Şi zeii au speranţe pierdute... Sau Ţapinarii pentru prima dată în Club Mojo (13 aprilie 2010)

Încă de aseară, când am ajuns în Mojo, am simţit că de data asta voi scrie o cronică scurtă.

Ziua a început interesant, cu un sms plăcut la care răspundeam cam aşa: "O să fie o zi aşa cum o să fie. Încerc să nu anticipez. :) Iar diseară cred că o să fie bine, la fel cum a fost şi la alte concerte Ţapinarii. Zi senină!"

Aceiaşi "ghinionistă" zi de 13 a continuat bine. La dentist am primit o veste pe 90 % bună aşa că supărarea din seara precedentă a trecut în mare parte.

Ajung acasă, stau cât stau şi apoi plec spre Mojo. Odată sosit aici ocup ceea ce pare a se transforma în locul meu preferat după ce-mi iau obişnuita bere. Citesc câteva minute apoi mă trezesc cu doi omuleţi urcaţi pe scenă. Aceştia au deschis seara cu două preluări, cea din urmă purtând marca Ţapinarii: Dinţii cu tesla. N-am reţinut numele trupei formate din cei doi dar sunt de părere că au sunat destul de bine.

Despre recitalul Ţapinarilor am reţinut o piesă nouă (pentru mine, nu şi pentru o parte a publicului din jurul meu), câteva glume noi şi câteva bucăţi de text care mi-au atras atenţia, datorită suprapunerii acestora peste starea mea de spirit.

Începutul recitalului, cu deja obişnuita serenadă Du-te naibii de aici, nu ştiu de ce, mi-a picat al naibii de bine sau, dacă ar fi să mă exprim altfel, mi-a mers direct la suflet.

În piesa nouă se spunea, printre altele, "iar eu merg mai departe, merg fără să gândesc".

Printre glumele, nu puţine, noi am notat:

"Este foarte ciudat să ai 120 de kg şi să nu găseşti un băiat decent de 60 (...) Nu suntem misogini, nu suntem rasişti dar munca e pentru femei şi pentru negrii", ca introducere la Unde eşti.

"Fă-mă şi desfă-mă în mii de bucăţele/ nu voi fii niciodată altceva decât sunt" m-a făcut, cred, să mă gândesc la momentele de sfârtecare din care m-am întors, acelaşi eu.

"Şi zeii au speranţe pierdute" m-a făcut să-mi dau seama că, în existenţa oricui, pot exista momente în care speranţa este obligată să moară (adică să decedeze, ca să păstrăm stilul intelectualilor Ţapinari) aşa că, la rândul meu, este firesc să trăiesc momente de acest tip.

"Am aripi de foc, mi se închide rana (...) Nu ştiu unde zbor, mi-am uitat în tine aripile" m-a dus cu gândul la ideea de rătăcire care capătă sens după o perioadă de profundă uitare de sine.

Domnişoara PR, o piesă pe care am mai auzit-o de-a lungul vremii, pentru prima dată la aniversarea Ţapinarii 8 ani, ori a fost cântată altfel decât de obicei, ori n-am avut eu până acum starea potrivită pentru a-mi da seama cât e de antrenantă.

Ca moment simpatic al serii aş menţiona senzaţia interesantă din secundele în care Micky mi-a prezentat acea jucărie cu ochii imenşi şi verzi, mascota n-am reţinut cui. Dacă m-aş trezi noaptea şi aş vedea acei ochi... probabil aş trage un pui de sperietură. :D

Într-o mică pauză făcută de Ţapinarii s-au urcat pe scenă Puiu Creţu şi Make urmaţi, după prima piesă, de Ovidiu Mihăilescu. În formula de trei s-a cântat cumva banala Lili dar şi Cowboy-ul Nelu care, în această formulă, cu Make în rolul calului, a ieşit memorabil! Totuşi, nu m-am prins nici acum dacă în cântec este vorba de faţă de dur sau de faţă de dur cu c. :D Oricum, Cowboy-ul Nelu a fost unul din momentele extramegasupersimpatice ale serii.

Un alt moment fain a fost apariţia lui vulupe. Mi-a părut bine să aud că a venit în mod special pentru Ţapinarii. Am schimbat câteva vorbe şi, se pare, ne revedem sâmbătă, la Bikewalk-ul lui Ariel. Sper să se cânte din nou în Casa cu cântec săptămâna viitoare şi să ne revedem şi cu acea nouă, plăcută, ocazie.

Un alt moment cheie al serii pe care l-aş fi perceput, în altă perioadă a vieţii, ca fiind extrem de critic, jignitor, agresiv sau în alt fel extramegasupernegativ, moment perceput acum într-un mod realist a fost acel "mai mănâncă şi tu" la care, probabil, am răspuns banal dar care, neverbalizat, a primit un răspuns pe care, aparent, l-am învăţat de la cineva. În mod categoric, acum îmi doresc să arăt altfel, cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc făcând o comparaţie între eul ideal şi media dintre mine şi Cristina. Prin urmare, din punct de vedere fizic, nu am ales să fiu aşa cum sunt. Dar încă arăt aşa fie pentru că nu există o soluţie pentru cauzele care mă fac să arăt astfel, fie pentru că nu am descoperit eu încă soluţia. Dacă ar fi fost să aleg, aş fi ales să arăt normal spun eu acum, împrumutând stilul în care s-a exprimat acum vreo 4 ani ea. Diversitate în forme diferite...

Şi cu asta aş încheia povestea unei seri frumoase, în care am zâmbit mult, seară încheiată pe la miezul nopţii când eram deja întors în patul meu de acasă.