat că va avea nişte treburi de rezolvat pe aici atunci e posibil să adaug şi alte concerte pe lista celor la care e de preferat să ajung.

Anti Valentine`s Day

După cum scriam şi ieri, am ajuns să nu mai cred în dragoste. Totuşi, pentru a lăsa loc şi minunii (extrem de puţin probabile) prin care Ileana Cosânzeana să apară călare pe un penis roz şi să pătrundă fix în viaţa mea, nu exprim urarea care-mi stă pe limbă şi care, dacă ar fi fost exprimată, s-ar fi văzut aşa:

Să se ducă dracu toate femeile pe care le-am plăcut suficient de mult încât să-mi doresc să se întâmple între noi Ceva!!!

Nu o să fiu exhaustiv dar o să enumăr câteva motive pentru care nu mai cred în dragoste:

-Mai vechea absurdă îndrăgostire de cea mai cuminte femeie pe care am cunoscut-o, femeie în legătură cu care, acum câteva săptămâni, am ales să ascund etichetele (sau tag-urile, dacă voi vreţi aşa) în care îi era pomenit numele. Oricum, după ce şi-a luat casă, este mai puţin probabil s-o revăd şi, implicit, să scriu despre ea.

-Momentul în care o ea îmi explica, cu destulă eleganţă, că îl iubeşte şi are maximă încredere în x

-Momentele în care, după ce am explicat unor femei (cu care, recunosc, am petrecut momente interesante) de ce consider eu că noi nu avem un viitor împreună, ele au ales să nu răspundă deşi, şi acum cred asta, aş fi preferat să confirme teoria mea sau, ca prin minune, să-mi spună şi apoi să-mi demonstreze că teoria mea este falsă şi poate fi uşor demolată

-Acel nu apreciez alte bunuri decât cele sufleteşti pe care atunci nu-l remarcasem iar acum mi se pare teribil de fals

-Acel la soare mă pot uita dar la tine ba care nu era departe de a se transforma într-un nou coşmar. Da, am capacitatea de a observa că nu sunt un om tocmai frumos (ca aspect fizic şi vestimentaţie) iar acum, după acea experienţă, în caz că aş mai auzi aşa ceva, aş spune rapid şi clar: eşti o persoană care minte cu premeditare şi, probabil, vânând cine ştie ce oportunitate după care, cel mai probabil, aş respinge-o.

-Cândva auzitul eşti tot ceea ce nu-şi doreşte o femeie de la un bărbat.

-Cândva auzitul nu te uita aşa la mine, dacă te îndrăgosteşti de mine nu-ţi pot răspunde cu aceleaşi sentimente pentru că mi-am propus să nu mai accept nicio relaţie decât dacă el are măcar camera lui

-Cândva auzitul dacă te apuci să citeşti Freud eu nu mai vorbesc cu tine. Acum, nu doar pentru că am citit câte ceva despre Freud, i-aş spune că nu am nevoie să citesc psihanaliză pentru a observa că este o femeie frumoasă cu care mi-ar plăcea să fac sex.

-Cândva cititul dacă nu aş ştii că o să suferi când se termină, te-aş face să te îndrăgosteşti de mine. Acum i-aş putea spune ei că, dacă aventura s-ar derula şi pe plan fizic, aş prefera o falsă îndrăgosteală de câteva zile, săptămâni sau luni, în locul unei prea lungi singurătăţi. Totuşi, acum mi-ar fi destul de greu să mai citesc acele vorbe fără să-mi imaginez că este o vorbă pe care persoana nu are nici cea mai vagă intenţie s-o pună în practică şi, în plus, este puţin probabil că aş reacţiona în întâmpinarea gesturilor ei, dacă acestea s-ar produce.

-Faptul că, în urma câtorva eşecuri în visate formule de cuplu, mi s-au redus în intensitate şi în practicare câteva pasiuni care-mi împodobeau viaţa.

-Cândva auzitul am avut viaţă sexuală complicată dar în braţele tale nu o să sar.

Mai e nevoie să agit butoiul cu amintiri sau v-aţi lămurit deja de ce, la fel ca Ţapinarii (ora 22:00, Club A), sunt total Anti Valentine`s Day?

Poate cineva o să recunoască unele persoane despre care am povestit azi. Poate cineva chiar o să se recunoască. Am preferat ca, de data asta, să nu dau nume tocmai pentru a evita conexiunile clare între mine şi o persoană sau alta, probabil cât se poate de onorabilă dacă faci abstracţie de felul în care, contextual, o percep eu.

Voi sărbătoriţi cumva chestia asta?

Din nou folk...

Îmi propusesem ca miercuri să trec prin Iron City să văd cum mai arată serile Folk frate. Dar marţi am citit pur întâmplător de concertul Ţapinarii din Club A şi am intrat în dilemă... Unde să merg? În A sau în Iron City? Dar dilema era destul de aproape să fie rezolvată printr-un drum direct către casă pentru că ieri mă cuprinsese din nou o stare fără stare... Am depăşit-o tratând-o cu o doză suficient de mare de indiferenţă. Îmi mai intrase şi invitaţie pe Facebook de la Ţapinari...

Totuşi, după ce am ajuns acasă am făcut un duş şi apoi, lejer echipat, m-am îndreptat spre centru. Mi-am dat seama că neglijasem masa de seară aşa că m-am oprit la o fornetărie pe care am avut noroc să o găsesc deschisă. După ce am mâncat m-am îndreptat spre Iron City unde am coborât puţin după 22:00. Aşa cum mă aşteptam, spectacolul deja începuse. Erau puţini spectatori, atmosfera era foarte respirabilă, chipuri cunoscute nu prea vedeam. La bar, un tip nou sosit probabil în lunile în care nu am trecut eu pe acolo. Ultima dată cred că trecusem prin Iron City pentru concertul Negru Latent din primăvară. Ţinându-mi promisiunea de a nu bea bere, am căutat cu privirea frigiderele cu sucuri. Se pare că voi găsi ceva de băut chiar dacă nu vreau nici alcool, nici cofeină.

Nu mai ştiu pe ce piesă am intrat în club. Ştiu în schimb că m-a surprins prezenţa lui Teddy pe care-l credeam în Vama Veche, la Baza Sportivă. Poate la anul voi ajunge şi eu pe-acolo la ceva concerte... Anul acesta e criză...

După porţia de Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina Andrieş a urcat pe scenă Comănel. A cântat trei piese bine alese: Umbre pe cer (Holograf), Inima mea (Antract), Ţi-am dat un inel (Holograf). Pe ultima au fost amuzante momentele de tăcere pe care Comănel le lăsa în secvenţele cântate de obicei de public.

După asta, atât cât am stat, până puţin după 23:15, au revenit Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina. Legat de Cristina, mi-a plăcut cum au sunat Nebun de alb şi Bună varianta rea cu vocea ei. Legat de piesele astea, deşi cândva îmi provocau furtuni de gânduri, acum am constatat că versurile îmi treceau prin creier şi rămâneau neprocesate. Pare ciudat să nu mai ai la cine/ce să te gândeşti...

Tot cu Cristina a sunat bine şi Cea mai frumoasă zi plus vreo două piese pe care nu-mi aminteam să le fi auzit şi altă dată. Într-una era vorba de femeia copac, mi-ar plăcea s-o mai aud cândva...

Un moment tare, marcat şi de Jonnie (cred) a fost încercarea de Doi bani eşuată în prima fază şi reluată după ce Cristina a anunţat că ştie versurile şi... a urcat pe scenă. Nici eu nu mi-aş fi imaginat-o pe Cristina cântând din Ţapinarii... Cu atât mai puţin mi-aş fi imaginat-o cântând Doi bani... Interesant moment prin care s-a anunţat concertul care urma să înceapă vis-a-vis, concert după care Tănase şi Covei erau aşteptaţi şi prin Iron.

Nu ştiam ce-o să fac dar până la urmă am decis să migrez în Club A aproape de ora la care urmau să cânte Ţapinarii. Am plecat din Iron după ce, tot cu Cristina pe scenă, s-a cântat o piesă la care, de obicei, contribuia Nicoleta. Şi mi-am amintit cu ocazia asta senzaţia penibilă trăită în urmă cu ceva săptămâni... Deşi era greu de ales, m-am îndreptat spre A unde a urmat un alt şir de amintiri...

Pe treptele de la intrare am remarcat afişele pentru următoarele concerte de miercuri, tot în cadrul manifestărilor aniversare Club A 40 de ani. Pe 18, tot de la 23:30, Mircea Vintilă şi Brambura iar pe 25... Travka!!! Mi-am propus să mă duc să-i văd pe cei de la Travka.

Concertul Ţapinarii s-a lăsat puţin aşteptat. Până să înceapă am ascultat câte ceva şi am urmărit chipuri... Mi-am amintit de o ediţie Fotopractica la care mă invitase Andreea dar la care nu am participat. M-a ajutat să-mi amintesc de asta atât un chip care eram destul de convins că e al Elizei pe care, de atunci, nu-mi aduc aminte s-o fi revăzut, cât şi Lemon Tree, piesă pe care o auzisem şi atunci, stând la bere în Hanul cu Tei.

La urcarea Ţapinarilor pe scenă am aflat că era dublă sărbătoare, a clubului A şi a lui Tănase... Interesantă coincidenţă! Concertul, întins pe circa 90 de minute, a fost unul obişnuit, cu piese destul de cunoscute, cu poveşti inserate, cu momente în care era aproape imposibil să nu te amuzi. La Pescăruş, piesă cu care, cred, au început, au existat versuri care mi-au stârnit o neclară emoţie... Asta aşa, că mă lăudam cu faptul că pot asculta Imre fără să mă mai apuce melancolia blegoasă... :D Acum, recitind textul, nu-mi mai amintesc ce fragment mă emoţionase. Oricum, a fost unul dintre extrem de rarele momente în care Ţapinarii mă întristează...

Pe Piesa serioasă, cred, am auzit din nou vorbele pe care mi le aminteam de la concertul din primăvară, din Mojo: fac cunilingus bine şi laba uneori... cu colegii mei de joacă de ce-ai vrut să te f***. Ştiu să se joace cu vorbele băieţii! :)

La Unde eşti s-a modificat un pic povestea... Fata supraponderală găsise un negru care nu avea 60 de kg (jumătatea ei) ci 60 de cm... că doar era negru! :))

În timpul obişnuitelor referiri la antiValentines Day s-a auzit şi dacă data viitoare veniţi cu prietenele (vorbesc de băieţi când mă refer la venit cu prietenele), moment în care mi-am amintit că nu este prima referire a Ţapinarilor la minorităţile sexuale. Şi dacă tot am amintit minorităţile sexuale să notăm şi confuzia pe care o fac ziariştii de la Ring între orientarea sexuală şi competenţele în domeniul consilierii psihologice şi psihoterapiei. Ziariştii afirmau că un ONG care susţine minorităţile sexuale nu ar avea dreptul să consilieze copii abuzaţi sexual. Eu nu mă aşez pe poziţia total opusă dar nuanţez puţin lucrurile... Mi se pare mai puţin important dacă este homo sau heterosexual omul care consiliază, mi se pare mai important ca acesta (omul, nu ONG-ul din care face parte) să fi dobândit cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru consiliere şi psihoterapie participând la formele de instruire agreate de asociaţiile profesionale. Atâta timp cât oamenii au dreptul să practice profesia nu cred că este firesc să vorbim de prozelitism homosexual.

La bis, deja obişnuita Eşti frumoasă dar te strică faţa, Covei a întins de câteva ori microfonul în public după ce Tănase aprecia că, din cauza autocenzurii, publicul se încurca la Avea şi craci şi ţâţe şi cur. Pe piesa asta este tare simpatic gestul lui Covei la Dar fata se intoarce cu fata.

Publicul nu mi s-a părut foarte numeros deşi, din câte-am văzut, mai migraseră câţiva din Iron City. Unii păreau total străini de muzica Ţapinarilor dar, înspre scenă, s-au adunat suficienţi oameni care cunosc piesele suficient de bine încât să creeze o atmosferă faină.

Deşi mă gândisem să revin în Iron City după concertul Ţapinarii, la ieşire am constatat că sunt destul de obosit aşa că am luat-o spre casă... Aveam şi o vagă senzaţie de vomă pe care alte dăţi o puneam pe seama berii. Acum m-am gândit la fum. Până la urmă sper să-mi dau seama de la ce e şi, în măsura posibilului, să frecventez în continuare cluburi evitând în acelaşi timp elementul care-mi face rău. Am luat-o spre casă, pe jos, mergând mai încet decât de obicei. Peste o oră şi jumătate, pe la 3:00, eram în pat...

Probabil mai sunt lucruri de spus dar aseară nu plecasem pregătit pentru a lua notiţe, uitând cu siguranţă o parte dintre elementele pe care mi-ar fi plăcut să le notez.

Mă trezesc dimineaţă, nu foarte obosit... Ajung la birou şi, printre alte treburi, m-am apucat să scriu... Curând am avut parte de un moment după care, pentru câteva minute, am fost supărat. Constat că e destul de greu să trasezi o limită dincolo de care să nu-ţi mai asumi responsabilităţi. Şi când te trezeşti (neoficial) responsabil cu o chestie neplăcută şi un şef îţi aminteşte că "te-a lăsat x responsabil cu încasările" nu ştii dacă e bine să laşi sămânţa de furie să rodească (pentru că, nu-i aşa?, mulţi ştiu să-ţi delege responsabilităţi dar puţini ştiu să te şi recompenseze pentru asta) sau să tratezi relaxat problema după ce ai făcut o precizare calmă gen vedem ce se poate face...

Şi n-am încălecat pe o şa, că-i bicla defectă...

PS: Anul viitor, în GreenHours, bănuiesc că se va ţine concertul aniversar Ţapinarii 10 ani. Aniversarea de 8 ani am văzut-o, cea de 9 ani am ratat-o, sper să ajung la cea de 10 ani.

Încă o seară faină...

E clar, oraşul a avut ceva cu mine săptămâna asta... :D Mi-a oferit pentru fiecare seară câte o ocazie de ieşit în oraş. Recapitulând, luni a fost seara InDArt în Iron City, marţi tot în Iron a venit Imre, miercuri a fost seară de-a dreptul specială Folk, frate (cu Tivodar, Cristina Andrieş, Crina de la Măr Verde dacă am reţinut corect, plus obişnuiţii Jonnie, Mysha, Fram, Nicoleta, Teddy, Bodi) de la care cu greu m-am dat plecat (şi acum n-a mai fost nimeni lângă mine care să mă deturneze din drumul către casă printr-o discuţie interminabilă; da, este forma prin care spun că, miercuri seară, eram mai singur decât mă obişnuisem în ultimele săptămâni de Folk, frate; totuşi, n-a fost nimic tragic în asta, a fost doar mai puţin vesel), joi am venit direct acasă şi am adormit urgent, vineri a fost plimbarea cu bicicleta (8,6 km plimbarea oficială plus drumul casă- birou, birou-TNB şi TNB- casă) iar azi abia m-am întors de vreo 30 de minute de la concertul Ţapinarii din Club A (nu mai trecusem de secole prin A, cred că din vremea în care mergeam cu Putin la serile de alternativ...).

Iar mâine... sper să nu plouă de dimineaţă astfel încât să avem curaj să plecăm către Comana.

Cât despre cronicile întârziate rău de tot, acum îmi amintesc că mai am două poveşti pe care nu le-am început, cele două poveşti despre concediul petrecut ca la carte, la munte şi apoi la mare...

Dar parcă e mai greu să povesteşti tot ce trăieşti când viaţa începe să ţi se umple... Măcar să fie la fel de plină de evenimente şi perioada următoare! :D